Etichetă: complexul educaţiei

1. Introducere în subiect

În limba latină complexus ne vorbeşte despre ceva care ne înconjoară, care ne împrejmuie, printre alte semnificaţii lingvistice ale sale. Din acest punct de vedere complexele psihologice apar ca deformări de personalitate în urma interacţiunii cu un mediu anume, ca urmare al respirării lui o anume parte din viaţa noastră.

În domeniul psihologiei sau al psihanalizei ideea de complexare vorbeşte despre o deficienţă a percepţiei, despre o deformare a relaţiei, despre o stare maladivă în raportare la o altă persoană, împrejurare, situaţie dar, în primul rând, de o raportare viciată vizavi de noi înşine, de modul în care ne percepem pe noi înşine.

În termeni duhovniceşti vorbim despre o vătămare a încrederii în viaţă şi în relaţiile cu oamenii sau despre o confuzie la nivelul raportării la noi înşine sau la alţii.

Oricum am trata acest subiect avem de-a face cu o sumă de înţelegeri deformate despre realitate sau despre cum trebuie să ne manifestăm personalitatea în viaţa cotidiană.

2. Complexele sunt de domeniul interiorităţii

Aceste deficienţe de relaţie sau evaluări restrictiviste ale propriei noastre persoane ţin de alegerile personale şi de modul în care ne gândim existenţa. Sunt o abdicare de la continua cizelare de sine, sunt un minus asumat de voinţă dar şi o trăire în trecut, pentru că prezentul ne displace sau ne îngrijorează.

Cauzele lor nu sunt atât parametrii duri ai realităţii existenţiale personale, ci, mai degrabă, sunt modul cum am înţeles noi să ne poziţionăm interior faţă de anumite lucruri şi faţă de noi înşine. De aceea complexele psihologice, oricare ar fi ele, sunt asumate, chiar ocrotite de către noi, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă…pentru că ne-am resemnat vizavi de rolul nostru în viaţă.

Suntem blocaţi în proiect pentru că nu vrem să vedem situaţia noastră şi a lumii în care trăim în ansamblu sau, mai degrabă, pentru că nu ne asumăm existenţa şi cursul lumii în care trăim din prisma providenţei divine. Din punctul nostru de vedere complexele psihologice sunt nişte tare ontologice provocate personal, care îşi extrag forţa tocmai din alipirea noastră interioară de idei neconforme cu realitatea privită din punct de vedere duhovnicesc şi realist.

Ele sunt zestrea noastră formată din alegeri greşite, zestre care ne-a făcut să fim fiinţe fricoase, libidinale şi inchizitoriale. Înţelegerea lor corectă ţine de sinceritatea cu care dorim să scăpăm de ele. În măsura în care vrem să ne înţelegem complexele, traumele dobândite de-a lungul vieţii noastre putem scăpa de ele prin pocăinţă, mărturisire şi asceză continuă.

3. Exemplificări şi remedii

Primul remediu, înainte să trecem în revistă câteva complexe psihologice notorii, e să acceptăm că ele există, că sunt realităţi ale fiinţei noastre şi că ele pot fi vindecate. Al doilea remediu e acela de a ne analiza smerit realitatea interioară, sufletul nostru şi să observăm când a început această traumă, cum a evoluat şi de ce e o problemă pentru noi în clipa de faţă.

3. 1. Complexul lui Oedip

Sigmund Freud a vorbit despre complexul lui Oedip ca despre atracţia sexuală a copilului pentru mama lui, venită pe fondul unei idealizări a ei, ca unul care o cunoaşte numai pe ea în mod autentic. În măsura în care mama e o fiinţă iubitoare, atentă, disponibilă mereu ca să îl ajute şi ea este mereu în preajma lui, copilul se îndrăgosteşte în mod real de ea şi e normal să facă acest lucru. Însă, în măsura în care acesta se dezvoltă şi din punct de vedere sexual odată cu trecerea timpului, el îmbină dragostea pentru mama lui cu atracţia sexuală către ea, mama fiind văzută ca o imagine ideală de frumuseţe. Aşadar copilul se îndrăgosteşte în mod plural de fiinţa care îi stă în preajmă, care îi umple arealul.

