Amănunte iconografice la o icoană a Botezului Domnului

În primul rând trebuie să observăm că transcendența Tatălui (forma stelată din partea de sus a icoanei) și a Duhului (sub forma porumbelului, Care vine în Fiul de la Tatăl) e în culoare închisă.

Întuneric fără margini = transcendența lui Dumnezeu, de necuprinsul ființei Preasfintei Treimi.

Toată ambianța icoanei e în galben, e plină de slava lui Dumnezeu.

Ambele capete muntoase sunt ca niște flăcări spre cer și apa dintre ele, în care Domnul se botează, e ca o strâmtoare. E calea cea strâmtă, pe care nu se calcă oricum…

Cu frică, robul (Sfântul Ioan Botezătorul) atinge creștetul Stăpânului. Sfântul Ioan e ascetic, e în acțiune, e plin de dinamism. Nimic nu stă, nu e încremenit în icoana aceasta.

Fiul Se botează de la Ioan dar El e în acțiune, pentru că voia Sa e voia Tatălui și a Duhului, e una cu a Lor. E plin de dor pentru mântuirea noastră.

În jurul coapselor Domnului e culoarea roșu…pentru că El e spre moarte, spre moartea de bunăvoie.

Acest lucru spune Ioan: Acesta e Mielul lui Dumnezeu…despre care profețise Isaia în Is. 53.

Patru Îngeri slujesc Domnului: unul privește către Domnul, altul către Tatăl și Duhul, al treilea către al patrulea iar al patrulea către Domnul, pentru că de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul se desăvârșește întreaga iconomie a mântuirii oamenilor.

Priviri comunionale și iubitoare. Privirea e în comuniune, arată comuniunea. Când întorci capul de la fața lui Dumnezeu, când nu mai privești către El atunci…ești singur, ești în afara comuniunii, a vieții, a veșniciei.

Apa e închisă, pentru că e plină de har. E plină de transcendență. Ea ne duce de pe pământ la cer pentru că e Botezul nostru.

Un om căzut, cu aripi negre, în partea stângă, în modul cum privim spre icoană și el e…plin de roșu, de sângele lui Hristos, pentru că prin sângele Lui avem Botez și mântuire…pentru ca, în partea dreaptă, să îl avem pe șarpele cel vechi, pe Satana plin de sângele Mielului, legat, rușinat, abia răsuflând…

Adică vreți să vorbiți despre soteriologie? Vorbiți despre Hristos!

Vreți să vedeți cine sunteți? Raportați-vă la Hristos, Dumnezeu și om.

Vreți să vorbiți despre demonologie? Demonologia ține de hristologie, ține de ce a făcut Hristos pentru noi, care include și coborârea Sa în Iad.

Sub Sfântul Ioan e iconizat copacul…și securea care stă la rădăcina copacului. Cine e copacul? Omul, orice om. Iar copacul care nu face roade…e tăiat. E tăiat cu securea, adică moare, îl înghite Iadul.

În fresca Judecății Domnului, Iadul e ca o ditamai dihanie, un monstru cu gura mare, care tinde să înghită tot.

Aici, diavolul cel încuibat în apă e umilit, e dezarmat. Stă ca o fâță la mal, ca un mic pește, ca un slab răpitor, pe sub mal.

În centrul apei, adică al lumii, a venit singura Persoană, Care a personalizat umanitatea până la gradul cel mai de sus: Hristos, Dumnzeu și om. El e centrul lumii și al istoriei, pentru că Dumnezeu e centrul veșniciei și al existenței.

Din El vin toate și…în El, numai în El, întregul cosmos se poate odihni.

Teofania Domnului. Revelarea lui Dumnezeu, a  Celui care a luat chip de om, Care a devenit față pentru a privi pe om în față, de la proximă intimitate trupească și sufletească.

