Cantemireștii [6]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia.

În 1693, Cantemir pleacă la Istanbul (Constantinopol pentru bizantini), capitala Imperiului Otoman, pentru 17 ani. În Istoria ieroglifică, o va descrie ca pe „cetatea Cupidității” [cetatea Epithimiei, de fapt] (p. 47). Cantemir deplânge, în Metafizica, „surghiunul Bosforului” ca pe „robia din Egipt” (p. 48).

A locuit la „Bogdan Serai, reședința rezervată domnilor moldoveni”, după care „închiriază un imobil pe malurile Bosforului, la Ortaköy, pe atunci un sat de lângă Istanbul, foarte prețuit de sultani. […] Îndelungatul sejur otoman reprezintă și o experiență fundamentală în contactul cu diversitatea culturală oferită de capitala imperiului. Personaj emblematic pentru întâlnirea dintre Occident și Orient, el își modelează personalitatea sub influența directă și simultană a mai multor tradiții ce se încrucișează la Istanbul, a contactelor sale cu coreligionarii ortodocși, dar și cu ambasadorii europeni și, desigur, cu înalții reprezentanți ai societății otomane” (Ibidem).

În 1700, Dimitrie se căsătorește cu Casandra Cantacuzino, fiica domnitorului Țării Românești, Șerban Cantacuzino. „El avea 27 de ani, iar ea, 17”. Nunta a fost „celebrată la Iași cu mult fast și strălucire” (p. 52).

Antioh Cantemir va scrie mai târziu despre mama sa: „Era o femeie cumpătată, liniștită, ageră la minte, iubitoare de cărți și, în același timp, foarte pricepută la treburile casei și atentă la educația copiilor” (Ibidem).

„Academia [Patriarhiei din Istanbul] era o adevărată Sorbonă a tradițiilor bizantine, menită să hrănească sufletul și mintea elitelor intelectuale ortodoxe. Mulți dintre elevii și profesorii ei treceau hotarele otomane pentru a-și continua studiile în Italia sau mai departe în țările de religie luterană […] Comunitatea ortodoxă din Imperiul Otoman a fost sfâșiată de o gravă confruntare confesională. Patriarhul Ieremia al II-lea s-a aflat în legătură cu protestanții din Tübingen încă din secolul al XVI-lea[1]. În 1638, patriarhul Constantinopolului, Chiril Lukaris, care trecea drept calvinist [era aici și mâna catolicilor], a sfârșit prin a fi ucis și înlocuit cu un om al iezuiților[2] (p. 54).

„Față de conflictele religioase ce sfâșie Europa, ortodocșii găsesc în cele din urmă mai multe afinități cu tabăra protestantă. Ceea ce nu înseamnă că ar fi abdicat de la credința lor. Însă ei văd în protestanți niște aliați în lupta lor seculară împotriva latinilor” (Ibidem).

Profilul intelectual al profesorilor de la Academia patriarhală și mediul cultural în care se formează Cantemir era demn de toată stima (p. 54-57).


[1] „S-a aflat în legătură” înseamnă că a purtat discuții cu aceștia, în urma cărora i-a pus la curent asupra tradiției creștin-ortodoxe.

[2] Situația este mai complexă, iar Lemny prezintă faptele pe scurt, pentru că nu îl interesează subiectul în mod deosebit.

Cantemireștii [5]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra.

Anul nașterii lui Dimitrie Cantemir este incert: se vehiculează 1673, 1674, 1675 sau 1676. Ziua nașterii este însă 26 octombrie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (p. 39).

Nu se știe dacă s-a născut la Silișteni sau la Iași. Mama sa moare la trei-patru ani după nașterea lui, iar fiul îi eloiază mai târziu memoria (p. 40).

„Când evocă viața tatălui său, Dimitrie își amintește cu nostalgie lungile nopți petrecute în palatul din Iași, când tânărul îi povestea istoria veche, îi traducea cărțile sfinte scrise în slavonă și îi citea predicile Sfântului Ioan Chrysostom [Hrisostom]”. Beizadeaua (prințul) învață „din cărțile sfinte alfabetul chirilic și slavona veche, poate și greaca, precum și elementele de bază ale credinței ortodoxe, de care nu se putea lipsi niciun copil de nobil din Moldova. Și, cum se cuvenea într-o țară creștină, Biblia a devenit cartea lui de căpătâi”.

