A 4-a Cateheză

Iubiții mei,

În România, adică aici, în țara noastră, se fac plăcinte bune, extraordinar de bune…Te ung pe suflet…Plăcinte cu mere, cu brânză, cu dovleac…La magazin costă 2-3 lei…Ce înseamnă însă 2-3 lei, pe lângă o muncă de…două ore?

Acasă, la fel, faci cocă, o dospești, pui un strat jos…și?! Trebuie să ai conținut!…Adică mere rase, dovleac ras, cu miroase, cu de toate…după care pui a doua țiplă, filă, de cocă.

Două straturi: naștere și…clipa morții și: conținut.

De unde iei conținut? De unde iei apa vieții? De unde ei…nemurire?

Mai întâi de toate de unde iei prima țiplă? Copilul mai întâi se zămislește în uter…apoi se naște la maternitate sau în drum spre maternitate…și e mort pentru Împărăția lui Dumnezeu.

– Cum, Părinte, e mort?!!!!

-Doamnă, la fel s-a întrebat și Sfântul Nicodim, la In. 3, 4: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” (folosesc ed. BOR 1988, ca să fie pentru toți…).

Însă Domnul stăruie: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Aici, par criptice, sunt criptice…cuvintele Domnului. Dar, mai apoi, Ucenicii Lui, fiind plini de harul Treimii, au înțeles că omul trebuie să se boteze, să devină mădular al lui Hristos întru Duhul, pentru ca să existe…prima țiplă a plăcintei cu mere.

Însă, creștinii, când se formează Biserica, în primii ani ai secolului 1 după Hristos Domnul, se botezau in integrum, adică cu toată casa lor, cf. F. Ap. 2, 41 ; 4, 31-32 și altele…Cum să se boteze tatăl, mama, bunica, bunicul, sora, fratele mai mare…și să nu se boteze și pruncii? Ba da, cu atât mai mult ei, pentru că moartea, moartea, a doua filă a plăcintei vine repede…și dacă nu ești fiu al Împărăției…atunci al cui ești?

Creștinii și-au botezat pruncii și copiii de la început, adică i-au făcut mădulare ale lui Hristos, din mădulare ale necurăției păcatului. Și păcatul, ca poluarea, se extinde imediat și adânc…în ființa noastră.

Însă Botezul ne face plini de harul Prea Sfintei Treimi. El îi scoate pe demoni din noi și ne umple de Duhul Sfânt, după cum puteți asculta, atunci când asistați la un Botez. Și, mulți dintre dv., ați asistat sau ați fost chiar nași…sau preoții săvârșitori ai Botezului…Și știți că Botezul are exorcizări și, în vechime, înainte de exorcizări sau împreună cu ele…existau catehezele, adică aceste stări jos, pe scaun…și ascultau învățura dumnezeiască a Bisericii propovăduită de episcop și preot.

Cei care se pregăteau pentru Botez…învățau adevărurile de bază, fundamentale ale dreptei credințe. Noi, prin aceste cateheze  / predici explicative în fața dv. încercăm să recuperăm ce se mai poate recupera…din sfințenia și înălțimea acelor învățături sfinte și momente de altă dată.

Pentru că acum e nevoie de cunoaștere…pentru ca să existe practică. Nu poți mai întâi cu practica și apoi cu cunoașterea. Ci, pe primul loc, e cunoașterea. Și noi predăm aici cunoaștere pentru frățiile voastre.

Nu poți să faci plăcintă…fără să știi cum să o faci. Ca să faci…trebuie să știi. Și, ca să știi, trebuie să asculți. Pentru că trebuie să afli, de la cei care au cuvânt plin de putere sfântă, de la Dumnezeu, care sunt fundamentele credinței. Tocmai de aceea, Dumnezeieștii Pavel și Timotei, „treceau prin cetăți [și-i] învățau să păzească învățăturile rânduite de Apostoli și de preoții din Ierusalim” (F. Ap. 16, 4).

Sfinții Apostoli și Ierarhii Sfinți ai Bisericii au scris și au explicat cultul Bisericii, care vine de la Hristos Dumnezeu prin Apostoli și au precizat pe cele neexplicate și folositoare mântuirii. Pentru că noi nu suntem singuri, ci suntem cu El, Care e cu noi, acum și pentru toți vecii (Mt. 28, 20). Și El a pus ierarhie dumnezeiască prin Apostoli: episcopi, preoți și diaconi și acestea nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu (F. Ap. 20, 28).

