Istoria începe de oriunde o privești [37]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Constantin Noica, spune Gabriel Liiceanu într-o prefață la altă carte a lui Dragomir, avea „trei calități care ar fi făcut din el profesorul ideal de filosofie”[1].

Prima: disponibilitate pentru studenți, a doua: „o enormă vocație didactică”, a 3-a: își apropria gândirea filosofică a altora și te învăța să devii tu însuți după ce ai parcurs filosofia[2].

Însă Noica nu a reușit niciodată „să pătrundă în universitate”[3]

*

Amintirile lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), în română, au 375 de pagini[4].

Și autorul începe să le scrie pe când era „retras pentru moment de pe scena publică”[5]. O scriere personală: „așternute pe hârtie decât pentru mine[6].

Nu vrea să îi flateze nici pe alții și nici pe sine[7]. Și își scrie viața…pentru că posteritatea „reține îndeobște doar marile crime, nu și viciile mărunte[8]. Presimte revoluția din anul 1848[9], despre care, cu un an înainte, spunea că e vulcanul peste care Franța doarme[10].

Nu s-a amestecat în „agitația banchetelor”[11].

Pe 22 februarie 1848 oamenii încep să iasă pe străzi în Paris…și apar primii uciși și răniți[12]. Pe 23 februarie agitația a sporit[13]. Decizia de a se forma un nou guvern[14].

Fiind în Camera Parlamentului, autorul își vedea colegii politici ca pe „o haită de câini cărora li se smulge din gura pe jumătate plină hrana ce le fusese aruncată”[15].

Și guvernul a fost demis „în doar două minute”, după „8 ani de putere”[16].

Iar autorul consideră că revoluția franceză de la 1848 a fost produsă de „emoția populară” și nu premeditată[17].

Însă pe 24 februarie 1848, autorul află de la bucătăreasa lui[18] că „guvernul masacra sărăcimea”[19].

Și „n-am apucat să pun bine piciorul în stradă că am și simțit, pentru întâia dată, atmosfera revoluțiilor. Mijlocul străzii era gol. Nicio prăvălie nu-și deschisese porțile. Nu se zărea nicio trăsură și nici un trecător. Lipseau de asemenea țipetele obișnuite ale negustorilor ambulanți. În fața porților, strânși în grupuri mici, vecinii discutau cu voce joasă, iar pe chipuri li se citea spaima[20].

Începând cu ora nouă dimineața se dărâmă gheretele pentru a se construi baricade[21]. Cine construiește baricadele? „Răzvrătiții”[22]. Și când a auzit cum vorbește clasa de mijloc, autorul și-a dat seama că „în Franța un guvern greșește dacă se va sprijini doar pe interesele particulare și pe pasiunile egoiste ale unei singure clase”[23].

Revoluționarii pătrund în Camera deputaților, „cei mai mulți [fiind] înarmați[24]. Întors acasă, pe 24 februarie 1848, autorul a fost trist ca niciodată[25]. Însă pe 25 februarie 1848 a asistat la faptul cum „poporul de jos” a „devenit, peste noapte, singurul stăpân al Parisului”[26].

Principesa fuge[27]…Iar „monarhia din [luna] iulie [1848] a căzut, deci, fără luptă, surpându-se mai degrabă singură[28].

*

ÎPS Ioan al Evhaitelor sau Mavropus se referea la „romaichi dinastia” [dinastia romaică][29] când vorbea despre Imperiul Roman de Răsărit, pe care, în mod impropriu, mulți îl numesc „bizantin”.

Sfântul Teofilact al Ohridei spunea despre sciți că sunt „odrasle ale stâncilor și ale stejarilor”[30] atunci când sunt atacați de dușmani. Adică se retrag în locuri pustii, singuratice, din care atacă.

Checavmenos [Kekaumenos] numea Imperiul „Romania”[31]/ Romania. Și tot el spune despre cum a apărut „o stea cometă [astir comitis]” pe cer, care „era mare, asemănătoare întrucâtva cu o grindă și apărea în fiecare seară ca luna”[32].

Ioannis Schilitsis/ Ioan Skylitzes amintește despre faptul că Sfânta Protomartiră Tecla e pomenită la 24 septembrie[33].

Iar Teodor Prodromos, poet romeic, care a adormit în jurul anului 1166, ca monah[34], spune că vecinul lui, un cizmar, fierbea vinul cu piper și mânca „brânză vlahă de un ban”[35]. Însă poetul avea și manta țesută la război de către femeile vlahe[36].

Ioannes Zonara/ Ioan Zonaras amintește despre convertirea scitului Kegeni/ Chegeni/ Kegen și despre botezarea lui la Constantinopol[37].

Nichitas Honiatis/ Nichita Choniates vorbește despre „obiceiul” sciților: prădau totul în cale și încărcau prăzile pe cai[38]. Și autorul presupunea că „barbarii” sciți, când mergeau la luptă, beau sângele propriilor lor cai și își împlineau „pofta animalică” cu iepele pe care le călăreau[39].

(fotografie)

Tot el vorbește despre cum Petru și Asan „s-au năpustit spre Istru [Dunăre] și trecându-l s-au unit cu sciții din vecinătate”[40].

Sergios Colivas/ Sergios Colyvas amintește despre Kalliopi/ Calliopi, muza lui Omirichi/ Homer[41].

Eftimios Tornichis/ Euthymios Tornikes vorbește despre „gloata sciților”[42] iar Gheorghios Acropolitis/ Georgios Akropolites spune că sciții sunt „înarmați mai ușor [decât italicii]” încât „sunt mai liberi în mișcări când sar asupra vrăjmașilor”[43].


[1] Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie, pref. de Gabriel Liiceanu, postfață de Andrei Pleșu, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București, 2008, p. XXVIII. Prima ediție e din 2004. Această a doua ediție are 260 p.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Cităm: Alexis de Tocqueville, Amintiri, trad. din lb. fr., studiu introd., cronologie și note de Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 2007. S-a tradus ed. Paris, 1893.

[5] Idem, p. 41.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 41-42.

[8] Idem, p. 43.

[9] Idem, p. 47.

[10] Idem, p. 47, 50.

[11] Idem, p. 53.

[12] Idem, p. 63-63.

[13] Idem, p. 64.

[14] Idem, p. 65.

[15] Idem, p. 66.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 69.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 70.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 71-72.

[22] Idem, p. 73.

[23] Idem, p. 74.

[24] Idem, p. 84.

[25] Idem, p. 97.

[26] Idem, p. 102.

[27] Idem, p. 87.

[28] Idem, p. 93.

[29] *** Izvoarele Istoriei României, vol. III, Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), publicate de Alexandru Elian și Nicolae-Șerban Tanașoca, Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 2.

[30] Idem, p. 19.