Și Cel care S-a făcut ca noi, afară de păcat…Se botează pentru noi, ca să facă din inima noastră de piatră…o inimă de carne, o inimă care să plângă, să se bucure, să se minuneze și nu să stea nefolositoare.

Botezul Domnului ne spune că suntem plin de apa harului, că suntem cu Dumnezeu și că trebuie să lucrăm cu multă însuflețire, cu multă dragoste, cu multă deșertare de sine în via  Domnului.

El e cu noi și nimeni împotriva noastră!

Eshatologia e deja o realitate experimentată

curtezana.jpg

PS. Hilarion Alfeyev, Eschatology, en *** Orthodox Christian Theology, Edited by Mary B. Cunningham and Elizabeth Theokritoff, Cambridge University Press, 2009, p. 107-120.

„întreaga istorie a Bisericii este plină de aşteptări eshatologice”, p. 107.

În predica Domnului „Împărăţia lui Dumnezeu nu este o realitate a vieţii de dincolo de mormânt, ci, mai degrabă, o experienţă care este deja accesibilă omului în viaţa sa pământească. Timpurile din urmă, eshatologice, au început cu prima venire a lui Hristos şi cu predica Sa pe pământ”, p. 108.

„Vederea lui Hristos întru slava Sa şi experienţa luminii dumnezeieşti sunt ale inimii şi, ambele, reprezintă mistica şi eshatologia ortodoxă”, cf. Ibidem.

Pentru Sfântul Grigorie Palama vederea extatică a Sfinţilor Apostoli pe Tabor nu era o prefigurare a bucuriei veşnice ci revelarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cf. Ibidem.

Sfânta Liturghie a Bisericii nu este numai un act anamnetic sau comemorativ ci „de asemenea este o participare la realitatea viitoare”, p. 109.

„Împărăţia lui Dumnezeu este viitor, dar, în acelaşi timp, ea deja a fost dată. Sfânta Liturghie deja îi ridică pe oameni la ceruri, pentru că deja cerul este pe pământ”, cf. Ibidem.

În Tradiţia Ortodoxă, a doua venire a Domnului este, deopotrivă, o aşteptare bucuroasă, dar şi o aşteptare plină de evenimente dramatice, p. 109-110.

Autorul deplânge perspectiva horror, evident nerevelaţională, din mintea multor creştini, a modului cum îşi închipuie aceştia că se va produce cea de a doua venire a Domnului, p. 110 şi precizează faptul că, „a doua venire nu va fi un moment defetist, ci un mare moment [al manifestării] slavei lui Dumnezeu, victoria binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii şi a lui Hristos asupra lui Antihrist”, cf. Ibidem.

PS Ilarion accentuează însă şi faptul, că Judecata finală a început deja, de acum, pentru că conştiinţa noastră înregistrează continuu raportarea noastră la aproapele nostru, conform Matei 25, p. 112.

„Iadul este ceva ireconciliabil cu dragostea lui Dumnezeu” şi el nu este creaţia lui Dumnezeu, ci creaţia oamenilor, p. 113.

În p. 114 autorul spune faptul, că Domnul, când a coborât în Iad a scos de acolo pe toţi oamenii, deşi, într-un alt studiu al său, editat şi în limba română, arată că Tradiţia Bisericii vorbeşte, pe de o parte, doar de scoaterea Sfinţilor Vechiului Testament din Iad iar, pe de altă parte, de scoaterea tuturor din Iad, nedând un răspuns tranşant acestei chestiuni.

Potrivit propriilor mele studii patristice înclin să cred că Tradiţia Bisericii mărturiseşte, mai degrabă, numai scoaterea Sfinţilor şi a Drepţilor Vechiului Testament din Iad şi nu a tuturora.

Ortodoxia nu cunoaşte teologia purgatoriului, p. 115, ci propovăduieşte posibilitatea mântuirii tuturor, prin rugăciunile Bisericii, până la Judecata finală, cf. Ibidem.