Tatăl, prin Fiul, întru Duhul, Dumnezeul nostru treimic, ne dă nouă, robilor Săi, la unii să fim episcopi, la alții preoți, la alții diaconi și la alții ascultători de ierarhia care conduce turma sfântă, rațională, a Bisericii, adică drept credincioși / ortodocși : care să îl slăvim pe Dumnezeu drept, trăind drept.

Și, ca să gândești drept, trebuie să fii învățat cu dreptatea lui Dumnezeu care e mai logică decât orice logică umană.

Crezi și faci. Faci și crezi. Crezi și faci în același timp.

Ce faci? Poruncile lui Dumnezeu în viața ta. După măsura ta. După înțelegerea ta. În locul tău, acolo, unde te-a pus Dumnezeu pe tine, că nu te-a pus greșit nicidecum.

Și poruncile lui Dumnezeu, împlinirea lor, asceza ta împreună cu El, lupta ta pentru a te despătimi, potrivit Scripturii, Sinoadelor și Părinților e conținutul…plăcintei. Da, plăcinta e bună, e gustoasă, te lingi pe degete când o mănânci…dar ea are un preț.

Nu ajungi să stai zile în șir, pe piatră și să te rogi, ca Sfântul Serafim din Sarov sau să levitezi ca Sfânta Maria Egipteanca…dacă trăiești confortabil, manierat și cu de toate! Nu! Plăcinta cere efort! Plăcinta e gustoasă dacă e făcută cum trebuie…și cu ce trebuie. Dacă nu se face cu cap și cu ce trebuie…nu o mănâncă nici câinii de bună ce e.

Și toată viața facem conținutul plăcintei…Și ne rugăm, mereu, ca Domnul să ne dea sfârșit creștinesc (spovediți, împărtășiți, împăcați cu toți, fără dureri prea mari la darea sufletului). Ne rugăm: „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Doamne miluiește-le continuu al Bisericii sau rugăciunea isihastă sunt o cere de venire a lui Dumnezeu la noi. În noi. Ca să fie cu noi.

Noi ne rugăm…și El ciocăne la ușa inimii noastre (Apoc. 3, 20). Pe cât ne rugăm, pe atât El ciocăne mai cu dragoste, pentru că și El ne dorește, pe noi, miresele Sale. Și…când se deschide ușa extazului…ce vedem?

Vedem  și auzim „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4), pentru că întotdeauna va spune puțin despre cele văzute în slava Lui și oamenii vor înțelege tot așa, într-o ureche, după mintea lor, cele văzute și confesate de Sfinți în preasfintele lor scrieri.

Dar cele văzute extatic…se întâmplă când torni conținut în plăcinta vieții tale. Acum și aici e posibil să Îl vezi pe Dumnezeul slavei, pentru că și Pavel și toți Sfinții au început să Îl vadă încă de aici și nu după moarte…cum aștepta ereticul Luther și frații lui…până azi…

– Și cum ne dăm seama, Părinte, că avem conținut în noi, ce trebuie?

-Simplu, dragul meu: simți că în tine curge „izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (In. 4, 14). Pentru cel care nu trăiește simțirea harului în persoana lui, da, știu, Evanghelia nu are niciun sens. Însă vestea cea prea bună a Sfintei Evanghelii are un sens prea mare…care nu încape în minți înguste.

Ca să fii larg…trebuie să te smerești. Trebuie să accepți că nu știi cum funcționează lumea, viața ta, persoana ta și nu știi cine a făcut minunea asta de îți stă înainte. Nici când devii credincios, ca dv. și ca mine, nu cunoașteți toate…ci doar în parte, pe măsura noastră, a fiecăruia. Dar lucrurile încep să se lege.

Și o să se lege din ce în ce mai mult…pentru că logica lui Dumnezeu, supralogica Lui e fără fisură…O să vedem în catehezele următoare…

Vă doresc numai bine! Amin!

Cateheza a 3-a

Avem ochi și nu putem vedea,
iubiții mei?!
Urechi și nu putem auzi?!

De ce nu am putea vedea
și de ce nu am putea auzi,
dacă vedem și auzim?