[31] Idem, p. 22.

[32] Idem, p. 28-29.

[33] Idem, p. 59.

[34] Idem, p. 187.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 220-221.

[38] Idem, p. 249.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 259.

[41] Idem, p. 376-377.

[42] Idem, p. 383.

[43] Idem, p. 401.

Ziaristul Constantin Noica

Constantin Noica, Semnele Minervei. Publicistică. I (1927-1929), ed. îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, București, 1994, 544 p.

***

Eugen Lovinescu „a încetat de multă vreme să fie considerat de publicul nostru ca obiectiv. Nu știm însă ceea ce-i falsifică părerile: un defect organic sau o maladie simulată” (p. 98).

*

Lovinescu nu e obiectiv (p. 98) iar Tudor Arghezi „simultan…cu literatura autentică și inestimată suficient până astăzi…[e] un mare poet [care] face literatură de conțopist” (p. 78).

*

Arghezi „semnează deseori submediocritate” (p. 75). Bacovia, „scriitor de altfel remarcabil, publică versuri minore, în care violină rimează cu piculină” (p. 75).

*

Nu era de acord cu afirmația lui Călinescuvaloarea ți-o dă numărul operelor și considera că poate să judece ceea ce nu îi place din opera acestuia (p. 75).

*

E semn de „miopie”, spune el despre E. Lovinescu, dacă acesta consideră Scrisoarea pierdută a lui Caragiale „ca fiind singura piesă profund originală” (p. 78) din toată literatura noastră dramatică.

*

Lui G. Călinescu îi reproșa „excesul de susceptibilitate din care se hrănește” (p. 99). Iar Călinescu va scrie mai multe articole despre adolescentul Noica, prin care dorea să surpe faima lui și a lui Arghezi și a revistei Gândirea (p. 100-101).

*

În art. „Nu despre generație” (p. 107), C. Noica numește banii „sunători veritabili”. În același articol, Noica scrie: „Generațiile există și se succed istoricește indiferent de valoarea lor respectivă” (p. 108). Tot aici: discuția „asupra generațiilor…a început să plictisească prin uz (prin repetiție n.n.) și să irite prin abuz” (p. 109).

*

Îl nedumerește faptul că în nr. 79 din Contimporanul a scris și Sandu Tudor (p. 118). Și caracterizează ideile acestuia ca fiind „enorme” (Ibidem). Și îl declară pe Nae Ionescu drept „critic dramatic” (p. 119).

*

În art. „Cum se fac…”, Noica scrie: „Din America a emigrat [la noi] acest spirit de curiozitate puerilă și infecundă, îmboldindu-te insistent să te agăți de grumazul înghițitorilor de foc și să-i întrebi cum fac” (p. 126).

*

În art. Bocitoarele, autorul spune: „Știți de ce a murit Gazeta literară? Pentru că d-l Rebreanu n-a avut timp să se ocupe de ea” (p. 144). Tot aici: „Pentru noi problema revistelor a ajuns o tristă obsesie” (p. 144).

*

În art. „Programele de revistă”, autorul spune: „suntem mulțumiți că nu numai revistele românești au programe [rubrici, articole n.n.] care nu spun nimic” (p. 146).

*

Pentru Noica, George Topârceanu nu a făcut artă adevărată, dar remarca la el „ușurință, grație trubadurescă, eleganță, uneori duioșie, de multe ori fineță [finețe]” (p. 151).

*

Nichifor Crainic „e patriot…[dar] sensibilitatea sa e comună, filosofia sa, curentă” (p. 168). Îl supăra faptul că poezia lui Crainic e „un infim material poetic” (p. 168). Și tot aici spune: „Discursivitatea este moartea poeziei” (p. 168), lucru complet fals din punctul nostru de vedere. Însă pentru Noica cel de atunci, poezia nu era cea a versului alb…și a lăsării în voia scrisului.

*

Nu se lasă până nu i-o zice: poezia lui Crainic e minoră și cu expresii comune (p. 168).

*

Ziaristul Noica e atent și necruțător cu defectele dar, în același timp, plin de tupeu și gelos. Și simte nevoia să destituie public ceea ce nu îi place.

*

Romanul Arhanghelii al părintelui Ion Agârbiceanu „nu este ținut în seamă de majoritatea criticii românești” (p. 189).

*

beteaga noastră critică literară” (p. 190)

*

„d-l N. Crainic și adepții d-sale susțin că forma de cultură acceptabilă pentru țara noastră ar fi semănătorismul, întregit prin complementul religios al Ortodoxiei” (p. 203).

*

Articolul său Despre asceză se termină mirabil la culme: „Și primul creștin a fost o femeie: Maria Magdalena” (p. 214). E ușor să înțelegi, dintr-o astfel de afirmație, câte nu știa Constantin Noica despre propria sa Ortodoxie.

*

Publicul românesc are însușirea fundamentală a supleții (p. 232). Publicul cititor

*

Bacovia însă „pare cel mai autentic dintre poeții noștri, ca viață sufletească” (p. 233). Brătescu-Voinești „scrie prea rar” (p. 237).

*

Și escrocheria s-a perpetuat în timp! Spune autorul: „fără această escrocherie intelectuală, care la unii vrea să fie stil” (p. 237). Se uită la cum…și nu la ce scriu. Și se uită la cum scriu tocmai pentru că nu au ce să spună.

*

sfințenia artei preconizată de d-l Sandu Tudor este o poveste frumoasă, dar ale cărei decoruri nu aparțin lumii noastre de logică” (p. 242). Pe care Noica nici nu o aștepta, nici n-o înțelegea și nici n-o dorea, din păcate…

*

cel mai puțin creștin este acela care vrea să împace laturile acestei lumi cu cele ce sunt dincolo de ea” (p. 242). Lucrurile însă stau invers: adevăratul creștin e cel ce împacă în sine istoria cu veșnicia.

*

Un adevăr adevărat: „omenirea postbelică” are „gustul accentuat și amplificat pentru circ” (p. 243). Pentru circ în viața personală și publică și nu pentru…mersul la circ.

*

„Cultul neseriosului, la [cu] care, în definitiv, sfârșește orice exaltare către senzațional, se oficiază fără intermitență, în fiecare zi și la orișicare punct geografic”, (p. 243).

*

Mihail Sadoveanu = „un efort de creație atât de prelungit și totuși atât de sigur de el”.

*

Geo Bogza și-a editat primul volum de versuri când a împlinit 21 de ani (p. 378) și despre el Noica a spus: „indecența este primul atribut al poeziei d-lui Geo Bogza” (Ibidem). El suferă de „indecența inspirației și trivialitatea expresiei” (p. 379). Nu i-a plăcut nici faptul că Bogza „nu obișnuiește să pună diferitele semne gramaticale” (p. 380). Ce să mai spunem acum…despre literatura fără limite!