Cum se formează atracţia sexuală pentru mamă? Simplu! Copilul nefiind învăţat cu ceea ce înseamnă segregarea gândurilor, împărţirea gândurilor şi a sentimentelor care se formează în noi şi pe care o cere viaţa duhovnicească de la un om adult îmbină în mod natural pentru el atracţia pentru femeie cu atracţia incestuoasă. Greşeala lui, în primă fază, e o greşeală neconştientizată, el tinzând spre mama lui în mod natural.

Această atracţie sexuală pentru persoane mai în vâstă decât tine devine cronică atunci când, ajuns la pubertate, ajuns adolescent, nu vrei o prietenă de vârsta ta… ci o persoană de vârsta mamei tale. Şi atracţia ta e cronică, e patologică, pentru că nu e realistă. Tu nu vrei o femei în vârstă ci o fată de vârsta ta…care să fie tot la fel de iubitoare cu tine şi de atentă ca şi mama ta. Dar, pentru că nu găseşti una care să te înţeleagă…crezi că orice femeie în vârstă de care tu te îndrăgosteşti…este mama ta.

Ceea ce se petrece cu un băiat se petrece şi cu o fată. Ea e atrasă de tatăl ei, tot din cauza neştiinţei de a departaja sentimentele între ele. Fanteziile sexuale cu oameni în vârstă ale copiilor se nasc din această trăire duală a dragostei faţă de părinţii lor. Ele sunt pe de o parte rodul singurătăţii copiilor, a lipsei de dialog dintre părinţi şi copii sau dintre copii între ei iar pe de altă parte sunt rodul unei aspiraţii normale spre iubire direcţionată prost.

Descentrarea de pe imaginea mamei a viitorului bărbat se produce în momentul când apare în viaţa lui o femeie de vârsta lui care îl învaţă iubirea, încrederea, sentimentele stabile de care are nevoie un bărbat într-o căsnicie. Trecerea de la idealitatea incestuoasă la iubirea reală pentru o femeie se face în mod progresiv, pe măsură ce conştientizezi diferenţa dintre fantasmă şi sentimentul viu, relaţia vie apărută între doi oameni maturi.

3. 2. Complexul înfăţişării de sine

Dacă te naşti cu un trup bolnav, dacă eşti timid, cu anumite deformaţii etc. şi crezi că cel mai important lucru pentru a fi acceptat de către cineva ca prieten, soţ sau angajat e felul cum arăţi avem de-a face cu complexul înfăţişării de sine, cum l-am numit noi, şi care cuprinde sub cupola sa toată gama de sentimente care exprimă nefericirea, singurătatea, neîncrederea în sine, indiferenţa faţă de modul cum arăţi şi te prezinţi…pentru că te simţi incompatibil cu anumite standarde sociale impuse de frumuseţe.

Maximalizând aspectul fizic sau psihologic al eredităţii nu luăm în calcul şi latura adâncă a fiinţei şi a vieţii noastre, aspectul duhovniceasc al fiinţei noastre, cel care reprezintă de fapt adevărata noastră statură în faţa lui Dumnezeu. Putem să avem deformări ereditare grave ale fiinţei noastre, ca imbecilitatea, însă acestea nu ne fac să fim non-persoane. Un bărbat cu faţa arsă la un incendiu, o femeie fără două degete din naştere, oameni cu diferite boli din naştere sau dobândite nu sunt pentru Dumnezeu nişte rebuturi umane şi nici nu sunt scoşi de la mântuire şi sfinţenie pentru că nu sunt frumoşi, nu au o anumită înălţime sau o anumită culoare a pielii.

