Diaconul Coresi, Duminica lăsatului sec de brânză

Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Evanghelie de la Matei

(Matei 6, 14) Zise Domnul: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru din cer greșelile voastre. (15) Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru din cer nu va ierta greșelile voastre. (16) Și când postiți, nu fiți ca cei ce-și acoperă fața[1], care se întristează: [căci ei] își schimbă fața lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că și-au luat plata lor.

(17) Tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, care e în taină, și Tatăl tău [care] va vedea în ascuns, îți va da ție întru arătare[2].

(19) Nu vă ascundeți comoara în pământ, unde viermii o răzbesc și putrezește și unde furii o sapă și o fură. (20) Ascundeți-vă comoara în cer, unde viermii nu o răzbesc, nici nu putrezește, unde nici furii nu o sapă, nici nu o fură. (21) Și unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”.

Învățătură din această Sfântă Evanghelie

Cuvântul 4

Iată, acum, se deschide nouă, fraților, privire spre Postul cel de 40 de zile! Iată, acum, am ajuns la ușa Postului și nevoința duhovnicească ne stă înainte! Acum se apropie mântuirea noastră, nu ca atunci când ne săturam și ne îndulceam și mâncam mult. Iar dacă se apropie lumina mântuirii noastre, atunci noi cu bucurie și cu inimă bună și veselie să intrăm întru întâia deschidere a ținerii [Postului]. Căci iată că scăpăm de viforul[1] rău și iute și de certuri și am ajuns la acea adăpostire bună și fără vorbă [multă], la adăpost și la liniște[2] și [la] izbăvirea de sârbă, și cu adevărat la mântuire. Și scăpăm de norul nesațului și de vifor[ul patimii] și de scufundarea fără măsură.

Scăpăm de tulburarea lumii și de valurile cele silnice și de vântul cel neoprit și greu și ne dezlegăm de dulceața trupului și de grija pământului și de vorbărie[3] și de întunericul neștiinței ne izbăvim și la limpezimea/ seninătatea[4] care e de folos sufletului, [care este] postirea, am ajuns.

De aceea, această înfrumusețată și luminată zi, cu dragoste și cu veselie să o primim, și să lepădăm pâcla și întunericul vătămător sufletelor noastre, [adică] lucrul păcatelor. Care sunt deci acele lucruri? Curvia, necurăția, chinul/ frământarea râvnirii celei rele și asuprirea, camăta și altele. Și să ne îmbrăcăm [sufletele] întru armura[5] cea luminată.

Că de vom dori noi, avem putere a lepăda și a dezbrăca lucrul cel întunecat și păcatele, ca pe o cămașă, și a ne îmbrăca întru veșmântul cel luminat al curăției și al sfințeniei, care sunt [curăția și sfințenia] armele sufletului. Și ca în ziua aceea cinstită să umblăm. Căci păcatul este o vină fără de cinste și a rușinii, iar cinstea și omenia o câștigă lucrarea cea bună.

Să nu ne bucurăm de mâncarea multă și de beție, să nu lucrăm așternuturilor și spurcăciunilor, să nu ne topim în clevetire și urâciune. Că din ocărâre și din cântecele beției, dintr-acelea întru toate necurățiile cădem. Ci să ne îmbrăcăm în Domnul Iisus Hristos, că cine se îmbracă în Hristos, toate bunătățile are, pentru că arătarea/ vederea lui Hristos este [un lucru] curățitor al tuturor sufletelor și trupurilor și nevoitor spre lucrul duhovnicesc.

Și plăcere trupului să nu le facem, din râvnire și din pofte care nu se cuvin. Iar a îngriji de a trupului nevoie, [lucru] neoprit este și fără păcat. Dar [cele] ce sunt spre râvniri spurcate și necuvioase, [pentru] a place trupului, nu se cade [a le face] și e păcat.

Pentru aceea, mă rog vouă, [ca] trupul numai pentru sănătate să-l îngrijim, nu pentru spurcăciuni și pentru poftele trupești să îngrijim trupul. Și pe cel care este neputincios duhovnicește, cu credință a-l primim.

Și pentru cele cu care ne greșesc nouă frații, să le iertăm toate greșelile și datoriile. Căci de vom ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și Părintele nostru din ceruri greșelile noastre, fiindcă iertarea greșelilor noastre o vom afla din iertarea cu care iertăm și noi fraților noștri. Că mila Domnului este întru cei ce miluiesc și milostenia care este către aproapele, acoperită este [de harul lui Dumnezeu]. Căci de nu vom ierta, nu vom primi iertare, deoarece, cu ce măsură vom măsura, [cu aceea] ni se va măsura nouă. Aceasta de Dumnezeu grăitorul Evanghelist Matei ne spune nouă astăzi.

[Evanghelie:] „Zise Domnul: «Dacă veți lăsa oamenilor greșelile lor, va lăsa și vouă Tatăl vostru din cer greșelile voastre. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Părintele din cer nu va ierta greșelile voastre»”.

[Tâlcul:] Iubitorul de oameni Dumnezeu pururea jinduiește spre mântuirea tuturor oamenilor și niciodată nu vrea moartea păcătoșilor, ci în toate zilele așteaptă ca toți să se întoarcă spre pocăință. Și, în multe chipuri, arată nouă felurite căi de pocăință și de mântuire și ne-a dat nouă ca mai ușor a umbla după acestea. Oare grea ne este nouă înțelepciunea smerită? Sau ce vătămare este când ne înfrângem inima și ne împăcăm sufletul? Sau a ne ocărî pe noi înșine și a ne îndrepta spre blândețe și a strânge răbdare, a lucra duhovnicește și a nu osândi pe nimeni sau cu cuvântul a întreba și a milui [fiecare] pe fratele său după putere?

Numai vom vrea noi, multe căi avem care duc la mântuire! Iar o cale din cele ce ne duc pe noi la mântuire este să nu ne aducem minte de greșeli[le fraților noștri făcute împotriva noastră], oricât de mult vor fi greșit nouă frații noștri sau aproapele nostru. Pentru aceasta Însuși dulcele și nerăul Dumnezeu lege au pus nouă și ne-au învățat pe noi cum să lăsăm noi greșelile fraților noștri, cu care ne greșesc nouă, pentru ca și nouă să ne ierte Dumnezeu greșelile cu care greșim noi în toate zilele și în toate ceasurile.

În toată Scriptura, Dumnezeu ne învață mai vârtos pe noi despre dragostea frățietății și despre iubirea aceea curată și râvnirea acestei iubiri vrea Domnul să o facă să intre întru inimile noastre. Fiindcă și aici ne roagă și ne învață pe noi, în toate obiceiurile, să nu ne aducem aminte de rău, nici să nu mâhnim sau să ne certăm, căci rădăcina tuturor virtuților este dragostea și toate vrăjmășiile și pierzările [aproapelui] dragostea le biruiește și le gonește Dumnezeu.

Adevărat este că dragostea se împotrivește mâniei celei rele. Și aceasta ne învață pe noi Dumnezeu, să nu ținem pizmă, ci a dat nouă învățătură ca noi să iertăm fraților noștri și aproapelui greșelile, căci se făgăduiește că va ierta [și El] păcatele noastre.

Nimic altceva nu Îi este mai urât lui Dumnezeu decât urâciunile [păcatelor grele] și [atunci] când e omul către aproapele său fără milă și fără de rușine. De aceea, cum vom face noi fraților noștri și aproapelui, așa va face și nouă Dumnezeu. Iar de vom lăsa noi fraților noștri și aproapelui greșelile cu care greșesc ei nouă, vom primi de la Dumnezeu și darul iertării greșelilor.

Și noi înșine trebuie așa să lăsăm și să facem și să iertăm. Căci lui Dumnezeu nu-I trebuie iertare, ci noi să iertăm fraților și tovarășilor [noștri], fiindcă Dumnezeu tuturor iartă. Dar noi suntem vinovați lui Dumnezeu cu mii și zeci de mii de păcate, iar Dumnezeu este fără de păcate. De aceea noi trebuie să iertăm greșelile fraților noștri și să lepădăm tot răul și viclenia de la inima noastră și să umblă [după] cum se cade creștinilor, [noi, cei] care ne chemăm cu numele lui Hristos.

Să nu zicem că mult am iertat fraților, iar ei au greșit nouă, fiindcă [atunci] și noi vom auzi de la Dumnezeu [același răspuns], fiindcă și noi mult greșim lui Dumnezeu. De aceea să nu zicem noi că mare greșeală a greșit nou aproapele sau că mult rău ne-au făcut frații noștri și că ne-au asuprit pe noi și ne-au obidit pe noi, și deci nu putem să îi iertăm pe ei. Căci cât vom ierta fraților noștri, atât de mult va ierta nouă nerăul Dumnezeu, pentru că mai multe și mai grele sunt păcatele noastre. Iar de vom ierta, El va ierta și nouă, și de vom păstra ranchiună[6] spre frații noștri, va ține și Dumnezeu spre noi. Iar de ne vom mânia pe ei, se va mânia și Dumnezeu spre noi. Și cum vom măsura, așa se va măsura și nouă.

Auziți și pe Prorocul Zaharia, care grăiește: „Răul pe care l-a făcut fratele tău și ți-a greșit, să nu-l pomenești întru inima ta!” (Zah. 7, 10). Și nimeni să nu aibă cuget rău spre aproapele său întru inima sa, căci tot pomenitorul de rău este fără lege. Și cine strânge vrajbă, strânge vicleșug.

În toată nedreptatea [care ți se face], nu pomeni de rău pe aproapele tău [care îți face aceasta], ci, de va fi vrăjmașul tău flămând, satură-l pe el, și dacă e însetat, dă-i să bea, și lasă toată greșeala aproapelui tău și atunci, de te vei ruga, păcatele tale ierta-ți-se-vor.

Și iară grăiește: „Omul omului ține mânie și de la Dumnezeu caută vindecare?” (Înț. lui Iis. Sir. 28, 3). Fiind el însuși trup, păstrează vrajba. Dar cine va curăța păcatele lui? Adu-ți aminte, o, omule, de moartea ta, și oprește-te de la vrajbă și lasă-te de ceartă. Atunci vei împuțina păcatele tale.

Cui i-e frică de Dumnezeu, acela urăște relele și cearta și trufia și căile cele viclene. Nu zice tu că: În ce fel a fost el cu mine, așa voi fi și eu cu el; ci tu, omule, rabdă în Domnul, ca [El] să-ți ajute. Că de vei umbla în calea dreptății, viață vei avea, iar calea celor ce cugetă rău spre moarte te va duce.

Că și Dumnezeiescul Apostol Pavel [Iacov] zice: „Părăsiți toată spurcăciunea și tot răul și luați blândețile și ascultați cuvintele mele și veți putea mântui sufletele voastre” (Iac. 1, 21). „Nu fiți în minte de copil, ci în rău să fiți copii” (I Cor. 14, 20).

Să fugim, fraților, de păcatele cele rele și de cugetele rele, ca să nu ne îndepărteze pe noi de la îndrăznirea către Dumnezeu. Fiindcă nimeni nu poate să aibă îndrăzneală către Dumnezeu, care are această neputință, care se numește cugetarea de rău. Ci să stai înaintea lui Dumnezeu cu inima curată și cu rugăciune bună, căci [El] ne apără și ne învață grăind: „Când vei aduce darul tău la Biserică și acolo de-ți vei aduce aminte că are ceva pizmă fratele tău spre tine, lasă tu acolo darul tău înaintea Bisericii și du-te mai înainte de te împacă cu fratele tău, și atunci vino de adu darul tău în Biserică” (Mt. 5, 23-24).

[Evanghelie:] „Ci când postiți, oamenilor[7], nu fiți ca fățarnicii mâhniți ce-și schimbă fața lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că-și vor pierde aceia plata lor!”.