*

Revista studenților la teologie din București se numea Raze de lumină (p. 396).

*

Iar despre Mircea Eliade, tânăr ca și el, spunea că „are talent și are curaj” (p. 462).

*

Eu cred însă că antidotul împotriva idealizării unui scriitor, oricare ar fi el, e recitirea operei lui, reducerea ei la idei, la idei înșirate una sub alta și apoi punerea lor, a ideilor și a viziunii de ansamblu a operei lângă alte opere pentru ca să vezi cât a făcut sau nu.

Antologia Constantin Noica (vol. 3). Pentru download

Thumbnail

Noica Anthology. Volume Three:
Rostirea românească de la Eminescu cetire

Editor: C. George Sandulescu
À la recherche de: Philosophers Past…

This third volume of the Noica Anthology entitled Rostirea românească de la Eminescu cetire focuses on the major cause Noica embraced after his prison years.

He embarked upon building a thinking method of his own, which relied on the Logos, the word, or what, in Romanian, would best be called with his favourite term, rostire. The source and proof of his thinking was Eminescu, with whom he entered in a life-long symbiosis, the subtle roots of which the present volume tries to reveal. One thing is certain: Eminescu is more than a poet here. He is a thinker whom Noica expands upon, explains, revalues and brings to life again in his work. Hence, the EminescuNoica hybrid.

As Professor Cristian Ciocan of Bucharest University says, “Nowadays in Romania, Noica is the best known Romanian philosopher. He is the Philosopher, that is, the greatest figure of Romanian philosophy today. We can say this the other way: it is due to Noica that philosophy acquired in Romania in the 1960s and the ‘70s a great prestige, incredible for a country subjected to a totalitarian regime.

Noica himself became almost a mass phenomenon: he had the force to pass to several generations of young people the virus of philosophising: hundreds of young people started to dream of learning ancient Greek and German in order to access the fundamental sources of philosophy. Hundreds of young intellectuals visited him, in real pilgrimages, at Păltiniş, situated deep in a mountain village of Transylvania. Briefly, the phenomenon ‘Noica’ marked in a radical manner the contemporary culture of Romania.”

Volume Three opens with a Preamble which introduces Eminescu in Noica’s words, as “the complete being”, the always present and le mal connu. It continues with an introduction entitled Eminescu-Noica: Axiological Linguistics, in which C. George Sandulescu, the editor of the book, finds the deep communication channel between the two. All this takes the reader from language to philosophy, with the inevitable damage done to the human mind when it is sadly hindered by the circumstances of history.

The body of the book begins with Noica’s appeal to put all the Eminescu manuscripts at the disposal of everybody. He repeats time and again that Eminescu is painfully, almost physically present in our world. All we have to do is learn how to see him. At one point, the philosopher associates the Eminescu Manuscripts with the Manuscripts of Paul Valéry, published with such great care “under the generous sponsorship of the great French establishment”.

A large part of the book is devoted to infinity: as the idea appears in the Logos of Eminescu, and in the shapes imagined by Brancusi. Noica sees in both creators the miracle of two human minds that understand a universe when most of us do not, and even try to share the insight, via the word or the stone… What the philosopher himself chooses as his thinking tool is rostirea românească. That means the use of Romanian words in an explanation of an area that body or language will never ever touch, yet will never desist from probing. The book ends, therefore, with Noica’s own explanation of the relation between rost and rostire (both from the Latin rostrum).

There are also several Appendices. The first Appendix gives the sources of the excerpts taken from texts written by Noica at various points in his life, and published as an Introduction to the Princeps Edition of the Eminescu Manuscripts. Last but not least, the volume closes with ten hermeneutic questions, which contain in themselves all the answers to all the questions raised in the whole book.

This third volume of the Noica Anthology, therefore, makes Eminescu the epitome of mystery and a teacher of wonder: a repository of meaning, the philosopher Noica claims to derive from. This intense plea for the Eminescu Manuscripts logically follows Volume Two of this Anthology, where Noica urged his Bucharest pupils: “You must see the miracles around you! This is what you must do.

The miracle of nature, the miracle of man, the miracle of love. It takes so little to see a miracle. It is on our free days, during those hours when we seem to be idle, that we can become aware of miracles. There are miracles hidden all around us. All we have to do is to stretch out our hands and pick them, as it was once done in heaven. All we need is attention, and the ability to detect that particular direction which can lead each of us to seeing the miracle in things and beings. People often turn their full attention to astrology, and they say: I was born under such and such a sign, such and such a star, it governs my life, and so on. Not at all! The star is right here, so very near us that we can touch it.”

That STAR, to Noica, is The Eminescu Manuscripts.

LIDIA VIANU

Bucharest, 11 February 2011

***

În căutarea timpului pierdut: Filosofii noștri…


Volumul al treilea al Antologiei Noica, intitulat Rostirea românească de la Eminescu cetire, e o mărturie a luptei intelectuale a filosofului cu regimul, după ce a ieșit din închisoare.

Construindu-și de unul singur o metodă de gândire, Noica a descoperit rostirea. A început prin a cerceta Caietele lui Eminescu, și a ajuns cu acesta la o alianță de-o viață, de unde și ideea unui EminescuNoica, formulată de editor. Filosoful a făcut din poet cauza lui de căpătâi. De ce și cum, cititorul va descoperi singur în acest volum. Doar un lucru trebuie spus: Eminescu nu este văzut aici ca poet și atât. Noica îl privește, îl explică, îl înțelege ca gânditor.

Profesorul Cristian Ciocan, de la Universitatea din București, îl descrie astfel pe autorul acestei antologii: „Noica este astăzi cel mai cunoscut filozof din România. El este Filosoful cu majusculă, primul dintre filosofii români de azi. Numai datorită lui a însemnat ceva filosofia în anii 1960 și 1970, în România totalitară. Noica e un fenomen în sine. El a transmis câtorva generații nevoia de a filozofa. Nenumărați tineri visau să învețe greaca veche ori germana, doar ca să-i poată citi pe filosofi. Sute de intelectuali mergeau la el în pelerinaj, sus la munte, la Păltiniș. Fenomenul Noica a marcat esențial cultura română.”

