O nuvelă dialectală de excepție (scris + audio)

Constantin Stănoiu

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Podcastul nostru are 16. 21 minute (lectură și comentariu).

Cum…care muma a bătrână?

Muma a bătrână, soacra babii Florica şi bunica tatii, o bătrânică micuţă şi slabă, adusă de şale ca semnu-ntrebării. Iera bătrââână, bătrââână, până şi Dumnezău, nu numai ia, îi uitasă vârsta.

Muma a bătrână avea pielea feţei şi a mânilor, alb-rozalie, încreţîtă precum scoarţa de copac, micuţă şi gârbovită cum vă spusăi, do’r oichi-n cap, vioi şi limpez’, de-un albastru senin şi clar ca de copil, de su’ pleoapele-i încercănate rămânând tineri şi iscoditori, precum îi iera şi firea. Iera o bătrână curată, şi toată viaţa iei, i-a plăcut să să-mbrace-n ie şi poale albe, cu cătrinţe decolorate de vreme, poate mai bătrâne ca ia, şi-n picioare cu nişte opincuţe mici, din piele de porc.

Vorbea cu-n glas tremurând, sacadat şi subţîre, capu’ tremurându-i neobosît într-o parte şi alta, ca de altfel întregu-i trup firav. Dimineaţa de noapte, ieşea din odaie-mbrăcată, sprijinindu-să în ciumagu’ noduros de alun, cobora încet, cu grijă, cele trei trepte ale scării veichi de lemn, ţînându-să de balustradă.

Străbatea cu paşi şovăielnici şi mici cei câţ’va metri până la gardu’ veichi de ulucă, îşi punea ciumagu’ rezemat lângă ia, îşi rezema mânile pe capu’ scândurilor gardului scund, şi-şi punea bărbia ascuţîtă pe dosu’ palmelor, privind iscoditoare la dial şi la vale .

Trecea câte-un om sau muiere pe şuşa şi-i dadea bună dimineaţa sau bună zîua:

– Să traieşti mumă, să-ţ’ dea Dumnezău sînătate! Or’ dumneta cine ieşti şi de-al cui ieşti?
– Păi… io-s Mărin al Gichii-al lu’ Coteţ!
– Eeei, de-al lu’ Coteţ? Da’…care Coteţ mumă, că nu măi ştiu!
– Păiii…Lionora o chema pe a bătrâna a lu’ tata…

– I-auz’! Ieşti copilu’ Lionorii?
– Nu copilu’, nepotu’! Tata-i copilu’ Lionorii!
– I-auz’! Măi stai, nu pleca, să te măi întreb ceva: Lionora să ţîne bine?
– Ăhăăă, mumă! Ce să să măi ţînă, c-a murit săraca… de treij de ani şi ceva!

– Săraaaca, Dumnezău s-o ierte! De treabă muiere Lionora…
– Io mă duc mumă c-am niscai treabă, să dau de perceptor. Săru’ mâna!
– Să trăieşti mumă, să-ţ’ ajute Dumnezău pe un’e-ai merge!

Muma a bătrână rămânea sîngură, privind din nou la dial şi la vale pe şuşa, do’r o măi trece careva, să măi stea de taină cu iel. Să apropie o fetişcană la vreo zăce-doişpe ani.

– Săru’ mâna mumă!
– Să trăieşti frumuşaţa mumii! Stăi o ţîră să te-ntreb ceva!
– Da mumă!
– Ori cum îţ’ zîce dumneta?
– Nuţa-m’ zîce!

– Eeei, da, Nuţa! Ori de-a cui ieşti mumă?
– A Măriii lu’ Costică al Floarii, m-ai măi întrebat şi ieri!
– Am uitat mumă, că-s bătrână şi uit! Da…dumneta pe cine măi ţîi de bărbat?
– Păi io-s mică mumă. Ăhăăă, mai am până mă mărit!

– Păi să te măriţ’ mumă, să nu rămâi aşa că…nu-i şede bine la o muiere sîngură fără om.
– Ei, m-oş mărita io, da’ nu de-acu’, măi târzîu! Săru’ mâna, plec!

Iote-aşa, cine trecea p’in dreptu’ nost’, sub nici-un chip nu putea scăpa de iscodelile mumii a bătrâne.

Câââtă-i zîulica de mare, muma nu să dezlipea de gard, oprind lumea şi ţînând-o de taină. Nici la masă nu intra-n casă. Îi aducea baba Florica sau mama, câte-o straichină cu mâncare şi-o felie de mămăliga ori turtă, şi mânca pe-o băncuţă din dosu’ gardului, măi mult vărsând zama din lingură pân’ la gură, cu mâna tremurandu-i, da’ cu grije, fără să-i pice  pe haine.

Io şi sor’-mea, văzând-o pe muma a bătrână aşa gârbovită, ne întrebam cum o pune-n tron cân’ o muri.
– În fund o pune da’…tre’ să-i facă măi ‘nalt capacu tronului, să încapă în el, îi zîceam io, ăla deşteptu’, soră-mii!
– Taci bă prostule, cine-a măi văzut mort să stea-n fund în tron? O pune-ntr-o dungă! Băăă frate-meu, da’ prost ieşti mă!
– Proastă ieşti tu, cine dracu-a măi văzut mort să stea-ntr-o dungă în tron!
– Ba-ntr-o dungă!
– Ba în fund!

– Ba-ntr-o dunga!
– Ba în fund!
Până la urmă, ajungeam la păruială, şi iera nevoie de mama să ne  despartă, altoindu-ne câte-o joardă peste cur.

Într-o zî, ne-a dus mama pentru o săptămână la bunicii ăilanţ’, într-un sat vecin. A venit după doo zîle după noi şi ne-a dus acas’: murisă muma a bătrână.

Cân’ am ajuns acas’, în mijlocu’ odăii ale bune di la drum, am văzut pe-o masă, tronu’, care-l ştiam de mult în pod, în care era aşezată, culmea, pe spate, muma a bătrână. Să-ndreptase moartă, cum poate nu mai iera din tinereaţăle iei!

În tindă, rezemat de privor, iera capacu’ tronului, pe care cineva desenase cu văpsa o cruce mare, şi crucea noo din lemn de stejar, pe care iera scris cu litere de-o şchioapa numele iei, Maria, nume pe care nu-l ştiam, şi varsta: 99 de ani.

O ţîră de măi trăia, muma a bătrână facea suta. De ani!

Cine poate să vadă…vede repede

Domnul Constantin Stănoiu din Târgu Jiu îmi răspunde astăzi-dimineață la remarca mea de aseară și, după vreo două ore…mă nominalizează aici.  Scurt pe doi.

Nu ne cunoaștem, nu e niciun aranjament…ci e doar la contactul direct cu munca noastră. Adică unul care nu ne vede…și, deodată, intră la noi pe platformă, dă un astfel de verdict (având, după cum se observă, citiri la nivel online…și nu mergând la plezneală)…iar cei care se inspiră de la noi tot timpul…nu ne văd.

De ce? Pentru că d-l Stănoiu a fost un om onest cu conștiința sa și cu noi, cum și eu am fost un om onest cu dicționarul său. Tot la fel, pe nevăzute…îl remarc și asta e tot. Nu mă fac că nu-l văd!

Deci chestiunea vederii ține de…coloană vertebrală și nu de ochelari!