[Tâlcul:] Dumnezeu ne învață pe noi aici să iertăm noi greșelile celor care ne greșesc și păcatele și slava cea deșartă, ca spurcăciunea sufletului să o spălăm. Așa ne zice și ne învață, ca nu doar să ne arătăm și să ne semețim, când postim noi, ci mai degrabă să ne nevoim noi într-ascuns să postim, fără fățărie.

Că mulți oameni au făcut virtuți și n-au avut din ele niciun folos, pentru că le-au făcut spre laudă și în trufie. Să nu vă pară vouă, fraților, că nu le-au folosit lor virtuțile, ci pentru aceea, că nu le-au făcut cum se cade. Că nu poți zice că e bun ceea ce nu e bun. Și iarăși, pentru aceasta [slava deșartă] alungă dreptatea (ceea ce se numește milostenia cea bună), iar celui ce face milostenie și strigă și arată oamenilor că face, nu-i este cu nimic de folos milostenia lui.

Și armă este rugăciunea mare pentru cel care o ține, dar din nou, când se preamărește, acela se aseamănă fariseului și își pierde rugăciunea lui. Așa este și lucrul postului, că cel care va ține postul așa cum se cuvine și fără fățărnicie, acela va avea mare folos de la Dumnezeu. Iar cel ce va posti întru fățărie, niciun folos nu îi este lui.

[Evanghelie:] „Postind, nu fiți ca cei fățarnici, care se întristează și își schimbă fața lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că își vor pierde plata lor”.

[Tâlcul:] Fiindcă erau între iudei unii astfel, [care] erau îngăduitori oamenilor, ci numai pentru lauda oamenilor posteau. Cu minciuni și cu bârfe ei se arătau oamenilor și fața lor își schimbau și se întristau și umblau mâhniți, ca să-i vadă alții că postesc.

Fățarnic este cel ce își schimbă într-alt chip fața lui (cum se zice că este oarecare sărac, care are față frumoasă, iară el își schimbă fața, ca să-l miluiască[8]).

Așa făceau și ei: când posteau, își schimbau fața, pentru ca să-i laude oamenii, și se arătau postitori. Dar noi să nu facem ca ei Căci iată că zice Dumnezeu să nu postim noi pentru ca să ne laude oamenii, ci pentru folosul cel pe care îl vom avea de la Dumnezeu.

Postul înseamnă nu numai carne a nu mânca, ci și de rele a te lăsa, [dar] și câte puțin a mânca, nu [să ajunăm o zi și abia] a doua zi să mâncăm, ci să nu mâncăm tot felul de bucate.

Postul este să nu spui nimănui să aștepte, [atunci] când e vremea [să ajuți pe cineva]. Postul adevărat este nu numai să topim trupul, ci din ce mâncăm noi să împărțim și altora să mănânce, să dăm sărmanilor, ca să primească hrană de la noi, să se sature. Și se vor ruga pentru noi și primit va fi de către Dumnezeu postul nostru. Că zice: Când postești, frânge pâinea ta flămânzilor (cf. Is. 58, 6-7).

Prorocul Ioil grăiește: Sfințiți postul, propovăduiți cu înțelegere și strigați: vai de noi, vai, că aproape e ziua Domnului (cf. 1, 14-15). Și iar: „Întoarceți-vă către Mine, cu toată inima voastră, cu post și cu plângere și cu suspine. Și rupeți inima voastră, nu veșmintele voastre, și vă întoarceți către Domnul nostru, că milostiv și iertător este și îndelung-răbdător și mult milostiv și Îi pare rău de relele noastre” (2, 12-13).

Și Sfântul David grăiește: Eu, când aceia mă necăjeau, m-am îmbrăcat cu saci și se smerea cu postul sufletul meu. Genunchii mei au slăbit de post și trupul meu s-a schimbat ca uleiul (cf. Ps. 68, 11-12; 108, 24).

Și dulcele nostru Dumnezeu vrea să ne învețe pe noi prin lucrare, pentru că El Însuși a postit, mai înainte. Și despre acel om care era îndrăcit, a grăit Hristos: „Acest neam cu nimic nu poate ieși, fără numai cu rugăciune și cu post” (Mt. 17, 21).

Și Sfinții Lui Ucenici și Apostoli cu trudă și cu post și cu rugăciune trupurile lor învățară și semne mari și minuni făcură. Pentru aceasta și de Dumnezeu văzătorul Moisis a postit 40 de zile și a încuiat cerul. Cei trei tineri cu postul au stins cuptorul de foc și l-au biruit pe muncitorul cel fără de lege. Și Prorocița Anna a rămas grea cu Samuil prin post și prin rugăciune și a alungat [de la ea] acuza [de a fi] fără de prunci.

Postul, de la început, în Rai a fost dat. Întâi poruncă [de a posti] Adam a luat, [ca] din pomul ce știe binele și răul să nu mănânce. Iată că a zis Dumnezeu lui Adam și Evei să nu mănânce din acel pom. Și așa orândui și-i învăță să postească, [spunându-le] din acel pom să nu mănânce.

Și dacă ar fi postit ei și dacă ar fi ținut să nu mănânce, acum nu ne-ar trebui nouă a posti. Ci pentru că ei nu au postit atunci, noi toți am căzut din dulceața Raiului. Dar noi să postim, fraților, ca iarăși în Rai să ne întoarcem.

Începutul vieții Raiului postul este. Căci nu era în Rai vin, nici junghiere de dobitoc, nici mâncare de carne, ci după potop a fost vinul și [tot] după potop au fost toate bucatele. Fiindcă ni s-a spus nouă [odinioară] ca din toate legumele să mâncăm, iar când s-a cunoscut sfârșitul [potopului], atunci s-a îngăduit să mâncăm din toată dulceața [cărnii].

[Evanghelie:] „Și tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău în ascuns/ în taină. Și Tatăl [tău] îți va vedea ascunsul/ taina și îți va da ție aievea/ întru arătare”.

[Tâlcul:] Fiindcă oamenii, mai înainte, semn de bucurie avea că se ungeau cu ulei după ce se îmbăiau. Și noi acum așa să ne arătăm, bucurându-ne, să ne spălăm toți și să ne curățim cu numele Domnului nostru, al lui Iisus Hristos, și cu Duhul Dumnezeului nostru.

Din moștenirea păcatelor cu Sfântul Botez ne-am eliberat, [iar] din păcatele ce-au fost după aceea, ne-am eliberat cu pocăința. Dar uleiul să înțelegeți că e milostenia, iar capul nostru este Hristos, care se cade să fie uns cu milostenia, și fețele noastre, care sunt firea, să le spălăm cu lacrimi.

Postul înseamnă nu numai să ne abținem de la bucate, ci de toate păcatele să ne ferim. Căci grăiește Dumnezeu către Isaia Profetul: „N-am ales Eu acest post așa?”. Ci iată cum este postul: „Să rupi legătura fărădelegii, dezlegarea, călcarea [poruncilor]. Eliberează-i pe care suferă năpaste și tot tarul[9] [toată sarcina] dezleagă-l. Flămândului frânge-i pâinea ta, pe sărmani și pe străini ia-i în casa ta, când vei vedea pe cel gol sau dezbrăcat, îmbracă-l și acoperă-l pe el și pe cel din neamul tău să nu-l urăști” (58, 6-7), a zis Domnul, că „atunci lumina ta de dimineață va lumina și rănile tale curând se vor vindeca (ceea ce înseamnă: ți se vor ierta păcatele) și va merge dreptatea ta înaintea ta și slava lui Dumnezeu acoperi-te-va” (58, 8).

Dacă vei vărsa lacrimi pe fața ta, sufletul tău îl vei curăța de păcate. Și cu milostenie de îi vei mângâia pe săraci, aceasta este ungerea capului tău (care este Hristos). Atunci veni-va, ca lumina, dreptatea ta, și puterea lui Dumnezeu păzi-te-va.

Trei puteri are sufletul: una urgia/ mânia, alta este pofta, alta este cuvântul/ rațiunea. Împotriva acestor trei tării ale sufletului [atunci când sunt întrebuințate păcătos], și învățătură ne-a dat nouă Dumnezeu: milostenia și postul și cuvântul de rugăciune. Căci cu milostenia, întâi, mânia sufletului o vei domoli. Iar cu postul pofta trupului o vei slăbi. Iar cu cuvântul rugăciunii firea îți vei curăța și mintea îți vei lumina și spre căutarea aceea adevărată orândui-te-va a căuta. După aceea, iarăși zice Hristos:

[Evanghelie:] „Nu vă strângeți vouă comoară în pământ, unde viermii o răzbesc și putrezește, și unde furii o sapă și o fură, ci strângeți-vă comoară în cer, unde viermii nu o răzbesc, nici nu putrezește, și unde furii nu o sapă, nici nu o fură”.

[Tâlcul:] Aici ne învață Domnul Dumnezeu pe noi să nu ne mărim în deșert cu strânsura de avuție, ci în cer să trimitem avuția noastră (adică: să o împărțim săracilor). Pentru că oamenii, pentru slava deșartă se nevoiesc în tot chipul și se muncesc ca să strângă avuție multă și argint. Iar iubirea de argint este mare neputință și pagubă sufletului, fiindcă nu se poate apropia de Dumnezeu cel ce se lăcomește spre avuție. Căci precum nu se poate sătura marea, în care curg toate râurile, așa și cel lacom și iubitor de argint nu se poate sătura de avuție.

Că lacomii și iubitorii de argint se nevoiesc [gândindu-se] cum vor strânge comoară pe pământ, iar oamenii cei buni nu se lăcomesc cu strânsura avuției de pe pământ, nici nu nădăjduiesc în ea, ci împart celor sărmani și-și pregătesc comoară în cer, [care este] viața vecilor cea nesfârșită ce va să fie în vecie.

Scris este că lacomii și iubitorii de avuție nu se pot îndrepta, că nu există altceva mai fărădelege decât iubitorii de avuție. Pentru aceasta fericit este omul cel ce se află nevinovat și nu umblă după pofta avuției. Fiindcă zice și Apostolul lui Dumnezeu, Sfântul Iacov: „Aurul vostru și argintul va rugini și rugina lui va fi pâră sufletelor voastre și va mânca trupurile voastre ca focul” (5, 3).

Și iarăși: „Acum, bogaților, plângeți-vă și rugați-vă de chinurile voastre ce vin spre voi” (5, 1). Și Prorocul Amvacum încă grăiește: Amar celui ce-și înmulțește avuția cu nedreptate! (cf. 2, 12).

Și David Prorocul încă grăiește: „Mai bine este Dreptului cu puțin decât păcătosului cu avuție multă”. Mărturisește și Dumnezeiescul Apostol Pavel că rădăcina tuturor relelor este cel ce iubește avuția.

Și sunt [din] aceia, cărora nu le e milă, și [sunt] fără de milostivire.

„Nu vă adunați vouă comoară în pământ, unde-s viermi și putrezește, de piere, și unde furii o sapă și o fură”.

Aici arată Dumnezeu și spune că nu este niciun folos din avuția acestui pământ, că viermii și putreziciunea pierd și bucatele și veșmintele, [aici, unde] sunt furii și rugina aurului și argintului. De aceea, să nu zică cineva că are folos din avuție, nici să se laude cu ea.

Alegând, folos va avea cel ce-și va da avuția în mâna săracilor. Că omul, când se îngrijește de avuție și de grija acestei lumi, atunci Îl uită pe Dumnezeu. Deci aceluia cum îi poate fi de folos avuția? Că atunci este acela vinovat muncii de veci.

De aceea să înțelegem toți, frați dragi, că în deșert pentru cinste ne nevoim toți oamenii. Chiar dacă ne vom osteni pentru dulceața acestei vieți trecătoare, tot în zadar ne este.

Să înțelegem cu firea vremurilor trece frunza și florile? Întâi se arată frumoase, iar apoi pier. Așa și noi, cu grija acestei lumi, într-un ceas trecem și ni se umplu zilele și sfârșitul ne este moartea. Pentru aceasta zice Hristos în această Evanghelie că:

„Unde sunt comorile voastre, acolo sunt și inimile voastre”.

