Canonizarea Sfântului Patriarh Atanasie al III-lea al Constantinopolului [2 mai 2009]

sf-patriarh-atanasie-al-3-lea-al-constanti

Pe 5 martie 2008, la propunerea Episcopiei Dunării de Jos, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât introducerea în calendarul BOR a cinstirii unui nou sfânt, care a trăit pe pământurile noastre în secolul al XVI-lea, Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, patriarhul Constantinopolului.

Acest sfânt era înscris deja în calendarul Bisericii Greciei, al celei Ruse şi al Bisericii din Ucraina, având ca dată de prăznuire ziua de 2 mai. Astfel, hotărârea Sfântului Sinod al BOR exprimă o recunoaştere a sfinţeniei vieţii unui înţelept şi bun ierarh, care a slujit cu dragoste Biserica lui Hristos în scaunul Patriarhiei Ecumenice, dar a păstorit şi creştinii de la Dunărea de Jos timp de 12 ani.

Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut în anul 1580 în oraşul Rethimno din insula Creta, primind la botez numele de Alexios. După ce studiază la înaltele şcoli din insula natală, Alexios intră în viaţa călugărească, mai întâi la Mănăstirea „Sf. Ecaterina“ din Muntele Sinai, unde va fi călugărit cu numele de Anania, iar mai apoi la Mănăstirea „Sf. Atanasie“ din Tesalonic.

În scurt timp ajunge la Muntele Athos, intrând în obştea Mănăstirii Esfigmenu (sau Xeropotam). De aici pleacă în pelerinaj la Locurile Sfinte şi la vechea mănăstire din Sinai. Sfârşindu-şi călătoria, se întoarce în Sfântul Munte, găsindu-şi un loc retras aproape de Kareia, unde petrece în rugăciune, post şi priveghere. Aici este hirotonit ieromonah, primind numele de Atanasie.

În anul 1626, o veche scriere grecească arată că Sfântul Atanasie se afla în Ţara Românească, unde profesa ca dascăl pentru fii de boieri.

Datorită virtuţilor şi cunoştinţelor sale, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris îl cheamă pe Sfântul Atanasie la Constantinopol. În anul 1631 este ales Mitropolit al Tesalonicului, iar trei ani mai târziu, pentru scurtă vreme, Sfântul Atanasie va ocupa şi scaunul patriarhal al Constantinopolului.

Pe când încă era mitropolit al Tesalonicului, Sfântul Atanasie a avut de înfruntat presiunile orânduirii turce, care cerea noi taxe. A suferit chinuri şi umilinţe care îl fac să părăsească eparhia şi să ia calea pribegiei. Ajunge la Roma, dar aici este profund dezamăgit: i se cerea să accepte şi să iscălească o mărturisire de credinţă catolică în schimbul ajutorului pe care-l sperase.

Sfântul Ierarh va găsi însă sprijin şi ocrotire în Ţara Moldovei.

Sfântul care „stă pe tron“

Cu învoirea voievodului Vasile Lupu şi cu încuviinţarea Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, patriarhul ecumenic Atanasie este găzduit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, în anul 1642, unde va sluji până prin 1653, când pleacă după ajutoare în Rusia.

Un călător contemporan cu Sfântul Atanasie, diaconul Paul de Alep, ne informează că patriarhul Atanasie avea în grija sa şi păstorirea credincioşilor din Brăila, oraş aflat sub stăpânire otomană şi unde se găsea sediul Mitropoliei Proilaviei.

Cu siguranţă că mitropolitul îi încredinţase Sfântului Atanasie dreptul de a hirotoni preoţi şi diaconi, pentru partea de sud a Moldovei, şi de a îndruma viaţa credincioşilor de la Dunăre. Sfântul Ierarh se îngrijea şi de biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae“, pe care, într-o scrisoare înmânată ţarului Rusiei, în vara anului 1653, o numeşte „mănăstirea mea de la Galaţi“.

Deşi avea o vârstă venerabilă (74 de ani), multele trebuinţe ale mănăstirii îl determină pe fostul patriarh să plece în Rusia, sperând în ajutorul ţarului.

Pe drumul de întoarcere spre Galaţi, în anul 1654, obosit de greutatea drumului, Sfântul Atanasie îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ din Lubensk, în Rusia Mică (Ucraina de astăzi), la 5 aprilie 1654, în a treia zi a Sfintelor Paşti.

Înveşmântat cu toate însemnele ierarhice, este înmormântat în jilţ, fiind înhumat într-un mormânt săpat sub soleea bisericii, în faţa sfântului altar. Acest mod de îngropare l-a făcut cunoscut pe Sfântul Atanasie în lumea slavă sub denumirea de Atanasie sideaşcii, adică „sfântul care şade“ (stă pe tron).

După opt ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri, prin descoperire dumnezeiască, trupul fericitului patriarh Atanasie s-a aflat neputrezit. Cu binecuvântarea mitropolitului Kievului, sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste şi evlavie în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea sa s-a hotărât a se face în fiecare an, la 2 mai, ziua cinstirii Sfântului Atanasie cel Mare.

Astăzi, sfintele sale moaşte, care săvârşesc multe minuni, se păstrează în Catedrala „Buna Vestire“ din Harkov, într-o raclă aşezată lângă altarul din partea dreaptă a sfântului lăcaş.

Cinstit la Dunărea de Jos

Deşi puţin cunoscut în rândurile credincioşilor gălăţeni, Bunul Dumnezeu, „Cel ce este minunat întru Sfinţii Săi“, l-a readus pe Sfântul Atanasie în evlavia creştinilor de la Dunărea de Jos.

Astfel, în data de 12 octombrie 2000, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului împreună cu patriarhul de vie memorie al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, au binecuvântat o placă omagială pe peretele de la intrarea în Biserica „Sfântul Nicolae“, pe care este gravată următoarea inscripţie:

„În această biserică a slujit între anii 1642-1653 patriarhul ecumenic Atanasie Patelarie, alungat de turci de pe tronul Constantinopolului, stabilindu-şi reşedinţa în chiliile Mănăstirii „Sfântul Nicolae“, cu îngăduinţa voievodului Moldovei – Vasile Lupu. S-a aşezat această comemorativă placă astăzi, 12 octombrie 2000, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, şi de Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, din iniţiativa Preasfinţitului Casian, Episcopul Dunării de Jos“.

Prima slujbă închinată Sfântului Atanasie în ţara noastră s-a săvârşit în Biserica parohială „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, în zilele de 1-2 mai 2004, la care a participat şi chiriarhul Dunării de Jos.

Apoi, ca urmare a unei intense corespondenţe purtate, începând cu anul 2003, între Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicodim al Harkovului şi Bogoduhovului şi Preasfinţitul Episcop Casian, ierarhul ucrainean a răspuns cu bunăvoinţă solicitării chiriarhului Dunării de Jos şi a oferit în dar o frumoasă icoană a Sfântului Atanasie, în care se păstrează şi o părticică din moaştele sfântului ierarh.

În luna octombrie a anului 2004, o delegaţie a Eparhiei Dunării de Jos a efectuat un pelerinaj la Harkov, de unde a adus la Galaţi cinstitele moaşte mult aşteptate. Sfintele relicve au fost primite cu mare entuziasm la Catedrala episcopală, în ziua de 26 octombrie 2004, de către Preasfinţitul Casian, înconjurat de preoţi, monahi, reprezentanţi ai autorităţilor locale, studenţi, seminarişti, profesori şi elevi şi numeroşi credincioşi.

După 350 de ani de la mutarea la Domnul, Sfântul Atanasie a intrat, astfel, în calendarul spiritual al zonei Dunării de Jos. Sfintele sale moaşte sunt venerate an de an de mii de credincioşi, atât la ziua de prăznuire a sfântului, cât şi cu prilejul altor pelerinaje, procesiuni şi manifestări creştine. Biserica Mănăstirii „Sf. Nicolae“ din Galaţi, astăzi biserică parohială, a primit ca ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Atanasie, iar, la iniţiativa ierarhului locului, o nouă biserică, construită în cartierul Micro 18 din Galaţi, a fost închinată ocrotirii aceluiaşi mare ierarh şi sfânt al Bisericii Ortodoxe.

Din darul lui Dumnezeu, credincioşii de aici îl au din nou printre ei pe Sfântul Atanasie, prin părticica moaştelor sale, dar şi prin binecuvântarea şi ocrotirea sa. Ca şi la Harkov, şi la Galaţi, dreptmăritorii creştini se roagă neîncetat Sfântului Ierarh Atanasie, iar sfântul le vine grabnic în ajutor, căci, an de an, o minune se întâmplă mereu la sfintele sale moaşte: slujitorii care schimbă sfinţitele veşminte arhiereşti ale Sfântului dau mărturie că, de fiecare dată, tălpile ciorapilor de lână pe care le pun în picioarele sfântului sunt tocite şi găurite, deşi celelalte odăjdii sunt neatinse – Sfântul „aleargă“ în continuare spre ajutorul celor ce îl cheamă în rugăciune.

*

galati-mai-2009

În perioada 1-3 mai 2009, în Episcopia Dunării de Jos au avut loc manifestările dedicate proclamării cinstirii Sfântului Ierarh Atanasie Patelarie, patriarhul Constantinopolului, care a locuit şi a slujit vreme de 12 ani la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din oraşul Galaţi, în vremea domnitorului Vasile Lupu şi a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei.

Cu acest prilej, o delegaţie a Mitropoliei de Veria, din Grecia, a adus, pe 1 mai, la Catedrala episcopală din Galaţi, moaştele Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscop al Tesalonicului, în al cărui scaun a păstorit şi Sfântul Atanasie.

Manifestările au continuat sâmbătă, cu sfinţirea Bisericilor „Sfântul Nicolae“ şi „Sfântul Atanasie“. Ieri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel, împreună cu 12 ierarhi ai Bisericii noastre şi doi din străinătate, a săvârşit Sfânta Liturghie, în cadrul căreia a avut loc şi proclamarea solemnă a cinstirii Sfântului Atanasie Patelarie.

Vineri, 1 mai, a fost ziua în care credincioşii din Episcopia Dunării de Jos au prelungit bucuria pascală şi s-au grăbit cu toţii, preoţi, călugări şi credincioşi, spre Catedrala episcopală din Galaţi, pentru a întâmpina cu credinţă şi cu dragoste moaştele Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului.

Delegaţia din Grecia, condusă de Înalt Preasfinţitul Panteleimon de Veria, Nausa şi Kampania, însoţit de IPS Mitropolit Iosif de Prykonnis, reprezentantul Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, şi de alţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care a adus în Eparhia Dunării de Jos moaştele Sfântului Grigorie Palama, a fost întâmpinată de Preasfinţitul Episcop Casian, alături de care s-au mai aflat Preasfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului, Preasfinţitul Visarion al Tulcii, şi Preasfinţitul Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor.