Și totuși Domnul ne spune,
a vedea…înseamnă a vedea
mai profund

și a auzi înseamnă a auzi mai profund,
pentru că înseamnă să Îl vedem
și să Îl auzim pe El.

Sau să Îl vedem și să Îl
îmbrățișăm în alții,
pe care nu mulți îi văd,
nu mulți îi aud,
ci sunt rebutul,
deșeul,
urâciunea lumii.

Cum să facem
însă să avem ochi mai mari
și inimă mai mare?

Niște ochi mai mari
ar ieși din orbite, nu?
O inimă mai mare
înseamnă atac de cord.

Însă Domnul nu se referă la
dimensiuni…ci la cuprinderea
duhovnicească
,
la iubirea noastră pentru alții.

În duhul nostru putem
să fim foarte cuprinzători,
cum nu putem fi
astfel în inima noastră fizică.

Pentru că în inimă nu e decât
sânge
și oxigen.

Pe când în duhul nostru,
în adâncul nostru,
în lăuntrul nostru e
Dumnezeu cu tot
cerul,
pământul
și iadul,
îmbrățișate de către noi.

Atât de mici suntem, ca niște mici
benzi electronice
care stochează informație…
dar câtă informație înmagazinăm,
Dumnezeule mare?!

Atât de mici
că ne strivește un virus
ultraminuscul
și atât de mari
de încape în noi și
Dumnezeu și întreaga creație.

Cum de suntem
atât de minunați?!!!

Și Domnul ne spune:
sunteți făpturi atât de minunate,
pentru că sunteți
creația mâinilor Mele!

Domnul ne spune…

El ne spune…

Ne repetă acest lucru:
sunteți bucuria Mea!

Domnul ne spune
aceste lucruri…

El ni le tot repetă…

Atunci aceasta este explicația:
pentru că nu ne putem
explica singuri,
trebuie să acceptăm
explicațiile Lui
ultraprofunde
despre noi!

El ne știe din toate
bucățile
și ca un întreg în același timp.

El vrea ca să I ne rugăm Lui
pentru ca să fim cu El,
nu că nu știe
ce ne trebuie,
că ne doare capul,
că avem o săgetare la inimă,
că nu avem bani pentru lumină…

El ne vrea
numai pentru Sine,
pentru că așa e iubirea:
exclusivistă în bine.

Iubirea în bine exlude răul.

Dumnezeu ne vrea pentru Sine,
pentru ca să ne facă o inimă
pentru toți.

Adică să ne facă un radar
care sesizăm imediat viteza iubirii.

Când mașina lui vine spre tine,
tu, radarul,
simți tot.

Simți ce are în inima lui
și îl ajuți cu iubirea ta,
care e benzina pentru
mașina lui.

Fiecare avem nevoie de benzină
și de ulei: de cuvinte sfințitoare,
prietenoase,
candide.

Oprești, faci alimentarea, ai și ulei,
piese de schimb…
și mergi mai departe.

Și mergi pe drumul îngust,
nu pe drumul cu denivelări!

Poți să cazi într-o groapă,
în multe gropi
și atunci e problemă mare.

Dumnezeu ne-a făcut
pentru că El
vrea să mergem spre Sine cu
Sine,
chiar dacă nu înțelegem toate lucrurile,
dar să mergem.

A merge înseamnă
a nu sta niciodată.

Cateheza a 2-a

Auzim pe Domnul că ne spune:
Eu sunt Lumina lumii (In. 8, 12)!

Nu spune așa,
iubiții mei?…

Ba da!
Cu siguranță așa spune…

Însă El nu e un bec aprins,
nu e soarele de pe cer,
nu e un Înger…
ci El e Creatorul tuturor
și lumina Sa depășește
orice lumină pe care noi
o cunoaștem.

Însă El pune semnul de egalitate
între Sine și lumina lumii,
a creației Sale,
pentru că adevărata lumină,
sfințitoare,
îndumnezeitoare,
este slava Sa,
care se revarsă din Sine.

El este lumina noastră adevărată,
pentru că lumina se revarsă, din Sine,
în întreg cosmosul.

Iar cosmosul, adică
întreaga Sa creație,
este ceea ce El a făcut
cu bună înfățișare,
ceea ce El a împodobit.

