Un nou Doctor în Litere: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş [3 iulie 2009]
Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul
***
Referat
asupra tezei de doctorat Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, de Picioruş A. Gianina Maria-Cristina.
Acest studiu – de peste 400 de pagini – reprezintă, prin amploarea lui şi prin evlavia pe care o pune autoarea, o cale de cinstire a celui de curând trecut în rândul sfinţilor de Biserica noastră.
E uimitor spiritul de smerenie care veghează şi călăuzeşte această impresionantă lucrare.
Cu devoţiune monahală sunt puse la un loc toate, absolut toate datele pe care, într-un secol şi mai bine de investigaţii culturale şi de exegeză artistică şi religioasă, cercetătorii le-au scos din văgăunile istoriei.
Firimitură cu firimitură – informaţii de orice fel: istorice, literare, teologice, culturale, arhitecturale, etc. – au fost adunate cu infinită grijă şi, bine gestionate, au fost apoi distribuite şi analizate în ordine şi pe larg, într-o lucrare menită să ateste măreţia acestui înalt ierarh şi mare scriitor al bisericii.
Două capitole cuprinzătoare (peste 130 de pagini doldora de amănunte) se referă la viaţa zbuciumată cu sfârşit martiric a mitropolitului, precum şi la activitatea lui de tipograf şi de întemeietor de şcoală tipografică, de restaurator şi chivernisitor de biserici şi mănăstiri, de sprijinitor al Ortodoxiei transilvănene, de desăvârşitor al procesului de naţionalizare a cultului, de traducător al cărţilor religioase.
Ocupându-se, într-un subcapitol, de calitatea traducerilor, doctoranda insistă, pe bună dreptate, asupra relaţiei mitropolitului cu limba română – o limbă învăţată, dar pe care o consideră capabilă să exprime concepte teologice şi să servească oficierii serviciului divin. A şi demonstrat-o, de altfel.
El este, în fond, veritabilul creator al limbii liturgice, 24 din cele 38 de cărţi tipărite de mitropolit fiind în româneşte. Nu a tradus sau compilat numai cărţi religioase, ci şi texte cu caracter moralizator-didactic (Floarea darurilor) ori romanul medieval de aventuri – Alexandria.
Fireşte, cea mai întinsă parte a capitolului III (Opera) e dedicată Didahiilor. Dar autoarei nu-i scapă din vedere predosloviile sau închinăciunile scrise pentru zece din lucrările tipărite, nici versurile omagiale, nici „cuvintele de iertăciune” de la sfârşitul unor texte, nici pareneza (Sfătuiri creştine-politice).
Cu mare interes se apleacă ea asupra prelucrării – ilustrate mirobolant – a Bibliei, intitulate Chipurile Vechiului şi Noului Testament. De pe acum, informaţia ei de ordin doctrinar-teologic se dovedeşte a fi bogată, dacă nu cumva precumpănitoare. Elemente de patristică, dogmatică, istorie şi drept bisericesc, diverse teologumene împânzesc capitolele şi subcapitolele lucrării, dându-i un aer de pietate şi oferindu-i un veşmânt cucernic bisericesc. Orice comentariu literar este dublat şi aprofundat de unul religios-expozitiv şi explicativ, cădelniţat şi cu bune miresme.
Cu această teză, cu o puternică armătură doctrinară, autoarea ar putea solicita şi obţine, fără mari probleme, şi un doctorat în teologie.
Subiectul însuşi a împins-o spre această dublă ipostază de cercetător, căci scrisul lui Antim relevă şi exuberanţă lirică şi acribie dogmatică, şi rafinament stilistic şi subtilitate teologică.
Peste 200 de pagini, dedicate numai Didahiilor, sunt menite să producă demonstraţia completă şi penetrantă a faptului că Antim este nu numai întemeietorul oratoriei bisericeşti, ci şi un scriitor extraordinar, de care nicio istorie literară nu poate face abstracţie.
Se înţelege că, fiind vorba de un lung fragment de Sinaxar şi autoarea dedicându-şi lucrarea memoriei unui sfânt, ea se află de la început până la sfârşit în plin elogiu.
Calităţile remarcabile ale acestei vaste monografii îndreptăţesc acordarea titlului de doctor în filologie doamnei Picioruş A. Gianina Maria-Cristina.
Prof. Dr. Eugen Negrici
***
***
***
Ordinul Rectorului Universităţii din Bucureşti, nr. 334, din 9 aprilie 2009.
Referat
asupra Tezei de Doctorat: Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina.
O teză despre Antim Ivireanul este o temă generoasă. Personalitate plurivalentă, mitropolitul Ungrovlahiei a fost tipograf, miniaturist, pictor, sculptor, arhitect, cărturar de seamă, scriitor de literatură religioasă şi profană, orator şi teolog dogmatic ortodox.