Aici ne învață pe noi Hristos că nu numai spre dare și spre pace și spre dragoste ne îndeamnă pe noi Dumnezeu, ci încă și această lume, cu dulceața ei, zice, să o urâm și dulceața Împărăției Cerului să o iubim.

Cine seamănă trupește, adună pe pământ. De aceea și piere. Iar cine seamănă pe Duhul și poartă chipul Cerului, [acela] și viață are acolo, fiindcă în cer a adunat comoara [sa] și în veșnicie se va veseli.

De aceea am fost învățați, fraților, de către Domnul nostru Iisus Hristos, ca să lăsăm păcatele fraților noștri și postul să nu-l facem pentru a ne arăta oamenilor. Ci spre lucrul lui Dumnezeu toate să le facem și să nu ne strângem [avuție] pe pământ, ci în cer. De aceea să ne nevoim, să nu auzim numai cu urechile învățăturile lui Dumnezeu, ci și în inimile noastre să le scriem și spre lucrul Lui să le scoatem, iar pizma și vrajba cea rea către frați să o spargem. Și pe toți câți ne-au supărat pe noi să-i iertăm și să ne aducem aminte și de păcatele noastre. Și nu spre lauda omenească să postim, ci să lucrăm lui Dumnezeu. Nici pe pământ comoară să nu ne adunăm, ci în cer, pentru ca să dobândim virtutea cea neputrezitoare, în Hristos Iisus, Domnul nostru, că a lui este slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Idem: bură.

[2] Idem: la linŭ.

[3] Idem: de voroave.

[4] Idem: limpeziia.

[5] Idem: arma.

[6] Idem: să vămŭ ținea pizmă.

[7] Idem: Ce cândŭ te postești, ome.

[8] Pare că predica aceasta are o anumită amprentă temporală, făcând aluzie mai mult la săraci, ca ei să accepte și să suporte dosădirile/ obidirile cele multe și repetate și să nu se prefacă pentru a fi miluiți. Însă pentru dosăditori și pentru răsplata care îi așteaptă pe aceia nu are prea multe cuvinte. Cel puțin nu în această predică.

În afară de acest aspect, se observă repetiții cam dese… și mie mi se pare că, într-un text care nu are prea multă personalitate teologică și duhovnicească au fost inserate cugetări patristice abisale sau fragmente din omilii patristice. De aici: inegalitatea între diverse pasaje ale cazaniilor.

De aceea, au avut dreptate cei care au observat saltul făcut ulterior, în predică, de Sfinții Varlaam și (mai ales) Antim Ivireanul. Încât e aproape de prisos să mai adaug că George Ivașcu a greșit fundamental atunci când a așezat omilia de tip antimian lângă cea coresiană.

[9] Tar = veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 de ocale.

Diaconul Coresi, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Duminica lăsatului sec de carne

La Liturghie. Evanghelia de la Matei.

(Mt. 25, 31) Zise Domnul: „Când va veni Fiul omului în slava Lui și toți Sfinții Îngeri cu Dânsul, atunci va sta pe scaunul slavei Lui. (32) Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și îi va deosebi pe ei unul de altul, așa cum un păstor desparte oile de capre. (33) Și va pune oile de-a dreapta Lui, iar caprele de-a stânga. (34)

Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: «Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția care e gătită vouă, de la întemeierea lumii. (35) Am flămânzit și Mi-ați dat de mâncare, am însetat și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, (36) dezbrăcat am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine!».

(37) Atunci vor răspunde Lui Drepții și vor grăi: «Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am săturat sau însetat și Ți-am dat să bei? (38) Când Te-am văzut străin și Te-am primit sau dezbrăcat și Te-am îmbrăcat? (39) Când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit către Tine?». (40) A răspuns Împăratul, zicând lor: «Adevărat grăiesc vouă, că [întrucât] ați făcut unor frați [ca] aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut».

(41) Atunci va zice și celor de-a stânga Lui: «Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel de veci, care e gătit diavolului și îngerilor lui! (42) Am flămânzit și nu Mi-ați dat de mâncare, am însetat și nu Mi-ați dat să beau, (43), străin am fost și nu M-ați primit, gol am fost și nu M-ați îmbrăcat pe Mine, bolnav am fost și în temniță și nu M-ați cercetat pe Mine». (44) Atunci vor răspunde Lui și aceia, grăind: «Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniță și nu Ți-am slujit Ție?». (45) Atunci va răspunde lor, zicând: «Adevărat grăiesc vouă, că [întrucât] nu ați făcut unora din aceștia mititei, nici Mie nu Mi-ați făcut!». (46) Și vor merge aceia în munca veșnică, iar Drepții în viața veșnică”.

Învățătură din această Sfântă Evanghelie

Cuvântul 3

Înfricoșătoare este acea zi a celei de-a doua veniri a lui Hristos, care va să vie, frații mei! Și cu cutremur ni se va descoperi nouă judecata aceea, cu cercetare înfricoșătoare, când scaunele se vor pune și cărțile se vor deschide și Judecătorul nefățarnic va sta și zeci de mii de zeci de mii de Îngeri, fără de număr, slujindu-I. Și atunci trâmbițele vor suna tare[1] cu duhuri îngerești.

Atunci cerul va pieri și lumea toată se va aprinde și se va topi. Și va fi cer nou și pământ nou și toate cele ale pământului se vor înnoi. Atunci tot temeiul/ toată temelia pământului se va cutremura și morții din morminte se vor scula și toți, până la unul, vor fi într-o vârstă/ de aceeași vârstă.

Și toată firea omenească va fi goală și va sta cu sfială înaintea Judecătorului nefățarnic. Îngerii, împrejurul scaunului înfricoșător, vor sta cu frică și cutremur, în chip de văpaie, înfricoșători și puternici, focul muncii fiind aprins. Cu foc vor grăi, cu foc vor sufla și înaintea acelora toată fapta noastră cunoscută va fi și toate cele ascunse se vor descoperi, încât și noi vom cunoaște păcatele unul altuia, ca și când fiecare și-ar citi cărțile scrise de el.

Deci cine va putea să rabde acea înfricoșătoare și dreaptă urgie a Judecătorului nefățarnic, fiind plină de mânie și de urgie și plină de plângere și cu suspine și cu glas amar și cu cutremur și înfricoșătoare și cu clătinare și cu destrămare[2]?

Atunci toată lumea cutremurată va fi: sunetul zilei Domnului, zice-se, amară și iute! Zi de mânie este ziua aceea, zi de scârbă și de nevoie, zi fără ceasuri și de pierzare, zi de întunecare și de întuneric, zi de trâmbițare și de chemare! Și se vor scârbi oamenii și vor ieși ca orbii, fiindcă lui Dumnezeu au greșit. Și va fi focul Lui de va mânca tot pământul, fiindcă Domnul va face sfârșit și nevoie spre toți cei ce locuiesc pe pământ [cf. Sof. 1, 14-18].

Ce vom face cei care cu multe păcate suntem vinovați? Cum vom scăpa de acea muncă iute, fraților, și de întunericul neluminat și de scrâșnirea dinților și de legătura nedezlegată și de viermii neadormiți și de focul cel nestins, de scârbe și de greutate, de amar și de boală și de suspinare? Acolo popoarele se vor aduna, acolo sunt temnițele și munca vecilor!

Ce vom face atunci, când vom fi trași întru adâncul focului și al muncilor? Toate sunt acolo neiertătoare și nemilostive, focul lor [este] nestins și viermii lor nesfârșiți. Că nu este acolo pocăință, nici spovedanie/ mărturisire. Să ne temem, deci, fraților, și să ne plângem auzind aceste cuvinte, și să ne pregătim[3] aici! Să ne plângem mai înainte de ceasul acesteia, puțină vreme, ca nu cumva să plângem acolo în vecie. Căci câte am lucrat vrednice de foc și de întuneric și [încă] lucrăm!

A trecut viața noastră și se apropie tăierea morții și înfricoșătoarea Judecată și [aceasta] cu plată ne așteaptă pe noi. Iar Judecata este dreaptă și Adevărat [este] unul Dumnezeu! Nici mărturie nu-I trebuie, nici descoperire, nici arătare, căci îi va judeca pe toți cei care au fost, de la Adam până la sfârșit, pe elini și pe evrei și pe eretici și pe toți care au fost în creștinătatea cea dreaptă și au greșit.

Pe toți deci îi va învia Dumnezeu în acea zi înfricoșătoare și îi va aduna. Și se vor descoperi cele ascunse ale tuturor, faptele lor și cuvintele, în mijloc[ul tuturor], vicleniile și urâciunile. Și de toate acelea avem a da răspuns și a lua muncă. Căci nu va fi ceva ascuns care să nu se descopere atunci, nici taină care să nu fie arătată. Dumnezeu va descoperi deci și va pune păcatele noastre înaintea feței tuturor.

Ce vom face deci, când se va arăta Judecata cea înfricoșătoare, cu cutremur și cu râu de foc, și noi vom sta înaintea ei și vom fi vinovați de a nu ne putea pocăi [atunci] și [vom fi] cu osândă fără de răspuns? O, ce vom face atunci, fraților, când nimeni nu va fi ca să stea pentru tine, nici îți va ajuta, nici tatăl tău, nici mama, nici fiul, nici fiica, nici nepoții?

Căci toți, atunci, fiecare va sta de nevoia lui și de alții nu se va putea îngriji. Că fratele nu va putea ajuta acolo, nici sora, nici soțul, nici soția, nici vecinii, nici cunoscătorul, nici înțeleptul, nici cunoscuții, nici aurul avuției, nici nimic altceva ce este omenesc, că acelea toate nestătătoare vor fi și ținute cu frică și cu teamă de osândă. Și singuri vom sta înainte[a lui Dumnezeu] și vom fi judecați cu frică și cu cutremur mult, ori bogat de va fi, ori sărac[4], ori mare, ori mic, ori boier, ori slugă, ori de este femeie, ori bărbat, ori bătrân, ori tânăr, ori cinstit/ slăvit, ori neștiut, ori însuși și cel care este îmbrăcat și poartă veșminte împărătești. Ci numai un singur ajutor vor avea: fiecare ce a lucrat/ ce a făptuit bine. [Din care vor primi] ori îndreptare, ori osândă.

Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit și a chemat pământul. De la răsăritul soarelui și până la apus și din Sion frumusețea frumuseții lui Dumnezeu. Aievea va veni Dumnezeul nostru și nu tace. Foc înaintea Lui se va aprinde și împrejurul Lui vifor mare (cf. Ps. 49, 1-4).

Nor și negură împrejurul Lui. Dreptatea și judecata și îndreptarea[5] scaunul[ui] Lui. Foc înaintea Lui, înainte-I merge și arde împrejur pe vrăjmașii Lui (cf. Ps. 96, 2-3). Că vine să judece pământul. [Ca] să judece lumea întru dreptate (cf. Ps. 97, 10-11)[6].

Cu cuvinte are a întreba Dreptul Judecător despre fapte, pe fiecare cum a lucrat [pentru mântuirea sa]. Iar pe cei drepți și buni îi va pune de-a dreapta Sa, ca pe binecuvântații Părintelui [Său]. Întru îndulcirea care este pregătită lor în Împărăție îi va chema și îi va pune, [pentru ca] în vecie să se veselească. Iar pe cei vicleni și păcătoși îi va pune de-a stânga și se vor arăta ca blestemați și îi va trimite în acel foc nestins care e gătit demonilor și îi va judeca pe ei ca în veci să se muncească, după cum auzim și cuvântul Evangheliei:

[Evanghelie:] „Zise Domnul: «Când va veni Fiul omului în slava Lui și toți Sfinții Îngeri cu Dânsul, atunci va sta pe scaunul slavei Lui. Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile și îi va deosebi pe ei unul de altul, așa cum un păstor desparte oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Lui, iar caprele de-a stânga»”.