Apocatastaza origeniană are o legătură puternică cu teoria preexistenţei sufletelor (p. 116) din teologia păgână greacă. Apocatastaza a fost condamnată la Sinodul V Ecumenic, cf. Ibidem.

Cred că e o exagerare afirmaţia, că Sfântul Isaac Sirul „vedea Gheena într-un mod similar cu înţelegerea occidentală a purgatoriului”, p. 117. Nu există la Sfântul Isaac ideea de purgatoriu, pentru că teoria ca atare e de dată mai recentă.

Însă, e corectă afirmaţia, că „nici Grigorie [al Nyssei] şi nici Isaac [Sirul] nu au crezut în preexistenţa sufletelor şi nici nu au învăţat că apocatastaza va fi o reîntoarcere la starea primordială / iniţială”, cf. Ibidem.

Există varii nivele de înduhovnicire personală, cf. Ibidem.

*

Îi mulţumesc domnului Drd. Ionuţ Biliuţă pentru faptul că mi-a facilitat această carte, din care am luat notele supra.

Despre demoni şi posesie satanică în Vechiul Testament

furia marii

Articolul de faţă a fost scris  în urma întrebării primite aici şi este numai o tratare sumară a temei ca atare.

***

În Vechiul Testament avem indicii clare despre existenţa demonilor şi despre modul lor de infiltrare în viaţa oamenilor.

În I Cron. 21, 1 (sau în I Paralip., ca în ed. recente) avem: „Şi a stat Satana în Israel şi a silit pe David spre a număra Israelul”, cf. LXX. Unul dintre indiciile clare de influenţă demonică asupra întregului popor, dar şi asupra lui David.

În primele două capitole din Iov, apare indicat de 8 ori numele diavolului, care, primeşte îngăduinţă de la Dumnezeu, ca să se atingă de persoana lui Iov,  după ce se atinsese de familia şi averea sa. A se vedea: Iov. 1, 6; 1, 7; 1, 9; 1, 12; 2, 1; 2, 2; 2, 4; 2, 7.

La Iov 2, 7 prezenţa Satanei în apropierea lui Iov este subliniată cu putere: „Şi a ieşit diavolul de la Domnul şi a lovit pe Iov cu rană rea, de la picioare până la cap”.

La Ps. 108, 6, cf. LXX, se vorbeşte despre prezenţa demonilor în apropierea celui rău: „Pune peste el pe cel păcătos şi pe diavolul (diavolos) să stea întru dreapta lui”. Aceasta indică o influenţă constantă sau o posesie satanică a celui nelegiuit. Cel păcătos stă împreună cu alt păcătos, îi place să coabiteze cu unul ca el, dar, cu toţii, cei păcătoşi, sunt în înfrăţire şi cu demonii, care stau în dreapta lor, adică le întăresc tendinţa lor spre rău.

Dreapta/mâna dreaptă indică în Scriptură tăria, puterea, vigoarea duhovnicească a omului, când e vorba de oamenii virtuoşi, dar, când e vorba de oamenii păcătoşi, dreapta lor e slabă, pentru că e plină de rele.

La Zah. 3, 1-2, tot cf. LXX, adică Septuagintei, avem:

1. „Şi mi-a arătat pe Iisus (sau Iosua, cum e în ediţiile scripturale recente), pe preotul cel mare, stând înaintea feţei Îngerului Domnului şi pe diavolul stând întru dreapta lui, pentru ca să mintă împotriva lui.

2. Şi a zis Domnul către diavol: „Să te mustre Domnul pe tine, diavole! Şi să te mustre Domnul pe tine, căci a ales Ierusalimul! Iată, nu este acesta ca un tăciune scos din foc?”.

Satana ca potrivnic, ca mincinos, cum e şi la Fac. 3, 4, când îi spune Evei că nu va muri…şi a murit, din cauza păcatului.