Și nici nu se putea altfel,
atâta timp cât El este Frumusețea desăvârșită,
Înțelepciunea desăvârșită,
Bunătatea mult prea duioasă,
Tatăl nostru Cel din ceruri,
Care ne vede frumoși
pentru că ne dorește pe toți
plini de slava Sa.

Și noi venim
la Dumnezeiasca Biserică
cu lumânări
în mână
și cu tămâie
și cu prinoase
pentru Dumnezeiască Jertfă.

Pentru că Îi aducem Lui,
Luminii noastre,
bucuria inimii noastre,
care e stălucirea slavei Lui
în noi.

Noi suntem bucuroși
pentru că El ne umple de bucuria Sa,
de revărsarea Sa de bucurie.

Și lumina lumânării,
deși iese dintr-un fitil
și din ceară,
ne indică
ceva mai presus de
materiile din care provin,
atâta timp cât
nici ceara nu e froc
și nici fitilul,
ața nu strălucește.

Însă când aprindem lumânarea
ea este expresia
strălucirii lui Dumnezeu din noi,
a luminii Lui în noi,
care, deși nu ne arde,
ea luminează persoana noastră
și, deși nu mulți o văd,
lumina din noi e ca o mireasmă,
ca un parfum de tămâie
aprinsă,
întru care noi strigăm: Avva!
Părinte!

Pentru că noi Îi aducem pe ale Sale
din cele pe care El ni le dă
și noi I le returnăm cu bucurie,
cu smerenie,
cu fiască
evlavie.

Și pâinea
și vinul nostru,
cumpărate de la supermarket
sau făcute în casă,
devin,
prin pogorârea slavei Sale
Trupul Său Cel Prea Sfânt
și Dumnezeiescul Său Sânge,
Jertfă nesângeroasă
dar îndumnezeitoare
pentru noi.

Și ceea ce ne îndumnezeiește
ne și luminează.

Cum apa cea preasfântă, apa Botezului nostru
sau Dumnezeiasca apă de la Bobotează,
sfințită prin lumina Sa,
ne umple pe noi de lumină,
ne face case personale,
ființiale ale Stăpânului.

Și noi vedem și simțim
cum ceea ce se vede
se sfințește
prin ceea ce nu se vede.

Și cum ceea ce nu se vede
de către toți,
slava Sa,
e lumina care luminează lumea,
care îl luminează
pe tot omul care vine,
prin naștere,
în această lume,
și se înscrie, astfel,
în umanitate.

Pentru că El a luat firea noastră
și de aceea, Hristos Dumnezeu,
ne-a dat nouă ca prin
simboluri sfinte
și prin sfinte lucrări,
prin slujbe îndumnezeitoare,
să țineam trează între noi
bucuria de El,
Dumnezeu și om
și să vedem prin cele
care se văd
slava Împărăției celei ce va să vină.

De aceea vedem lumânări,
multe lumini aprinse,
pentru vii și adormiți,
în Bisericile și cimitirele noastre,
căci toți sunt vii la Domnul,
pentru ca să spună,
cu glas mare: Nu v-am uitat!
Sunteți vii în inimile noastre!

Pentru că moartea
nu începe odată cu moartea,
ci odată cu uitarea.

De aceea Îl rugăm pe Dumnezeul nostru treimic,
la fiecare parastas: Doamne, pomenește-i veșnic,
amintește-Ți veșnic de cei de care și noi ne amintim!
adică:
Veșnică pomenire!

Veșnică să fie pomenirea noastră
și a voastră
înaintea Domnului!

Veșnică să fie viața noastră,
adică întru bucuria Sa,
pentru că există o veșnicie cu bucurie
și o veșnicie cu chin,
tocmai pentru că există
Rai și Iad,
Sfinți și păcătoși.

Și tocmai pentru că există lumină
și există, în același timp,
voință liberă,
voi înșivă,
dragii mei,
vă ștampilați nu numai viitorul de aici,
ci și viitorul vostru veșnic!

Da, viitorul sună bine
numai pentru unii!

Și acel viitor e în mâna Domnului,
dacă vă alipiți de Lumină,
ca să fiți fiii Luminii.

Amin!

Prima cateheză

Dragii mei,
stați prea mult jos!…

Da, cateheză înseamnă a sta jos
și a asculta

Însă voi stați mult jos,
pe jos,
și nu vreți niciodată să treceți peste
cuvinte,
să zburați spre înalt.