A fost descoperit la fosta bibliotecă Lenin din Moscova un exemplar din Biblia de la 1688, care i-a aparținut lui Dimitrie: „ea îl va însoți de-a lungul întregii sale vieți și va constitui o sursă prețioasă de meditații” (p. 41).

Monahul Ieremia Cacavela, primul dascăl al lui Dimitrie Cantemir, s-a născut în Creta în 1643. „La Londra, cam prin 1667, scrie primele epistole despre diferențele dogmatice dintre Biserica romană și cea bizantină. La Cambridge, întâlnește savanți iluștri, precum Isaac Barrow, profesorul lui Newton, ca și pe John Pearson, viitorul episcop de Chester, celebrul apărător al cauzei Bisericii anglicane. La Leipzig, urmează, în 1670, cursurile elenistului luteran Johann Olearius…” (p. 42).

Cacavela a ținut, în 1682, cuvântarea funebră la înmormânaterea Smarandei Cantacuzino, fiica lui Șerban Cantacuzino, domnul Munteniei (Ibidem).

Traduce din latină în greacă, în 1687, Viața papilor a lui Platina, „unde pune la îndoială obiectivitatea autorului” […] Cu un an în urmă, tradusese din greacă în română un catehism consacrat de acesta [patriarhul Dosithei al Ierusalimului] liturghiei ortodoxe, Învățătura sfântă, care avea să devină cartea de căpătâi a preoților ortodocși timp de un secol și jumătate” (p. 43).

„Cărturarul teolog” Ieremia Cacavela i-a transmis lui Dimitrie și primele cunoștințe muzicale. El „a contribuit în mod decisiv la lărgirea orizontului intelectual al discipolului său, întărindu-i atașamentul pentru ortodoxie, în virtutea propriei experiențe, dobândită în confruntarea dogmatică cu celelalte confesiuni” (Ibidem).

În adolescență, Dimitrie Cantemir, după mărturisirea sa din Metafizică, cunoaște „nevoi contrare, amarnice, neînfrânate și neîmblânzite [care] năvălesc, și din afară și dinăuntru, asupra colibei nimicniciei mele” (p. 44).

La 14 ani, „îl întâmpină cu mare fast pe domnitorul Valahiei, Șerban Cantacuzino, la porțile Iașilor, apoi traversează orașul alături de acesta înconjurat de un alai impresionant” (Ibidem).

În 1688 este trimis zălog la Istanbul, unde îl înlocuiește pe fratele său mai mare, Antioh. În 1691, tatăl său îl aduce înapoi acasă și îl trimite iarăși pe Antioh în capitala otomană.

La 18 ani, după „un cronicar al vremii”, Dimitrie ar fi asistat la decapitarea lui Velicico Costin, fratele lui Miron Costin (p. 45).

În 1693, Constantin Cantemir moare și Dimitrie îi urmează la tron pentru o foarte scură perioadă (trei săptămâni). Înalta Poartă nu îl recunoaște și îl așază domnitor în Moldova pe Constantin Duca, „un tânăr cam de aceeași vârstă și cu același grad de instrucție [ca și Dimitrie], de alminteri și înrudit cu Cantemireștii” (p. 46).

Dimitrie va reveni la domnie între 1710-1711.

Cantemireștii [4]

Partea întâi, a doua, a treia.

Constantin Cantemir (născut pe 8 noiembrie 1612, la Silișteni), tatăl lui Dimitrie, a pornit de la a fi soldat, mercenar în armata poloneză timp de 17 ani, unde s-a evidențiat prin vitejie. După 1660 este ceauș spătăresc în Țara Românească. Se distinge în mai multe bătălii.

În Moldova, „ajunge vornic de Bârlad, ispravnic al ținutului Codru, armaș, serdar și, în 1681-1685, Mare Culcer” (p. 33).

