Note la „Caritas in veritate” [3]

Papa Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, Ed. Presa Bună, Iași, 2009, 107 p.

***

Partea întâi și a doua.

*

raportul dintre om și ambientalul natural, p. 68/ împotriva hazardului și a determinismului evoluționist, p. 68/ „Natura este expresie a unui plan de iubire și de adevăr”, p. 69/ nu trebuie să considerăm natura „mai importantă decât însăși persoana umană”, p. 69/ resursele energetice, p. 70/ e nevoie de o solidaritate reînnoită, p. 70/

„să adoptăm noi stiluri de viață”, în care să cutăm ce e adevărat, frumos și bun și comuniunea cu ceilalți oameni, p. 72/ responsabilitatea Bisericii față de creație, p. 73/ „dezvoltarea popoarelor depinde mai ales de recunoașterea că sunt o singură familie”, p. 75/ „în lumina misterului revelat al Treimii se înțelege că adevărata deschidere nu înseamnă dispersare centrifugă, ci întrepătrundere profundă”, p. 77/

relaționarea interumană, p. 78/ culturi religioase individualiste, p. 78/ sincretismul religios, p. 78/ „Un posibil efect negativ al procesului de globalizare este tendința de a favoriza acest sincretism [religios], alimentând forme de „religie” care înstrăinează persoanele unele de altele, în loc să favorizeze întâlnirea lor”, p. 78/

Libertatea religioasă nu înseamnă indiferentism religios și nu cere ca toate religiile să fie egale”, p. 78. De acord! Asta înseamnă că misiunea mea ortodoxă e o expresie a libertății mele religioase, care nu înseamnă o dorință de aplatizare a diferențelor ci de exprimare a lor tranșantă. Bineînțeles, fără însă a stopa libertatea religioasă a altor organizații religioase și religii.

prezența lui Dumnezeu în viața publică, p. 79/ „Negarea dreptului de a mărturisi în mod public propria religie și de a acționa pentru ca adevărurile credinței să inspire și viața publică are consecințe negative asupra adevăratei dezvoltări [a omului și a societății n.n.]. Excluderea religiei din domeniul public, precum și fundamentalismul religios, pe de altă parte, împiedică întâlnirea dintre persoane și colaborarea lor pentru progresul omenirii”, p. 79.

Autorul spune că rațiunea trebuie purificată mereu de credință iar religia de rațiune, p. 80. Ce înseamnă purificare în acest context? / dialogul între credință și rațiune, p. 80. De parcă nu folosim rațiunea și în credință ci o folosim numai în cercetarea științifică…/ colaborarea „fraternă” între credincioși și necredincioși, p. 80. Nu cumva folosim un cuvânt pe care taberele îl gândesc în mod propriu?/

Din ce am înțeles eu că înseamnă subsidiaritate pentru autor…rezultă că trebuie să îl ajutăm pe necredincios…chiar dacă nu ne împărtășește credința, p. 80-81. Și de aceea, susține el, globalizarea trebuie să activeze principiul subsidiarității, p. 81/

„globalizarea are nevoie desigur de autoritate, deoarece pune problema unui bine comun global care trebuie urmărit; însă această autoritate va trebui să fie organizată în mod subsidiar și poliarhic, fie pentru a nu leza libertatea, fie pentru a fi în mod concret eficientă”, p. 81.

Adică să fie pentru toți globalizarea, pe baza principiului subsidiarității, în care, pentru binele comun…funcționăm pe baza intereselor de mâna a doua/ de nivel doi…și să fie poliarhică/ cu mai multe centre de putere…pentru ca să nu fie monolită și astfel să nu fie acceptată de toți.

Însă interesele de grad 1, cele religioase, ale romano-catolicismului, nu se interferează deloc în interesele de grad doi, acestea economice, politice, sociale? Ba da!

subsidiaritate și solidaritate, p. 81/ acces sporit la educație, p. 85/ turismul internațional, p. 85/ fenomenul migrațiilor sociale, p. 86/ sărăcie și șomaj, p. 87/ demnitatea muncii umane, p. 87/ organizațiile sindicale ale muncitorilor, p. 88/mass-media favorizează „subordonarea…față de calculul economic, față de propunerea de a domina piețele”, p. 97/

„Mijloacele de comunicare socială nu favorizează libertatea, nici nu globalizează dezvoltarea și democrație pentru toți”, p. 98/ însă mass-media poate să ajute la creșterea comuniunii inter-familiale și la dezvoltarea etosului/specificului societăților, p. 98/ bioetică, p. 98/ „rațiunea fără credință este destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii. Credința fără rațiune riscă înstrăinarea de viața concretă a persoanelor”, p. 99.