Însă, despre o altă posesie explicită şi personalizată de această dată, vorbeşte I Sam. 19, 9-10, cf. LXX: posedarea regelui Saul:

„9. Şi a venit, de la Dumnezeu, duhul cel rău (pnevma poniron) în Saul (epi Saul; epi cu D., care se traduce cu: în şi nu cu: peste) şi acesta dormea în casa lui şi suliţa [era] în mâna lui. Iar David cânta cu mâinile lui.

10. Şi a căutat Saul să lovească cu suliţa în David. Şi a plecat David de la faţa lui Saul şi [acesta] a lovit cu suliţa în perete. Şi David a plecat şi a scăpat”.

În momentul când diavolul intră în Saul acesta dormea. Saul se scoală şi vrea ca să îl ucidă pe David, care era paşnic şi care cânta. Aruncarea suliţei în David e un semn al posesiei satanice, pentru că de aceea Scriptura ne vorbeşte despre duhul cel rău, care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca şi în cazul lui Iov, intră în Saul.

O schimbare bruscă de comportament. Violenţă, violenţă explozivă. Ceea ce ne îndeamnă diavolul să facem şi facem e un păcat şi păcatul e pedepsit de către Dumnezeu.

Cap. 28 din I Sam sau I Regi ne vorbeşte despre femeia ventrilocă (28, 7: ghineca engastrimiton = femeia care vorbea din stomac), care era demonizată şi, pentru care, demonii se arătau sub chipul a diverşi oameni morţi.

Bineînţeles ea nu chema morţii – pentru că morţii nu călătoresc prin lume după moartea lor fizică (astea sunt basme pentru copii) – ci demonii luau diverse înfăţişări, pentru cei care erau proşti ca să o plătească. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, cu vrăjitoarele care sunt înfrăţite cu demonii şi demonii li se arată în chip şi fel celor creduli.

Am vorbit pe scurt despre demonologia vechitestamentară şi despre câteva cazuri de posesie. Există o posesie în bloc, în masă, dar şi una personală, individualizată, după cum reiese din datele vechitestamentare.

Aripile lui Dumnezeu şi problema naşterii în cartea Rut

rourata

Cele două probleme stipulate în titlu sunt problemele esenţiale ale cărţii Rut, alături de o a treia, cea a apartenenţei lui Rut la genealogia Mântuitorului Hristos, cf. Rut 4, 17-22.

1. În Deut 32, 11 şi apoi, a doua oară în LXX, la Rut 2, 12 avem drept corelativ al slavei lui Dumnezeu sintagma: aripile lui Dumnezeu. Ideea de aripi ale lui Dumnezeu, care arată spiritualitatea absolută a lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp şi faptul  că Dumnezeu umbreşte cu harul Său pe cei credincioşi a intrat în cultul Bisericii şi se păstrează până astăzi.

Providenţa dumnezeiească se exprimă în cultul ortodox prin această umbrire a noastră de către harul Său sau prin acoperirea noastră de har în faţa diverselor primejdii.

Însă ideea de umbrire, fără să aibă conotaţii negative, ci cu totul pozitive,  a trecut de la Dumnezeu şi la Sfinţi sau la Sfinţii Îngeri, care, prin umbrirea rugăciunii lor, ne ajută, ne călăuzesc, ne acoperă sau ne aduc har în viaţa noastră, de la Dumnezeu, prin mijlocirile lor.

Ideea de aripă o introduce pe aceea de acoperire dumnezeiască. Aripile lui Dumnezeu ne acoperă, paradoxal, pe măsură ce ne descoperă sau ne luminează cu privire la viaţa lui Dumnezeu. Acoperirea noastră de către aripile lui Dumnezeu înseamnă umplerea noastră de har, pentru că aripile Sale sunt harul sau slava Sa sau lucrările Sale cu lumea.

2. Rut 4, 13 ne propune un cuvânt unic în LXX şi anume substantivul η κυησις, εως, care înseamnă zămislire sau concepere. Acest substantiv se dovedeşte unul salvator pentru umanitate în context postmodern, pentru că el ne dă mărturia Revelaţiei dumnezeieşti în problema naşterii.