Primul capitol. Traiectoria vieţii lui nu este complet cunoscută. El apare pe neaşteptate, după unii, în Moldova sau direct, în Ţara Românească, între 1688-1691, când tipăreşte prima carte. Nu se ştie exact data naşterii sale, avansându-se o dată aproximativă: în jurul anului 1650.
Unele surse plasează naşterea şi copilăria lui Andrei / Antim în sudul Dunării, pe când altele dincolo de Marea de Azov şi hirotonirea sa la mănăstirea Iviron din Muntele Athos (Al. Odobescu).
După Del Chiaro, sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul ar fi originar din Georgia (Iviria), de unde ar fi fost luat, „ca un giuvaier scump”, rob de către turci, pe la vârsta de 16 ani. Calităţile sale deosebite în xilogravură, miniatură şi broderie ar fi fost acelea care au determinat eliberarea sa.
Aprecierile meritelor sale de către diverşi arhierei l-au determinat pe Constantin Brâncoveanu să îl aducă la curtea sa şi să îi dea în grijă responsabilităţi tipografice. Fragmentarismul informaţiilor biografice şi tăcerea pe care, însăşi înaltul prelat a păstrat-o asupra originii şi formării sale, au condus la emiterea mai multor opinii asupra mersului vieţii mitropolitului până la martiriul său, survenit în anul 1716.
Mai grav e faptul, observă doctoranda, că opiniile au trecut necritic, în unele cazuri, de la un autor la altul. Doamna Picioruş îşi propune să risipească puţin „bezna neştiinţei” printr-un studiu „acrivic” al puţinelor date şi documente cunoscute.
Planul lucrării este judicios întocmit. Optând pentru forma clasică de monografie, autoarea tezei începe, în mod firesc, cu prezentarea vieţii lui Antim Ivireanul. Doctoranda ia în calcul toate variantele originii mitropolitului, din multiple izvoare: georgian, moldovean, părinţii săi Ioan şi Maria au emigrat în Iviria, valah, macedonean (după mamă) din sudul Dunării.
Sunt luate în discuţie toate părerile, cum ar fi originea sa aristocratică sau chiar princiară – după cum se spune în Proclamarea solemnă a canonizării – ,ceea ce ar explica contactele pe care Andrei (Antim) le are la Constantinopol cu prinţii români Constantin Brâncoveanu, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Cantacuzino.
Toate aceste opinii sunt reexaminate, doamna Gianina Picioruş exprimându-şi propria sa poziţie.
În aceeaşi manieră doctă şi responsabilă autoarea tezei abordează motivele, data şi împrejurările sosirii tipografului Andrei în Bucureşti, când a intrat în cinul monahal, evenimentele mai importante ale vieţii ieromonahului, egumenului de la Snagov, episcopului de Râmnic şi a mitropolitului Antim.
Al doilea capitol, având un titlu neutru, Activitatea, tinde a cuprinde plurivalenţa înzestrărilor sale. Mai întâi, ca tipograf. E remarcabil cum, între 1691 şi 1716, el va reuşi să imprime 67 de cărţi. El însuşi îşi confecţiona literele şi îşi întreţinea utilajele.
S-a preocupat de restaurarea unor vechi mănăstiri – Cozia, Cotmeana, Govora – la ultima pictându-i-se singurul său portret. În Bucureşti, a ctitorit mănăstirea cu hramul Toţi Sfinţii, cunoscută azi ca Mănăstirea Antim. Pentru aşezământul său de aici a făcut planurile, ca un adevărat arhitect, a sculptat în piatră şi în lemn, a pictat două icoane, care se mai păstrează şi azi.
Un laitmotiv pluteşte peste întreaga sa teză de doctorat: epoca brâncovenească, cu a ei cultură şi civilizaţie, nu ar fi ajuns la adevărata sa strălucire fără aportul lui Antim Ivireanul.
Cu excepţia unor neînţelegeri din ultimii ani ai vieţii sale, datorate zavistiei şi intrigilor lumeşti, între domnitor şi prelat au domnit buna înţelegere şi conlucrarea. Ceva din bunul gust, echilibrul, armonia şi măreţia perspectivei şi a trăsăturilor frumosului cultivate de către mitropolit au trecut în ceea ce numim stilul brâncovenesc.
Doamna profesoară Picioruş nu uită să sublinieze importanţa manuscrisului cu titlul Chipurile Vechiului şi Noului Testament, redactat de Antim la cererea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tema abordată, arborele lui Iesei, o regăsim foarte rar în reprezentările iconografice, precum în frescele mănăstirilor din Moldova.
Sutele de desene şi portrete miniaturale ale manuscrisului conferă documentului o valoare inestimabilă, dar – din păcate – a fost scos din ţară, aflându-se la Academia din Kiev.
Să mai reţinem, din capitolul al doilea, şi lucrarea lui Antim Ivireanul, alături de Constantin Brâncoveanu, pentru apărarea Bisericii Ortodoxe transilvănene, nu atât ruptura unitarienilor, cât, mai ales, împotriva tendinţelor autorităţilor maghiare de asuprire şi deznaţionalizare.