La aceste momente de binecuvântare şi bucurie pentru Eparhia Dunării de Jos, porţile credinţei au fost larg deschise la Dunăre, natura întreagă s-a smerit în faţa Sfântului Grigorie Palama, teologul luminii, al harului şi al rugăciunii, iar cei aproape două mii de clerici şi credincioşi, răsfiraţi peste tot în jurul Catedralei episcopale, au dăruit Sfântului Grigorie Palama o îmbrăţişare tainică.

Alaiul sărbătoresc al ierarhilor şi slujitorilor, evlavia credincioşilor, emoţia care se citea pe feţele cuminţi ale seminariştilor au creat o atmosferă de înaltă trăire spirituală, toţi aşteptându-l pe Sfântul Grigorie Palama pentru a-i binecuvânta şi pentru a lumina şi sfinţi sufletele tuturor celor ce i se vor închina cu credinţă.

Moaştele Sfântului Grigorie Palama au fost primite pe strada Domnească, în apropierea Catedralei episcopale din Galaţi, şi au fost purtate în procesiune, soborul ierarhilor, preoţilor, cântăreţii şi monahii prezenţi cântând irmoase din Canonul Învierii şi Troparul Sfântului, până pe esplanada din faţa Catedralei.

„Prin prietenia sfinţilor Tăi, dă-ne şi nouă prietenie sfântă“

Cu acest prilej, în Catedrala din Galaţi a avut loc o slujbă de mulţumire, la finalul căreia Preasfinţitul Casian al Dunării de Jos, împreună cu toţi ierarhii şi slujitorii Catedralei, a purtat moaştele Sfântului Grigorie Palama pe podiumul din faţa sfântului lăcaş, unde episcopul de la Galaţi a ţinut un cuvânt de întâmpinare prin care şi-a exprimat bucuria sosirii moaştelor Sfântului Grigorie Palama:

„Sfântul Grigorie ne-a învăţat şi pe noi să facem sufletele noastre candele. În loc de ulei să aşezăm faptele cele bune, în loc de feştilă, dragostea şi să aprindem această candelă cu lumina harului Duhului Sfânt“, a spus Preasfinţia Sa. În continuare, a mulţumit Patriarhului Daniel şi Mitropolitului Panteleimon pentru aducerea la Galaţi a moaştelor Sfântului Grigorie Palama, cu prilejul proclamării solemne a cinstirii în Biserica Ortodoxă Română a Sfântului Atanasie Patelarie, arhiepiscopul Tesalonicului, care a vieţuit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Galaţi între anii 1643-1654, în vremea voievodului Vasile Lupu.

Preasfinţia Sa a subliniat fericita întâlnire pe calea sfinţilor şi şi-a exprimat nădejdea rămânerii în această frumoasă şi trainică comuniune: „Rămâi cu noi, Doamne, prin sfinţii Tăi Grigorie şi Atanasie şi învaţă-ne să-ţi mulţumim pentru bucuria ce ne-o faci că ne-am întâlnit. Prin prietenia sfinţilor Tăi, dă-ne şi nouă prietenie sfântă, ierarhilor, preoţilor şi iubitului popor creştin de aici şi de pretutindeni. Bine aţi venit sănătoşi şi vă rugăm să fiţi cu adevărat acasă aici“, a mai spus Preasfinţitul Episcop Casian.

La rândul său, IPS Panteleimon de Veria a subliniat importanţa şi modelul vieţuirii Sfântului Ierarh isihast Grigorie Palama, mulţumind chiriarhului locului pentru invitaţia adresată şi exprimându-şi speranţa că şi prin aceasta se va întări legătura credincioşilor cu sfinţii lui Dumnezeu.

„Doresc să răspund la dragostea dumneavoastră, la nobleţea dumneavoastră, aducând în această perioadă a luminii, în perioada Învierii, pe Sfântul luminii, pe Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului. L-am adus astăzi pe Sfântul Grigorie Palama, care a binecuvântat şi meleagurile Veriei, pe care trăim noi, locuind în Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul vreme de 5 ani, învăţându-ne să fim şi noi fii ai luminii. Este o bucurie deosebită că acum, în aceste zile, în care dumneavoastră sărbătoriţi aici pe Sfântul Atanasie Patelarie, se află în mijlocul nostru înaintaşul său la tronul Bisericii din Tesalonic, Sfântul Grigorie Palama“, a spus IPS Panteleimon.

După aceste momente, cinstitele moaşte au fost aşezate pe baldachinul din faţa Catedralei, la care credincioşii au început să se închine cu evlavie, iar în Catedrală a continuat slujba Privegherii.

Două biserici în cinstea Sfântului Atanasie, în oraşul de la Dunăre

Evenimentele de la Galaţi, legate de proclamarea cinstirii Sfântului Atanasie Patelarie, au continuat sâmbătă dimineaţa, în ziua de prăznuire a Sfântului Atanasie, când s-a săvârşit slujba de resfinţire a Bisericii „Sfântul Nicolae“, în urma lucrărilor de restaurare.

Slujba a fost oficiată de chiriarhul Dunării de Jos, alături de care s-au mai aflat IPS Mitropolit Iosif, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, IPS Panteleimon de Veria, Preasfinţiţii Calinic al Argeşului şi Muscelului, Ambrozie al Giurgiului, Visarion al Tulcii, Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului, Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor.

Toţi credincioşii prezenţi s-au bucurat de marea lor sărbătoare şi de prezenţa atâtor ierarhi în biserica lor. „E un moment de mare sărbătoare şi bucurie sufletească pentru noi, credincioşii, pentru că părinţii noştri slujitori ne-au spus foarte multe despre acest sfânt al nostru, iar acum, iată, îl primim cu tot sufletul să ne fie ocrotitor“, ne-a declarat o enoriaşă a acestei parohii.

„Ortodoxia s-a salvat prin lumânările din mâna credincioşilor“

După săvârşirea rânduielii de sfinţire prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi prin stropirea cu apă sfinţită a Bisericii închinate Sfântului Nicolae şi Sfântului Atanasie Patelarie, Preasfinţitul Episcop Casian a arătat că, prin sfinţirea acestui lăcaş de închinare, credincioşii primesc lumină şi binecuvântare de la păstorul care timp de 12 ani a locuit aici, care şi-a făcut aici biserică şi care „a respirat aici credinţa Patriarhiei Ecumenice, adică a Ortodoxiei noastre, a Ortodoxiei martirice. Ortodoxia s-a salvat prin lumânările din mâna credincioşilor. Lumina s-a dat de la altar, dar ea a luminat poporul prin candela din sufletele şi din casele noastre“.

După aceasta, IPS Mitropolit Iosif, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a subliniat în cuvântul său că cinstirea Sfântului Atanasie este o mare bucurie duhovnicească pentru întreg pământul ortodox, a credincioşilor de pretutindeni, iar la aceste evenimente organizate în oraşul Galaţi se bucură toţii sfinţii împreună cu poporul binecredincios.

La final, părintele paroh Ioan Postolache a oferit ierarhilor prezenţi în dar câte o icoană cu Sfântul Atanasie Patelarie şi a adresat mulţumiri în numele Consiliului parohial şi al tuturor credincioşilor parohiei.

Poporul evlavios a dăruit Sfântului Atanasie biserică în doar patru ani

Sărbătoarea a continuat cu sfinţirea noii biserici din lemn, închinată Sfântului Atanasie Patelarie, aflată în cartierul Micro 18, din oraşul Galaţi. Mii de credincioşi au venit să întâmpine soborul slujitorilor care au săvârşit după rânduiala şi tradiţia ortodoxă sfinţirea bisericii, a cărei piatră de temelie a fost aşezată de chiriarhul locului la 11 decembrie 2005.

La finalul slujbei de sfinţire, Episcopul Casian a salutat încă o dată, cu multă bucurie, prezenţa ierarhilor români, precum şi a celor din Bisericile Ortodoxe surori, care au participat şi la sfinţirea Bisericii „Sfântul Nicolae“ şi „Sfântul Atanasie“ şi la care s-au mai adăugat reprezentanţii Mitropoliei de Rethimnon şi Aulopotamou, din Insula Creta, locul de naştere al Sfântului Atanasie, precum şi delegaţi ai Mitropoliei de Alexandroupolis.

Cu acest prilej, IPS Panteleimon de Veria a ţinut un cuvânt de învăţătură, prin care a arătat că „sfintele moaşte propovăduiesc cu glas înalt minunea Învierii pe care Dumnezeu, prin proorocul Său, a promis-o nu numai Fiului Său Cel Unul-Născut, ci şi tuturor fiilor Săi. Sfinţii noştri, fiii cei aleşi ai lui Dumnezeu, au prilejul de a pregusta această participare la înviere, privilegiu pe care-l vom dobândi şi noi în viitor, în ziua învierii tuturor celor adormiţi“.

La finalul sărbătorii hramului acestei tinere parohii, părintele paroh Marius Cristea a oferit ierarhilor prezenţi câte o icoană a Sfântului Atanasie, iar reprezentanţii Mitropoliei de Rethimnon şi Aulopotamou au oferit în dar o candelă de argint, care va arde neîncetat la icoana hramului bisericii.

În finalul acestei sărbători, care a adus atâta bucurie credincioşilor, preoţilor şi tuturor celor care s-au jertfit cu timp şi fără timp pentru a aşeza o cărămidă a credinţei şi dragostei lor pentru Sfântul Atanasie, corala Mitropoliei de Alexandroupolis – Grecia a susţinut un concert de cântece tradiţionale greceşti şi româneşti.

Gălăţenii şi-au întâmpinat Patriarhul

Ziua de sâmbătă, 2 mai, s-a încheiat cu primirea, în jurul orei 18:00, la Catedrala episcopală a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Preoţi, profesori de teologie, elevi seminarişti şi foarte mulţi credincioşi l-au întâmpinat pe Întâistătătorul Bisericii noastre, iar cu acest prilej s-a oficiat o slujbă de mulţumire la care au participat, alături de Preafericirea Sa, reprezentanţii celorlalte Biserici, precum şi opt ierarhi români.

Chiriarhul Dunării de Jos a marcat acest moment sărbătoresc în istoricul scaun al Dunării de Jos, continuator al vechiul scaun al Proilaviei, printr-un cuvânt de bun venit: „Împreună cu preoţimea, cu cinul monahal, cu profesorii de teologie, cu seminariştii şi cu credincioşii care v-au aşteptat, vă spunem din toată inima bine aţi venit, Preafericirea Voastră, la ora rugăciunii de seară a luminei line! Fie ca lumina lină a sfintei slave să lumineze viaţa noastră, a tuturor, cum ne-a învăţat şi Sfântul Grigorie Palama şi cum ne-a învăţat şi Sfântul Atanasie“, a spus PS Casian.