[Tâlcul:] Întru frica și pentru pregătirea celor care vor auzi spune Hristos, Dumnezeul nostru, lucrul cel înfricoșător al venirii Sale. Întâia venire a lui Hristos, fraților, când a venit pe pământ ca să ne mântuiască pe noi, a fost întru sărăcie și întru multă lipsă de cinste și în hulă și în ocări.

De aceea zice: când va veni întru slava Sa, întru venirea celei de-a doua, cu slavă și cu putere va veni, Îngerii slujindu-I Lui, și cu frică și cutremur vor sta înaintea Lui. De aceea, Prorocul Daniil arată, zicând: Am văzut până când s-au pus scaunele și pe Cel vechi de zile șezând. […] Și râu de foc curgea pe dinaintea Lui și mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui și zeci de mii de zeci de mii slujeau Lui. Judecătorul a șezut și cărțile au fost deschise (Dan. 7, 9-10).

Când vor fi toate acestea, cine va răbda sau cine va avea îndrăznire? De aceasta Daniil Prorocul s-a spăimântat și s-a cutremurat. Dar noi, păcătoșii și greșiții, ce vom face, când vom merge acolo?

Că întâi îi va separa Dumnezeu pe cei păcătoși de cei Drepți și îi va așeza pe cei Drepți de-a dreapta Sa și îi va izbăvi pe ei și-i va elibera din groază și din frica lor. Și atunci va striga către ei: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția care e gătită vouă, de la începutul lumii.

Acum sunt amestecați [în lume] Drepții cu păcătoșii, iar atunci vor fi cu totul separați. Căci oile se numesc Sfinții, pentru blândețea lor și liniștea[7] și împăcarea [lor]. Fiindcă și roadă aduc nouă Sfinții și folos, ca și oile: și lână dau – prin care se înțelege acoperământ dumnezeiesc și duhovnicesc – și cu lapte hrănesc – prin care se înțelege [că] hrănesc cu [dreapta] cuviință sufletele noastre, spre folos și spre mântuire.

Iar capre se numesc păcătoșii, căci prin râpe umblă, prin fărădelegi și prin prăpăstii. Fără de rușine sunt și fără de roadă păcătoșii, ca și caprele. Însă oile și caprele de aceeași fire sunt, după cum Drepții și păcătoșii au aceeași fire [omenească]. Și-i va despărți pe ei Dumnezeu. Și nu Îi vor trebui mărturii, pentru că El Însuși este și Martor, și Judecător.

[Evanghelie:] „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: «Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția care e gătită vouă, de la întemeierea lumii. Am flămânzit și Mi-ați dat de mâncare, am însetat și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați dus la casele voastre, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și ați venit la Mine!».

Atunci au răspuns Lui Drepții și au grăit: «Doamne, când Te-am văzut flămând și Ți-am dat de mâncare sau însetat și Ți-am dat să bei? Când Te-am văzut străin și Te-am adus în casele noastre sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit către Tine?». Și a răspuns Împăratul, zicând lor: «Adevărat grăiesc vouă, întrucât ați făcut unora din acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut»”[8].

[Tâlcul:] O, glasul cel dulce la auzire! O, câtă cinste nespusă și nepovestită, căci a zis: „binecuvântații Părintelui Meu”! Îi laudă pe cei aleși și vrednici, [spunându-le] că e gătită lor Împărăția, de la începutul lumii, [adică] mai înainte de a fi oamenii, El pregătise Drepților dulceața aceea care va să fie, pe care o știa Dumnezeu.

Iar Dumnezeu va grăi numai creștinilor (căci lor le-a fost dată Evanghelia Lui și legea), iar către cei necredincioși niciun cuvânt al Lui nu va fi atunci. Fiindcă [aceștia] vor fi toți osândiți, de aceea se spune că nu vor învia necurații la Judecată [Ps. 1, 5] (ceea ce se înțelege că nu vor învia ca să se judece, ci ca să se muncească).

Fiindcă grăiește și în altă parte, [spunând] că: [atunci] când se va ivi semnul Fiului omului pe cer, atunci vor plânge toate neamurile pământului [Mt. 24, 30], având doar gândul spre judecată și spre osândă. Iar acum cuvântul este către creștini, după cum am zis.

Și către unii va grăi Dumnezeu cu dragoste și numai pe acești Drepți cu cinste îi va învrednici, iar pe păcătoși îi va munci, nu ca pe ceilalți, ci are să-i lase nejudecați – ceea ce se înțelege că Drepților are să le răsplătească, pentru că sunt Drepți, iar păcătoșilor pentru că sunt păcătoși.

Fiindcă pe toți îi va judeca pentru toate [lucrurile lor]: și pentru fapte, și pentru cuvinte și pentru gânduri, după cum însuși Domnul grăiește Ucenicilor Lui și din multe locuri din Sfânta Scriptură cunoaștem, că va dărui cinste pentru fapte bune și muncă pentru păcate.

Iar către unii [către creștini] grăiește Dumnezeu cu drag, [spunându-le] că are să Se arate, fiindcă numai aceștia Îl caută. Și pe aceștia mai înainte are să-i judece și cu nevoie/ cu durere va să fie creștinilor [care păcătuiesc].

Drept aceea se cade tuturor creștinilor să fie cu dragoste unul către altul. Căci după aceasta vor cunoaște, zice, că sunteți Ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul [In. 13, 35]. Fiindcă dragoste tare are cel care îi iubește pe săraci și căruia de cei de aproape ai lui îi este milă și îi ajută. Căci în niciun chip nu se poate schimba [omul de la rău spre virtute], decât cel care are dragoste către toți oamenii.

De aceea spune limpede despre nevoia creștinilor și despre sfârșitul/ răsplătirea[9] lor. Așa ne înspăimântă pe noi și ne învață, [ca,] dacă suntem oameni, să fim iubitori de oameni. Că și noi vom avea nevoie atunci ca să fim iubiți de către Acel Judecător drept. Fiindcă Drepții au plată, iar nemilostivii nemiluire, iar celor milostivi [le dăruiește] miluire. Căci cine miluiește, lui Dumnezeu dă, [măcar] cât de puțin: [și] cu mare ispravă/ răsplată îi va plăti. Căci ce este vrednicia [noastră] în comparație cu acea Împărăție?

Așadar, adevărat este că, de la cei care pot, Dumnezeu cere iubire de oameni, iar de la cei ce nu pot, destul este acelora numai cu vrerea inimii să-i miluiască [pe cei sărmani]. Căci în toate părțile [din Scriptură] Dumnezeu [ne] învață iubirea de oameni. Fiindcă, dacă suntem puternici, toate trebuie să le împlinim, iar de nu, ținând cont de neputință, să ne nevoim să le împlinim. Căci Domnul și Dumnezeul nostru nu va cinsti [pe nimeni] și nici nu va munci/ chinui [pe cineva] mai înainte de a-l judeca, fiindcă este iubitor de oameni și îndelung răbdător. Și pe noi spre acestea ne învață, fiindcă nu va munci mai înainte de întrebare pe cei ce au greșit. În felul acesta vor fi fără răspuns cei ce vor fi judecați și osândiți și munciți.

Binecuvântații se numesc Sfinții, căci Tatăl îi primește pe ei și moștenitori Împărăției i-a făcut pe ei, ca să arate că Dumnezeu i-a făcut părtași slavei Sale și [îi consideră] ca [fiind] fiii Săi. Nu zice: Luați!, ci: Să moșteniți [Împărăția] ca pe o moștenire pe care un părinte este dator a o da ca bogăție feciorilor lui.

Iar frații cei mai mici îi numește pe Ucenicii Lui sau pe toți sărmanii împreună. Căci tot sărmanul care este creștin bun și mulțumitor este frate lui Dumnezeu, deoarece și Hristos trăia în umilință și în sărăcie[10].

Căutați, deci, fraților, și păziți dreptatea lui Dumnezeu și vă minunați de milostivirea Lui și de ieșirea/ pogorârea Lui, cum a propovăduit Sfinților și i-a iubit și i-a primit. Vedeți și înțelepciunea cea bună a acelora și să știți că, pentru smerenia și blândețele [lor], Dumnezeu și Domnul mărturisește și propovăduiește despre ei, câte [fapte bune] au făcut pentru sărmani și [pe câți] i-au luat la ei[11] ca o jertfă i-au adus Lui.

[Evanghelie:] „Atunci va zice și celor de-a stânga: «Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel de veci, care e gătit diavolului și îngerilor lui! Am flămânzit și nu Mi-ați dat de mâncare, am însetat și nu Mi-ați dat să beau, străin am fost și nu M-ați dus în casele voastre, gol și nu M-ați îmbrăcat pe Mine, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat pe Mine». Atunci vor răspunde aceia, grăind: «Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniță și nu Ți-am slujit Ție?». Atunci va răspunde lor, zicând: «Adevărat grăiesc vouă, pentru că nu ați făcut unuia din aceștia mici, nici Mie nu Mi-ați făcut!». Și se vor duce aceia în munca veșnică, iar Drepții întru Împărăția veșnică”.

[Tâlcul:] Vai de toți păcătoșii și mai vârtos [vai] nemilostivilor! Fiindcă Drepții și cei milostivi sunt moștenitori ai Împărăției, pentru că dragostea au împlinit, care este culmea virtuților. Dragostea este slava milosteniei. Iar nemilostivii și nedrepții vor fi trimiși în foc, pentru că au strâns urâciune, culmea și rădăcina tuturor relelor și se împotrivesc iubirii cu răutate, iar slava urâciunii este nemilostivirea.

Cei milostivi Îl închipuie pe milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, iar nemilostivii pe nemilostivul și urâtorul de oameni diavol închipuie. De aceea, pe cei care vor fi de-a stânga îi va trimite Dumnezeu în focul pe care l-a gătit diavolului și îngerilor lui, pentru că nemilostivi sunt dracii și cu răutate pururea și cu vrajbă sunt către noi și pentru aceea se gătește lor focul de veci. Și într-aceeași muncă osândi-se-vor și păcătoșii, fiindcă au umblat în voia dracilor și de aceea, pentru faptele lor, sunt blestemați. Căci Dumnezeu nu a pregătit focul pentru oameni, nici muncile nu le-a făcut pentru noi, ci pentru diavol, iar noi ne-am făcut noi înșine vinovați muncilor.

Să ne înfricoșăm de acum, dacă am înțeles, fraților, că aceia ce sunt de-a stânga nici ca desfrânații, nici ca răpitorii, nici cu altceva ce-ar fi greșit vor fi osândiți, ci pentru că nu i-au miluit pe cei care le cereau și care aveau nevoie de ajutor de la ei. Căci tot omul care va avea mult și nu va milui este răpitor și cămătar, chiar dacă nu ar obidi pe nimeni. Fiindcă adevărat este că [averea,] atâta cât vor avea bogații, din destul și mai mult decât le trebuie, pe aceea ei o răpesc de la cel care are nevoie și nu o dau altora.

Căci dacă bogații și-ar fi pus avuția împreună, n-ar fi niciodată cei sărmani în nevoie. Dar pentru că au încuiat-o pe aceasta și și-au strâns bogății pentru ei, pentru aceia săracii sunt în nevoie. De aceea, bogații cu adevărat sunt răpitori și nemilostivi, căci pe toți pe care i-ar putea îngriji îi obidesc și nu le dau lor [ajutor].

Iar dacă se osândesc cei care nu miluiesc din avuția lor, cu cât mai vârtos vor fi osândiți cei care răpesc munca celorlalți și se îmbogățesc din lacrimile și cu sângele celor săraci! După aceștia și [voi] alții, câți [sunteți] care lucrați cu alte păcate și cu iubirea dulceții/ desfătărilor și cu necurăția, nu vă înșelați, pentru că tot desfrânatul și necuratul și cămătarul, după cum grăiește dumnezeiescul Apostol, nu vor avea parte [în] Împărăția cerului [cf. I Cor. 6, 9-10].