După spusele fiului, Constantin Cantemir a fost recompensat de turci cu tronul Moldovei pentru servicii aduse în timpul campaniilor militare. După Neculce, alegerea s-a făcut de către boieri „într-o perioadă de slăbire a puterii, când niciunul dintre ei nu râvnea la înalta poziție, prea instabilă și periculoasă” (p. 34).

Constantin Cantemir urcă pe tron la 15 iunie 1685, la 73 de ani. Boierii (Costinii, Neculce în Cronică) îi reproșează că e iliterat. Cu toate acestea, vorbea cu ușurință mai multe limbi străine.

Domnia lui rămâne umbrită de condamnarea la moarte și uciderea lui Miron Costin și a fratelui său, Velicico (p. 35).

A semnat în secret un tratat cu austriecii, prin care se obliga să le asigure ajutorul împotriva turcilor, și a vrut să întemeieze o dinastie ereditară. Dimitrie Cantemir susține că tatăl său l-a ales pe el drept succesor.

Constantin Cantemir moare la 13 martie 1693 (p. 36).

Dimitrie Cantemir a deținut puterea doar câteva luni (și nu imediat după tatăl său), mizând pe o alianță deschisă cu Rusia lui Petru cel Mare, care însă l-a condus la exil.

El „reușește spectaculoasa performanță de a-și făuri un nume respectabil în republica literelor” și „rămâne primul principe moldo-vlah care și-a găsit adevărata vocație în elaborarea unei opere intelectuale” (p. 38).

Cantemireștii [3]

Partea întâi și a doua

Călătorii străini, precum iezuitul Philippe d’Avril laudă Moldova ca „una dintre cele mai frumoase și mai ademenitoare provincii ale Europei” (p. 25), doar că se află permanent sub amenințarea invaziei turcilor și tătarilor.

În secolul al XVII-lea apare, în Țările Române, „o primă generație de personalități intelectuale remarcabile, începând cu mitropolitul Varlaam” și continuând cu mitropolitul Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri, „părinte spiritual al Bisericii moldovene [care] întreprinde o mare operă de renaștere a ortodoxiei naționale” și care avea curajul să scrie versurile Mută-Ți, Doamne, pe păgâni mânia / Și peste dânșii Îți varsă urgia „într-o țară al cărei domnitor este urcat pe tron de Sublima Poartă” (p. 27).

Între alți cărturari remarcabili îi enumeră pe Miron Costin (autorul poemul Viiața lumii), și Constantin Cantacuzino, „fost student la Universitatea din Padova, foarte prețuit de savantul Luigi Ferdinando Marsigli și de ambasadorul englez la Istanbul, William Paget” (p. 28).

Mărturisirea ortodoxă a Sfântului Petru Movilă a fost publicată la Amsterdam, în 1666.

Nicolae Milescu a compus Scriere […] despre credința grecilor care a fost „inclusă în vasta compilație dogmatică intitulată La Perpétuité de la foi, publicată la Paris în 1669 de reputații dascăli de la Port-Royal Antoine Arnauld și Pierre Nicole” (Ibidem).

După Ștefan Gorovei, originea Cantemireștilor este „pur românească” (p. 29).

Dimitrie și Antioh Cantemir își afirmă însă origini tătare și chiar descendența din Timur Lenk sau Tamerlan. În Istoria Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir susține că numele său provine din Can-Temur, însemnând sângele lui Temur. Când Voltaire „îi prezintă pe Cantemirești ca fiind greci”, Antioh îl corectează, iar Voltaire ripostează printre formule galante: „aș fi bănuit că țineți mai degrabă de seminția lui Pericle decât de cea a lui Tamerlan” (p. 29).

Tamerlan, întemeietorul imperiului mongol, a fascinat Renașterea și a făcut carieră ca personaj dramatic aplaudat pe scenele europene (p. 29-30), fiind subiectul unor opere muzicale  (Händel, Porpora, Vivaldi și Sacchini) și al mai multor scrieri istorice.

Autorul înaintează ipoteza „dacă nu cumva revendicarea de către Dimitrie a prestigioasei filiații maschează alte gânduri, cum ar fi, de pildă, dorința de a se poziționa astfel în tabăra celor mai vechi și mai redutabili adversari ai Imperiului Otoman” (p. 30).