„Ortodoxia este credinţa sfinţitoare care ridică pe om“

În încheiere, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a binecuvântat poporul şi pe toţi cei prezenţi şi a ţinut un cuvânt de învăţătură prin care a subliniat că „noi, în sfinţi, nu cinstim natura umană autosuficientă, separată de Dumnezeu, plină de orgoliu şi de izolare prin autosuficienţă. Noi cinstim pe Dumnezeu în sfinţi, lucrător în ei, pentru că au fost credincioşi şi smeriţi, rugători şi împlinători ai cuvântului lui Dumnezeu.

Ortodoxia este credinţa sfinţitoare care ridică pe om atât de mult în iubirea lui Dumnezeu, cât a coborât Dumnezeu în umanitatea noastră“. În continuare, Părintele Patriarh a evidenţiat că aceşti sfinţi ai Ortodoxiei au fost mărturisitorii unei credinţe lucrătoare şi de aceea Dumnezeu i-a învrednicit să fie în comuniunea sfinţilor.

„Credinţa ortodoxă nu este numai dreaptă ca adevăr, ci este sfinţitoare şi dătătoare de viaţă veşnică. Noi ne bucurăm că îi simţim aproape. Nu i-am văzut, pentru că nu am fost contemporani cu ei, dar acum suntem contemporani cu ei prin rugăciune, prin iubire smerită faţă de sfinţii mărturisitori. Ei ştiu şi cunosc sufletele noastre, dragostea, jertfa, frumuseţea sărbătorii închinate lor“, a spus PF Părinte Daniel.

*

3-mai-2009-galati

Ieri, 3 mai 2009, în Duminica mironosiţelor, în Catedrala episcopală din Galaţi, cu hramurile „Sfântul Ierarh Nicolae“ şi „Sfântul Apostol Andrei“, Ocrotitorul României, a avut loc proclamarea solemnă a cinstirii Sfântului Ierarh Atanasie Patelarie, patriarhul Constantinopolului, care a locuit şi a slujit vreme de 12 ani la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din oraşul Galaţi.

La finalul Sfintei Liturghii săvârşită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu alţi 12 ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi IPS Mitropolit Iosif de Prykonnis, reprezentantul Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, IPS Panteleimon, Mitropolit de Veria, Naussa şi Kampania, precum şi un ales sobor de preoţi, profesori de teologie şi slujitori ai Centrului Eparhial de la Dunărea de Jos, PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, a dat citire tomosului sinodal de introducere a Sfântului Atanasie în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

În continuare, IPS Mitropolit Iosif de Prykonnis a transmis mesajul Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, iar PS Casian al Dunării de Jos a citit mesajul Înalt Preasfinţitului Vladimir, Mitropolit al Kievului şi a toată Ucraina, precum şi mesajul IPS Nicodim de Harkov, cetate unde a murit Sfântul Atanasie Patelarie şi unde se află în prezent cinstitele sale moaşte.

Patriarhul Daniel, cetăţean de onoare al oraşului Galaţi

După ce Întâistătătorul Bisericii nostre a mulţumit pentru mesajele primite la aceste momente de sărbătoare şi binecuvântare pentru întreg poporul binecredincios român, reprezentantul Mitropoliei de Rethimnon şi Aulopotamou, din Insula Creta, locul de naştere al Sfântului Atanasie, a adus mesajul Bisericii din Creta cu această ocazie.

Patriarhul Daniel a felicitat pe Episcopul Dunării de Jos pentru osârdia depusă şi pentru activitatea pastoral-misionară desfăşurată în episcopia pe care o păstoreşte şi i-a dăruit cu această ocazie o cruce pectorală şi un engolpion, precum şi o medalie de argint aurit cu chipul Sfântului Grigorie Palama, la 650 de ani de la mutarea sa la Domnul. Preafericirea Sa a mai dăruit medalia cu chipul Sfântului Grigorie Palama şi domnului Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor şi Patrimoniului Naţional, domnului Adrian Lemeni, ministru secretar de stat în cadrul aceluiaşi minister, precum şi domnului Dumitru Nicolae, primarul municipiului Galaţi.

În acest cadru festiv, primarul oraşului a oferit Patriarhului României titlul de cetăţean de onoare al oraşului Galaţi, încredinţându-l pe Întâistătătorul Bisericii noastre de permanentă preţuire şi cinste.

La finalul acestei solemne festivităţi, PS Casian a mulţumit PF Părinte Patriarh Daniel şi tuturor ierarhilor prezenţi la acest ceas de rugăciune şi de binecuvântare pentru Eparhia Dunării de Jos şi a dăruit Părintelui Patriah, cu aceast prilej, un engolpion şi o icoană cu chipul noului sfânt din calendarul Bisericii noastre, iar tuturor ierarhilor a oferit câte un prosop tradiţional românesc.

Opinii despre PFP Daniel al României, la ceas aniversar

Biserica Ortodoxă Română aniversează astăzi, 30 septembrie 2008, un an de la întronizarea ca patriarh a Preafericitului Părinte Daniel.

Cu acest prilej, Preafericirea Sa va participa la sfinţirea noului paraclis din Reşedinţa patriarhală, cu hramul „Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul”, şi la Sfânta Liturghie, oficiată în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române în primul său an de slujire în demnitatea de patriarh.

Sfânta Liturghie va fi urmată de un Te Deum la Palatul Patriarhiei, la care vor participa membri ai Sfântului Sinod, membrii Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc şi ai Permanenţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, împreună cu colaboratorii lor, reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice româneşti.

Evenimentul va continua în Aula Magna, cu un moment aniversar care va reflecta împlinirile şi proiectele aflate în derulare din primul an de patriarhat al Părintelui Patriarh, precum şi alte proiecte iniţiate de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

În aceste momente de sărbătoare, mai multe personalităţi laice şi bisericeşti i-au transmis PF Patriarh Daniel mesaje de felicitare.

Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor:

A fost un an de succes în viaţa Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Daniel şi-a arătat nu numai deschiderile teologice şi de natură ecleziastică, ci în egală măsură a contribuit în ceea ce priveşte întărirea rolului Bisericii.

Mă refer, mai concret, pe de o parte, la ceea ce înseamnă o mai bună comunicare între Biserică şi credincioşi, prin intermediul ziarului, posturilor de radio şi televiziune Trinitas. Pe de altă parte, cred că a reuşit să dezvolte printr-un parteneriat cu alte instituţii şi cu Guvernul – şi mărturisesc că sunt foarte bucuros să spun acest lucru – o relaţie care înseamnă sprijin din partea Bisericii pentru o serie de acţiuni sociale pentru oamenii în nevoie, pentru oamenii cu probleme.

Cred că aceste contribuţii sunt notabile şi cu efecte deosebit de pozitive în perpectivă. În concluzie, este un an pe care îl consider extrem de favorabil şi îmi doresc să urmeze o lungă perioadă de asemenea realizări, avându-l pe PF Daniel în fruntea Bisericii Ortodoxe Române.

Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România:

Pentru Biserica Ortodoxă Română, întronizarea Patriarhului Daniel reprezintă un mesaj către societate. Spiritualitatea unei naţiuni este mai importantă decât orice progres. Din punctul de vedere al unui om care lucrează în domeniul ştiinţific, criza societăţii actuale este o criză de sens şi nu o criză de mijloace şi Preafericitul Daniel reprezintă pentru credincioşii ortodocşi un simbol al reîntoarcerii la adevăratele valori morale ale poporului român.

Andrei Pleşu, scriitor şi eseist român, estetician şi istoric al artei:

În anul care s-a scurs de la întronizarea Sa, PF Părinte Patriarh a adus o notabilă schimbare de ton şi de atitudine. Au fost deschise multe şi diverse fronturi de reaşezare instituţională. La capătul acestui an plin şi nou, aducător de speranţă, dar şi de adversităţi, dorim PF Daniel să aibă puterea de a continua.

Basarab Nicolescu, fizician, membru al Academiei Române:

Trebuie să spun că am o amintire foarte emoţionantă despre Preafericitul Daniel, de pe vremea când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. A fost printre primii noştri vorbitori la un congres pe care l-am organizat la Academia Română, în 2001, care a fost punctul de plecare al programului de Ştiinţă şi Religie în România – Educaţie şi cercetare. Atunci am avut un contact cu PF Daniel şi după aceea ne-a ajutat constant pentru lansarea acestui program, iar acum, când a devenit Patriarh al României, acest ajutor continuă şi suntem extrem de bucuroşi. Am avut revelaţia unei persoane care, în acelaşi timp, este de o mare înălţime spirituală; este, să spunem, un conducător al Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă în care Ortodoxia se poate afirma ca o voce importantă pe plan internaţional.

Este o personalitate de anvergură internaţională, care ştie ce se întâmplă în Occident, care a fost format, de altfel, în Occident, deci are recunoaşterea celor două lumi – a lumii din Vest şi a lumii răsăritene. Cred că asta este o şansă mare pentru România – ca cineva care are cele două experienţe să poată conduce destinele Bisericii Ortodoxe”.

Grigore Leşe, muzicolog:

Pe PF Daniel îl cunosc şi mă cunoaşte. Îmi iubeşte muzica. Am cântat la două congrese ecumenice, unul la Iaşi şi altul la Sibiu. Dumnezeu să-i dea sănătate să poată conduce corabia aceasta, lumea aceasta învrăjbită, lumea aceasta cu mai puţină smerenie, cu atâtea răutăţi. Nu mai este vremea, cum spune ţăranul, că „vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte”, nu mai sunt oamenii de altădată. În aceste condiţii, unde se poate reculege lumea, dacă nu în cadrul Bisericii? De aceea, este nevoie de cineva care să o păstorească spiritualiceşte. Apoi, muzica din biserică trebuie promovată şi atraşi tinerii înspre ea. Muzica din vatra satului evocă pe Dumnezeu.

Adrian Lemeni, teolog, consilier al premierului Călin Popescu-Tăriceanu:

Prin prezenţa PF Patriarh Daniel în fruntea Bisericii Ortodoxe Române ca Întâistătător constatăm astăzi o amplificare şi o intensificare a misiunii pastorale, a unei prezenţe foarte dinamice a Bisericii în societatea românească, răspunzându-se la nevoile foarte concrete ale lumii în care trăim.

Dacă ar fi să punctez doar câteva elemente cheie ale acestui an ar fi să constat mai întâi dinamizarea misiunii pastorale prin înfiinţarea de noi eparhii atât în ţară, cât şi în străinătate, de asemenea, o atenţie sporită acordată comunităţilor româneşti din străinătate. Se ştie bine că dincolo de înfiinţarea de eparhii în străinătate e vorba deja de achiziţionarea unor sedii pentru episcopiile noastre de acolo, de susţinerea unei legi care deja este adoptată şi care prevede sprijin semnificativ pentru preoţii din străinătate.