Pentru aceasta, se vor duce aceia în munca de veci, în Drepții în viața de veci. Căci, după cum Sfinții au nesfârșită și în veci bucurie, la fel și păcătoșii și nedrepții vor avea muncă nesfârșită și în veci.

De aceea, fraților, să o luăm înaintea Judecății, cu chip de mărturisire, cu lacrimi și cu suspine și cu milostenie și cu îndurare față de săraci lui Hristos să-I slujim. Să hrănim pe săraci pentru ca [și noi] să ne hrănim de la masa lui Dumnezeu [cf. Mt. 8, 11; Lc. 22, 30 etc.]. Să dăm să bea celor însetați, pentru ca să locuim și să ne odihnim la apa odihnei [Ps. 22, 2].

Să-i aducem în casele noastre pe cei străini și fără de locuință, pe cei goi să-i îmbrăcăm, ca întru acoperământul Dumnezeului cerului [Ps. 90, 1] să ne primească pe noi și să ne sălășluim la izvorul Raiului în veci. Bolnavii să-i cercetăm, pentru ca Cel ce a purtat neputințele omenești [cf. Mt. 8, 17], Domnul, să cerceteze și neputințele noastre și să ne vindece. Și să mergem la cei care sunt în temniță, ca să ne izbăvim de acele temnițe [ale Iadului], care vor fi, și de munci.

De acestea, de toate [, de milă și de iubire de oameni], să fim, fraților, tari și bogați. Și să slujim celor cărora le sunt de trebuință cele ale trupului, pe cât ne e puterea, să slujim [pentru] trebuința/ nevoia lor. Și celor care sunt flămânzi duhovnicește și însetați și înstrăinați și goi și bolnavi și care sunt în temnițe, duhovnicește să le dăm duhovnicește din ce le trebuie.

Pe arhierei și pe preoți și pe învățătorii duhovnicești să-i ascultăm, în toate chipurile să le slujim întru cele ce ne învață bine, pentru ca să ne izbăvim de partea cea stângă și să scăpăm și de acea înfricoșătoare și groaznică Judecată [și] de cei ce sunt trimiși în focul cel nestins și să fim puși alături cu Sfinții cei aleși, care sunt de-a dreapta, învrednicindu-ne acelui glas dulce și fericit împreună cu cei pe care îi cheamă cu binecuvântarea Tatălui, întru binecuvântata Împărăție a cerului, nesfârșită și fericită. Căreia cu toții să ne învrednicim, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, că Lui I se cuvinte toată cinstea și slava și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.


[1] În original: bucinele glăsi-vor foarte.

[2] Idem: spargere.

[3] Idem: să ne isprăvim.

[4] Idem: measerŭ.

[5] În text: tocmeala.

[6] E altă traducere decât cea din Psaltirile coresiene, ceea ce înseamnă că traducătorii Cazaniei nu le-au redat întocmai, deși se pare că, totuși, s-au uitat peste ele. E adevărat, însă, că aici versetele scripturale sunt, mai adesea, împletite cu discursul omiletic, parafrazate.

Însă cei care au transliterat textul coresian au oferit o punctuație total eronată în aceste versete (orientându-se după cum ar trebui să sune logic, când, de fapt, este vorba de profeții vechitestamentare eliptice și foarte tainice), pe care, de altfel, nu le-au identificat decât parțial, și anume doar acolo unde există un element de atenționare în această privință.

[7] În text: linìia.

[8] După cum se observă (și s-a observat și până acum), textul evanghelic se repetă, dar totuși nu este identic cu cel de mai sus. Și aceasta pentru că pericopa inițială reprezintă un adaos al preoților Iane și Mihai din Șchei față de textul original slavon din care au tradus.

Așa încât au tradus de două ori aceeași pericopă evanghelică, o dată la începutul predicii și a doua oară în text, dacă nu cumva au luat pericopele inițiale din Tetraevanghel. Însă, în mod evident, textul evanghelic tradus după varianta slavonă a Omiliarului patriarhal este puțin diferit decât cel așezat în capul predicii.

[9] În text: isprăvirea.

[10] Idem: Și Hristos întru meserătate și în sărăcie viià.

[11] Le-au purtat de grijă, fie prin îngrijirea lor în boli și în sărăcie, fie prin povățuirea, îndreptarea și înțelepțirea lor.

Diaconul Coresi, Predică la Duminica desfrânatului

Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Duminica a șaptesprezecea

La Liturghie. Evanghelia desfrânatului

(Luca 15, 11) Zise Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi feciori. (12) Și zise cel mai tânăr părintelui [său] : «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția. (13) Și nu după multe zile, adună totul feciorul cel mic și se duse într-o parte [a lumii], departe, și acolo risipi avuția lui. Trăia cu desfrânatele[1]. (14) Risipi el [ceea ce era] al lui, tot.

Fu foamete tare într-acea parte [de lume], și acesta începu a flămânzi. (15) Și merse [și] se lipi de unul ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui să pască porcii. (16) Și jinduia să-și sature pântecele lui[2] cu rădăcinile pe care le mâncau porcii. Și nimic nu-i dădură lui.

(17) El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. (18) Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: (19) Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă [mai] numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții tăi».(20) Și se sculă [și] se duse către părintele lui.

Încă era el departe [când] îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă[3], căzu pe cerbicea/ gâtul lui și îl sărută pe el. (21) Zise fiul: «Părinte, am greșit la cer și înaintea ta și de acum nu [mai] sunt vrednic a mă numi fiul tău». (22) Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare[4] în picioare. (23) Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. (24) Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!» Și începură a se veseli.

(25) Fiul lui cel mai mare era în sat. Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri. (26) Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?». (27) El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». (28) [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el. (29) El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei. (30) Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat».

(31) El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt. (32) Ți se cade [ție] să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

Învățătură din această Evanghelie

Cuvântul 2

Bun și dulce este Dumnezeu către toți și iubitor de oameni și îndelung răbdător. Și toată milostivirea Sa Își arată spre cei greșiți, iar spre cei Drepți totdeauna Se arată ca și cum ar fi mai greu de înduplecat[5]. Iar păcătoșilor repede este ajutător și milostiv și-i îmbărbătează pe aceștia cu bune cuvinte și grăiește: Viu [sunt] Eu, Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, până nu se va întoarce și să fie viu [Iez. 18, 23].

Și iarăși grăiește: Au doară cel căzut nu se va ridica?[6]. Sau: [Pentru] cel ce se întoarce, nu Mă voi întoarce?[7]. Și iarăși: Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul, și Mă voi întoarce către voi [Zah. 1, 3; Mal. 3, 7].

Iar celor Drepți așa le grăiește Domnul: că dacă ar face omul toată dreptatea și tot adevărul și dacă s-ar întoarce și va face păcatul, de aceea nu voi mai pomeni dreptatea lui, ci în păcatele lui va muri [cf. Iez. 18, 24].

Cu dreptate Domnul are întrebare către Sfinți și către păcătoși, cu milă și cu bună milosârdie și dulceață. El Însuși știe aceasta, că de îl va speria pe cel ce a greșit, îl va surpa pe el întru mâhnire. Iar pe cel Drept, dacă îl va ferici, îl va slăbi pe el de la virtuți. Drept aceea, deci, îl miluiește pe cel păcătos, iar pe cel Drept îl oprește [de la laudă].

Căci zice că: Înfricoșător este Dumnezeu întru toți care sunt împrejurul Lui [cf. Ps. 81, 1 și Ps. 95, 4]. Dar cine sunt cei care sunt împrejurul Lui? Cu adevărat, sunt toți Sfinții care se aproprie de El prin fapte bune. Iar tuturor celorlalți, celor care greșesc, pururea le caută Domnul mântuire și doctorie și vindecare de păcate. Pocăința le-a dăruit-o lor. Și nu încetează niciodată a învăța despre pocăință și despre întoarcere, ci cu cuvinte și cu pilde și cu măiestrii ne îmbărbătează pe noi spre pocăință.

Drept aceea și această pildă ce stă de față, înaintea noastră o pune. Și este deci despre vina aceasta [și] așa grăiește:

[Evanghelie:] „Zise Domnul pilda aceasta: un om oarecare avea doi feciori. Și zise cel mai tânăr părintelui său: «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția”.

[Tâlcul:] Această pildă descoperă și arată tăria pocăinței păcătoșilor și marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Și cu aceasta cheamă pe toți care sunt în păcate. Căci om se numește și se cheamă iubitorul de oameni Dumnezeu, Părintele [nostru]. Iar feciorii [reprezintă] două cinuri/ cete/ grupuri de oameni: Drepții și păcătoșii.

Dreptatea, deci, de demult este avuția firii omenești. Drept aceea, feciorul mai mare închipuie pe cei Drepți, pentru că aceia au dreptate. Fiindcă din început, așadar, era dreptatea și strălucea luminat, iar firea omenească avea frumusețea dreptății în mod desăvârșit, de la începutul lumii. Căci zice: A văzut Domnul toate câte a făcut, și acestea erau foarte bune[8] [cf. Fac. 1, 31]. Iar păcatul s-a născut mai pe urmă și a fost rău. După călcare[a poruncii lui Dumnezeu] fu păcatul. De aceea și rațiunea/ înțelegerea [celor dumnezeiești] s-a clătinat și a slăbit și s-a subțiat [în oameni].

A zis feciorul mai mic părintelui: „Dă-mi partea de avuție ce mi se cuvine”. Și a împărțit lor deopotrivă, ceea ce se înțelege că i-a lăsat pe ei după voia lor, ca un iubitor de oameni și de fii. Deci a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deopotrivă, rațiune și voință liberă[9]. Le-a dat lor soarele, luna, stelele, pământul și tot ce e pe el. Deopotrivă le-a dat amândurora, ca să nu aibă mai mult pe această lume Drepții decât nedrepții și păcătoșii. De aceea, deci, [zice] că Dumnezeu face să lumineze la fel soarele peste toți, peste cei buni și peste cei răi, și la fel face să plouă [cf. Mt. 5, 45] și toată bunătatea [Lui] o dăruiește lor în mod imparțial.

Iar feciorul cel mai tânăr a văzut cerul și pe Dumnezeu și a zis că mă voi duce [cf. Mt. 28-29][10]. A văzut roadele pământului și nu le-a primit pe acelea precum se cuvenea, pentru că întru legea lui Dumnezeu nu vroia să umble, ci spre Drepții și spre Sfinții și spre Prorocii Lui cu viclenie cugeta.

A luat deci soarele întru îndulcirea sa, necuratul și păcătosul, și celor care erau dăruite lui, făpturilor [lui Dumnezeu care erau] spre slujirea lui, el li s-a închinat lor ca lui Dumnezeu. Cinstea darurile, iar pe Cel care le dăruise nu-L cunoștea. Și s-a închinat făpturilor, [iar] nu Făcătorului.

Iar feciorul cel mare și Drept a primit toate acestea întru slava lui Dumnezeu. A văzut cerul și din frumusețea făpturii/ creației a cunoscut pe Ziditorul său [cf. Rom. 1, 20]. A văzut, zice, cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit [cf. Ps. 8, 4, LXX[11]]. A văzut, deci, lumea aceasta, și a mulțumit și a preaslăvit pe Domnul, Cel ce a înfrumusețat-o pe ea. Căci Drepții laudă și se minunează de creații[le lui Dumnezeu] și pe Creator Îl slăvesc și I se închină Lui.

Iar nedreptul și păcătosul rău a văzut și rău a înțeles și rău s-a închinat.

Așadar, toți oamenii au rațiune și, totodată, au și voință liberă. Prin voința liberă, umblă fiecare cum vrea. Că pe nimeni nu-l silește Dumnezeu, ca să vină la bine ori la rău. Ci după voia sa, cine cum se va pleca, [îi va fi] lui sau bine, sau rău.