Papa e uimit, la modul negativ, de „selectivitatea arbitrară”, p. 100, adică de toleranța în fața tuturor abuzurilor la adresa umanității. „În timp ce săracii lumii bat încă la ușile opulenței, lumea bogată riscă să nu mai audă acele bătăi la ușa sa, din cauza unei conștiințe deja incapabilerecunoască umanul”, p. 100.

creșterea spirituală, p. 100/ „alienarea socială și psihologică și multele nevroze” au „cauze de ordin spiritual”, p. 101/ absolutizarea tehnicii împotriva experiențelor spirituale, p. 101/ trebuie să depășim viziunea materialistă asupra vieții umane, p. 102/

Note la „Caritas in veritate” [2]

Papa Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, Ed. Presa Bună, Iași, 2009, 107 p.

***

Partea întâi

*

autorul găsește că papa Paul al V-lea avea „o viziune articulată asupra dezvoltării” persoanei umane și a societății în ansamblul ei, p. 25/ profitul rău al factorilor economici „riscă să distrugă bogăția și să creeze sărăcie”, p. 25/ criza financiară actuală „devine…ocazie de discernământ și de nouă planificare”, p. 26, a resurselor de care dispunem/ creșterea bogăției mondiale aduce cu ea și o creștere a inegalităților dintre oameni și popoare, p. 27/

nu e de ajuns doar progresul economic și tehnologic, p. 28/ se reduce cuantumul de siguranță socială, p. 30/ însă trebuie să învățăm faptul, subliniază papa, că „primul capital care trebuie salvgardat și valorizat este omul, persoana, în integralitatea sa”, p. 31/

autorul observă și un sporit „eclectism cultural” în societatea noastră…însă „asumat adesea în mod necritic”, p. 32/ pentru că relativizarea reciprocă a culturilor „nu ajută adevăratul dialog intercultural”, p. 32/ un alt pericol al interacțiunii între culturi e „aplatizarea culturală și de omologarea comportamentelor și a stilurilor de viață”, p. 32/

toate duc, spune papa, la „separarea culturii de natura umană”, p. 32 și omul e redus la statutul de „realitate culturală”, p. 33 și nu de ființă religioasă prin excelență/ foametea din țările sărace, p. 33/ toți trebuie să avem acces la alimentație și la sursele de apă, p. 34/ respectul față de viață, p. 34/ mortalitatea infantilă, p. 35/ contracepție și avort, p. 35/ libertatea religioasă, p. 36/ „Dumnezeu este garantul adevăratei dezvoltări a omului”, p. 37/

Exigențele iubirii nu contrazic exigențele rațiunii. Știința umană este insuficientă și concluziile științelor nu vor putea indica singure calea spre dezvoltarea integrală a omului”, p. 39.

Asta după ce secole la rând iubirea a fost teoretizată în romano-catolicism ca fiind în conflict sau separată de rațiune. De unde credința era doar „de domeniul inimii” iar teologia sau filosofia sau știința se făceau „doar cu mintea”. Din care teză falsă au reieșit pietismul a-teologic și științele seculare fără raportare la Revelație.

Și papa vede doctrina socială a Bisericii ca pe „o dimensiune interdisciplinară”, p. 39. Și cred că e o perspectivă corectă în principiu…Din perspectiva sa, credința, teologia, metafizica și științele trebuie să colaboreze „în slujba omului”, p. 39.

Problema e cine sunt cei care lucrează pentru Biserică la ei și la noi? Pentru că interdisciplinaritatea în folosul Bisericii cere oameni cu ample valențe duhovnicești și intelectuale.

Nu e de ajuns ca un matematician sau un fizician să vrea să discute cu un teolog…ci trebuie ca un teolog să fie în același timp un fizician, un matematician, un literat sau un inventator…pentru ca să vorbească pe picior de egalitate cu alți specialiști și, în același timp, să îi depășească prin vocația și experiența sa mistică.

Câți preoți avem noi care să aibă multiple specializări? Dacă nu au…interdisciplinaritatea e doar o metaforă ipocrită. Pentru că trebuie să faci, realmente, lucruri în comun împreună cu alți specialiști…în folosul Bisericii.