Complexul înfăţişării de sine, sub ambele sale aspecte, fizic şi psihic, îşi pune problema deopotrivă asupra utilităţii capacităţilor noastre fizice sau psihice pentru a fi proprii lumii în care trăim. Analizându-ne serios modul în care arătăm, din ce motiv arătăm cum arătăm şi din ce motiv gândim cum gândim vom observa că noi nu acceptăm o serie de lucruri fundamentale despre noi: 1. nu ne acceptăm ereditatea, modul cum Dumnezeu a dorit să venim pe lume; 2. nu acceptăm că noi suntem de vină pentru cum arătăm dacă nu ne-am îngrijit sănătatea şi 3. nu există standarde reale de frumuseţe şi urâţenie formate numai pe criterii aspectule, ci frumuseţea sau urâţenia reale ţin de virtute şi păcat şi nu de modul cum arăţi.

Şi, luând în serios aceste trei lucruri spuse mai sus, înţelegem că nu am luat în calcul, la modul serios, nici traseul real al vieţii noastre şi nici realitatea reală a persoanei noastre. Noi am vrut să fim compatibili doar cu societatea în care trăim, dar am făcut abstracţie de ceea ce cere Dumnezeu de la noi: să ne sfinţim viaţa. Iar dacă noi ne îngrijim numai de aspectul estetic al fiinţei noastre şi doar pentru el suferim…atunci suntem oameni morţi în ceea ce priveşte frumuseţea reală, adâncă a fiinţei noastre, care e curăţirea noastră de patimi.

Dacă în cazul îndrăgostirii incestuoase de părinţi aveam de-a face cu o suprapunere de sentimente aici avem de-a face cu o receptare unidimensională a realităţii personale, adică numai sub aspectul fizico-intelectual pe care îl cere societatea de consum.

3. 3. Complexele originii şi ale etniei

Complexul originii îl face pe cel care îl trăieşte să nu poată să suporte locul unde s-a născut sau pe părinţii care l-au născut şi nici mediul în care a trăit sau trăieşte… pe motiv că îl fac de ruşine. El se formează tot pe considerente seculare, considerente care explică în mod neverosimil pretinsa superioritate a omului născut la oraş faţă de cel născut la ţară. Sau superioritatea inexplicabilă a omului născut din familie princiară sau intelectuală faţă de cel născut din familie ţărănească sau muncitorească.

Se confundă în această cauză omul ca atare, cu posibilităţile sale reale…cu poziţia socială a părinţilor săi sau cu mediul în care se naşte. Complexul originii se naşte mai ales în oameni care nu au mari aspiraţii şi care nu muncesc pentru ele…şi care dau vina pe familia din care s-au născut sau pe mediul în care au trăit de neşansa vieţii lor.

Complexul etniei, tot un complex social, vine din aceea că te-ai născut într-o etnie defavorizată sau nevăzută prea bine la nivel global. Adică sunt ţigan sau indian, sunt om din lumea a treia şi nu sunt american, german sau japonez. Şi aici se confundă neamul în care te-ai născut cu capacităţile tale reale pe care poţi să le manifeşti. Chiar dacă mentalitatea seculară este împotriva ta, conştiinţa de sine nu ţi-o dă nici locul unde te-ai născut, nici limba pe care o vobeşti şi nici culoarea părului sau a pielii pe care o ai ci munca ta, aspiraţiile tale.

Ca să te vindeci de ambele complexe trebuie să-ţi recunoşti particularităţile cu care tu te-ai născut şi pe care le ai şi pe acelea să încerci să le fuzionezi cu problematica mondială a vremii tale. Ca să te simţi dincolo de împărţiri pe bază de origine, sex, etnie, rasă…trebuie să trăieşti duhovniceşte viaţa ta şi să vezi că ceea ce este important e ceea ce ne uneşte şi nu ceea ce ne desparte. Unicitatea noastră personală trebuie acomodată unei problematici universale pentru ca să avem o împlinire reală şi nu una exclusivistă.