În Viața lui Constantin Cantemir, scrisă în Rusia, Dimitrie „declară că ar descinde dintr-o spiță a Cantemireștilor originară din Crimeea, care s-ar fi alăturat armatei lui Hristos în timpul domniei celui mai prestigios voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare” și afirmă că tatăl său știa încă limba tătară (p. 31). Patronimul Cantemir este frecvent întâlnit la tătari.

Dar chiar și când Dimitrie vorbește despre originea tătară a Cantemireștilor, „sentimentul identificării cu popoul român este omniprezent” (p. 32).

Dincolo de îndepărtatele origini tătare, familia Cantemireștilor se trage din răzeși care „și-au făcut treptat loc în rândurile unei modeste aristocrații rurale. Stăpâneau satul Silișteni, leagănul familiei, nu departe de Iași” (p. 33), iar Constantin Cantemir este cel ce face „uimitorul salt” care îl propulsează pe tronul Moldovei.

Cantemireștii [2]

Partea întâi

***

Papa „Pius al II-lea Piccolomini asimila casa europeană cu patria creștinismului” și „nimeni [în Europa] nu vede în sultan un european” (p. 13).

Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Nottaras este autorul Introducerii în geografie și sferă, publicată la Paris, în 1716. Meletie, arhiepiscopul Atenei, scrie Geografia palaia kai nea – Veneția, 1728 – fiind citat de Chateaubriand în Itinerar de la Paris la Ierusalim și de la Ierusalim la Paris. Antioh Cantemir reușește și el să publice cartea tatălui său, Dimitire Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, la Londra, în 1735 (p. 14).

„Prin această carte, Dimitrie este poate cel dintâi cărturar și literat provenit din Est care a abordat un subiect otoman dintr-o perspectivă occidentală, cum avea să constate ulterior istoricul britanic Arnold J. Toynbee” (p. 18).

Dimitrie Cantemir era un „cărturar format la confluența tradițiilor bizantine, românești și otomane” (p. 15). La 25 de ani, în 1698, publică la Iași Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul. Ulterior redactează Istoria ieroglifică și mai multe eseuri de filosofie și logică.

„Dobândește chiar reputația de virtuoz al tamburei, performanță căreia îi va datora prietenia unor înalți demnitari ai Sublimei Porți și, odată cu ea, privilegiul, greu de imaginat pentru un ne-musulman, de a pătrunde în biblioteca Seraiului, de unde își va procura copii ale portretelor sultanilor pentru a ilustra Istoria Imperiului Otoman” (Ibidem).

„Academia din Berlin, întemeiată sub patronajul lui Leibniz, îl numește, în 1714, printre membrii săi” (p. 15-16). Numele său este săpat în piatră alături de cele ale lui Malebranche, Fénelon, Leibniz și Newton (p. 18).

Dimitrie Cantemir și-a dorit să viziteze Franța și Anglia dar nu a avut ocazia (p. 16).

Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie, și-a adus aportul la „întemeierea satirei moderne”, în literatura rusă, iar la 22 de ani este numit ambasador la Londra. „Ca și tatăl său, Antioh se află sub influența unui mediu marcat de diversitate culturală și religioasă” (Ibidem).

„Pe când redacta Istoria Imperiului Rusiei sub Petru cel Mare, Voltaire l-a consultat pentru a verifica unele informații, entuziasmându-se în fața precizărilor lui Antioh” și numindu-l „doctus sermones cujus cumque linguae et cujus cumque artis” (p. 17).

Dimitrie și Antioh Cantemir, deși tată și fiu, sunt studiați separat ca reprezentanți a două culturi și literaturi diferite, „ca și cum viețile lor ar fi făcut parte din două lumi total diferite” (p. 18).

Cartea aceasta își propune „a îmbrățișa dintr-o singură privire cele două vieți și a restabili continuitatea dintre ele” (p. 19).

Cantemireștii [1]

Ștefan Lemny, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie, traducere de Magda Jeanrenaud, Ed. Polirom, 2010.