Dar se cuvine tuturor oamenilor să viețuiască bine și cu bună plăcere spre Dumnezeu, deși au rațiune și voință liberă. Fiindcă lăudat este cel care de bună voia lui este bun, nu de vreo nevoie care vine spre el. Ci, mai vârtos, tuturor creștinilor nu li se cuvine, nici le e dat să-și îndrepte poticnirea păcatelor/ căderea în păcate de nevoie. Căci nu încununează Dumnezeu pe cei care se lasă de rele de nevoie/ din cauza necazurilor, ci pe cel care face binele din bună voia sa. Căci nu este vrednic cel ce este bun din fire, ci acela care este din voia sa și aceea [acea bunătate] este lăudată și mântuitoare.

Deci ce a făcut feciorul cel mic, de a luat bogăția și rău trăia și rău umbla?

[Evanghelie:] „Și nu după multe zile, adună totul și se duse într-un loc, departe. Și acolo risipi avuția lui, viețuind desfrânat”.

[Tâlcul:] Omul cel ce se află aproape de Dumnezeu, nimic nu face ca să fie vrednic de pierzare. Drept aceea și Prorocul grăiește: Mai înainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin [Ps. 15, 8]. Iar cel care se îndepărtează de Dumnezeu lucrează toate relele și spurcăciunea și amărăciunea și se chinuiește, după cum iarăși grăiește David: Că iată, cei care se îndepărtează de Tine pier [Ps. 72, 27 LXX].

[Evanghelie:] „Risipi el toate ale lui. Și fu foamete tare într-acea parte. Și acesta începu a flămânzi”.

[Tâlcul:] A pierdut tot darul pe care îl avea de la Dumnezeu și în scădere de tot a fost păcătosul. Căci cel care lucrează pentru Domnul, se satură din cuvintele Lui dumnezeiești (fiindcă Acesta zice că cine va lucra, va mânca [cf. II Tes. 3, 10]), iar oamenii care lucrează pentru păcat se topesc de foame și se lipsesc, și foamea îi prinde pe ei. Nu foame de pâine și de apă, ci foame după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, [acolo] unde frica și legea lui Dumnezeu nu sunt, acolo este foamete mare. Fiindcă începutul mântuirii noastre este frica de Dumnezeu [cf. Ps. 110, 10] și rădăcina tuturor darurilor/ virtuților ce sunt în noi legea lui Dumnezeu este. Însă nu există nici legea lui Dumnezeu fără frică și nici frică fără lege. Fiindcă legea, așadar, din întocmire [dumnezeiască] are frica drept slujitoare, iar frica, din [aceeași] întocmire, are legea drept judecător.

Unde milostenia și dragostea și dreptatea nu izvorăsc, acolo este foamete mare. Unde grâul înțelepciunii celei bune și strugurele curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. Și unde este lucrul celor vicleni din destul, acolo e împuținare și scumpire a darurilor celor bune și a lucrătorilor celor buni. Și cine nu se teme de Domnul, departe fiind de El, flămânzește și moare de foame și se lipsește. Iar cei ce se tem de Domnul și viețuiesc după învățăturile Lui au slavă și bogăție [de har] în casele lor.

Și acelora care, mai vârtos, împart și dau celor sărmani, va fi dreptatea lor ca să locuiască [în ei] în veci. Căci frica de Dumnezeu este izvorul vieții, încât face omul să se ferească de cursele morții. Iar de sfârșitul cuvântului, de acesta toți să ascultați: Teme-te de Dumnezeu și păzește învățătura Lui! [Eccl. 12, 13]. Căci acest cuvânt este pentru tot omul. Fiindcă, de păcătuiește omul, nu-i vine lui aceeași foame ca atunci când întârzie întru păcate și risipește toată avuția cea bună și harul [de la Dumnezeu].

Deci bine este ca să nu păcătuiască omul, fiindcă, mai întâi, bună este aceasta sufletului. Dar din cauza neputinței firii noastre și prin negrija lenei ne lăsăm biruiți, împiedicându-ne și vrăjmașul. Deci iarăși să ne întoarcem spre pocăință, pentru ca foamea să nu ne ajungă pe noi și să nu omoare sufletele noastre. Deoarece a doua împodobire [a noastră] este, după păcate, spovedania și pocăința și întoarcerea spre Dumnezeu, iar cu acelea ne vom și mântui.

Drept aceea, se cade să ne nevoim cu bună nevoință, [ca să ieșim] din lucrul cel rău spre lucrul cel bun și să fim leneși spre cele rele, iar către cele bune să ne nevoim. Pentru că nu este aceasta până în sfârșit, ca să înainteze spre rău, ci acela care va fi de tot întru păcate, va avea pierdere și osândă. Iar cel care nu păcătuiește cu nimic este al lui Dumnezeu sau bărbat dumnezeiesc. Iar cel ce păcătuiește și se întoarce spre viața nevinovată, [acest] lucru [vrednic] de bărbat înțelept este, care mai apoi la [ceea ce este de] folos îl duce.

[Evanghelie:] „Și merse de se lipi de unul dintre cetățenii ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii. Și jinduia să-și sature pântecele lui de mâncarea pe care o mâncau porcii și nimeni nu-i da”.

[Tâlcul:] Omul care e învățat cu dulceața acestei vieți nu se oprește niciodată a alerga spre cele rele, ci în toate zilele caută cum să-și sature trupul său și să-și umple pofta lui. De aceea, cine se apropie de necurații draci, [înțelege că] duhuri viclene sunt. Căci un duh este duhul curviei și altul al sațiului, altul al iubirii de argint, iar altul al slavei deșarte și [altele sunt] ale altor și altor păcate. Acestea toate duc omul spre pierzare și îl surpă.

Iar unul dintre cetățeni se înțelege că este mai marele dracilor. Căci cine se va apropia de Domnul, va fi un duh cu El, după cum grăiește Apostolul: Cine se va apropia de Domnul, un duh este [cu El] [I Cor. 6, 17]. Astfel, deci, și cel ce se apropie de Satana, în chipul năravului său va fi.

[Evanghelie:] „Îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii”.

[Tâlcul:] Sat se cheamă toate năravurile de păcate, iar porcii [sunt] cugetele păcatelor. Și, deci, toți câți se vor întina întinării și cu păcatele cele rele se îndulcesc și se veselesc, porci se numesc și în chipul acelora sunt. Și întâi mitarnicii/ cei care primesc mită și tâlharii și ucigașii și furii și bețivii și desfrânații și desfrânatele și asupritorii și cămătarii și răpitorii și toți câți întru necurățiile acestea se întinează, aceia toți se numesc păstori de porci.

Jinduiește deci amărâtul de om ca să se sature și să se îndulcească păcatelor. Și nimic nu îi dau lui și nu se poate sătura, așadar, de dulceață. Și nici nu se pot umple de îndulcire cei care sunt învățați într-acestea, fiindcă dulceața păcatelor nu va trăi, nici nu va rămâne, ci împreună vor fi și vor pieri.

Mâncarea aceea porcească închipuie păcatul, fiindcă are și dulceață și scârbă, căci pentru puțină vreme îndulcește și pentru veșnicie îl muncește [pe om]. Căci câte sunt în lumea asta luminate și de dorit, multă trudă și osteneală cer, iar dulceața [celor păcătoase] puțină [muncă cere] și puțin timp [de nevoință].

Fiindcă însăși viața aceasta a noastră este înjugată cu mai multă trudă decât cu veselie.

Iar dacă nu s-a putut sătura desfrânatul, ca să se îndulcească de poftele lumii acesteia înșelătoare, el și-a adus aminte – căci, așadar, se învăța din chinurile lui – și s-a întors. Deci s-a dojenit pe sine și s-a înfrânt și s-a smerit păcătosul de călcarea [poruncilor], iar răutățile lui îl osândeau pe el și îl judecau.

[Evanghelie:] „El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi». Și se sculă [și] se duse către părintele lui”.

[Tâlcul:] Așadar, când greșim ne aflăm afară de noi înșine, suntem deci afară de cugetul nostru și fără de minte suntem. Iar când împlinim învățătura lui Dumnezeu și facem dreptatea, atunci ne întoarcem întru noi înșine. Căci feciorul cel desfrânat și-a venit în minte, s-a întors, după cum a zis: Întoarce-te, sufletul meu, întru odihna ta [Ps. 114, 7], căci repaosul/ odihna sufletului viața și mântuirea este.

Trei chipuri [de oameni] deci se mântuiesc: cel ce lucrează și cel ce slujește și feciorul cel bun. Căci robul face bine din frica bătăii, după cum grăiește David: Se rănește cu frica Ta trupul meu și de judecățile Tale m-am temut [cf. Ps. 118, 120]. Iar slujitorul, ca să primească plată, bine și cu rânduială face [poruncile] lui Dumnezeu, după cum zice iarăși Dumnezeiescul David și grăiește: Plecat-am inima mea ca să facă dreptatea Ta în veac, pentru răsplată [Ps. 118, 112].

Iar feciorul, pentru dragostea ce are către Dumnezeu și Părintele [său], lucrează după învățătura Lui, după cum David mărturisește, grăind: Cât de mult am iubit poruncile Tale și legea Ta, Doamne, și în toate zilele învățătura mea este [Ps. 118, 97]. Și iarăși: Ridicat-am mâinile mele către poruncile Tale și pe acelea le-am iubit și am cugetat la îndreptările Tale [Ps. 118, 48]. Și iar: Minunate sunt mărturiile Tale, drept aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu [Ps. 118, 129].

Și când se va afla cineva în chipul feciorului și va fi departe [de Dumnezeu] pentru păcate și îi va vedea pe alții primind darurile duhovnicești și cuminecându-se cu Trupul și Sângele cele dumnezeiești, atunci se cade lui cu pocăință și cu umilință cuvintele acestea să le grăiască întru sine: „Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi”.

Căci cine va zice că mult am mâniat a Ta îndulcire și bogăția darurilor Tale am risipit și jinduiește să se alăture slujitorilor: și acesta este un lucru mare! Fiindcă slujitorii se numesc chemați, prin care se înțelege cei învățați la Botez, cei care n-au ajuns încă să fie feciori/ fii – căci cu sfântul Botez oamenii primesc numele de fii – și care nu au numai dulceață sufletească, ci și hrană. De aceea vorbește despre slujitorii care se satură.

Însă unele sunt cuvintele celor care se pocăiesc și altele darurile lui Dumnezeu pentru cei care primesc pocăința. Cine vine la pocăință să nu ceară Împărăția Cerului, nici să nu i se pară lui că este vrednic vieții celei veșnice, ci numai o singură rugăciune să aibă, [anume] ca să scape de gheena și de munca de veci. Și de aici el să aștepte puțin, iar Dumnezeu îi va dărui lui multă bunătate.

[Evanghelie:] „Și el fiind încă departe, îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă, căzu pe gâtul lui și îl sărută pe el”.

[Tâlcul:] O, mare minune! Numai cât își aduse aminte acel fecior desfrânat de pocăință și Părintele imediat îi întinse iubirea Sa de oameni. N-a așteptat să primească cuvintele mărturisirii/ spovedaniei lui, ci face după cuvântul ce îl grăise, că Mai înainte, zice, de a Mă chema, zic: iată Eu! [cf. Is. 65, 24].

L-a văzut pe fiul Său de departe venind și l-a întâmpinat pe el, căci mai înainte apucă Cel blând și de oameni iubitor. Nu se aștepta feciorul să vină până la el, ci El i-a mers înainte de îl îmbrățișă și îl sărută, arătând toată iertarea Sa până la sfârșit și milostivirea Sa.

Căci Dumnezeu caută numai întoarcerea păcătosului care este cu osârdie și pocăința care este din tot sufletul și înfrângerea inimii lui și îl primește pe el și își varsă milostivirea lui și aleargă către el și cade pe grumazul lui și îl sărută pe el. Căci pentru aceasta a venit în lume, ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, ca și pe acest fecior desfrânat.