Când apare omul sau când începe copilul să fie om? Rut 4, 13 răspunde la această întrebare: „şi  i-a dat ei Dumnezeu zămislire şi a născut fiu”. Dumnezeu i-a dat lui Rut să zămislească fiu şi i-a dat, mai apoi,  ca să  îl nască pe Ovid [ Obed în ed. recente], pe care îl zămislise.

Suntem oameni, aşadar, potrivit Revelaţiei, de la zămislirea noastră în pântece, de la concepere, din prima clipă a vieţii noastre şi naşterea umană este o conlucrare între Dumnezeu şi părinţii noştri.

Tocmai de aceea avortul, în orice moment al vieţii fătului, este un păcat incatalogabil la adresa lui Dumnezeu, Creatorul nostru şi a lucrării Sale creatoare şi o crimă împotriva umanităţii. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu pentru noi şi pe el trebuie să îl păstrăm cu mare bucurie dumnezeiască şi, în cadrul ei, să ne îndumnezeim.

Putere de bărbat

Cât de bărbat trebuie să fii, pentru ca să fii… bărbat, potrivit cărţii Judecătorilor? Mai întâi tragem concluzia de la Jud. 14, 6, pentru ca  mai apoi să vorbim puţin despre greutatea de a traduce începutul versetului de faţă.

Cf. LXX:

Jud. 14, 6

În traducerea noastră: „Şi a ţâşnit în el Duhul Domnului şi l-a sfâşiat pe el după cum sfâşii iedul”.

Despre cine e vorba şi ce a sfâşiat? E vorba despre Sampson [aceasta e transliterarea LXX, prezentă şi în ed. Bibliei de la 1688 a lui Samson din ediţiile recente], care a sfâşiat un leu cu mânile goale, ca şi când ar fi fost un ied.

Faptul că a fost umplut de Duhul Domnului şi a omorât un leu este considerat de către autorul cărţii Judecătorilor un fapt minunat, ceea ce şi este. Însă, după cum se observă din textul LXX, autorul cărţii consideră, că un ied se poate sfâşia cu mâinile goale.

Câţi bărbaţi, aceasta e întrebarea, pot sfâşia un ied cu mâinile goale, când abia rupem cotoiul de găină din ciorbă sau friptură şi abia tăiem carnea de berbec sau de porc din farfurie? Suntem, se pare, prea slabi pe lângă puterea de a sfâşia un ied cu mâinile goale…

Suntem mai puţin bărbaţi sau prea…puţin bărbaţi, conform Scripturii.

Însă, traducerea începutului versetului de faţă suscită ample alegeri. În ed. Bibliei de la 1688 avem: „Şi-l îndireptă preste el Duhul Domnului”, adică  îl îndreptă, îl întări sau îl împuternicii. În VUL[gata]: „inruit autem Spiritus Domini”, unde verbul presupune şi pe a invada, şi pe a năvăli, şi pe a ţâşni.

În ed. BOR 1988: „s-a coborât peste el Duhul Domnului”, pe când în ed. BOR 2001: „Duhul Domnului S-a repezit asupră-i”, ÎPS Bartolomeu mergând pe varianta primă a lui allome, cf. n. i, p. 291. Avem ideea de înflorire sau prosperare în/ peste el a Duhului lui Iehova în WTT, în ediţia ebraică.

De ce am ales însă să traducem: „Şi a ţâşnit în el Duhul Domnului”? Pentru că am făcut conexiune între Jud. 14, 6 şi In. 7, 38, fragment din Evanghelia praznicului Cincizecimii, atâta timp cât Sampson s-a născut nazir al lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, adică un om plin de har.