Preambulul Volumului Trei începe cu Eminescu așa cum îl vede Noica: “omul deplin”, veșnic prezent, dar, din păcate, până în ziua de azi, le mal connu. Urmează introducerea Eminescu-Noica: Axiological Linguistics, semnată de editorul cărții, C. George Sandulescu – unde este clarificată legătura secretă dintre cei doi. Cititorul găsește aici canalul de comunicare dintre limbaj și filsosofie la Noica, încă nediscutat de alți exegeți din perspectiva aceasta. Este vorba de o perspectivă care ia în considerare nu numai cuvântul ori ideea, ci și gândul de cândva al cronicarului Miron Costin: „nu sunt vremile subt cârma omului, ci bietul om subt vremi”…

Volumul propriu zis începe cu pledoaria filosofului că ar trebui, ar fi de fapt esențial, să avem cu toții acces la Caietele Eminescu. Pentru Noica, poetul român este dureros de prezent printre noi. Doar că nu ne pricepem noi să-l observăm. Caietele lui Paul Valéry, ne spune un articol, au fost tipărite cu atâta grijă în Franța…

Infinit și infinitate sunt idei care îi leagă pe Eminescu și Brâncuși. Amândoi îi apar filosofului ca inteligențe ce au înțeles universul așa cum prea puțini dintre noi o putem face, și care au încercat din răsputeri să împărtășească viziunea lor, prin cuvânt sau prin sculptură. Noica își alege ca temă Rostirea Românească. Prin aceasta filosoful vrea să spună că limba română îl conduce către acea dimensiune – nesfârșirea – pe care mintea omului n-o va cuprinde niciodată, dar o va căuta fără încetare. Acesta este, așadar, motivul pentru care volumul se încheie cu textele lui Noica despre rost și rostire (amândouă provenind din latinescul rostrum).

Cartea are trei Apendice. Primul identifică sursa citatelor ce alcătuiesc introducerea semnată de Noica la Ediția Princeps a Manuscriselor Eminescu. Aceste texte au fost scrise de filosof nu dintr-o suflare, ci pe tot parcursul vieții lui. Pe ultima pagină găsim zece întrebări hermeneutice, proproziții care conțin de fapt în ele răspunsurile la toate semnele de întrebare ridicate de acest volum.

Iată, prin urmare, cum această a treia parte a Antologiei Noica ni-l înfățișează pe Eminescu filosoful, înfășurat în miracol și mirare, cuvinte dragi lui Noica, prin care el afirmă indirect că rădăcinile lui în Eminescu se află. Pledoaria lui pentru citirea Caietelor lui Eminescu, desfășurată în texte de o intensitate fascinantă , e o urmare firească a volumului al doilea al aceleiași antologii, în care Noica dezvăluie adevărul lui de căpătâi generației tinere, elevilor unui liceu bucureștean: “Să vedeți, așadar, în jurul vostru, minunile: miracolul naturii, al cuvântului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte puțin ca să descoperim miracolul. În zilele libere, în ceasurile în care ni se pare că n-avem nimic de făcut, atunci se pot descoperi miracolele. Miracolele mișună în jurul nostru. Nu avem decât să întindem mâna, ca în rai, și să le culegem. Tot ce ne trebuie este atenția. Câteodată, oamenii fac astrologie și spun: ne-am născut în zodia cutare, sub steaua cutare, de ea se leagă viața noastră. Nu! Nu! Steaua e aici, steaua e foarte aproape de noi.”

Este vorba, fără îndoială, de acea STEA care se cheamă Manuscrisele Eminescu.

LIDIA VIANU

București, 11 februarie 2011


Please click on the link below and choose „Save file” to download the book in pdf format:

Constantin Noica: 3. Rostirea românească de la Eminescu cetire

Note: Because of the large size of some files, we recommend saving them to your computer before opening (right-click on the link and choose „Save Link As”).

Opiniile adolescentului Constantin Noica

Adolescentul Constantin Noica[1] era un tupeist fără operă pentru George Călinescu și asta pe bună dreptate. Îl deranja privitul de sus al lui Călinescu și a scris împotriva lui[2].

Își permitea, cu alte cuvinte, să aibă idei (unele întemeiate) dar și fobii orgolioase.

Vom reda pe scurt unele dintre accentele sale critice din acea perioadă, care au obiectivitatea lor dar sunt, pe de altă parte, și semnul unei invidii neproductive.

Eugen Lovinescu, spune el, „a încetat de multă vreme să fie considerat de publicul nostru ca obiectiv. Nu știm însă ceea ce-i falsifică părerile: un defect organic sau o maladie simulată[3]. Adică: e bolnav sau se preface?

Tudor Arghezi, „simultan…cu literatura autentică și inestimată suficient până astăzi…(e) un mare poet (care) face literatură de conțopist”[4]. El „semnează deseori submediocrități”[5], pe când George Bacovia e un „scriitor de altfel remarcabil, (care) publică versuri minore, în care violină rimează cu piculină[6].

George Călinescu dovedește „miopie”[7], dacă consideră Scrisoarea pierdută a lui Caragiale ca fiind „singura piesă profund origială[8] din toată literatura noastră dramatică.

Tot lui Călinescu, Noica îi reproșează „excesul de susceptibilitate (la adresa tinerei generații n.n.) din care se hrănește”[9].

Pe cine avea boală adolescentul Noica: pe faima lui Călinescu și a lui Arghezi și pe redactorii de la Gândirea[10].

Despre ideea de generație (și atunci și acum supralicitată), Noica era de părere că ea apare de la sine și că nu se formează: „Generațiile există și se succed istoricește, indiferent de valoarea lor respectivă”[11].

Și spune acest lucru, pentru că îl enervau discuțiile despre subiect: discuția „asupra generațiilor…a început să plictisească prin uz și să irite prin abuz[12].

Îl enervează (?!) însă și faptul că Sandu Tudor a fost publicat în nr. 79 din Contimporanul[13], pentru că ideile sale i se păreau „enorme”[14]. Bineînțeles în sens rău.

Pentru el, Nae Ionescu era doar „un critic dramatic”[15].

În articolul Cum se fac…scrierile literare, autorul nostru ne vorbește despre reaua imitare a americanilor, care astăzi e și mai prosperă decât atunci:

„Din America a emigrat acest spirit de curiozitate puerilă și infecundă, îmboldindu-te insistent să te agăți de grumazul înghițitorilor de foc și să-i întrebi cum fac”[16] jongleriile.

În articolul Bocitoarele, autorul ne spune că Gazeta Literară a murit, „pentru că d-l [Liviu] Rebreanu n-a avut timp să se ocupe de ea”[17].

George Topârceanu n-a făcut artă adevărată în opinia lui Constantin Noica, dar acesta remarca la Topârceanu „ușurința, grația trubadurescă, eleganța, uneori duioșia, de multe ori finețea Baladelor vesele și triste[18].

Pe Nichifor Crainic îl considera un patriot, însă cu o sensibilitate comună și o filosofie curentă[19]. Considera faptul că poeziile lui Crainic aveau „un infim material poetic”, că sufereau de discursivitate („discursivitatea este moartea poeziei”[20]), pentru ca, în definitiv, să afirme că are o poezie minoră cu expresii comune[21].