*

Cartea este una istorică și se ocupă de familia Cantemireștilor, în speță de: Constantin Cantemir, primul domnitor cu acest nume în Moldova și care s-a vrut întemeietorul unei dinastii, fiul său, Dimitrie Cantemir, personalitate culturală deosebită și, respectiv, fiul lui Dimitrie, Antioh Cantemir, de asemenea un remarcabil cărturar și primul poet modern al literaturii ruse.

*

Prefața cărții se adresează cititorilor francezi și îi lămurește că între Vlad Dracul și Cioran au existat și alte personalități românești importante, între care se numără (prin însemnătatea lor în cultura română și europeană) Dimitrie și Antioh Cantemir.

*

Pentru francezi, Dimitrie Cantemir e un personaj exotic, cu autoproclamate origini tătare (deși nedovedite), născut în anul publicării Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673), care a avut drept profesor un călugăr grec, Ieremia Cacavela, „format la Cambridge de unul dintre dascălii lui Newton” (p. 9).

*

Acesta (Dimitrie Cantemir) a avut vocație poliglotă, a învățat să cânte la tambură (la Istanbul), a publicat Divanul în greacă și română la Iași („mare premieră în această limbă danubiană” – p. 10), „redactează și cel dintâi roman în limba română de care avem știință, un fel de Animal Farm” (ibidem), un roman alegoric, fabulistic.

*

Plecând în exil (1711), se stabilește „la Harkov, la jumătatea distanței dintre Moscova și Moldova, care continuă să rămână aproape de inima lui” (ibidem).

În exil a redactat în latină Istoria Imperiului Otoman, care i-a adus alegerea în Academia din Berlin (1714). A elaborat și Descriptio Moldavie și Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor.

În Rusia a scris, tot în latină, Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, pe care a tradus-o secretarul său în rusă și care a fost publicată în 1722.

*

Țarul Rusiei îi dăruiește pământuri și case, iar după moartea primei soții se căsătorește a doua oară, cu o femeie foarte frumoasă din aristocrația rusă.

În timpul unei expediții rusești din 1722, Dimitrie Cantemir „participă mai ales la redactarea unor manifeste ce vor fi răspândite în limbile locale, adresate populațiilor musulmane din lanțurile muntoase ale regiunii” (ibidem), pentru a-i converti.

Moare în 1723, la 50 de ani, „este înmormântat într-o biserică moscovită, iar osemintele lui vor fi repatriate în România în 1935” (p. 11).

*

Antioh Cantemir s-a născut în 1709, la Iași, unde primește o educație deosebită, continuată apoi la Moscova și la Academia din Sankt Petersburg.

*

Începe o operă traductorială de o viață. Traduce, între altele, cronografele lui Manasses și Iustin și, din franceză, Convorbirile despre pluralitatea lumilor de Fontenelle, fiind „un partizan întârziat al geocentrismului” (ibidem).

*

Este reprezentant diplomatic al Rusiei la Londra și apoi la Paris și Versailles și „lucrează cu mult sârg la promovarea imaginii țării sale în Occident” (ibidem).

*

Biblioteca lui numără peste 1700 de volume (p. 12).

„Elaborează un remarcabil dicționar rus-francez în trei volume, cu 47000 de articole, în care insistă asupra vocabularului modern, însă cartea nu va fi publicată, din păcate, decât în…2004” (ibidem).

*

Antioh moare în 1744, a 35 de ani, nu înainte de a reuși să publice în străinătate cartea tatălui său, Istoria Imperiului Otoman: „traducătorii nu sunt personalități ușor de trecut cu vederea. Dacă abatele Prévost și Jean Rousset de Missy au sfârșit prin a renunța, însă alții au dus până la capăt sarcina traducerii: astfel, Nicholas Tindal (nepotul filozofului englez Matthew Tindal) a transpus Istoria Imperiului Otoman în engleză; Joncquières; în franceză, iar Johann L. Schmidt, discipol radical al lui Christian Wolff, în germană. Voltaire, Montesquieu, Gibbon, Winkelmann, enciclopediștii și Burke, ca și Byron, Chateaubriand și Victor Hugo, au citit și apreciat lucrarea publicată în traducere” (p. 12).

*

Finalul prefeței.

1 2 3