Inclusiv în ţară, prin programe specifice ale misiunii Bisericii, se încearcă răspunderea la noile probleme cu care ne confruntăm; cele legate de migraţie, de copiii lăsaţi în ţară şi părinţii aflaţi în străinătate şi cu alte probleme noi, la care, iată, Biserica răspunde într-o manieră proprie.

Mircea Ciumara, director General al Institutului Naţional pentru Cercetări Economice:

Îl cunosc pe Preafericitul Părinte şi îl apreciez pentru competenţa şi calităţile sale deosebite. Sunt fericit că Biserica Ortodoxă română a încăput pe nişte mâini foarte bune şi eu zic că anul acesta a fost unul cu multe realizări. Sunt un telespectator al Televiziunii Trinitas; este o plăcere. Nu pot să-i doresc decât tot binele din lume şi sper la o colaborare cu Academia Română şi Institutul Naţional de Studii Economice, să stabilească relaţii mai strânse în domeniul problemelor economice şi ideologice.

Răzvan Theodorescu, profesor de Istoria Artei, membru titular al Academiei Române:

Acum un an, la un minut sau două după ce s-a anunţat alegerea Mitropolitului Moldovei ca Patriarh al României, am rostit, pe un post cunoscut de televiziune, o propoziţie: «A fost ales un manager al Bisericii». Unii s-au mirat de acest neologism pus în legătură cu Ortodoxia. Preafericitul Daniel a dovedit într-un an ceea ce dovedise într-un deceniu şi mai bine la Iaşi, şi anume faptul că este un adevărat manager modern şi acest lucru este extrem de necesar Ortodoxiei noastre. Părintele Patriarh Daniel este un european, un european tânăr care poate încă să facă mult bine Bisericii şi îi urez din suflet ca acest lucru să se întâmple.

Mariana Bucur, 43 de ani, profesor de limba română:

Îi urez Părintelui Patriarh multă sănătate şi răbdare în ocârmuirea Bisericii noastre, pentru că noi, credincioşii acestei ţări, ne punem nădejdea în înţelepciunea şi în harul dat lui de Dumnezeu pentru a ocroti credinţa ortodoxă românească de toate pericolele acestor vremuri şi pentru a ne îndruma pe calea mântuirii.

Mă bucur că în acest an de activitate Preafericitul Părinte a fost prezent la evenimentele importante bisericeşti, dar şi la evenimente sociale, ceea ce denotă implicarea acestuia în viaţa românilor. Cunosc şi activitatea centrului media, apărut datorită Preafericirii Sale, şi apreciez această idee. Sper ca şi pe mai departe să aibă putere de muncă pentru a duce la bun sfârşit ce a început.

Gheorghiţă Vancu, 38 de ani, tehnician dentar:

Nu am auzit nici un bilanţ, dar am curajul să cred că activitatea PF Părinte Daniel, noul nostru Patriarh, a fost una rodnică în acest prim an. Cred că ne-a dat Dumnezeu Patriarhul de care aveam nevoie, cum a fost totdeauna în istoria României.

Acum aveam nevoie de puţin dinamism în Biserica noastră, de intensificarea relaţiilor cu toată lumea mondială şi, de asemenea, aveam nevoie de nişte modalităţi noi de comunicare a mesajului pe care preoţii îl transmit în biserici. Mă bucur foarte mult că avem o televiziune, un radio şi un ziar, care ne ţin la curent cu ce se întâmplă în viaţa bisericească internă, dar şi din afara graniţelor.

Toţi credincioşii ne rugăm astăzi, la un an de activitate a Părintelui Patriarh, ca Bunul Dumnezeu să-l ţină tare, să-i dea lumină în minte şi în suflet şi să transmită împreună cu noi, credincioşii de la fiecare biserică din Bucureşti şi din ţară, mesajul mântuitor mulţi ani de acum înainte.

Angheluţă Andreea, 25 de ani, studentă:

Să-i dea Dumnezeu Preafericirii Sale viaţă lungă şi multe împliniri în activităţile coordonate. Dorim ca rugăciunile noastre, ale tuturor creştinilor din România şi din străinătate, să-i aducă bucurii, pace şi linişte sufletească. Cunosc activitatea filantropică desfăşurată în Moldova pe când era Mitropolit şi sper ca în scurt timp să demareze astfel de proiecte şi în Bucureşti, căci sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutorul şi de sprijinul Bisericii.

Toader Ionescu, inginer, 54 de ani:

Doresc Preafericitului Patriarh viaţă lungă, sănătate, bucurii şi multe împliniri pentru sine şi pentru Biserica pe care o conduce. Atât timp cât o să avem un astfel de patriarh, dinamic, cu multe iniţiative bune, cred că Biserica noastră va avea de câştigat. Să-i inspire Dumnezeu căile cele mai bune de a pune în practică gândurile şi iniţiativele sale, căci astfel ne vom bucura cu toţii, copii, tineri sau bătrâni.

Mă bucur foarte mult că avem un patriarh care îmbină foarte bine slujbele cu activităţile sociale. Pentru noi, credincioşii din parohii, este foarte important să simţim sprijinul mai marilor noştri. Să-i aducă Dumnezeu har mult în fiecare faptă şi cuvânt al său. Să ne trăiţi Părinte Patriarh!

Mihaela Mihai, 56 de ani, administrator:

Să-i dea Dumnezeu Patriarhului nostru multă sănătate şi putere de muncă, căci este foarte destoinic. Datorită acestui patriarh avem acum un ziar creştin care apare zilnic, avem radio şi televiziune la care ascultăm sau vedem frumoasele slujbe de la Patriarhie, atunci când nu putem merge.

Cunosc foarte multe credincioase în vârstă, pentru care toate acestea sunt o mare binecuvântare şi o mângâiere sufletească. Să dea Bunul Dumnezeu ca toate aceste activităţi să dureze cât mai mult, căci aşa nu mai suntem obligaţi să privim doar la emisiuni din care lipseşte Dumnezeu şi cele sfinte. Îi doresc multă sănătate şi îl port în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea ce e mai bun.

Anghel Lazăr, 67 de ani, pensionar:

Am observat că de un an, de la instalarea PF Patriarh Daniel, viaţa bisericească este mult mai vie, preoţii se implică mai mult în viaţa credincioşilor. Chiar la biserica la care merg eu, părintele desfăşoară activităţi de ajutor social pentru bătrâni. Este lucru mare. Până acum nu era aşa interes.

Cred că PF Daniel a schimbat mult în bine bisericile din România. Îi doresc, cu această ocazie, multă sănătate şi putere de muncă, şi să reuşească să vadă înălţată şi Catedrala Mântuirii Neamului, pe care cred că toţi românii o aşteaptă. Să fie blând şi bun cu toată lumea şi să fie un exemplu pentru credincioşi.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Sfântul Roman Melodul: dumnezeiescul psalt al Prea Curatei Stăpâne

Biserica şi-a prezentat, de-a lungul istoriei, învăţătura sa în diverse forme de exprimare. După citirile psalmilor şi explicările neîncetate ale textului scripturistic, care se făceau la începuturi, în luptele contra ereziilor un rol deosebit l-a avut şi literatura imnografică.

Aceasta, printr-o extraordinară parafrazare a Sfintei Scripturi şi printr-o prezentare a mesajului sub forma muzicii, a căpătat o putere aparte de pătrundere în mintea şi în sufletul omului. Unul dintre cei mai cunoscuţi imnografi, de la care ni s-a păstrat şi condacul Naşterii Domnului, este Sfântul Cuvios Roman Melodul, care a trăit între anii 485-560.

Unei familii de evrei din cetatea siriacă Emesa i s-a născut, în anul 485, pruncul Roman. Încă din anii tinereţii a impresionat prin limba lui poetică greacă, cu care mai târziu va încânta chiar întregul Constantinopol.

„Născut din evrei, dar mintea având-o întărită, n-a fost un fariseu, ci vas de cinste în vistieria tainică din care inimile credincioşilor citesc şi învaţă; nu a fost Saul, cel ce aduce furtuna, ci Pavel, cel ce povăţuia la linişte“, aflăm dintr-un condac alcătuit în cinstea lui.

După anii petrecuţi în casa părintească, tânăr fiind, a ales calea monahismului creştin la Berith, actualul Beirut din Siria.

Tânăr slujitor în biserica din Vlaherne

La scurt timp după ce a îmbrăcat haina monahală, Roman a fost hirotonit diacon, a slujit o vreme la Berith şi a vizitat de mai multe ori Constantinopolul, după care dorul şi dragostea după Maica Domnului l-au dus pe tânărul Roman să slujească în biserica Maicii Domnului din Chir.

Venit la Constantinopol în vremea împăratului Atanasie I, a slujit cu multă evlavie desele privegheri şi slujbe făcute la biserica din Vlaherne, unde a petrecut neîncetat în rugăciuni, privegheri şi în nevoinţe ascetice, aşa cum cum aflăm din cântările slujbei închinate lui: „Veştejit-ai poftele trupului şi sufletul tău ţi l-ai împodobit cu razele prealuminatei curăţii, şi ai pus împrejuru-i podoabă drăgăstoasă frumuseţea bunătăţilor“.

Inspirat de Maica Domnului să-i compună imne

Pe când slujea acolo, tânărului slujitor Roman i s-a întâmplat o minune în noaptea dinspre sărbătoarea Crăciunului. El a primit de la Născătoarea de Dumnezeu darul alcătuirii imnelor. A primit în dar o bucată de hârtie, pe care a înghiţit-o ca pe o mâncare şi apoi, a început să cânte şi să reverse învăţături dumnezeieşti. Despre această întâmplare minunată aflăm de la Marcu din Efes: „Roman avu un vis, în care îi apăru Sfânta Fecioară, înmânându-i un sul de hârtie şi poruncindu-i să-l înghită; el se supuse. Dar, deşteptându-se îndată, se simţi inspirat şi, suindu-se pe amvon, intonă frumosul condac al Crăciunului, Fecioara astăzi“.

Luptător împotriva ereziilor, alături de împăratul Iustinian

Din acest moment, Roman Melodul a început să-şi manifeste deplin vocaţia sa poetică. Toţi cei din jurul său puneau toate realizările şi inspiraţiile sale poetice pe seama acestei minuni, fapt care i-a creat acestuia o situaţie privilegiată la curtea de la Constantinopol, în timpul lui Iustinian. În tot acest timp, el i-a slujit cu credinţă pe împărat şi l-a ajutat permanent în lupta cu ereziile. Împăratul a ştiut să folosească darul poetic al lui Roman şi l-a pus în slujba eforturilor sale religioase, în încercarea sa de a uni imperiul, divizat din cauza ereziilor.

Despre toată această perioadă din viaţa lui, părintele profesor Petre Vintilescu, afirmă că „n-ar fi exclus să fi avut şi opoziţie influentă la curte, dacă se poate trage o concluzie în acest sens din faptul că în unele acrostihuri întrebuinţează titlul de domn în locul epitetelor de modestie şi smerenie, obişnuite în general în acrostihurile condacelor sale“.

