Istorie II. 40

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

A doua ediție a cărții Regulele ortografieĭ române a apărut în 1899. Cartea lui Econ. St. Călinescu[1].

Și primul lucru pe care ni-l predă autorul e acela că în limba română nu se folosesc alăturările Ph, ph, Th, th, Qu, qu și nici K, k[2].

Înainte de b și p avem m: împăcare, îmbunare[3].

Vorbește de existența a 16 vocale în română, a 12 diftongi și a 8 triftongi[4]: (imagine text).

I-ul epentetic: mâine, pâine, câine[5].

Despre i-ul semison: iute, iacă[6].

Perfectul istoric în formă interogativă: lăudat-am, tăcut-am[7].

Perfectul subjonctiv: să fi lăudat, să fi tăcut[8].

Afereza și apostroful[9]. De la p. 25 încep exemplificările ortografice. Adăstare[10], cânepiște[11], trinitar[12].

*

În p. 367 din Istoria României în texte, coord. de Bogdan Murgescu, Ed. Corint, București, 2001 se reproduce: Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741-1991, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 757. Adică Actul de abdicare a Regelui Mihai din 20 decembrie 1947.

Și în acesta regele afirmă că „instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. De aceea renunță, el și familia sa, „la toate prerogativele” avute.

*

Istoricul Ioan Lupaș (1880-1967)[13] a descoperit, în vara lui 1925, „între actele neînregistrate ale arhivei Bruckenthal[14] din Sibiu”[15], scrisoarea Sfântului Ioan de la Prislop[16], mitropolitul Bălgradului, către Lucas Engeter, primarul [Bürgermeister] Sibiului [17]. Și pentru că a găsit-o alături de scrisoarea din 1 mai 1600, a Logofătului Teodosie, biograful Fericitului Mihai Viteazul, a datat-o ca aparținând primei jumătăți a anului 1600[18].

Însă tot în nota 1, p. 546, Lupaș spune că „e cea mai veche scrisoare românească, cunoscută până în timpul de față, din condeiul unui vlădică ardelean”.

Conținutul ei[19]: (imagine text).

În concluzie, nu era de acord cu relația incestuoasă dintre un fin și fiica nașei lui. Pentru că Sfântul Ioan spune fată și nu femeie.

Iar ei sunt cumetri, pentru că mama fetei i-a fost nașă de Botez acestui tânăr. Și de aceea ei nu pot să fie împreună, să formeze o familie, pentru că amestecă sângele. Adică s-ar căsători cu rude spirituale.

*

Discuția despre boieri, în Studii de istorie socială[20], ed. a II-a, începe la p. 227.

Și Constantin Giurescu spune că primele știri „asupra alcătuirii clasei boierești datează deabia dela începutul secolului al XVIII[-lea] și ele se datoresc [datorează] în Moldova lui Dimitrie Cantemir, iar în Țara-Românească cercetărilor făcute de Austriaci în Oltenia”[21].

Potrivit lui Cantemir, boierii moldoveni erau formați din dregători, curteni și călărași[22]. Iar pe răzeși îi consideră țărani liberi și nu boieri[23].

În Oltenia, „noțiunea de boier era cu totul vagă[24]. Pe lângă familiile de slujbași înalți și de mari proprietari de terenuri erau socotiți drept boieri și „mazilii, slujitorii, cămărășeii, sutașii și aleșii”[25].

Mazilii erau „boierii fără dregătorii”, slujitorii erau militarii și slujbașii mărunți, care munceau pentru marii boieri, cămărășeii și sutașii erau factori fiscali iar aleșii erau locuitorii înstăriți  ai satelor[26].

Însă austriecii, potrivit catalogului administrativ întocmit în Oltenia pe 3 iulie 1723, au stabilit că există 135 de familii și neamuri boierești[27]. Dintre care „20 de boerinași [boiernași], 12 sutași și vreo 16 căpitani, funcționari străini și negustori”[28].

Funcționarii fiscali au criticat catalogul pentru că „tăgăduiau celor mai mulți din cei înscriși în el însușirea de boieri[29].

Pe 30 iulie 1724 s-a stabilit că boierii Olteniei sunt „Cantacuzinii și Bălăcenii, ridicați la rangul de conți de împăratul Leopold”, marii dregători și familiile acelora care dovedesc faptul că au fost „neîntrerupt în funcțiuni timp de 4 generații”[30]. Însă hotărârea nu s-a luat în calcul[31].

Iar autorul deduce faptul că „însușirea de boier  era în legătură nu numai cu slujba dar și cu moșia[32].

Din 1739, datorită lui Constantin Mavrocordat, se reglementează demnitatea de boier.  Și cineva devine boier de aici încolo dacă exercita o funcție[33].


[1] Econ. St. Călinescu, Regulele ortografieĭ române, ed. a II-a, Ed. tipografiei Gutenberg, Bucuresci, 1899, 68 p.

[2] Idem, p. 5.

[3] Idem, p. 6.

[4] Idem, p. 10.

[5] Idem, p. 11.

[6] Idem, p. 13.

[7] Idem, p. 18.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 20.

[10] Idem, p. 26.

[11] Idem, p. 29.

[12] Idem, p. 60.

[15] Alex Lăpĕdatu și Ioan Lupaș, Anuarul Institutului de Istorie Națională, III, 1924-1925, Ed. Institutul de Arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1926, p. 546, n. 1.

[16] A se vedea: Asist. Drd. Florin Dobrei, Ioan de la Prislop – un ierarh hunedorean pe scaunul mitropolitan al Bălgradului, Revista Teologica, nr. 1, 2008, p. 76-88, cf.

http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=39&a=3609.

[17] Alex Lăpĕdatu și Ioan Lupaș, Anuarul Institutului de Istorie Națională, op. cit., p. 546 + Idem, p. 546, n. 1.

[18] Idem, p. 546, n. 1.

[19] Idem, p. 546.

[20] Constantin Giurescu, Studii de istorie socială (Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri), ed. a II-a rev. și adăug., Ed. Universul S. A., București, 1943, 349 p.

[21] Idem, p. 227-228.

[22] Idem, p. 228.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 231.

[25] Idem, p. 232.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 233.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 234.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 235.