Eu pledez pentru multidisciplinarism și pentru interdisciplinarism, pentru specializări multiple și pentru interconectarea teologiei cu diverse științe și tehnologii. Dar trebuie să ne asumăm cunoștințele și limitele în domeniile în care ne-am specializat. Altfel suntem penibili.

accesul la muncă trebuie să fie prioritar, p. 40/ sensurile și scopurile economiei, p. 41/ interdependența planetară, p. 42/ și autorul cere „extinderea rațiunii” pentru o perspectivă dinamică la nivel social, p. 43/

păcatul strămoșesc, p. 45/ piața economică „nu trebuie să devină locul samavolniciei celui puternic asupra celui slab. Societatea nu trebuie să se protejeze prin piață”, p. 49. Dacă mâncăm din piața muncii…pe ce alt lucru să ne bazăm când vine vorba de „traiul zilnic” câștigat onest?

conștiința morală și responsabilitatea personală a factorilor economici, p. 49/ autorul vorbește din perspectiva globalizării întotdeauna…și reamintește acest lucru în finalul p. 49. / în spatele unei decizii economice stă o consecință morală, p. 50/

Papa ne invită să introducem logica gratuității în raporturile comerciale, p. 50-51. Unde? La nivel de angajat…la nivel de companie…sau la nivel de bunuri de consum? Din ideea de „dar fără contrapartidă”,  p. 51, eu înțeleg că sunt vizați lucrătorii în economie și consumatorii particulari.

„În epoca globalizării, activitatea economică nu poate face abstracție de gratuitate, care răspândește și alimentează solidaritatea și responsabilitatea față de dreptate și față de binele comun în diferiții săi subiecți și actori”, p. 51/

solidaritatea dintre noi…care „nu poate să fie delegată numai statului”, p. 51. Adică să nu așteptăm de la stat ceea ce noi, creștinii, putem să facem unii pentru alții și pentru toți la un loc/activități marcate de gratuitate și comuniune, p. 53. Activități caritabile și non-profit. O mai mare implicare socială, cu alte cuvinte, a organizațiilor de tot felul care sprijină activitatea și viața Bisericii/

investiția și semnificația ei morală, p. 54/ cum folosim resursele financiare, p. 55/ inițiativa întreprinzătoare, p. 55/ autorul se raportează în continuu la papa Paul al VI-lea în ceea ce privește doctrina socială dar are și accente critice la adresa perspectivei sale sociale/ ajutorul internațional, p. 57/ atitudinile fataliste față de globalizare, p. 57/

globalizarea trebuie desigur înțeleasă ca un proces socio-economic însă aceasta nu este unica ei dimensiune. Dincolo de procesul mai vizibil există realitatea unei umanități care devine tot mai interconectată; ea este constituită din persoane și din popoare cărora acel proces trebuie să le fie de utilitate și de dezvoltare, grație asumării atât din partea fiecăruia cât și din partea colectivității a responsabilităților respective”, p. 57-58/

Însă globalizarea din perspectivă creștină, nuanțează în continuare autorul, trebuie să favorizeze dezvoltarea personalistă cu deschidere spre transcendență, p. 58. Pentru că e mediul propice al misiunii creștine și al cunoașterii reciproce. Iar spațiul online este primul pas și cel mai la îndemână pentru o perspectivă globală asupra umanității.

Grija nu poate fi niciodată o atitudine abstractă”, p. 67/ „soluțiile [de tot felul n.n.] trebuie adaptate la viața popoarelor și a persoanelor concrete”, p. 67. Asta trebuie spus factorilor politici și decizionali…care trebuie să ia măsuri politice și economice nu anti-umane și anti-sociale ci în favoarea cetățenilor. A tuturor cetățenilor.

Note la „Caritas in veritate” [1]

Papa Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, Ed. Presa Bună, Iași, 2009, 107 p.

***

Pentru autor, caritas este echivalentul lui iubire, p. 3. / „Caritatea este calea principală a doctrinei sociale a Bisericii”, p. 4/ „numai în adevăr caritatea strălucește”, p. 5/adevărul e logos și el creează dialog, adică „comunicare și comuniune”, p. 5/

”Un creștinism al carității fără adevăr poate fi confundat cu ușurință cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru conviețuirea socială, însă marginale”, p. 6. Adică papa vrea să spună că nu putem promova un creștinism iubitor, deschis dacă nu e plin totodată de adevărurile evanghelice. Pentru că atunci devine un creștinism util în domeniul social dar fără fundamente dogmatice. Îi ajutăm pe oameni cu medicamente, cu loc de muncă sau cu loc de dormit, spre exemplu, dar nu îi conducem la Dumnezeu.