Ia parte la controversele religioase ale timpului

Deşi Biserica Ortodoxă l-a păstrat în iconografie ca diacon, tradiţia imnografică şi istorisirile din timpul vieţii lui l-au identificat pe melodul nostru cu un cleric, cu acelaşi nume care a fost aşezat preot şi defensor bisericesc în anul 563 la Biserica „Sfânta Sofia“.

Acest preot, ne spun istoricii, a primit ordin să-l aducă la Sinodul local de la Constantinopol pe Antim, împotriva căruia se organizase adunarea de atunci. Toate rapoartele alăcătuite de acel preot pe care litugiştii îl identifică cu Roman Melodul, în legătură cu acest sinod erau foarte mari, depăşind la orice capitol pe celelalte, de unde s-a şi dedus că autorul trebuie să fie un iubitor de limbaj poetic.

„În anul 536, când Roman cânta într-un condac restaurarea bisericii «Sfânta Sofia», fu orânduit la această biserică în calitate de preot şi defensor bisericesc un preot cu numele de Roman. Acest preot Roman primi în acelaşi an ordin de la sinodul local, convocat împotriva lui Antim şi Sever, ca împreună cu trei episcopi, din care unul din Berith, cu încă un preot şi cu doi diaconi, să caute şi să aducă pe Antim, care nu se prezentase.

Este neîndoios faptul că nu poate fi vorba decât despre melodul nostru, mai ales că, din rapoartele depuse de trimişi la şedinţa a treia a sinodului, se vede că cel făcut de Roman egalează în întindere pe toate celelalte“, întăreşte părintele Vintilescu ipoteza hirotonirii ulterioare întru preot a Sfântului Roman.

Prăznuit de Biserică la 1 octombrie

După o viaţă în care a lăudat permanent pe Maica Domnului, Roman Melodul a murit în jurul anului 562, cu siguranţă după Sinodul al V-lea Ecumenic.

Datorită faimei pe care o dobândise prin condacele sale încă din timpul vieţii, Roman a fost cinstit ca sfânt la foarte puţin timp după mutarea sa la Domnul.

Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor, prăznuindu-l la 1 octombrie cântându-i şi lăudându-l: „Făcătorule de cântare, alăuta dumnezeiescului Duh, privighetoarea, greierul dumnezeieştilor cântări, fluierul Bisericii, pune înaintea noastră, a tuturor, ospăţul cel de cântări şi dintr-însul veseleşte pe gânditorii de Dumnezeu“.

Compozitor recunoscut

Întreaga tradiţie a bisericii a justificat mereu inspiraţia şi talentul lui Roman prin prisma minunii care i-a hărăzit vocaţia de melod, adică de compozitor de cântări bisericeşti. Denumirea „Melodul“ se datorează printre altele şi faptului că Sfântul Roman este primul poet care scrie şi muzica pentru condacele sale.

Ceea ce a impresionat la Sfântul Roman Melodul nu ţine în mod obligatoriu de vocabularul teologic elevat sau de expresia lui poetică şlefuită, ci mai de grabă a atras prin naturaleţea cu care s-a raportat la Scriptură, transformând-o în creaţiile sale într-un şir logic de evenimente foarte vii. Opera sa, din care s-au păstrat numai vreo 80 de alcătuiri poetice, a cunoscut o popularitate deosebită. Câteva secole, condacele cuviosului Roman au făcut parte din tezaurul imnografic viu, transmis prin practica liturgică.

Pornind de la creaţiile lui, a apărut ulterior o adevărată şcoală, care a produs cântăreţi asupra cărora opera melodului nostru a exercitat influenţe covârşitoare. Astfel s-au mai remarcat Grigorie, Chiriac, Dometius, Anastasie şi Helias.

Au existat în istorie şi unii imnografi care au încercat să se afirme prin plagiat, atribuindu-şi în mod fals poemele Melodului.

Succesul lui Roman a constat în talentul său de a înfăţişa realităţile divine ca fiind foarte ancorate în concretul istoriei umane şi în strânsă legătură cu aceasta.

Cel mai cunoscut condac

Cel mai cunoscut condac compus de Cuviosul Roman Melodul, cel mai mare poet al Bizanţului şi al literaturii creştine de limbă greacă este Condacul Crăciunului: „Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci“.

Acesta este o creaţie privilegiată a imnografiei Răsăritului creştin. Privilegiată prin autor – marele Roman Melodul -, prin geneza ei miraculoasă, prin locul pe care îl ocupă în poezia bizantină, dar în primul rând prin mesaj şi prin frumuseţe. Puţine alcătuiri ale literaturii universale cuprind o asemenea densitate de paradoxuri, evocarea atâtor fapte mai presus de fire şi de înţelegere, prilejuite de suprema Teofanie a Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi exprimate cu atâta economie de cuvinte, în numai 12 versuri.

Condacul, bucuria de a lăuda sfinţii

Genul literar al condacului a apărut brusc în literatura bizantină. Sfântul Roman Melodul este cel care, potrivit tradiţiei a alcătuit primele condace.

La începuturi, condacul a fost un imn alcătuit dintr-un număr variat de strofe, de regulă de la 18 la 30, câteodată chiar mai multe.

Cărţile noastre de slujbă păstrează din condacele Sfântului Roman numai primele două strofe din aceste poeme.

Dezvoltarea deosebită a creaţiei poetice după iconoclasm a dus treptat la selecţionarea şi reducerea alcătuirilor mai vechi, pentru a se face loc în cărţile de cult celor recente.

Termenul de condac derivă din limba greacă şi însemna băţ, bastonaş pe care se înfăşurau vechile manuscrise, pe pergament sau pe hârtie, în formă de sul, iar mai apoi denumirea a fost dată însuşi manuscrisului pe care se scriau imnuri (condace).

Cf. sursa.

Pr. Dorin

O scurtă introducere în viaţa Fericitului Partenie al Pecerscăi

Pe cel mai înalt deal al Kievului, sub rânduirea duhovnicească a Cuviosului Antonie şi a ucenicului său, Teodosie, a fost pusă temelia Lavrei cu numele Pecerska. Aceasta a devenit cu timpul focar şi izvor de duhovnicie şi oameni sfinţi. Unul dintre monahii sfinţi de aici a fost stareţul Partenie, care a trăit între anii 1790 şi 1855.

Sărmanului paraclisier Ioan Krasnopevţev şi soţiei sale Ana, din satul Simonov, care se găseşte aproape de oraşele Alexinski şi Tulsk, le-a dăruit Dumnezeu, la 24 august 1790, un prunc pe care l-au botezat Petru.

Lupta grea pentru supravieţuire a părinţilor săi a fost pentru micul Petru o şcoală a vieţii, de unde a luat lecţii de răbdare şi hărnicie.

„Nu mai puteam rămâne în lume“

Din pruncie, singura mângâiere, singura odihnă pe care a căutat-o, ca pe un dar de mare preţ, a fost rugăciunea, în smerita casă părintească, alături de părinţii săi.

Primele noţiuni de educaţie le-a deprins la casa părintească, iar, mai apoi, s-a înscris la Şcoala Bisericească din Tulsk. Copil înzestrat cu multe aptitudini, a fost printre premianţii clasei, iar dragostea pentru cele sfinte i-a călăuzit paşii, după întâia treaptă, la secţia de Filologie a Seminarului.

În timpul studiilor, pe când era adolescent, a primit o cercetare deosebită a harului Duhului Sfânt. Într-una dintre evocările de mai târziu către ucenicii săi povestea: „mă întorceam acasă de la şcoală cu fratele meu. Era perioada vacanţei. Distanţa era mare şi ne-a prins noaptea. Aşadar, ne-am oprit să ne odihnim undeva. Ne-am aşezat pe pământ, sub cerul nemărginit. Cerul era senin în seara aceea şi destul de multă vreme nu am putut închide ochii. Nu ştiu din ce pricină, dar în sufletul meu era o bucurie de negrăit.

Priveam înaltul cerului cu stelele lui nenumărate, când deodată văd un porumbel alb ca zăpada venind către mine. Am rămas surprins. De unde a venit acest porumbel? Oare era al nostru? Dar nu aveam la noi acasă porumbei. Adevărat, cât de frumos era! Îl priveam fără să mă satur. Nu zbura din loc în loc, ci se afla chiar deasupra mea. Uneori se înălţa, alteori cobora. Fratele meu nu vedea însă nimic.

Abia s-a luminat de ziuă şi porumbelul, fără să o ia din loc zburând, dintr-o dată s-a făcut nevăzut. Însă, de atunci, s-a revărsat în inima mea dulceaţa dumnezeiască şi s-a aprins dor pentru ceva mai presus de lume. Nu mă mai încânta nici un lucru pământesc. Toate cele pământeşti mi se păreau a fi dezagreabile şi reci. Se părea că nu mai puteam rămâne în lume“.

„Îl vom întreba pe Petrică“

După momentul minunat al apariţiei porumbelului, tânărul Petru a tras linie cu hotărâre în viaţa lui. Neîncetat a căutat să se îndepărteze de cei dragi ai săi şi de toată lumea şi foarte adesea mergea în pădurea ce era în apropierea satului. Acolo se ruga în tăcere; s-a apropiat de „braţele părinteşti“ ale lui Hristos, dorind cu mare ardoare să ajungă la mănăstire.

Vasili, fratele cel mai mare al lui Petru, a intrat în mănăstire în timp ce acesta se afla încă la seminar. Petru a fost nevoit să rămână lângă părinţi pentru a le fi sprijin. Blând şi paşnic, a fost dintotdeauna bucuria şi ajutorul în nevoi a tuturor celor de lângă el.

În familia sa s-a bucurat de o preţuire deosebită şi, în multe cazuri, când erau probleme de familie grele, părinţii spuneau „îl vom întreba pe Petrică“. Cuvântul său, simplu şi plin de adevăr, era pentru părinţii săi lege.

Dorul după Dumnezeu l-a îndemnat să viziteze Kievul şi să se închine cuvioşilor părinţi ce se odihneau pentru totdeauna acolo.

Monah la Pecerska

În vara anului 1814, a pornit către mult doritul Kiev, străbătând toată distanţa pe jos.

Îndată ce a ajuns la Pecerska, l-a cunoscut pe părintele Antonie, ieromonah care slujea la Biserica Mare a Lavrei, care, mai târziu, a devenit egumen al mănăstirii, mai apoi fiind ales pe tronul episcopiei Voronejului.

Părintele Antonie l-a primit cu multă dragoste şi grijă părintească pe tânărul închinător. I-a ascultat cu luare-aminte problemele, căutările şi dorinţele care-l frământau. În toată perioada petrecută acolo tânărul Petru nu s-a despărţit de părintele Antonie şi de sfaturile sale duhovniceşti.