3. 4. Complexul educaţiei şi cel al puterii financiare

Complexul educaţiei se naşte dintr-o hiperbolizare a potenţelor reale sau imaginare a celor educaţi, şcoliţi, care produce în noi, pe de o parte, teamă faţă de ei iar pe de altă parte sentimentul…inaccesibilului în preajma lor. Contestarea excelenţei, a muncii unor oameni care se dedică într-un anume domeniu de cercetare, vine nu atât din cunoaşterea realităţii vieţii lor cât din imaginea aceasta nerealistă, pe care omul educat o are în ochii celor care nu au avut parte de o educaţie majoră.

Şi, pe premisa că nu poate să întreacă pe cineva anume în cunoaştere…omul care trăieşte această neîncredere în harul lui Dumnezeu şi în propriila sale forţe se afundă în lâncezeală, în necunoaştere, pentru că nu poate atinge un anume standard intelectual. Greşeala sa constă tocmai în aceasta: în a porni pe drumul cunoaşterii cu standarde impuse de cunoaştere. Pentru că, în aventura cunoaşterii, nu se pleacă pentru ca să ajungi numai până la un punct anume…ci pentru ca să ajungi până acolo unde poţi să ajungi tu.

Îşi impune standarde care nu au nimic de-a face cu puterea lui şi cu viaţa lui, cu unicitatea lui, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se autoexclude de la experienţă, de la cunoaştere, mai înainte ca să facă primul pas pe acest drum.

Complexul puterii financiare se naşte în oamenii care doresc să ajungă cineva prin intermediul banilor şi nu al sfinţeniei sau al cunoaşterii. Dacă în cazul complexului educaţiei aveam de-a face cu un om fricos, care vrea excelenţă fără efort, în cazul complexului de faţă avem de-a face cu un leneş mândru, care vrea bani fără efort.

Văzând valoarea în câte maşini, case, conturi bancare are cineva…omul care doreşte să fie bogat în mod excedentar se simte complexat nu de ceea ce nu este…ci de ceea ce nu are. Realitatea sa ontologică fiind exclusă din calcul avem în această situaţie un complex psihologic completamente secular, care nu mai are în prim-plan omul…ci materia. Şi atunci când altceva e mai important decât omul şi decât mântuirea lui înseamnă că am ajuns o societate în care nu mai primează valoarea…ci patima iraţională.

4. Final…personal

Am stat şi m-am gândit de multe ori pe mine însumi…în funcţie de realitatea diverselor complexe psihologice şi am realizat că nu am pactizat niciodată, în mod real, cu aceste blocaje interioare infuzate la nivel social.

Nu m-a complexat niciodată originea mea ţărănească, nu m-a complexat niciodată limba română, nu mi s-au părut cunoaşterea, sfinţenia, genialitatea, excelenţa drept realităţi inaccesibile sau nedemne de om, ci dimpotrivă, am văzut în fiecare moment al vieţii mele o rânduială a lui Dumnezeu, mult mai bună decât tot ce mi-aş fi închipuit vreodată.

Şi am înţeles că fiecare complex în parte, fiecare traumă interioară care ne face să stagnăm interior e un duşman pe care noi îl creăm, noi îl hrănim şi noi îl elogiem, în detrimentul nostru. Dar că, atunci când vrem să renunţăm la ele, la tot ce ne ţine pe loc…e nevoie să ne luăm în serios rolul nostru de a ne curăţi de patimi, rol ascetic care este incompatibil cu orice complex psihologic. Pentru că asceza înseamnă să treci peste tot ce te limitează, peste tot ce e vătămat în tine, cu harul lui Hristos care te întăreşte.

Dacă ceva ne ţine pe loc…ne ţine numai din cauza noastră. Dacă ceva din fiinţa noastră ne pironeşte locului nu e de vină altcineva pentru acest lucru, ci numai noi înşine. Însă, trebuie să recunoaştem cât e din vina noastră, în mod real…şi cât e din ceea ce ne depăşeşte cu totul. Pentru că boala ereditară sau trauma suferită fără voia noastră…nu ne poate inculpa şi complexa în mod real. Însă lenea, infatuarea şi prostia ne inculpă, pentru că ele nu sunt tare ontologice…ci patimi dobândite, hrănite şi păstrate în viaţă din cauza noastră.

Pr. Dorin Picioruş