Duhul lui Dumnezeu coboară în fiinţa omului de la Dumnezeu sau ţâşneşte din om, când omul este unul duhovnicesc. Când vrem să înţelegem particula peste, în adevăratul sens al cuvântului, într-un context hariologic, atunci trebuie să înţelegem că a veni peste cineva Duhul lui Dumnezeu înseamnă a coborâ în fiinţa aceluia harul dumnezeiesc şi nu a-l înconjura sau a sta harul deasupra lui, ca şi când ar fi ceva care trebuie să rămână exterior omului.

Duhul lui Dumnezeu Se coboară numai înăuntrul omului pentru ca să îl sfinţească dinăuntru pe om. E mai greu de înţeles pentru toţi, cum de Vechiul Testament vorbeşte despre vederea slavei lui Dumnezeu sau despre coborârea Duhului în oameni, deşi omenirea nu fusese răscumpărată prin Hristos Dumnezeu.

Însă, pe de altă parte, nu putem să considerăm că toate vederile dumnezeieşti şi anghelofaniile vechitestamentare sunt simple imagini simbolice, fără realitate, pentru că astfel desfiinţăm realitatea Revelaţiei dumnezeieşti, care presupune că Dumnezeu S-a arătat, întru slava Sa, oamenilor.

Fără doar şi poate, gradul de înduhovnicire al Sfinţilor Vechiului Testament nu era ca al nostru, al membrilor Bisericii. Însă,  multora dintre ei Dumnezeu le-a arătat revelaţii fără seamăn, pe care nimeni nu le poate minimaliza nicidecum.

Am ales a doua semnificaţie a verbului allome, care presupune interioritatea, adică ţâşnirea sau săltarea harului în fiinţa lui Sampson, lucru pe care ni-l garantează epi cu Ac. La Ac. epi e mai întâi de toate în şi nu peste ca la G.

Duhul Domnului a ţâşnit întru el, în persoana lui. ÎPS Bartolomeu, folosind prima formă a verbului, care presupunea pe a sări, a se năpusti, a se arunca, a se repezi a inclus ideea că mişcarea harului s-a petrecut pe neaşteptate şi l-a întărit într-atât de mult, încât a putut să-l omoare pe leu cu mâinile goale.

Pe aceeaşi idee, de întărire, îndreptare, împuternicire a mers şi ed. Bibliei de la 1688, după cum spuneam, dar într-un mod mai reţinut. Traducerea pe care am prezentat-o noi priveşte textul dinspre prezent spre trecut şi stabilizează ideea, că harul lui Dumnezeu ţâşneşte în lăuntrul omului, pentru ca să-l întărească spre lucruri duhovniceşti sau fapte eroice.

Fragmente din Rânduiala Dumnezeieştii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur cf. PG 20 [1]

moaste.jpg

Mâna Sfântului Ioan Gură de Aur

*

Conform PG 20, col. 902, Rânduiala Dumnezeiştii Liturghii a Sfântului nostru Părinte Ioan Gură de Aur [Ordo Divini Sacrificii Sancti Patris nostri Joannis Chrysostomi] începea cu rugăciunea următoare:

„Domine Deus noster, emitte manum Tuam ex Sancto habitaculo Tuo, et confirma me ad propositum ministerium Tuum, ut inculpate tremendo Tuo tribunali adstans, incruentum Sacrificium peragam. Quia Tua est potentia et gloria in saecula saeculorum. Amen”.

În ***Liturghier 2000, rugăciunea de faţă face parte din  Rânduiala pregătirii sfinţiţilor slujitori, care se face înainte de începerea Sfintei Proscomidii şi o găsim la p. 102:

„Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea Sfântului Tău locaş şi mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca, neosândit stând înaintea înficoşătorului Tău altar, să săvârşesc Jertfa cea fără sânge. Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor. Amin”.

Traducerea noastră conform ediţiei latine: „Doamne, Dumnezeul nostru, trimite mâna Ta din sfânt locaşul Tău şi mă întăreşte spre slujba Ta, pe care [o am] înainte, ca, fără de osândă să stau [în faţa] înfricoşătoarei Tale judecăţi, ca să jertfesc Jerfa cea fără de sânge. Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor. Amin”.