Despre romanul Arhanghelii al părintelui Ion Agârbiceanu, acesta spunea că „nu este ținut în seamă de majoritatea criticii românești”[22].

A atacat dur și critica literară a vremii sale numind-o, printre altele: „beteaga noastră critică literară”[23].

Și se întoarce spre revista Gândirea pentru a spune: „d-l N. Crainic și adepții domniei sale susțin că forma de cultură acceptabilă pentru țara nostră ar fi semănătorismul, întregit prin complementul religios al ortodoxiei[24][25].

Pentru că Noica nu prea înțelegea deloc profunzimea credinței ortodoxe în viața unui artist.

O altă afirmație aberantă, care nu are nimic de-a face cu adevărul istoric, apare în finalul articolului Despre asceză: „Și primul creștin a fost o femeie: Maria Magdalena”[26].

Publicul românesc are însușirea fundamentală a supleții[27].

Pe Bacovia îl caracterizează ca pe „cel mai autentic dintre poeții noștri, ca viață sufletească”[28].

Îi părea rău de faptul, că Brătescu-Voinești „scrie prea rar”[29] și avea avesiune (ca și noi, de altfel) față de stilul gol: „fără această escrocherie intelectuală, care la unii vrea să fie stil[30].

Și pentru că avea multe carențe în receptarea credinței ortodoxe, Noica scrie: „sfințenia artei preconizată de d-l Sandu Tudor este o poveste frumoasă, dar ale cărei decoruri nu aparțin lumii noastre de logică”[31].

Însă, când cineva îți întrece așteptările sau depășește logica cu care ești învățat, nu ai opinii în ceea ce îl privește, ci doar frivolități personale la adresa lui.

Găsea însă, foarte justificat de altfel, că „omenirea postbelică” are „gustul accentuat și amplificat pentru circ”[32]. Pentru că, spunea tot el, „cultul neseriosului, la care, în definitiv, sfârșește orice exaltare către senzațional, se oficiază fără intermitență, în fiecare zi și la orișicare punct geografic”[33].

Îl elogiază însă pe Mihail Sadoveanu, pentru că a făcut „un efort de creație atât de prelungit și totuși atât de sigur de el”[34], dar e necruțător cu poezia lui Geo Bogza.

Despre Bogza scrie, că „indecența este primul atribut al poeziei”[35] sale, pentru că scriitura sa este impregnată din destul de „indecența inspirației și trivialitatea expresiei”[36].

Ultimul la care ne referim e Mircea Eliade, despre care spune la un moment dat, că „are talent și are curaj”[37].

Observăm din cele prezentate aici curajul juvenil al lui Noica, fără prea mare acoperire în munca scriitoricească și fără prea multe competențe, dar și sinceritatea sa frustă față de mărimile vremii sale.

Opiniile sale aveau realism dar și ranchiună, uneori mult prea evidentă și, de la sine înțeles, nesănătoasă. Fapt pentru care nu putem să dăm mare crezare obiectivității lui Noica dar nici nu putem să nu observăm că autorul nostru avea, încă de foarte devreme, gustul pentru realizări mărețe, motiv pentru care se lua la harță cu greii vremii lui (pe bune sau din prea multă publicitate, ca și astăzi).


[1] Cf. Constantin Noica, Semnele Minervei, Publicistică, I (1927-1929), ediție îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, București, 1994, 544 pagini.

[2] A se vedea „La valeur…”, cf. Idem, p. 75.

[3] Idem, p. 98.

[4] Idem, p. 78.

[5] Idem, p. 75.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 98.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 99.

[10] Idem, p. 100-101.

[11] Idem, p. 108.

[12] Idem, p. 109.

[13] Idem, p. 118.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 119.

[16] Idem, p. 126.

[17] Idem, p. 144.

[18] Idem, p. 151.

[19] Idem, p. 168.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 189.

[23] Idem, p. 190.

[24] Da, cu literă mică…

[25] Constantin Noica, Semnele Minervei, ed. cit., p. 203.

[26] Idem, p. 214.

[27] Idem, p. 232.

[28] Idem, p. 233.

[29] Idem, p. 237.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 242.

[32] Idem, p. 243.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 411.

[35] Idem, p. 378.

[36] Idem, p. 379.

[37] Idem, p. 462.

Naşterea cuvintelor

partas

24. o4. 1996

Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească.

***

C. N. spune că M. Eminescu  era de părere, că partea intraductibilă a limbii române e moştenită de la moşi-strămoşi şi că aceasta este a doua comoară a limbii româneşti.

*

Remarcă constructul eminescian: destul-mi-i.

*

Un cuvânt îşi ia libertatea de a se schimba pentru că cuvântul n-are astâmpăr, spunea Noica.

Însă adevărul e acela că oamenii se schimbă şi au nevoie de sensuri noi ale cuvintelor şi nu limba. Omul se specializează, se amplifică interior şi forţează cuvintele să se nască, să se renască, să se diversifice, să se redefinească, pe măsura schimbărilor din viaţa sa.

*

Ispita cuvântului este aceea de-a umple, cu bogăţia lui, toată matca unui gând şi, până la urmă, de-a sări din matcă.

*

Uneori nu avem destule gânduri pentru cuvinte.

*

Rima poate naşte cuvinte, spune N. Noica.

D. Streinu: E adevărat! Am fost de multe ori constrâns –  ca orice poet care simte nevoia presantă de adevăr în fiecare vers –  să lungesc sau să scurtez cuvinte, să schimb forma unui cuvânt pentru ca să iasă o rimă, care altfel nu putea să iasă, decât numai printr-o cioplire a cuvântului sau printr-o inventare de cuvânt.

Rima naşte cuvânt dacă exprimă viaţa  poetului, dacă îl exprimă pe el la modul profund şi nu dacă caută, cu obstinaţie,  contribuţii la inventica lingvistică.

Inventica se arată foarte searbădă, pentru că e o sforţare sterilă. Însă, când vine vorba de a exprima adevăruri prin forţarea lexicului sau prin inventarea de cuvinte…atunci inventismul lingvistic are toată forţa sa, fiindcă demonstrează că e un rezultat declanşat de vitalitatea experienţei şi nu un experiment de laborator.

*

Gândirea ţine de bioritmurile fiinţei noastre. [ Pr. Dorin Picioruş: Gândirea ţine şi de bioritmurile vieţii noastre, dar şi de experienţe care depăşesc mundanitatea.

Pentru un trăitor şi un teolog ortodox gândirea  unui om nu e numai produsul culturii şi al societăţii, ci, în mod determinant, gândirea e produsul continuu al întâlnirii noastre cu viaţa lui Dumnezeu sau al comuniunii noastre cu El.

