Părintele duhovnicesc şi viaţa noastră tainică

uimire

A fi egoist înseamnă a te îmbâcsi de tine însuţi până la refuz. Când laşi pe alţii să intre în sufletul tău, deschizi ferestrele sufletului şi îţi oxigenezi aerul interior. Dacă un altul este părintele duhovnicesc, atunci inima ta şi sufletul tău nu se anulează pe sine, tu nu te renegi pe tine, ci începi să naşti ceea ce nu îţi era propriu când erai egoist, când erai singura ta referinţă.

Şi ceea ce nu îţi era propriu îţi devine propriu. Adică duhovnicia, pacea, gândurile înalte şi sfinte, râvna, înţelegerile din imbold haric. Însă nimic din toate acestea nu se naşte fără conjugalitatea cu duhul celui iubit, al celui înţeles şi preţuit, care naşte din tine pe pruncii iubirii, roadele pe care le-am amintit mai sus.

Părintele duhovnicesc te scapă de logica patimilor şi te pune să mergi pe sârma credinţei, a puterii de a te arunca în gol, de-a te lăsa să cazi în plasa lui Dumnezeu. În timp ce logica materiei dispare şi viaţa devine un zbor de pui înfricoşat, căruia îi palpită inima, dar care ştie că ajutor mai mare decât Dumnezeu însuşi nu există, chiar dacă Dumnezeu nu se vede.

Se vede însă naşterea ta din nou, se vede schimbarea decorului vizual al conştiinţei şi al percepţiei tale, care nu sunt imaginare, ci concrete. Dacă logica patimilor te învaţă să rămâi mereu acelaşi om închis în tine, să-ţi iubeşti orizontul egoist şi să nu te aventurezi să cauţi Raiul invizibil, părintele duhovnicesc te smulge din faşa părerii de sine şi a siguranţei în împietrirea ta confortabilă şi te aruncă în focul durerilor pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce nu eşti.

Mustrările lui nu sunt niciodată superflue sau fără obiect, decât dacă suntem lipsiţi de perspectivă duhovnicească asupra vieţii. Ceea ce tu nu vezi – dar el vede – este ceea ce te renaşte, dacă faci măcar efortul să-ţi destupi urechile inimii, deşi nu îţi este prea clar ce se va întâmpla.

Paradoxul cel mai dureros al nevoinţei duhovniceşti ortodoxe este că nu înţelegi nimic din ceea ce Dumnezeu şi părintele duhovnicesc vor să facă cu tine şi că trebuie să ai o înţelegere mai presus de înţelegere, o logică mai fină decât logica grosieră a lumii materiale şi materialiste, ca să accepţi intenţiile Lui cu tine.

Părintele duhovnicesc devine viaţa sufletului tău, care se naşte în tine mai întâi ca ceva neaşteptat şi neobişnuit, care te dezghiochează de sinele tău strâmt şi-ţi deschide cerul oferindu-ţi ochiul duhului său, prin care străvezi ceea ce niciodată nu ai văzut, dar care încă nu e al tău, până nu urmezi definitiv pe calea despătimirii, a lepădării totale de sine.

Psa. Gianina Picioruş

Părintele duhovnicesc: cel care ne poartă sufletul pe braţele sale

Un Părinte duhovnicesc face mai mult decât zeci de mii de cărţi. Nu pentru că acele cărţi nu ar fi bune şi nu te-ar putea învăţa adevărul despre Dumnezeu şi ceea ce este drept să faci, ci pentru că mintea ta nu este în stare să se hrănească cu aceste cărţi şi adesea le înţelege prost sau se înfumurează repede şi pierde toată osteneala şi înţelepciunea dorinţei de a înainta în bine.

Părintele duhovnicesc este, din acest punct de vedere un exemplu viu, o icoană vie, pe care o vezi mişcându-se, gândind şi făcând lucrurile duhovniceşte. Nu numai teoretic. Nu doar îţi explică dogmele dumnezeieşti sau cum să înţelegi Scriptura şi cărţile Sfinţilor Părinţi, nu doar îţi tâlcuieşte părţile umbroase sau chiar de neînţeles, cuvintele care stau sub un văl adânc simbolico-mistic şi pe care un ochi neînduhovnicit nu ştie să le citească deloc.

Le face pe toate acestea, dar ceva încă şi mai mult decât acestea. Pentru că el e lângă tine. Te ceartă. Te mângâie. Te împacă. Te odihneşte. Te smereşte. Ştii că te iubeşte, că nu te va lăsa niciodată. Face mereu şi mereu aceleaşi gesturi şi fapte duhovniceşti, prin care te surprinde şi nu te surprinde în acelaşi timp. Te surprinde pentru că încă mai are răbdare, încă mai suportă, încă mai iartă, pentru a milioana oară iartă. Iarăşi dojeneşte şi iarăşi iartă.

Iarăşi învaţă şi iarăşi se nevoieşte enorm, lângă tine, care lâncezeşti. Nu te aştepţi să cedeze şi totuşi râvna lui şi pilda lui te copleşeşte, îţi erodează mândria când vezi că trec anii…şi el învaţă, citeşte, studiază, gândeşte teologic, gândeşte duhovniceşte, se nevoieşte, iartă…şi iarăşi învaţă, pe sine şi pe alţii, fără odihnă.

Învaţă la orice vârstă şi fără să ţină seama de neputinţele, de bolile şi de durerile sale. E un monument de dăruire şi de generozitate. E un fel de icoană umblătoare care loveşte cu picătura răbdării sale, de-a lungul anilor, piatra cerbiciei tale. E adevărat dar nu-ţi vine să crezi. Nu-ţi vine să crezi dar vezi cu ochii şi cu inima ta.

Părintele duhovnicesc e un dar rar. E cel pe care îl simţi că îţi vine ca o mănuşă duhului tău. Cel care te duce la izvoarele harului care nu te mint…la izvoarele liniştii, ale blândeţii, ale înţelepciunii, ale vederii gândurilor negre şi înţelegerii patimilor proprii. Dar el nu te striveşte cu exigenţele sale, deşi vezi că le aplică sie însuşi.

Uneori însă, din păcate, se poate înţelege prost nu numai cartea duhovnicească, ci şi cine este adevăratul Părinte duhovnicesc, astfel încât să-l alegi pe cel care mai mult pare decât este sau care nu te poate înţelege cu adevărat şi nu îţi poate da sfatul benefic şi vindecător. Dar tocmai de aceea, viaţa duhovnicească înseamnă şi încercări extreme şi curaj nebunesc de a te mântui.

Psa. Gianina