[Evanghelie:] „Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare în picioare. Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Slugile sunt Îngerii și arhiereii. Dar și preoții sunt slugi, căci cu cuvântul învățăturii lor îi întorc și pe alții la pocăință. Și îi îmbracă pe ei cu veșmintele darurilor și inel le dau în mâna lor, pecetea creștinească, celor care au lucrare [duhovnicească]. Fiindcă mâna este firea semnului, iar inelul pecetea Sfântului Duh. Căci prin credință și prin lucrare se mântuiește omul. Și în picioare îi pun încălțăminte de sărbătoare, ca să se păzească de scorpie, [adică] de diavolul cel purtător de moarte și să fie gata spre Evanghelie și spre folosul oamenilor. Căci este [faptă] creștinească aceea care folosește aproapelui.

Șarpele de demult a fost biruit și poartă vrajbă/ luptă împotriva celor ce greșesc, după cuvântul: Acesta va căuta capul tău și tu vei căuta călcâiul lui [cf. Fac. 3, 15].

Diavolul află pildă/ prilej a vrăjmăși și, ca să nu-și verse veninul său spre cei ce s-au eliberat din păcate, de aceea au și încălțăminte de sărbătoare cei care se întorc spre paza lor înșiși, ca să poată călca peste șarpe și peste scorpie și peste toată puterea drăcească [cf. Lc. 10, 19] și să binevestească pacea și dulceața/ harul, după cuvânt. Căci frumoase sunt picioarele celor care binevestesc pacea și dulceața/ harul [Is. 52, 7; Rom. 10, 15]!

Cu acestea toate să fie omul înfrumusețat și să se cuminece cu Vițelul cel îngrășat, [adică] să se sfințească prin împărtășirea cu cinstitul trup și sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Vițelul cel îngrășat și junghiat și mâncat este Hristos, căci neispitit este de jugul legii păcatelor și îngrășat întrucât spre această taină a fost împărțit/ pregătit de la întemeierea lumii.

Și înțelege că pâinea pe care o împărțim [în Sfânta Euharistie] se face din grâu, iar după înțelegere este trup. Și Acesta este însuși vițelul cel îngrășat. Căci toți care se întorc din păcate și se învrednicesc de sfânta și înfricoșătoarea cuminecătură, vor fi de-a pururea veselie pentru Dumnezeu Părintele și pentru slujitorii Lui și pentru Îngeri și preoți, fiindcă învie din moarte și din pierzare se află.

[Evanghelie:] „Fiul lui cel mai mare era în sat (lucrând cu adevărat virtuțile întru sine). Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri (în casa lui Dumnezeu glas curat este, fiindcă se prăznuiește). Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?» (fiindcă Îngerii descoperă Drepților taina cea dumnezeiască, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt Îngerii). El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el (ca un Iubitor de fii și Preaînțelept, pe cel ce s-a întors l-a primit, iar pe cel care era [cu El] de-a pururea l-a mângâiat). El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei»”.

[Tâlcul:] Unii îi zic iedului a fi puțină dulceață. Iar alții înțeleg dorința lui, fiindcă grăiește Dreptul că: mie nu mi s-a dat niciodată puțină dulceață, pentru ca să mă veselesc după voia mea.

[Evanghelie:] „Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat». El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt»”.

[Tâlcul:] [Cu alte cuvinte:] Fiindcă pururea făcând cuvântul meu, toate ale Mele le vei moșteni. Acești fii vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, a Părintelui. De aceea nu te îngrijora și să nu ai nicio nedreptate.

[Evanghelie:] „«Ți se cade să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Hristos îi arată că se cuvine cu vrednicie a se veseli și a se bucura de pocăința păcătoșilor. Cine va vedea pe cel mort înviat și să nu se veselească? Sau cine va afla ceea ce a pierdut și să nu se bucure?

Mare lucru și preaslăvit este iubirea de oameni a Domnului nostru și nimeni nu poate să-I mulțumească Lui din din destul! Că nu numai că primește pe cel care se duce de la El și se îndepărtează, ci, mai vârtos, când se întoarce, cu mari daruri îl cinstește și se veselește. Și nu numai caută să îl îndrepteze, ci și cu har îl învrednicește. Și nu numai că nu îi impută [păcatele], ci și răspuns pentru noi dă.

Pentru că mulți dintre Drepți, care lucrează pentru Dumnezeu, de multe ori cârtesc împotriva mântuirii păcătoșilor. Căci cârteau și fariseii atunci spre Domnul, se credeau curați și se îndreptățeau pe ei înșiși, [întrebându-L] de ce primea pe desfrânată și pe vameș. Dar și David se arată cârtind: Până când păcătoșii, Doamne, până când se laudă păcătoșii? [Ps. 93, 3]. Și Amvacum iarăși: Ce este că se lărgește calea păcătoșilor? [cf. Amv. 2-4]. Și Ieremia Prorocul grăiește: I-ai sădit pe ei și au răsărit [cf. Ier. 12, 2]. Și Iliu a grăit: Cel ce se mânie pe cel ce a păcătuit se aseamănă Celui de sus[12], cum este scris. Și mulți alții au cerut să fie mâniere de la Dumnezeu  spre cei ce păcătuiesc și asupresc. Domnul grăiește cu această pildă spre toți cei care se îndreptățesc pe ei înșiși și îi defaimă pe cei ce păcătuiesc[13].

Fie deci ca și voi să fiți drepți, ca și feciorul acela, și iubiți Părintelui. Vă rog pe voi, cei drepți și curați, să nu vă pară rău de mântuirea celor păcătoși, ci mai vârtos să vă bucurați și să vă veseliți cu dânșii, pentru că și Îngerii se bucură de pocăința și de mântuirea păcătoșilor.

Astfel este acum înțelesul acestei pilde, pentru cei care se mânie și mult întreabă și ispitesc cele [ce sunt] despre iertarea păcătoșilor și despre milosârdia lui Dumnezeu și despre rânduirea lor [la pocăință] și pogorârea [Lui], pentru că nu pierde mântuirea lor.

De aceea, fraților, chiar de am fi drepți, să nu ne întoarcem [fața] de la cei păcătoși. Nici de faptul că Dumnezeu îi primește pe ei să nu ne mâniem, nici de judecata lui Dumnezeu să nu ne mâniem, ci să-i primim și să I ne închinăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru cei care s-au îndreptat și s-au mântuit și care vi se păreau [mai înainte] păcătoși. Căci știi, omule, că spre cel care ți se pare ție păcătos, iar el s-a pocăit, spre aceasta cu blândețe și cu milă caută Dumnezeu spre dânsul.

Aceasta știind, fraților, să nu ne mâhnim/ deznădăjduim deloc [de mântuire], nici să uităm nădejdea noastră, viețuind în [lucruri] rele, pentru că pământul lucrat aduce îngrășământ grădinilor. Iar după lucrarea bună, poți ține sufletul în toată rânduiala, în fața neputințelor și a păcatelor, și [acest lucru] ne aduce pe noi la mântuire. De aceea să nu ne descurajăm, căci așa cum nu este cu putință mortului a se ridica și a umbla, așa și celui care se mâhnește/ se deznădăjduiește, nu-i este cu putință să se mântuiască.

Căci precum nu este bine ca, fiind cineva prins de vreo boală, să se junghie pe sine și să se piardă, așa nu este vrednic și nu i se cuvine [cuiva] să se junghie fără milă cu cuțitul mâhnirii [din deznădejde], ci mai vârtos a arăta pocăință și slavoslovie și umilință. Căci acestea, cu adevărat, sunt bune și cu folos și [spre] mântuire.

Și astfel, cu blândețe și cu milostivire și cu dragoste ne va primi pe noi Părintele și Se va pogorî de ne va îmbrățișa pe noi și cu veșmântul dintâi, cel fără de păcate, ne va îmbrăca și cu făgăduința Duhului Sfânt ne va dărui și Împărăției cerului ne va face vrednici, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, că a Lui este slava și stăpânirea întru vecia veacului. Amin.


[1] În original: viia cu curvele.

[2] Idem: Și jeluiia să-șŭ sature mațele lui.

[3] Idem: curse. Verbul vechi era a cura, din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a alerga, a se grăbi, a curge.

[4] Idem: călțunii.

[5] Idem: arată-Se ca cu greu.

[6] Posibil cf. Iez. 18, 21 sau Ps. 40, 8.

[7] Posibil cf. Iez. 18, 21-22 sau II Cron. 30, 9.

[8] În original: și aceastea foarte fură bine.

[9] Idem: înțelesŭ și samovolnicie.

[10] Idem: va fi.

[11] „Fiindcă voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat”.

La fel spune și Ps. 18, 2: „οἱ οὐρανοὶ διηγοῦνται δόξαν θεοῦ ποίησιν δὲ χειρῶν αὐτοῦ ἀναγγέλλει τὸ στερέωμα/ Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria/ firmamentul”.

Ceea ce face Biblia, care povestește și vestește faptele lui Dumnezeu (le povestește pe cele trecute și le vestește pe cele viitoare), același lucru fac și cerurile înstelate și toată frumusețea universului.

De aceea, fragmentul de față din Cazania lui Coresi vorbește despre faptul că universul este prima Biblie a Drepților din toate timpurile, care L-au cunoscut pe Dumnezeu din frumusețea făpturii Lui și de aceea s-au închinat și au slujit Lui. Despre protobiblia comică am vorbit și noi cât am putut de des în toate cărțile noastre. E o concepție ortodoxă prezentă în cărțile românești vechi, în cazanii și în cronografe.

[12] Probabil cf. I Împ. 19, 10.

[13] Interpretarea de aici a făcut carieră în predica românească și este susținută de mulți până în ziua de astăzi. Însă, din păcate, se înțelege din fragmentul de aici că și Sfinții se îndreptățesc în fața lui Dumnezeu la fel ca și fariseii și că nu există nicio diferență între Drepți/ Sfinți și farisei.

Se mai înțelege că Sfinții cer cu nedreptate să se izbăvească de asupririle pe care le suferă din partea celor păcătoși. Încât s-a ajuns chiar să se sugereze că…păcătoșii sunt băieți buni, pentru că Dumnezeu îi iubește și îi așteaptă, iar Drepții ar fi niște oameni plini de sine și nemilostivi, prea aspri cu lumea, și cărora nici Dumnezeu nu le dă dreptate. Iar auditoriul creștin, care nu se omoară cu râvna, aprobă satisfăcut în inima lui această interpretare.

Însă pilda Domnului nu spune că Sfinții nu au dreptate în ceea ce pretind și așteaptă ei, ci că iubirea lui Dumnezeu întrece toată judecata și toată puterea de înțelegere omenească.

Diaconul Coresi, Predică la Duminica vameșului și a fariseului

Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Evanghelia vameșului și a fariseului

(Luca 18, 10) Zise Domnul pilda aceasta: „Doi oameni se duseră în Biserică, [ca] să se roage: unul fariseu, iar altul vameș[1]. (11) Și fariseul sta așa, întru sine, și se ruga: «Doamne, pe Tine Te laud pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, curvari sau ca acest vameș. (12) Postesc de două ori pe săptămână și dau a zecea [parte] din tot ce câștig». (13) Iar vameșul stătea departe și nu vroia nici ochii să-i ridice la cer, ci își ucidea/ lovea pieptul lui [și] grăia: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!». (14) Vă spun vouă că S-a coborât[2] acesta îndreptat în casa lui, mai vârtos decât celălalt, căci toți câți se înalță se pleacă/ se smeresc, și cine se va pleca/ se va smeri, înălța-se-va pe sine”.

Învățătură din această Sfântă Evanghelie

Cuvântul 1

Sfinții Părinți au întocmit, ca o învățătură și nevoință, pilda și lucrul [înțelesul] cele ce sunt despre vameș și despre fariseu, și au făcut să se cânte și să se citească întru această Duminică, ca să ne îndreptăm și să ne pregătim spre nevoința duhovnicească a postului. Drept aceea, această Duminică se cheamă și pregătitoare, în limba grecească.