De aceea lăudăm pe Sfinţi şi pe oamenii duhovniceşti tocmai pentru că au avut mintea luminată de Dumnezeu, plină de har, plină de viaţa lui Dumnezeu, care vine de la El şi care nu e o realitate mundană, din această lume, dar care e fundamentul creaţional al  vieţii acestei lumi.

De aceea noi vorbim despre o minte care gândeşte eclesial/bisericeşte, ca despre adevărata minte. Adevărata minte e cea teologică, cea care vede taina profundă a lumii, care vede lumea şi pe om în relaţie continuă cu Dumnezeu şi pe Dumnezeu în viaţa lumii fără întrerupere.

Capacitatea gândirii se formează, bineînţeles, pe măsura înaintării în vârstă, însă gândirea nu se confundă cu cogniţia creierului şi nici cu capacitatea  de asimilare a cunoştinţe multiple, înmagazinate mai mult sau mai puţin selectiv.

Gândirea luminată e o realitate paradoxală, pentru că depăşeşte liniaritatea umană  datorită întâlnirii noastre, prin pocăinţă şi o viaţă curată, cu harul dumnezeiesc al Prea Sfintei Treimi. ]

*

Poetul poate însănătoşi lumea.

*

Rima este o eternă reîntoarcere dar nu la aceeaşi realitate.

*

Rima aduce magia necunoscutului în cunoscut.

*

Din prisosurile cuvântului gol se naşte poezia. Potrivirea cuvintelor este cununia dar şi disoluţia lor.

*

Cerc = ispită – zidul ce frânge trupul Anei, soţia lui Manole.

*

Pentru C. Noica verbul a ispiti însemna: 1.  a încerca să pătrunzi ceva; 2. a  constata; 3. a observa  strădania, sforţarea, lucrarea cuiva; 4. a observa cutezanţa, înfruntarea lucrurilor şi a oamenilor; 5. a pune pe altul la încercare; 6. a ademeni spre rău.

Din punct de vedere teologic însă ispita/cercarea e în primul rând examinarea din partea lui Dumnezeu a fidelităţii/ a iubirii noastre statornice faţă de El.

Dumnezeu îngăduie ca să fim enervaţi de demoni, să fim cuprinşi de griji, nevoi, asaltaţi de ispite şi duşmani pentru ca să trăim continuu într-o strigare continuă spre El.

Ispita, din punct de vedere ortodox şi văzută din punctul de vedere al lui Dumnezeu, e o lămurire de sine a omului. Dumnezeu ne ispiteşte/ ne încearcă pentru ca să ne arate cum arătăm noi fără El şi cum arată nevoia presantă de comuniune cu El.

Ispita aduce pricepere şi creştere în bărbăţia duhovnicească, maturizare duhovnicească şi nu relaxare sau disoluţie interioară.

În rugăciunea Tatăl nostru însă avem de-a face cu o cerere de nelăsare a noastră în ispitire peste puterile noastre. Dumnezeu îngăduie să fim munciţi de demoni pentru ca să ne trezim din păcat, să devenim lucizi, prea lucizi în ceea ce priveşte viaţa noastră.

Greutatea vieţii e o palmă peste obraz, e o aruncare în zăpadă pentru ca să te trezeşti. Însă noi ne rugăm să nu fim lăsaţi în mâinile demonilor şi când ne trezim cumva, într-un anume procent, pentru că altfel nu am mai avea niciun curaj în a ne schimba.

Când vine primăvara pocăinţei şi când sufletul nostru se dezgheaţă spre a simţi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu atunci ne trebuie linişte…De aceea…nu ne duce/nu ne lăsa pe noi într-o stare de ispită/ încordare perpetuă, care să ne abrutizeze, ci dă-ne să ne schimbăm în bine!

*

Un gând de-al nostru poate repovesti lumea.

*

În folclorul românesc dragostea este o fiinţă şi la fel şi norocul.

*

Un lucru bine închipuit poate căpăta întruchipare, dacă nu reprezintă chiar presimţirea unei întruchipări ce stă să vină.

*

Un cuvânt bine gândit poate reeduca lumea.

*

Pr. Dorin Picioruş : Ceea ce este enervant la filosofi în general – şi asta mă enervează şi la C. Noica –  e reducerea omului la mintea lui, ca şi când omul nu ar fi şi voinţă şi sentimente şi necesităţi fiziologice dar şi doruri care depăşesc mintea şi ţin de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Exaltarea cuvintelor la Noica ţine de această reducţie: cuvântul e produsul minţii. Însă cuvântul e produs de întregul om şi nu numai de minte. Nevoia de cuvânt e o nevoie a întregului om şi nu numai a minţii!

Omul în integralitatea sa are nevoie de cuvinte prin care să îşi exprime totalitatea experienţelor sale. Noi  ne exprimăm în cuvinte şi sentimentele elevate dar şi pe cele jegoase, experienţele sublime dar şi pe cele obscene.

Tocmai de aceea nu numai mintea creează cuvintele ci omul în integralitatea sa le dă forţa de a-l exprima dar de a exprima şi ceea ce depăşeşte omul şi ţine de viaţa noastră cu Dumnezeu.

Ajustarea omului pentru ca să devină minte gânditoare înseamnă o reîntoarcere la teologia păgână grecească, unde omul era o minte venită din cer, care locuia un trup ce nu conta mai deloc pentru minte.

Teologia ortodoxă nu reduce pe om la minte, ci îl vede pe om ca pe un întreg care intră în relaţie cu Dumnezeu şi cu societatea umană, pentru ca să se împlinească personal.

Acolo unde se forţează lucrurile şi unde omul e văzut, exclusiv, numai ca o maşină de gândit înregistrăm mari dereglări la nivelul vieţii personale dar şi al grupului social.

*

Iscusinţa gândului poetic este aceea de a face să fie, pentru o clipă, imposibilul.

*

Metafora = strămutare

*

Uitarea nu e de fiinţă ci de limbă.

*

Brâncuşi a sculptat infinitive lungi. El a sculptat germinarea, aşa cum a sculptat adormirea, înălţarea şi, peste tot, desăvârşirea, ca o neîncetată mângâiere a formelor.

Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea.

Sărutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci un proces fără capăt, o sărutare.

Pe Domnişoara Pogany a tradus-o într-un infinitiv lung. Nu se poate sfârşi cu nimic, pentru că sfârşitul însuşi e desăvârşire.

Foamea, frica, erosul, toate sunt întâi de toate infinitive lungi. Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului: tăcerea.

Brâncuşi a sculptat cea mai lungă tăcere, pe : a tăcea – tăcere.

În faţa Mesii tăcerii spui doar: Stai şi vezi!

*

Poţi foarte bine să înţelegi dar să nu te lămureşti.  [ Pr. Dorin Picioruş: E unul dintre cele mai profunde adevăruri ale cărţii lui Noica. Sunt foarte mulţi oameni deştepţi, dar nu şi luminaţi, înduhovniciţi, îndumnezeiţi.