Nu în ultimul rând, apreciem osârdia doctorandei de a ne înfăţişa un tablou cât mai complet al activităţii de traducător al mitropolitului, pe care îl încadrează, în ceea ce doamna Picioruş numeşte, uşor megaloscopic, „epopeea” naţionalizării cultului.
Realizările lui Antim în acest domeniu sunt aşezate într-o suită semnificativă, începând cu Coresi şi continuând cu Dosoftei, pe care ar fi putut să-l cunoască.
Antim Ivireanul a tradus Liturghierul în limba română în 1706 şi 1713. Introducerea slujbei în Biserică, în limba română, a fost un proces îndelungat ce s-a întins pe o perioadă de două secole. Doamna profesoară Picioruş se entuziasmează, pe bună dreptate, de această izbândă a Bisericii româneşti, convocând toate minţile luminate şi inspirate în comentariul său.
Limba de cult s-a răspândit încet, dar sigur în toate teritoriile româneşti, contribuind la unificarea spirituală a ascultătorilor. Lucrurile sunt mult mai complexe când vine vorba de limba literară.
Profesorul Eugen Negrici pune problema receptorilor, care, în măsură covârşitoare, erau analfabeţi. De unde importanţa cazaniilor, a predicilor sau a didahiilor, ca mijloc de comunicare cu ascultătorii din Biserici.
Linia firavă a literaturii, cu forma sa artistică, în epoca medievală ne face să ne gândim foarte serios, împreună cu domnul Negrici, la acest fenomen de „defazare şi de recuperare / activare târzie a unui tip de creativitate epuizat demult în Apusul Europei”[1].
Dar, această sincopă o punem în seama sorţii, care a urzit, ca primul conducător al prezentei teze, cât şi îndrumătorul tezei de licenţă, pe aceeaşi temă, să treacă în lumea umbrelor. Or, este cunoscut că între Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici, chiar şi în cărţile despre Antim Ivireanul, există diferenţe de abordare.
Capitolul al 3-lea al acestei valoroase teze este dedicat Operei şi însumează cele mai multe pagini, 299 din cele 390 pagini ale lucrării.
În interiorul acestui capitol, locul central este destinat Didahiilor. Doctoranda urmăreşte, cu acribia demonstrată anterior, alegoria, portretul şi tabloul ca performanţe artistice în opera omiletică a lui Antim.
O surpriză plăcută ne produce evidenţierea punctelor de contact cu Mihai Eminescu, în subcapitolul: Lună, tu, stăpâna mării…
Într-o importantă parte a capitolului este abordată originalitatea Didahiilor, cu hermeneutica lor proprie, urmărind izvoarele, inclusiv cele venind de la Ilie Miniat.
Lucrarea se încheie cu subcapitolul Antim Ivireanul isihast.
La finalul acestor pertinente analize artistice şi teologico-filozofice, ne punem întrebarea legitimă: de unde ştia înaltul prelat aşa de bine limba română? Cum a fost posibilă „minunea”, ca în 25 de ani la curtea domnească a Ţării Româneşti, să cunoască inflexiunile interioare ale limbii?
Răspunsul care ne stăruie în minte este originea sa moldovenească, invocată în teză sau petrecerea copilăriei între români?
Oricum ar fi, Antim Ivireanul este unul dintre marii şlefuitori ai limbii române din epoca veche, deşi nu creatorul ei, limba aparţinând poporului nostru, care s-a născut creştin şi pe care o vorbea de peste o mie de ani, cum bine se precizează în teză.
În această ordine de idei, ne amintim de discursul de recepţie în Academia Română a unui mare lingvist, Eugen Coşeriu, în care declara că el, ca savant, s-a supus la două instanţe: vorbitorilor de limbă română şi Sfântului Augustin, care l-a învăţat, că dincolo de materialitatea cuvântului există, în interior, spiritualitatea sa.
Credem că şi mitropolitul Ungro-Vlahiei era un supus al limbii vii a poporului şi un căutător al înţelesurilor spiritual-inefabile ale cuvintelor.
Teza pe care am analizat-o se încheie cu Concluzii şi o bogată Bibliografie.
În concluzie, apreciem că lucrarea este, în mod evident, originală, cu o informaţie ştiinţifică de excepţie (are 2164 trimiteri infrapaginale), beneficiind de cunoştinţe teologice suficiente, doctoranda îşi exprimă cu curaj propriile opinii, într-un stil clar şi fluent, plăcut la lectură.
Pentru toate aceste calităţi, propunem să i se acorde doamnei Picioruş Gianina Maria-Cristina titlul de Doctor în Filologie, pe care îl merită pe deplin.
Semnătura
Cercetător ştiinţific principal, gr. I,
la Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„G. Călinescu” al Academiei Române.
[1] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 125.