În textul latin nu e vorba de altar, ci de tribunalul dumnezeiesc, de starea Domnului la judecată, cu fiecare dintre noi, slujitorii Săi, pentru că pe Sfânta Masă avem jertfirea Mielului lui Dumnezeu, Care e şi Judecătorul lumii şi, de fiecare dată când slujim Sfintele Taine nu facem decât să ne întâlnim cu Mântuitorul şi Judecătorul lumii deopotrivă.

Liturghia este o zi înfricoşătoare, e o zi a judecăţii, pentru că mereu ne apropiem, cu nevrednicie, de Cel care este Stăpânul nostru, şi ne rugăm Lui cu umilinţă, pentru ca să ne învrednicească de împărtăşirea cu Sine fără de osândă.

Nu trebuie să uităm că acolo, de faţă, e Stâpânul, Cel care ne va judeca pe toţi în parte. De aceea noului preot hirotonit i se pune Agneţul Cel preasfânt pe palme, pentru că palmele sale trebuie să fie curate în faţa Domnului, mereu nişte palme slujitoare, pline de iubire în faţa Domnului.

*

Rugăciunea la îmbrăcarea epitrahilului, cf. PG 20, col. 903:

„Benedictus Deus, Qui effundit gratiam Suam super sacerdotes Suos, ut unguentum super caput, quod descendit in barbam, barbam Aaron, quod descendit in ora vestimenti ejus, ut ros Aermon, qui descendit in montes Sion, quoniam illic mandavit Dominus benedictionem, vitam usque in saeculum (Ps. 132, 2-3)”.

***Liturghier 2000, p. 104: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veşmintelor lui”. Ediţia citată elimină v. 3 din Ps 132, după cum se observă.

Traducerea noastră: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, care se coboară în barbă, în barba lui Aaron, care coboară pe marginea / pe poala veşmântului lui, ca roua Ermonului, care coboară în munţii Sionului, fiindcă acolo a încredinţat / a poruncit Dumnezeu binecuvântarea şi viaţa până în veac”.

***

Primul tropar al Proscomidiei, cf. PG 20, col. 904:

„Redemisti nos de maledicto Legis pretioso Sanguine Tuo, cruci affixus et lancea perforatus, immortalitatem tanquam ex fonte praebuisti hominibus, Salvator noster, gloria Tibi”.

***Liturghier 2000, p. 106: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie”.

Traducerea noastră: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii [cu] scump Sângele Tău, pe cruce ai fost pironit şi cu suliţa ai fost străpuns, pentru ca să dai oamenilor, ca dintr-un izvor, nemurire, Mântuitorul nostru, slavă Ţie!”.

Care era blestemul Legii? Vorbeam aici despre Deut. 21, 23, în care Legea lui Moise spunea, că e blestemat cel spânzurat pe lemn, adică cel răstignit.

Domnul Se face pentru noi blestem, Se lasă răstignit pe cruce, pentru ca, pe de o parte, să fie ca un blestemat conform Legii, iar, pe de altă parte, El ia asupra Sa păcatele întregii umanităţi, El neavând păcat, pentru ca, prin scump Sângele Său să ne dea tuturor accesul la izvorul de viaţă veşnică din persoana Sa divino-umană.

Prin moartea şi rănile Sale şi prin întreaga  Sa durere inexprimabilă, pe care a suportat-o pentru noi umanitatea Sa a devenit izvor de nemurire, de viaţă veşnică pentru întreaga umanitate, pentru tot cel care crede în El şi se împărtăşeşte cu Sine, ca să fie viu.

Tocmai de aceea rugăciunile noastre către Domnul sunt rugăciuni ale încrederii depline că El este Mântuitorul nostru, că El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, că El este izvorul vieţii şi al nemuririi noastre.

***