Înţelegerea ţine de cunoaştere, pe când lămurirea ţine de luminarea dumnezeiască. Oricine s-a lămurit, oricine s-a clarificat…ştie şi simte ce trebuie să facă pentru ca să se înduhovnicească, nu numai ce trebuie să facă, pentru ca fie o magazie de cunoştinţe şi mai încăpătoare.

Acumularea de date produce înţelegeri, mai multe sau mai puţine, mai profunde sau nu prea profunde…Numai că lămurirea se produce când accepţi că clarificarea de sine e un dar de sus, de la Dumnezeu, pentru că e început şi continuare a relaţiei tale cu El.

Nu am văzut oameni lămuriţi, oameni care să ştie cine sunt şi ce trebuie să facă…care să fie în afara relaţiei vii cu Dumnezeu].

*

Orice iubire înseamnă inventarea fiinţei iubite. [ Dorin Streinu: Orice iubire înseamnă luarea reală, autentică, profundă, paradoxală de contact cu adevărurile profunde ale fiinţei iubite.

Iubirea nu inventează fiinţa iubitei, ci o află. Dacă ar inventa-o înseamnă că iubirea e o ancorare în ficţiune şi că, de fapt, nu avem de-a face cu o iubită ci cu o fata morgana. Însă iubire e o adăstare, o oprire  în relaţie, în comuniune.

Iubirea face paşi siguri, reali, în înţelegerea persoanei iubitei. Îmi repugnă orice idee de artificialitate inclusă  în relaţia de iubire şi de cunoaştere reciprocă.

*

O limbă îţi dezvăluie lumea într-un fel anumit.

*

Părintele Nicolae Steinhardt al fericirii

La 19 ani de la plecarea dintre noi, am încercat să-l găsim în excepţionalele cărţi lăsate posterităţii, în amintirile unora dintre ucenicii săi, în biografiile scrise de alţii şi în alte texte care mărturisesc despre el.

Părintele Nicolae de la Mănăstirea Rohia este viu în conştiinţele tuturor celor care l-au cunoscut şi la fel de viu prin tot ce a scris. În plus, mărturisirea credinţei pe care a făcut-o în închisoarea Jilava, ca deţinut politic, este cea mai vie dovadă a trăirii ortodoxiei lui, cel născut din părinţi evrei. Pe de altă parte, el e îndemnul cel mai bun pentru intelectuali de a trece pragul bisericii.

Vizitele reciproce dintre familia Steinhardt şi unele familii din aristocraţia vremii, relaţiile de prietenie cu preotul Mărculescu, de la Biserica „Sfântul Gheorghe“ – Capra, din cartierul bucureştean în care locuia, precum şi atmosfera sărbătorilor creştine l-au apropiat pe micul Nicu-Aurelian de Ortodoxie.

Micul evreu chemat de clopotele Bisericii Capra


„Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei Biserici Capra, de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (…). Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc“, avea să mărturisească la maturitate părintele Nicolae. Într-o margine de Bucureşti, în comuna Pantelimon, s-a născut, la 12 iulie 1912, Nicu-Aurelian Steinhardt. Familia sa era activ implicată în viaţa socială. Inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, tatăl său, conducea o mică fabrică de cherestea. Acesta a fost, mai târziu, ofiţer în armata română, rănit la Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea Militară“.

După clasele primare la Şcoala „Clemenţa“, a urmat cursurile Liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti, fiind singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a venit cu certificat de la rabin pentru a fi scutit de orele de religie, ci a învăţat religia creştină, avându-l îndrumător pe preotul Gheorghe Georgescu, de la Biserica „Sfântul Silvestru“.

Aici s-au înfiripat şi primele crâmpeie de prietenie cu Constantin Noica, Rafael Cristescu şi Alexandru Ciorănescu.

Şi-a terminat studiile în 1934, iar în 1936 şi-a luat şi doctoratul în drept. Până la izbucnirea războiului, şi-a continuat studiile în Franţa şi Anglia, după care s-a întors în ţară. Aici şi-a început activitatea literară la „Revista Fundaţiilor Regale“, unde a lucrat până la interzicerea publicaţiei. În 1958, a trăit o perioadă de profunde frământări. A avut parte de multe umilinţe din partea regimului comunist, a fost des dat afară din slujbe mărunte, dar a rezistat cu gândul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi alţii.

Lotul intelectualilor mistico-legionari

La 31 decembrie 1959, scriitorul a fost convocat la Securitate şi i s-a propus să fie martor al acuzării prietenilor săi, pentru a fi lăsat în libertate, iar dacă nu acceptă, urma să intre în boxă, alături de consistentul grup de intelectuali.

Steinhardt a cerut trei zile de gândire, timp în care a primit sfatul hotărâtor al tatălui său.
„În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în «lotul intelectualilor mistico-legionari».

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile. Şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat» şi osândit la 12 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului“, mărturiseşte părintele Nicolae în autobiografia sa.

Camera 18, cristelniţa botezului

Acest eveniment a înlăturat „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire“ (scria în „Primejdia mărturisirii“) şi a grăbit luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic“ , după cum scria el în „Jurnalul fericirii“.

În timpul petrecut în temniţă, a suferit regimul infernal al închisorilor comuniste cu insulte, foamete, bătăi şi tot ce însemna acest regim. În tot acest timp, a dat dovadă de ortodoxia sa cuibărită adânc în inimă: a postit de două ori pe săptămână, s-a rugat continuu şi a făcut de câte ori putea peste rând de serviciu, acceptând cu bucurie, de fiecare dată, rugăminţile vlăguite ale colegilor mai neputincioşi. S-a pus în slujba colegilor de temniţă folosind-şi harul de povestitor şi iscusitele cunoştinţe în domeniul literaturii şi telogiei, dându-le astfel curaj şi putere sufletească celor de lângă el.

În august 1964, la ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politic, a mers la Schitul Darvari din Bucureşti pentru a-şi desăvârşi botezul, primind Mirungerea de la preotul Gheorghe Teodorescu. De atunci, a dus o viaţă creştină, conform rânduielilor bisericeşti, jinduind permanent după călugărie, pe care o dorea încă din închisoare.

„Rohia m-a cucerit din prima zi“

După moartea tatălui său, în vârstă de 90 de ani, în 1967, a început să caute o mănăstire unde să intre monah. A întâmpinat multe piedici şi greutăţi, căci mai toţi stareţii se fereau de un fost deţinut politic.