„Bucuria mea era de nespus, pe măsură ce înaintam pe porţile Lavrei, spunea stareţul mai târziu. Înaintea mea se înălţa Biserica Mare, aidoma cu cerul. În acel moment am făgăduit tainic lui Dumnezeu să rămân ascultător aici. Să trăiesc şi să fiu cel din urmă slujitor în curtea Lavrei“, povestea părintele Partenie despre primii paşi în cetatea duhovnicească de la Pecerska.

Atât de mare era bucuria tânărului Petru la slujbele mănăstirii încât nu vroia să se mai întoarcă înapoi pentru a-şi continua studiile. S-a despărţit de iubitul Kiev la 22 martie 1816, dar inima lui fusese cucerită de dorinţa pentru viaţa monahală.

„Nu aveam timp să mă ocup cu faptele altora“

Pentru lipsa de la şcoală, în acelaşi an, 1816, s-a luat hotărârea să fie exmatriculat şi astfel nu şi-a mai putut continua studiile, lucru pentru care se smerea mereu şi spunea că el este necioplit şi agramat.

Cu binecuvântarea părinţilor, care şi-au dat seama că fiul lor este ales să-i slujească lui Hristos, Petru, în vara anului 1819, revine definitiv în mult dorita Lavră a Kievului.

Cu binecuvântarea mitropolitului Serapion, intră în ceata începătorilor şi este rânduit la prescurărie.

Despre toată această perioadă monahul Partenie povestea cu bucurie: „nu mă preocupau foarte mult nevoinţele călugăreşti, adică să am vreo rânduială de nevoinţă. Un lucru mă ajuta permanent: să mă rog, binenţeles, fără încetare; să lucrez cât mai am puteri; să ascult de toţi preoţii ca de Dumnezeu; să nu jignesc pe fraţii mei şi să nu osândesc pe nimeni. De altfel, nu aveam timp să mă ocup cu faptele altora. Mă interesa, în primul rând, să dobândesc cunoaşterea de sine“.

Cerere către consiliul mănăstirii

Tunderea lui în monahism a avut loc la 20 septembrie 1824. Iubitul său părinte, arhimandritul Antonie, egumenul Lavrei, i-a dat schima monahală în biserica spitalului. A primit numele Pafnutie, iar, după puţină vreme, mitropolitul Evghenie l-a hirotonit diacon.

Din clipa în care a fost tuns monah, şi-a sporit lupta pentru rugăciune şi lepădare de sine.

Nopţile şi le petrecea în rugăciune, studiind şi copiind cărţile patristice. A copiat cu mâna lui Patericul Schitului şi câteva din scrierile Sfântului Isaac Sirul.

Când urma să-l hirotonească preot, la 26 decembrie 1830, nu l-au anunţat dinainte. Însă, o vedenie pe care a avut-o noaptea, i-a vestit despre marele eveniment.

În anul 1838, şi-a exprimat dorinţa de a deveni schimnic. „Rugaţi-vă pentru mine păcătosul să nu fac de ruşine îngerii şi oamenii cu neîmplinirea făgăduinţelor mele călugăreşti cele de-a doua oară. Cercetaţi cererea mea şi judecaţi. Mă încredinţez pe mine însumi în mâinile voastre şi aştept ceea ce părinteşte hotărâţi ca venind de la Stăpâna Lavrei Pecerska şi de la cuvioşii ei făcători de minuni“, scria monahul în scrisoarea adresată consiliului duhovnicesc al mănăstirii prin care adresa rugăminţi fierbinţi de a primi darul schimniciei.

A plecat la Domnul în Sâmbăta Mare

De când a luat marea schimă, timp de 18 ani, neîntrerupt, liturghisea în paraclisul sihăstriei, unde participa şi mitropolitul. În Postul Mare, în anumite zile, nu se făcea liturghie. Se citeau după rânduială numai ceasurile. Acest lucru îl necăjea foarte tare pe părintele nostru. De aceea, a cerut binecuvântare de la mitropolit să facă şi în aceste zile Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Datorită nevoinţelor sale duhovniceşti a devenit stareţul obştii, străduindu-se continuu pentru sporul duhovnicesc al mănăstirii.

Primea zilnic pe toţi care veneau la el, dăruindu-le acestora sfat, mângâiere şi tot timpul său preţios.

Pentru că, din cauza vârstei, stareţului îi slăbeau puterile, obişnuia să stea lângă mormântul său, făcut de el însuşi alături de chilia sa, şi să cugete la evenimentul morţii.

Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut retras la chilia ce se găsea lângă „peşterile de aproape“ şi liturghisea zilnic în biserica peşterii Cuviosului Antonie.

Cu un an înainte de sfârşitul său (1854), stareţul nu putea să mai liturghisească, însă se afla întotdeauna în sfântul altar şi se împărtăşea.

În a treia săptămână a Postului Mare, pe 25 februarie, după dorinţa stareţului, s-a făcut Taina Sfântului Maslu.

Simţea plecarea sa la Domnul. O aştepta cu bucurie din zi în zi, din clipă în clipă.

În Sâmbăta Mare, la ora 5 dimineaţa, când ecleziarhul aranja bisericuţa pentru slujbă, a simţit că stareţul păşea prin chilie. A mers la el pentru a cere binecuvântare.

Stareţul stătea pe scaun cu ochii închişi. Ecleziarhul i-a cerut binecuvântare, dar a văzut că iubitul lor stareţ se mutase la Domnul.

Trupul lui a fost mutat în Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci“ şi purtat spre groapă de mulţi călugări, ierarhi şi autorităţi locale.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Etapele sinuosului drum al slujbelor ortodoxe în limba română

Anul 2008 este consacrat, în Biserica Ortodoxă Română, Sfintei Scripturi şi Sfintei Liturghii, întrucât, în acest an, se împlinesc 500 de ani de la apariţia „Liturghierului lui Macarie“, prima carte tipărită în spaţiul românesc şi primul liturghier tipărit din Bisericile Ortodoxe, 320 de ani de la apariţia textului integral al „Bibliei de la Bucureşti“ şi 150 de ani de la tipărirea „Bibliei de la Sibiu“, de către mitropolitul Andrei Şaguna.

În cele ce urmează, facem o scurtă călătorie în istoria şi cultura poporului român, pentru a cunoaşte şi rememora etapele în care poporul român a primit credinţa creştină în limba latină, s-a deschis cu bunăvoinţă termenilor veniţi din zona slavă, pentru ca, mai apoi, în secolele XVII-XVIII, limba română să se impună ca limbă liturgică în mod definitiv.

Poporul român s-a născut creştin. Creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, glia strămoşească fiind brăzdată şi semănată de roadele Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Andrei. Aproape toate popoarele s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anume context istoric, iar altele s-au format din elemente deja creştine, asimilându-şi în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi pe celcreştin.

Poporul român, însă, a cunoscut credinţa creştină prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa.

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul dintre factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol determinant.

Limba în care se slujea la început în cultul creştin pe teritoriul ţării noastre a fost latina populară.

Noţiunile de bază ale credinţei creştine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină, fapt ce arată că aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create până în secolul al IV-lea. Cea mai cunoscută rugăciune, „Tatăl Nostru“, este alcătuită în proporţie de peste 90 la sută din cuvinte de origine latină, excepţie făcând cuvinte precum „greşeală“, „ispită“.

Alţi termeni religioşi au fost preluaţi din lumea păgână (biserică, Dumnezeu, duminică), dar au primit un sens nou, al credinţei creştine, iar altele au fost create pe loc, pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă.

Perioada manuscriselor slave

În pofida vechimii creştinismului pe teritoriul ţării noastre, curentul slavon care s-a dezvoltat cu repeziciune la începutul mileniului al II-lea în Peninsula Balcanică s-a impus pentru un timp şi în zona noastră, poporul român asumându-şi limba şi cultura slavonă.

Elementele limbii slavone s-au introdus în limba noastră în secolele VI-X, prin contactul îndelungat al slavilor cu poporul român.

Românii din Ardeal adoptaseră Liturghia slavă înainte de a veni ungurii în zonă. Apoi, elementul slavon a fost menţinut în continuare în Biserica noastră pentru a feri pe creştinii ortodocşi de propaganda catolică, care ar fi găsit un sprijin în limba de origine latină a romanilor.

În toată această „perioadă slavă“ au luat fiinţă în mănăstirile din Transilvania, Moldova şi Oltenia şcoli de caligrafie şi „şcoli voievodale“, care au dat culturii noastre mii de manuscrise, care se păstrează astăzi în biblioteci şi muzee din ţară şi din străinătate.

Manuscrisele erau confecţionate din pergament sau hârtie cumpărate de la fabricile din Veneţia, Silezia sau chiar Braşov.

Cheltuielile pentru aceste manuscrise erau suportate de domnii ţării, de ierarhi, egumeni sau de credincioşi iubitori şi dornici de Liturghie şi carte românească.

„Liturghierul lui Macarie“ – primul liturghier tipărit din Ortodoxie

Manuscrisele apărute până în secolul al XVI-lea au început să fie concurate foarte serios de versiunile tipărite, după apariţia tiparului. Şcolile de caligrafi au început să-şi piardă din însemnătate, locul manuscriselor fiind luat, pas cu pas, de cărţile tipărite.

Principatele Române au fost printre primele ţări din Europa care, la doar câţiva zeci de ani de la inventarea tiparului de către germanul Johannes Gutenberg, au introdus noua tehnică şi, imediat după 1500, au început să apară şi la noi cărţi tipărite.

Prima carte ieşită de sub teascurile unei tiparniţe, pe teritoriul României, este Liturghierul, apărut în anul 1508. Pentru a consolida prestigiul Bisericii, ca principal sprijin al Statului, domnul l-a adus în ţară pe călugărul Macarie, ieromonah sârb din Muntenegru, care, învăţând meşteşugul tiparului la Veneţia, începe această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti. Sprijinit de luminatul domn Radu cel Mare (1495-1508), va scoate de sub tipar primul liturghier tipărit din lumea ortodoxă, care va reprezenta prototipul unor viitoare ediţii ale Liturghierului în limba slavonă, iar, în anii ce au urmat, a realizat şi alte cărţi cu conţinut religios: un „Octoih“ slavon, în anul 1510, şi un „Tetraevanghel“ slavon, publicat la patru ani de la prima tipăritură, în 1512, lucrări care vor deschide drumul istoric şi benefic al ediţiilor următoare. Cele trei scrieri tipărite de Macarie au fost răspândite atât în provinciile româneşti, cât şi în mănăstirile din Balcani, dar şi în bibliotecile centrelor culturale din Europa. Acesta a fost poate primul pas decisiv pentru ca limba română să-şi câştige dreptul de limbă liturgică în mod definitiv.