pentru o societate „în curs de globalizare” e nevoie de „dreptatea și binele comun”, p. 7/ nu poate exista dreptate fără caritate, p. 7/ e citat papa Paul al VI-lea, p. 7 și 9/ „Biserica nu are soluții tehnice de oferit și nu pretinde câtuși de puțin să se amestece în politica statelor. Ea are însă de îndeplinit o misiune de adevăr, în orice timp și împrejurare, pentru o societate pe măsura omului, a demnității și a vocației sale”, p. 10-11. Însă Vaticanul e un stat care are politica lui și se amestecă în politica altor state./

„tradiția credinței apostolice” este „patrimoniu vechi și nou”, p. 13/  dezvoltarea integrală a omului, p. 14/ „Fără perspectiva unei vieți veșnice, progresul uman în această lume rămâne lipsit de respirație”, p. 14/ „instituțiile singure nu sunt suficiente”, p. 14/ iar autorul susține că după Vatican II nu s-a schimbat doctrina socială a bisericii romano-catolice, p. 15/ „Coerență nu înseamnă închidere într-un sistem, cât mai ales fidelitate dinamică față de o lumină primită”, p. 16/

A absolutiza în mod ideologic progresul tehnic sau a dori fierbinte utopia unei umanități întoarsă la starea originară de natură sunt două moduri opuse pentru a separa progresul de evaluarea sa morală, deci de responsabilitatea noastră”, p. 18.

Însă când a fost omul vreodată redus la „starea…de natură”…când omul a fost creat de Dumnezeu drept o persoană, care își personalizează natura umană? De la preponderența ființei în detrimentul persoanelor în Treime…s-a ajuns în romano-catolicism și la preponderența naturii umane față de persoană? Cum să aibă întâietate conținutul…față de cel care are un conținut? Cum să aibă întâietate carnea sau sufletul meu…când ele nu pot exista decât în compusul uman al persoanei mele, care are suflet și trup?

Sfânta Scriptură vorbește în Facerea despre crearea omului, adică a persoanei umane și nu despre elementele umane, trup și suflet, care sunt destinate să ființeze separat.

cuplul marital: „un cuplu deschis vieții”, p. 18, adică procreației/ Hristos „îndrăgește omul întreg”, p. 19/ fiecare viață are vocația ei, p. 19/ citează enciclica Populorum progressio a papei Paul al VI-lea ca să vorbească despre vocație, citând textul: „nu există umanism adevărat dacă nu este deschis spre absolut, recunoscând o vocație [numită mai sus „apel transcendent”, adică chemarea noastră de către Dumnezeu n.n.], care oferă ideea adevărată a vieții umane”, p. 20.

dezvoltarea umană integrală presupune libertatea responsabilă a persoanei și a popoarelor”, p. 20. Te dezvolți/ te desăvârșești pentru că ți-o dorești și pentru că te implici integral în parcursul transfigurării tale/ „mesianismele” fabricatoare de iluzii, p. 20/ „aservirea [sclavagizarea n.n.] omului redus la condiția de mijloc [de producție n.n.] pentru dezvoltare”, p. 21, economică/

„valoarea necondiționată a persoanei umane și sensul creșterii sale”, p. 22. Adică omul nu e valoros pentru că e bogat, frumos, sănătos, culturalizat…ci prin faptul că e om, că e creația lui Dumnezeu. Și sensul lui fundamental e sfințenia și nu prosperitatea materială sau intelectualizarea. Însă nici nu le exclude.

 „Rațiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea între oameni și să stabilească o conviețuire civică între ei, dar nu reușește să întemeieze fraternitatea”, p. 24.

Nu! Rațiunea umană nu e în stare să perceapă, de una singură, nici egalitatea, nici conviețuirea și nici fraternitatea dintre oameni. Și istoria dovedește acest lucru, cum că până la Hristos oamenii nu erau egali și nici nu exista ideea unei societăți cu valori comunitare sau cu membrii frați între ei.

Toate acestea sunt realități creștine, edulcorate între timp, dar care nu există în societatea indiană, spre exemplu, unde castele, „reîncarnările”, inegalitățile dintre oameni, statutate „teologic”, sunt evidențe până astăzi.

Biserica a schimbat lumea…și această schimbare atât de profundă nu a fost distrusă nici în postmodernitate, unde persoana nu mai are „fundament” și nici „sens” dar e „o valoare socială” și e „creatoare de valori”.