Cel ce l-a botezat l-a chemat la Huşi, la mănăstirea din dependinţele fostei episcopii, dar acolo a întâlnit opoziţia episcopului Ciopran. În căutările sale, a primit bunăvoinţa stareţului de la Mănăstirea Cozia, Gamaliel Vaida, dar viitorul monah a refuzat, pentru că locaşul de pe Valea Oltului i s-a părut prea aglomerat şi prea solicitat de către turişti.
În â73, a primit veste de la Constantin Noica, care fusese la Cluj, că l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ timp de 30 de ani.

„De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie â73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani, am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pentru câteva zile, apoi pentru câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în paraclisul noii clădiri de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus.

Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi s-a obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua, într-o oarecare măsură, activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii“, scria părintele Nicolae Steinhardt în „Autobiografia“ din 1987.

„Primeşti ascultarea să scrii“


Încă din primele zile la Mănăstirea „Sfânta Ana“ – Rohia, părintele Nicolae a primit ascultare de la ocrotitorul său de suflet, Preasfinţitul Justinian Chira Maramureşanul, să continue activitatea literară care, odată cu îmbrăcarea hainei monahale, are un dublu aspect. Ca scriitor, semnează N. Steinhardt, iar predicile şi cuvintele teologice sunt semnate cu Părintele Nicolae de la Rohia.

Preasfinţitul Justinian Chira, în prefaţa volumului „Dăruind vei Dobândi“, povestea: „Nicolae Steinhardt, după ce a intrat în Mănăstirea „Sfânta Ana“-Rohia şi a îmbrăcat haina renunţării şi a dăruirii totale, venind la mine, m-a întrebat: «Mai am voie să scriu?» La aceste cuvinte i-am răspuns: «Până acum ai scris din propriul îndemn. De acum înaine, părinte Nicolae, nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult».

«Şi ce aţi vrea să scriu?» – m-a întrebat în continuare. «Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu», i-am răspuns. «Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Si sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm». Monahul Nicolae de la Rohia a scris şi a vorbit mult credincioşilor, care se adunau în duminici şi sărbători acolo, în acel miraculos loc din Maramureş. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credicios desăvâşit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci şi al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaşte decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine şi să îmbrace haina pe care au purtat-o marii eroi ai vieţii spirituale“.

La rugămintea stareţului Serafim Man, Nicolae Steinhardt a organizat biblioteca mănăstirii care avea pe atunci 23.000 de volume. În toată perioada aceasta, monahul Nicolae a avut o activitate publicistică impresionantă. Fugea în Bucureşti la edituri, reviste, prieteni, pentru a încerca să editeze unele din scrierile sale.

„Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie“

În martie 1989, angina pectorală de care suferea s-a agravat, şi N. Steinhardt s-a decis să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. A făcut drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Mina Dobzeu, căruia i-a mărturisit: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele“.

Iar părintele Mina i-a răspuns: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi s-au iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum“.
Boala s-a agravat, părintele Nicolae fiind bligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare.

Părintele Ioan Pintea, scriitor la rândul său şi unul din cei mai apropiaţi şi devotaţi ucenici ai părintelui Nicolae, referindu-se la sfârşitul părintelui Steinhardt, ne-a mărturisit: „Cu o săptămână înainte de a muri, părintele Nicolae mi-a dat telefon şi m-a chemat de urgenţă la Rohia pentru câteva zile. A insistat mult să fiu însoţit de soţia mea Violeta şi de fetiţa noastră Ioana Alexandra.

Graba asta a lui m-a cam tulburat, dar, în sfârşit, am făcut ascultare, şi a doua sau a treia zi eram cu toţii în chilia de la Rohia.

Am revenit la Bistriţa oarecum neliniştit. Vizita de la Rohia m-a pus serios pe gânduri. Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie. Şi dorea ca toate să fie în rânduială, după dorinţa inimii lui. Eram trist şi mă simţeam ca un copil părăsit, abandonat, singur.

Eram în aşteptare. Peste câteva zile am primit un plic. L-am deschis. Înăuntru o scrisoare. De fapt, ultima scrisoare. Un testament. Începe astfel: «Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Justin (actualul Episcop-Vicar al Maramureşului) şi Emanoil să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi».

După citirea scrisorii am pus mâna pe telefon şi, până noaptea târziu, am sunat la Rohia. Părintele Emanoil mi-a spus foarte concis: «Ioane, părintele Nicolae a murit azi-dimineaţă la Baia-Mare. Acum două ceasuri l-am adus acasă“.

Scrisoarea e datată: 27 martie ’89. E, de fapt, ultima scrisoare expediată cuiva de N. Steinhardt înainte de a muri».

„Jurnalul fericirii“, testamentul literar al lui Steinhardt

Episodul botezului în Penitenciarul Jilava a dat naştere cărţii „Jurnalul fericirii“, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, redactat la începutul anilor â70. Prima variantă are 570 de pagini dactilografiate. A fost confiscată de Securitate în 1972 şi restituită autorului în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, de 760 de pagini. „Jurnalul fericirii“ a fost confiscat încă o dată în 1984.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia prietenilor Monica Lovinescu şi Vilrgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în anonimat printre intelectualii epocii. Monica a difuzat-o în serial la microfonul radioului Europa Liberă între 1988 şi 1989.

Alături de „Jurnalul fericirii“, postum, au mai apărut şi alte volume de referinţă: „Dăruind vei dobândi“, „Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan“ şi „Primejdia mărturisirii“. Au apărut şi alte scrieri având caracter pur literar, pasiunea pentru literatură şi artă nepărăsindu-l niciodată pe Steinhardt.

Casa poetului şi monahului de la Rohia


Mănăstirea Rohia păstrează şi astăzi amprentele părintelui Nicolae Steinhardt, având o bibliotecă formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste, cuprinzând, pe lângă lucrările în limba română, un important fond în limbile germană şi maghiară, precum şi un număr mare de cărţi în limbile franceză, engleză şi neogreacă. În afară de fondul principal teologic, biblioteca adăposteşte cărţi din numeroase şi variate domenii.

Biblioteca a fost organizată de părintele Nicolae Steinhardt după modelul marilor biblioteci publice. În prezent, se urmăreşte inventarierea informatizată a cărţilor.

După moartea părintelui Nicolae, chilia în care a vieţuit ca monah al Mănăstirii Rohia a fost amenajată ca un mic muzeu, lucrurile personale ale părintelui Nicolae Steinhardt găsindu-se la locul lor: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, mobilier.

Din anul 1983 şi până în 2007, muzeul mănăstirii a fost amenajat la etajul II al Casei poetului, iar din luna mai 2007 este amenajat în biserica de lemn din cadrul Colţului maramureşan. Muzeul mănăstirii adăposteşte o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, o frumoasă colecţie de icoane vechi, pe lemn şi pe sticlă, din secolul al XVIII-lea.

Ciprian BÂRA

Cf. sursa.