Ediţie jubiliară a „Liturghierului lui Macarie“, la Târgovişte

„Liturghierul lui Macarie“, capodoperă a spiritualităţii şi culturii româneşti, a fost retipărit, anul aceasta, în ediţie jubiliară, la Târgovişte. Ediţia jubiliară a Liturghierului macarian se prezintă în două variante: una, în varianta reprint, într-un tiraj mai redus, pe hârtie de mână şi în legătură din piele, în tehnica epocii lui Macarie, iar alta, într-un tiraj mai mare, realizat la „Monitorul Oficial“, în condiţii grafice de excepţie, prezentându-se cititorului într-o casetă care cuprinde două volume. Primul cuprinde, în 250 de pagini, textul facsimilat al ieromonahului Macarie de la 1508, iar cel de al doilea volum, în 247 de pagini, cuprinde „Prefaţa“ semnată de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, prima traducere a textului macarian, studii şi „Epilogurile celor trei cărţi tipărite de ieromonahul Macarie (1508-1512). Este important de precizat că Liturghierul macarian reprezintă o formă rară a liturghierului slav, datorită prezenţei „Învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare pentru preoţi“. De asemenea, unele rugăciuni prezente la sfârşitul cărţii sunt foarte rare şi se regăsesc numai în textul slav al unui manuscris din secolul al XVI-lea.

Importanţa lui Macarie pentru cultura şi spiritualitatea noastră reiese cel mai bine din ceea ce spunea Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon în „Cuvântul înainte al volumului de studii al ediţiei jubiliare“: „Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea“.

Cărţile în limba română sunt primite cu reticenţă

Organizarea temeinică a statelor româneşti, Muntenia şi Moldova, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ca state independente, a uşurat procesul de introducere a limbii române în Biserica noastră.

Primele traduceri româneşti s-au făcut în nordul Ardealului. Ele s-au pierdut şi s-au păstrat numai copii, care s-au făcut mai târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, dar originalele sunt din secolul al XV-lea. Sunt cunoscute sub numele de „texte rotacizante“. Acestea sunt traduceri cuvânt cu cuvânt din sla-vonă.

În secolul al XVI-lea, cel care avea să ducă mai departe lucrarea de tipărire a cărţilor de cult şi să aducă o contribuţie esenţială la cristalizarea şi răspândirea limbii române liturgice a fost diaconul Coresi. Întrucât „Catehismul românesc“, tipărit la Sibiu de Filip Moldoveanu, în 1544, atestat de documentele vremii, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre, se poate considera că textele tipărite de Coresi la Braşov sunt cele mai vechi scrieri ample în limba română, răspândite pe întinsul ţării noastre.

Cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi, temători ca ele să nu cuprindă erezii. Se ştia că numai cărţile luterane şi calvine se tipăreau româneşte, pentru propagandă şi, conform tradiţiei împământenite, cărţile dreptei credinţe ortodoxe nu puteau fi tipărite decât în limba slavă.

„Liturghierul lui Coresi“ nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe, ci numai textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghie săvârşită cel mai des de-a lungul anului. Se crede că traducerea Liturghiei s-a făcut de către preoţii din Şcheii Braşovului, care l-au ajutat pe meşterul tipograf şi la traducerea altor cărţi în limba română. Traducerea s-a făcut după un manuscris slavon, diferit de cel tipărit de ieromonahul Macarie, în 1508.

Deşi la baza tipăriturilor lui Coresi au stat traducerile maramureşene, totuşi, limba lui Coresi e mai puţin arhaică şi are o circulaţie mai largă, pentru că în ea se resimte graiul românesc vorbit în părţile Târgoviştei şi ale Braşovului, în vremea aceea.

„Să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu“

În secolul al XVII-lea se accentuează şi mai mult tendinţa de înlocuire a limbii slavone cu limba română, în cult.

Pe la mijlocul secolului, prin efortul Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, se iniţiază o reformă a limbii liturgice, traducerea cărţilor liturgice şi introducerea limbii române în cultul religios.

Pentru aceasta, mitropolitul Dosoftei traduce şi tipăreşte o serie de cărţi necesare oficierii slujbelor religioase, printre care şi Liturghierul, una dintre cele mai importante cărţi pentru cultul religios, ce cuprinde slujba Sfintei Liturghii, în centrul căreia se află Euharistia.

„Dumnezăiasca Liturghie acum întâi tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles, tipăritu-s-au la sfânta Mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187“, conţine cele trei Liturghii traduse din limba greacă, ce se oficiază în Biserica Ortodoxă. A avut două ediţii. Prima a văzut lumina tiparului în 1679, la Iaşi, fiind executată de Vasile Stadniski, numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii.

Ediţia nu era de calitate deosebită, materialul tipografic era insuficient, litera – grosolană şi urâtă, dar importanţa ei este incontestabilă, deoarece a servit drept instrument necesar preoţilor la înfăptuirea serviciului divin în limba poporului.

Prevăzător întru toate şi pentru a cimenta nota de noutate pe care o aducea tipărirea Liturghierului în limba româna, mitropolitul Dosoftei a acordat atenţie sporită transmiterii corecte a termenilor liturgici şi a conţinutului acestora. Ierarhul moldovean încredinţa clerul său de nestrămutarea conţinutului dogmatic şi liturgic al Liturghierului.

Tiparul ediţiei a doua a fost lucrat de către călugărul Mitrofan. Această a doua ediţie a „Liturghierului lui Dosoftei“, pe lângă cele trei Liturghii, mai cuprinde şi rugăciuni pentru oficierea diverselor trebuinţe în Biserică. Conţine şi o parte din rugăciunile Agheazmatarului şi Ceaslovului.

În introducere, Dosoftei spune că s-a tipărit acest Liturghier ca „să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sârbeşte sau elineşte“.

Această tipăritură însemnată i-a ajutat pe preoţi să introducă limba română în slujbele religioase, demonstrând scepticilor că Liturghia poate fi săvârşită, fără nici o dificultate, şi în limba poporului.

Limba slavonă, înlocuită definitiv

Înlocuirea totală şi definitivă a limbii slavone cu limba română s-a realizat abia în cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare în această privinţă îl are, în Muntenia, mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat, de fapt, traducerea românească definitivă a principalelor cărţi de slujbă. Încă din 1693, el tipăreşte Evanghelia greco-română, unde textul scripturistic este pe două coloane, pentru a întări încrederea cititorilor români în limba lor proprie. Apoi, dă în româneşte Psaltirea (1694) şi Evanghelia de la Snagov (1697). În 1703, când s-a încercat introducerea limbii greceşti în cultul religios la noi, mitropolitul Antim Ivireanul porneşte mai hotărât la românizarea slujbelor bisericeşti, dând în limba română multe din cărţile de temelie ale slujbelor sfinte: „Ceaslovul slavo-român“ şi „Acatistul Maicii Domnului“. În 1713 dă poporului credincios şi clericilor iubitori de slujbe Liturghia în limba română, iar în 1715 tipăreşte Ceaslovul şi Catavasierul, fiecare în câte două ediţii.

Mitrofan, episcopul Buzăului, are şi el un rol însemnat în opera de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Astfel, el dă traducerea parţială a Mineielor din greceşte, iar între 1720-1740, episcopul Damaschin al Buzăului va continua opera de traducere a cărţilor de slujbă. El tipăreşte Apostolul (1683 şi 1704), dar multe dintre traducerile sale rămân în manuscris şi sunt tipărite sau folosite abia după moartea sa.

Perioada regimului comunist

Din momentul afirmării ca limbă liturgică, limba română a ţinut, în secolele ce au urmat, pasul cu progresul limbii vorbite, prin revizuirea şi îmbunătăţirea continuă a textului cărţilor de slujbă. Ierarhii, cărturarii, oamenii de cultură, liturgişti au avut ca permanentă preocupare dorinţa ca aceste comori ale cultului nostru ortodox să se bucure de cea mai corectă şi mai frumoasă formă de redactare, în conformitate cu originalele care stau la baza întocmirii lor.

Uimitor este faptul că cea mai rodnică perioadă a tradiţiei liturgice în biserica noastră este cea din timpul regimului comunist, poate şi pentru faptul că Biserica, fiind izolată foarte mult de către Stat, a simţit nevoia să-şi apere şi mai mult cultul, tradiţia şi arta religioa-să.

Astfel, pentru săvârşirea deplină şi corectă a rânduielilor bisericeşti de către preoţi şi credincioşi, patriarhul Justinian şi-a fixat ca prioritate retipărirea într-o formă cât mai reuşită a cărţilor de slujbă necesare.

Aceasta a fost, de la început, sarcina principală atribuită Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, după reorganizarea şi reactivarea din anul 1950.

Cele mai multe dintre cărţile de cult trebuiau serios revizuite, pentru îndreptarea lipsurilor şi a greşelilor păstrate din neatenţie s-au dintr-o greşită raportare la ceea ce era vechi. S-a făcut apel la o seamă de teologi, filologi, cunoscători ai limbii greceşti şi liturgişti, cunoscători ai rânduielilor de tipic, pentru verificarea şi îndreptarea textelor şi pentru îmbunătăţirea îndrumărilor tipiconale.

În primii 20 de ani de patriarhat ai vrednicului de pomenire Justinian, Liturghierul a fost tipărit în trei ediţii (1950, 1956, 1967). La această vastă operă de dior-tosire şi tipărire a celei mai importante cărţi din cult şi-au adus sprijinul însuşi patriarhul Justinian precum şi alţi ierarhi cărturari, şi preoţi, şi profesori specialişti, precum: Petre Vintilescu, Teodor M. Popescu, Mircea Chialda, Ene Branişte.

Lucrarea de tipărire şi de îndreptare a cărţilor de cult a continuat şi continuă în Biserica noastră, în cadrul Sfântului Sinod existând o comisie liturgică care avizează toate tipăriturile religioase şi cărţile de cult, pentru că toate cărţile de slujbă trebuie să fie do-cumente ale limbii curate, înţelese de toţi, slujind, astfel, şi ca mijloc de comuniune între credincioşii adunaţi în spaţiul euharistic.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Părintele Nicolae Steinhardt al fericirii

La 19 ani de la plecarea dintre noi, am încercat să-l găsim în excepţionalele cărţi lăsate posterităţii, în amintirile unora dintre ucenicii săi, în biografiile scrise de alţii şi în alte texte care mărturisesc despre el.

Părintele Nicolae de la Mănăstirea Rohia este viu în conştiinţele tuturor celor care l-au cunoscut şi la fel de viu prin tot ce a scris. În plus, mărturisirea credinţei pe care a făcut-o în închisoarea Jilava, ca deţinut politic, este cea mai vie dovadă a trăirii ortodoxiei lui, cel născut din părinţi evrei. Pe de altă parte, el e îndemnul cel mai bun pentru intelectuali de a trece pragul bisericii.