Orice lecție catehetică
nu are drept scop…
dădăcirea.

Să ne fie bine înțeles
acest lucru.

Adică așa se face…semnul Sfintei Cruci,
așa se pune baticul,
așa se stă în Biserică…

Cateheza te introduce dincolo
de catapetesmele cuvintelor,
te face să vezi prin cuvinte,
prin gesturi,
prin simțăminte.

Pentru că o cateheză nu e numai o introducere
ci și o stare.

Ca să ai stare,
trebuie să te liniștești pentru a asculta,
trebuie să fii gata să te supui evidențelor
adevărului.

Chiar dacă,
în lumea noastră,
cu trap rapid spre secularizare,
a asculta înseamnă a fi rob,
pentru Tradiția Bisericii noastre
Ortodoxe,
robia ascultării
e cea mai curată formă de libertate.

Tu nu știi ce să faci cu tine
și Domnul te învață ce să faci cu tine.

Ce să faci cu mintea ta,
cu ochii tăi,
cu urechile tale,
cu picioarele tale,
cu viața ta.

Și astăzi
suntem împreună pentru
că vrem să ascultăm cuvintele
Domnului,
păstrate de Tradiția Bisericii
peste secole
ca bucurie a inimii.

Și cum ne comportăm
față de bucurie?
Cum ieșim spre bucurie?
Ce este bucuria…
decât o trăire în ea?

Vedeți voi,
orice cateheză
introduce în bucuria înțelegerii.

Voi vreți să știți cum
se trăiește, cu adevărat,
bucuria de Dumnezeu.

Foarte bine!

Bucuria e să asculți
cuvinte
care devin frumusețe în tine.

Bucuria e frumusețea harului
lui Dumnezeu în inima voastră.

De aceea,
orice cuvânt al Scripturii
sau al Sfinților Lui,
dacă vă coboară în smerenie,
atunci vă aduce…
în starea proprie
întâlnirii cu Dumnezeu.

Ce facem după ce învățăm
să ne închinăm?
Învățăm să suportăm…
crucea suferințelor…
a răbdărilor de tot felul…
în numele Tatălui
și al Fiului
și al Sfântului Duh
Dumnezeu.

Dumnezeul nostru e unul,
dar în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh.

Aceasta e dogma Treimii: că Dumnezeu e întreit în persoane
și,
la fiecare închinare a noastră,
mărturisim că ne supunem lui
Dumnezeu Cel în Treime,
Care,
din mare iubire de oameni
ne-a creat pe noi.

Dumnezeiasca Cruce este bucuria noastră,
deși, pe ea,
Domnul Și-a vărsat sângele Său.

Însă e bucuria noastră Dumnezeiasca Cruce,
pentru că e bucuria lui Hristos Dumnezeu pentru noi,
pentru că El a murit iubindu-ne pe noi,
din iubire pentru noi,
pentru că El S-a făcut om
pentru ca să fie Jertfa cea bineplăcută
și izbăvitoare de păcate
a lumii.

Înțelegeți de ce…bucuria e
tainică?
Pentru că e bucurie cu Dumnezeu,
împreună cu El,
în tăcerea adâncă a persoanei noastre.

El ne vorbește nouă
în adâncul inimii.
Noi îi vorbim Lui din inimă.

Și asta înseamnă
stare, a fi în stare de tăcere rugătoare.

Asta vă face să înțelegeți
de ce în Biserica lui Dumnezeu
se tace cu înțeles
la slujbe
și de ce se cântă cu bucurie
și de ce oamenii credincioși
se închină cu evlavie
Prea Curatei Treimi,
Dumnezeului nostru.

Tăcerea noastră…și a Bisericii
e locul unde Dumnezeu ne vorbește.

Dacă nu simțim asta
vorbim,
cântăm,
venim,
plecăm…stingheri, singuri de la Biserică: pentru că
noi suntem goi de prezența Lui.

Rețineți acest lucru:
venim la Biserică
pentru ca să-I  vorbim
lui Dumnezeu,
dar,
mai ales,
pentru ca să ascultăm
glasul lui Dumnezeu
în adâncul tăcerii noastre.

Mergeți cu bine!
Dumnezeu să vă umple de bucuria și de
tăcerea vorbirii Sale față de voi!