Vizitele reciproce dintre familia Steinhardt şi unele familii din aristocraţia vremii, relaţiile de prietenie cu preotul Mărculescu, de la Biserica „Sfântul Gheorghe“ – Capra, din cartierul bucureştean în care locuia, precum şi atmosfera sărbătorilor creştine l-au apropiat pe micul Nicu-Aurelian de Ortodoxie.

Micul evreu chemat de clopotele Bisericii Capra


„Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei Biserici Capra, de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (…). Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc“, avea să mărturisească la maturitate părintele Nicolae. Într-o margine de Bucureşti, în comuna Pantelimon, s-a născut, la 12 iulie 1912, Nicu-Aurelian Steinhardt. Familia sa era activ implicată în viaţa socială. Inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, tatăl său, conducea o mică fabrică de cherestea. Acesta a fost, mai târziu, ofiţer în armata română, rănit la Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea Militară“.

După clasele primare la Şcoala „Clemenţa“, a urmat cursurile Liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti, fiind singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a venit cu certificat de la rabin pentru a fi scutit de orele de religie, ci a învăţat religia creştină, avându-l îndrumător pe preotul Gheorghe Georgescu, de la Biserica „Sfântul Silvestru“.

Aici s-au înfiripat şi primele crâmpeie de prietenie cu Constantin Noica, Rafael Cristescu şi Alexandru Ciorănescu.

Şi-a terminat studiile în 1934, iar în 1936 şi-a luat şi doctoratul în drept. Până la izbucnirea războiului, şi-a continuat studiile în Franţa şi Anglia, după care s-a întors în ţară. Aici şi-a început activitatea literară la „Revista Fundaţiilor Regale“, unde a lucrat până la interzicerea publicaţiei. În 1958, a trăit o perioadă de profunde frământări. A avut parte de multe umilinţe din partea regimului comunist, a fost des dat afară din slujbe mărunte, dar a rezistat cu gândul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi alţii.

Lotul intelectualilor mistico-legionari

La 31 decembrie 1959, scriitorul a fost convocat la Securitate şi i s-a propus să fie martor al acuzării prietenilor săi, pentru a fi lăsat în libertate, iar dacă nu acceptă, urma să intre în boxă, alături de consistentul grup de intelectuali.

Steinhardt a cerut trei zile de gândire, timp în care a primit sfatul hotărâtor al tatălui său.
„În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în «lotul intelectualilor mistico-legionari».

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile. Şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat» şi osândit la 12 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului“, mărturiseşte părintele Nicolae în autobiografia sa.

Camera 18, cristelniţa botezului

Acest eveniment a înlăturat „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire“ (scria în „Primejdia mărturisirii“) şi a grăbit luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic“ , după cum scria el în „Jurnalul fericirii“.

În timpul petrecut în temniţă, a suferit regimul infernal al închisorilor comuniste cu insulte, foamete, bătăi şi tot ce însemna acest regim. În tot acest timp, a dat dovadă de ortodoxia sa cuibărită adânc în inimă: a postit de două ori pe săptămână, s-a rugat continuu şi a făcut de câte ori putea peste rând de serviciu, acceptând cu bucurie, de fiecare dată, rugăminţile vlăguite ale colegilor mai neputincioşi. S-a pus în slujba colegilor de temniţă folosind-şi harul de povestitor şi iscusitele cunoştinţe în domeniul literaturii şi telogiei, dându-le astfel curaj şi putere sufletească celor de lângă el.

În august 1964, la ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politic, a mers la Schitul Darvari din Bucureşti pentru a-şi desăvârşi botezul, primind Mirungerea de la preotul Gheorghe Teodorescu. De atunci, a dus o viaţă creştină, conform rânduielilor bisericeşti, jinduind permanent după călugărie, pe care o dorea încă din închisoare.

„Rohia m-a cucerit din prima zi“

După moartea tatălui său, în vârstă de 90 de ani, în 1967, a început să caute o mănăstire unde să intre monah. A întâmpinat multe piedici şi greutăţi, căci mai toţi stareţii se fereau de un fost deţinut politic.

Cel ce l-a botezat l-a chemat la Huşi, la mănăstirea din dependinţele fostei episcopii, dar acolo a întâlnit opoziţia episcopului Ciopran. În căutările sale, a primit bunăvoinţa stareţului de la Mănăstirea Cozia, Gamaliel Vaida, dar viitorul monah a refuzat, pentru că locaşul de pe Valea Oltului i s-a părut prea aglomerat şi prea solicitat de către turişti.
În â73, a primit veste de la Constantin Noica, care fusese la Cluj, că l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ timp de 30 de ani.

„De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie â73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani, am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pentru câteva zile, apoi pentru câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în paraclisul noii clădiri de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus.

Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi s-a obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua, într-o oarecare măsură, activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii“, scria părintele Nicolae Steinhardt în „Autobiografia“ din 1987.

„Primeşti ascultarea să scrii“


Încă din primele zile la Mănăstirea „Sfânta Ana“ – Rohia, părintele Nicolae a primit ascultare de la ocrotitorul său de suflet, Preasfinţitul Justinian Chira Maramureşanul, să continue activitatea literară care, odată cu îmbrăcarea hainei monahale, are un dublu aspect. Ca scriitor, semnează N. Steinhardt, iar predicile şi cuvintele teologice sunt semnate cu Părintele Nicolae de la Rohia.

Preasfinţitul Justinian Chira, în prefaţa volumului „Dăruind vei Dobândi“, povestea: „Nicolae Steinhardt, după ce a intrat în Mănăstirea „Sfânta Ana“-Rohia şi a îmbrăcat haina renunţării şi a dăruirii totale, venind la mine, m-a întrebat: «Mai am voie să scriu?» La aceste cuvinte i-am răspuns: «Până acum ai scris din propriul îndemn. De acum înaine, părinte Nicolae, nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult».

«Şi ce aţi vrea să scriu?» – m-a întrebat în continuare. «Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu», i-am răspuns. «Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Si sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm». Monahul Nicolae de la Rohia a scris şi a vorbit mult credincioşilor, care se adunau în duminici şi sărbători acolo, în acel miraculos loc din Maramureş. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credicios desăvâşit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci şi al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaşte decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine şi să îmbrace haina pe care au purtat-o marii eroi ai vieţii spirituale“.

La rugămintea stareţului Serafim Man, Nicolae Steinhardt a organizat biblioteca mănăstirii care avea pe atunci 23.000 de volume. În toată perioada aceasta, monahul Nicolae a avut o activitate publicistică impresionantă. Fugea în Bucureşti la edituri, reviste, prieteni, pentru a încerca să editeze unele din scrierile sale.

„Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie“

În martie 1989, angina pectorală de care suferea s-a agravat, şi N. Steinhardt s-a decis să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. A făcut drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Mina Dobzeu, căruia i-a mărturisit: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele“.

Iar părintele Mina i-a răspuns: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi s-au iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum“.
Boala s-a agravat, părintele Nicolae fiind bligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare.

Părintele Ioan Pintea, scriitor la rândul său şi unul din cei mai apropiaţi şi devotaţi ucenici ai părintelui Nicolae, referindu-se la sfârşitul părintelui Steinhardt, ne-a mărturisit: „Cu o săptămână înainte de a muri, părintele Nicolae mi-a dat telefon şi m-a chemat de urgenţă la Rohia pentru câteva zile. A insistat mult să fiu însoţit de soţia mea Violeta şi de fetiţa noastră Ioana Alexandra.

Graba asta a lui m-a cam tulburat, dar, în sfârşit, am făcut ascultare, şi a doua sau a treia zi eram cu toţii în chilia de la Rohia.

Am revenit la Bistriţa oarecum neliniştit. Vizita de la Rohia m-a pus serios pe gânduri. Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie. Şi dorea ca toate să fie în rânduială, după dorinţa inimii lui. Eram trist şi mă simţeam ca un copil părăsit, abandonat, singur.

Eram în aşteptare. Peste câteva zile am primit un plic. L-am deschis. Înăuntru o scrisoare. De fapt, ultima scrisoare. Un testament. Începe astfel: «Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Justin (actualul Episcop-Vicar al Maramureşului) şi Emanoil să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi».

După citirea scrisorii am pus mâna pe telefon şi, până noaptea târziu, am sunat la Rohia. Părintele Emanoil mi-a spus foarte concis: «Ioane, părintele Nicolae a murit azi-dimineaţă la Baia-Mare. Acum două ceasuri l-am adus acasă“.

Scrisoarea e datată: 27 martie ’89. E, de fapt, ultima scrisoare expediată cuiva de N. Steinhardt înainte de a muri».

„Jurnalul fericirii“, testamentul literar al lui Steinhardt

Episodul botezului în Penitenciarul Jilava a dat naştere cărţii „Jurnalul fericirii“, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, redactat la începutul anilor â70. Prima variantă are 570 de pagini dactilografiate. A fost confiscată de Securitate în 1972 şi restituită autorului în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, de 760 de pagini. „Jurnalul fericirii“ a fost confiscat încă o dată în 1984.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia prietenilor Monica Lovinescu şi Vilrgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în anonimat printre intelectualii epocii. Monica a difuzat-o în serial la microfonul radioului Europa Liberă între 1988 şi 1989.

Alături de „Jurnalul fericirii“, postum, au mai apărut şi alte volume de referinţă: „Dăruind vei dobândi“, „Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan“ şi „Primejdia mărturisirii“. Au apărut şi alte scrieri având caracter pur literar, pasiunea pentru literatură şi artă nepărăsindu-l niciodată pe Steinhardt.

Casa poetului şi monahului de la Rohia


Mănăstirea Rohia păstrează şi astăzi amprentele părintelui Nicolae Steinhardt, având o bibliotecă formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste, cuprinzând, pe lângă lucrările în limba română, un important fond în limbile germană şi maghiară, precum şi un număr mare de cărţi în limbile franceză, engleză şi neogreacă. În afară de fondul principal teologic, biblioteca adăposteşte cărţi din numeroase şi variate domenii.

Biblioteca a fost organizată de părintele Nicolae Steinhardt după modelul marilor biblioteci publice. În prezent, se urmăreşte inventarierea informatizată a cărţilor.

După moartea părintelui Nicolae, chilia în care a vieţuit ca monah al Mănăstirii Rohia a fost amenajată ca un mic muzeu, lucrurile personale ale părintelui Nicolae Steinhardt găsindu-se la locul lor: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, mobilier.

Din anul 1983 şi până în 2007, muzeul mănăstirii a fost amenajat la etajul II al Casei poetului, iar din luna mai 2007 este amenajat în biserica de lemn din cadrul Colţului maramureşan. Muzeul mănăstirii adăposteşte o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, o frumoasă colecţie de icoane vechi, pe lemn şi pe sticlă, din secolul al XVIII-lea.

Ciprian BÂRA

Cf. sursa.