Să se spună și să se propovăduiască ce este după această puțină pocăință, care vine în vremea postului, [pentru] ca, așadar, dacă vom avea vreo rană în sufletele noastre, întâi să o curățim și așa să fim gata, [ca] spre mântuitoarea nevoință a postului și a înfrânării să mergem.

Căci calea mântuirii întâi este căirea și întoarcerea [de la păcate] și pacea. Iar trufia, mărirea [de sine] și preaînălțarea va fi mare vătămare pentru lucrurile cele bune [ale sufletului nostru].

Drept aceea și Domnul nostru Iisus Hristos, Înțelepciunea[3] lui Dumnezeu și tăria [Lui], Cel ce inimile tuturor ispitește și socotește și cu folos mântuire tocmește sufletelor noastre, ne pune nouă înainte, cu înțelepciune și cu folos, această pildă care este despre fariseu și despre vameș, și o află cei care nădăjduiesc spre ei înșiși, [considerând] că sunt drepți, și [care] ocărăsc pe cei ce greșesc.

Căci [El] oprește, deci, cu această pildă, înălțarea celor ce se țin cu mintea prea sus, și învață în ce chip se cade a face rugă și rugăciuni către Dumnezeu, ca nu cumva, cu cele care ni se par nouă de folos, să întărâtăm pe Dumnezeu spre noi și să-L mâniem pe Domnul cel fără de răutate și îndelung răbdător, [Cel ce este] dătătorul tuturor bunătăților. Fiindcă, din acest lucru, virtutea rugăciunii și lucrul cel lăudat și mântuitor se arată nouă fără de folos și fără de plată.

Că mai mare vătămare decât trufia și slava deșartă[4] nu există, nici mai iute decât mândria și trufia. Fiindcă și pe cel care era mai mare dintre Îngeri trufia l-a lepădat din cer și, în loc de luceafăr luminat, l-a făcut să fie chemat diavol. Și, de asemenea, pe strămoșul nostru Adam, trufia și iubirea de dulceață/ plăcere l-a surpat din Rai și din cinstea ce dintâi.

Căci trufia este începutul tuturor relelor și va însemna tăierea a tot ajutorul duhovnicesc [din partea lui Dumnezeu]. Pentru că, întotdeauna, cel căruia i se pare a fi ceva se va vătăma și prea lesne pe sine se înșală cel ce nimic nu este și i se pare că este ceva. Drept aceea și pe mulți oameni îi pierde părerea [de sine].

Și, deci, oamenii ce vor boli [de această boală] vor fi lăsați de Dumnezeu în această neputință și se lipsesc de ajutorul Lui și cad în chinul cel fără de cinste. Și tot harul și bogăția virtuților și lucrurile cele bune trufia le risipește și le strică și le pierde.

Și nu numai spre lucrurile rele îl pierde [pe om], ci se luptă și cu virtuțile și multă vătămare ne adaugă nouă. Iar oamenii se silesc pururea să rabde trufia și, făcând aceasta, îi face să nu aibă nicio plată.

Căci, așadar, chiar dacă vor posti trufașii sau rugăciune de vor face sau milostenie, sau de se vor face cu mintea întreagă și de se vor ridica spre chinuri, încă dacă ar lucra chiar toate virtuțile, în deșert/ în zadar se ostenesc și vor fi de râsul [tuturor], fiindcă urât Îi este lui Dumnezeu [cel mândru]. Căci necurat este, zice, înaintea lui Dumnezeu, cel ce se înalță cu inima [Pild. lui Sal. 16, 5, LXX].

Căci cu slava deșartă multe case și popoare și cetăți mari s-au năruit. Și slava deșartă, pe cele care sunt sus, le face să fie jos, și toate lucrurile bisericești și împărătești le tulbură și le risipește. Ca și pe unii care au ieșit ei din această lume și singurătatea și viața îngerească au iubit și a pustiei locuire au gustat și toată viața lumii au părăsit: bogăția și slava și bucatele și celelalte toate, și de aceea și a trupului poftire chinuindu-se au răbdat, iar mulți dintre aceștia cu păcatul slavei deșarte au fost prinși și de tot au pierit și s-au lipsit [de toată nevoința lor], și, de asemenea, împreună cu cei care au fost învățați păcatelor și plecați sub cuvântul lumii [acesteia s-au socotit] și din dumnezeiasca slavă cu dânșii au căzut.

Căci așa cum este soarele, care luminează tuturor din destul, așa este și mândria. Fiindcă se amestecă în toate începuturile virtuților. Și despre aceasta zic deci: Voi posti și voi dezlega a mânca și nu mă voi arăta [cf. Mt. 6, 16-18]. În deșert mă laud și, ca un mândru, iarăși în deșert mă laud. Și cu veșminte luminate îmbrăcându-mă, iarăși mă biruiesc de slava deșartă. Căci și în cele mai rele/ ponosite schimbându-mă, iarăși mă mândresc în deșert. Și grăind, încă mă mândresc, și tăcând, iarăși mă mândresc. Căci, chiar dacă ai arunca aceasta în trei părți, săgetarea ei tot este născătoare de chinuri.

Pe cât este de rea mărirea [de sine] și preaînălțarea, pe atâta este de bună pocăința și smerenia, căci risipește trufia și preaînălțarea, iar acelea [virtuțile] prea ușor le adună [la un loc] smerenia. Fiindcă trufia îl aruncă pe om în prăpastie, iar smerenia îl ridică din cădere. Căci Domnul Se împotrivește trufașilor, zice, iar celor smeriți le dă har [Iac. 4, 6; I Petr. 5, 5].

Și se adeverește prin aceasta, că înseși cuvintele acestei Evanghelii spun despre acestea, grăind astfel:

[Evanghelie:] „Doi oameni se duseră în Biserică, [ca] să se roage: unul fariseu, iar altul vameș”.

[Tâlcul:] Domnul l-a pus pe fariseu ca pildă și în chipul oamenilor care se îndreptățesc pe sine și ocărăsc pe cei ce greșesc, iar pe vameș l-a pus întru pilda oamenilor care greșesc și fac rugăciune cu inima înfrântă și cu mărturisire, pentru ca să-i învețe pe toți să urască trufia și să iubească smerenia.

Și arată Hristos [în mod] clar, cu această pildă, că dreptatea și virtuțile minunate și slăvite sunt și îl așază pe om aproape de Dumnezeu. Iar când el primește trufia, îl aruncă pe om în abisul prăpastiei[5].

Prin aceasta a greșit deci și fariseul și pentru această vină a fost osândit și a căzut în moartea pierderii [sufletului].

Vezi că nedreptatea și păcatul sunt urâte și pizmașe [, pentru că pizmuiesc fapta bună], și mai grea, mai vârtos decât toate relele [, este trufia], și îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Iar smerenia și pocăința și spovedania îl îndreaptă și îl duc spre mântuire și îl așază aproape de Dumnezeu. Pe aceasta [, smerenia,] o dobândi vameșul și dintr-acest lucru se îndreptă și mântuire află.

[Evanghelie:] „Fariseul sta așa, întru sine, și se ruga: «Doamne, pe Tine Te laud pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, curvari sau ca acest vameș»”.

[Tâlcul:] Începutul trufiei se arată ca dosădire, căci îi ocărăște pe alții și întru nimic nu-i socotește pe aceia: că pe unii îi are/ îi socotește nenorociți, pe alții de neam rău, iar pe alții că nu înțeleg și i se par proști și pe alții nedrepți și păcătoși. Căci [cel mândru] este tras spre ocărârea aceasta, iar despre el i se pare că este prea înțelept, de neam bun și bogat, puternic și drept și mai mare decât toți oamenii și mai bun.

Și va fi ocărârea începătura trufiei, iar trufia este sămânța rea a ocărârii. Drept aceea, ziua cea mare a lui Dumnezeu va face izbândă asupra tuturor dosăditorilor și trufașilor și [aceștia] cu făcătorii păcatelor dimpreună vor fi munciți.

Fiindcă își arătă fariseul chipul său stând [astfel] și preaînălțarea lui și trufia ce avea. Iar cuvintele lui de la început avea chip de om bun și înțelept, căci grăia: Doamne, Îți mulțumesc! Însă, după aceea, toate câte le zicea erau cu mândrie și cu trufie umplute.

Așadar, nu zicea că: Tu m-ai făcut, Doamne, și cu ajutorul Tău mă izbăvesc de toată nedreptatea și de răpire și de celelalte rele, ci i se părea că toate isprăvile cu puterea lui le-a isprăvit.

Să știe, deci, tot omul că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate isprăvi niciun lucru bun. Hristos grăiește: Fără Mine nu puteți face nimic [In. 15, 5]. Și Prorocul iarăși grăiește că: De nu va zidi Domnul casa, în deșert se vor trudi cei ce o zidesc [Ps. 126, 1]. Și Apostolul zice că nu cine vrea, nici cine aleargă, ci cei care sunt miluiți de Dumnezeu [Rom. 9, 16]. Și iarăși: Nu eu, ci harul/ dulceața lui Dumnezeu care e întru mine [I Cor. 15, 10]. Și iar: Dumnezeu este [Cel ce] lucrează întru noi și ceea ce va vrea să și lucreze [Filip. 2, 13][6].

Și vom fi și cinstiți, cu voia celor puternici, însă fără de ajutorul Celui de sus, niciun lucru în calea vieții acesteia nu putem să facem. Că știu, deci, zice, că nu e a omului calea lui, nici nu se duce bărbatul să-și isprăvească mergerea sa[7].

Drept aceea, să nu ni se pară că numai noi înșine săvârșim nevoința biruirii, căci al nostru este a vrea să ne nevoim spre ce este mai bun, iar a lui Dumnezeu este aceea care ne îndreaptă spre lucrul cel bun cu dorire bună și cu osârdie. Iar cel ce nu poate avea din fire [virtutea], ci o va dobândi prin har, dar zice că o pot dobândi [prin eforturile mele, fără Dumnezeu], acela se trufește și se laudă. Căci ce, zice [Apostolul], ai și nu ai luat [de la Dumnezeu]? Și dacă ai luat, pentru ce te lauzi că nu ai luat? [I Cor. 4, 7].

[Evanghelie:] „Postesc de două ori pe săptămână și dau a zecea [parte] din tot ce am”.

[Tâlcul:] Iată deci că osândea fariseul pe ceilalți oameni și pe vameși că sunt curvari și răpitori. Acesta deci, [ridicând glasul] împotriva păcatului de curvie, cu trufia postului îl înlocuiește. Pentru că din sațiu se naște curvia (căci sațiul este tatăl dosădirii, iar curvia întru mulțimea bucatelor este), pentru aceea fariseul își îneca și-și topea trupul cu postul, ca să-l ferească mult de acel păcat.

De aceea se lăuda fariseul că postea două zile pe săptămână: luni și joi. De aceea grăia fariseul că sunt răpitori și nedrepți, iar eu zeciuiesc toate câte am. Atât de mult se lăuda el, încât, vrând să se împotrivească răpirii și nedreptății, și a lui avuție o împărțea altora. Așadar, de aceea evreii, din toată avuția lor, dădeau o a zecea [parte] și iar altă zeciuire și, după aceasta, a treia [oară].

Această de trei ori a zecea parte o luau în seamă și se vedea că dădeau a treia parte/ o treime din avuția lor. După aceea și începutul turmei, care era întâiul născut, și multe altele dădeau (care se zic: cele ce sunt pentru păcate și pentru curățire și pentru praznice și iertarea datoriilor).

Și robilor așijderea și datornicilor cărora nu le luau camătă, pe acestea toate le luau în seamă și le socoteau, [spunând] că jumătate din avuția lor dau. Iar omului aceluia, care-și va da chiar și jumătate din avuția lui, nimic nu i se socotește, de se va preaînălța [pe sine] și se va lăuda cu aceea. Cu cât mai vârtos celui care nici a zecea parte din avuția lui nu dă, cu ce va fi destoinic să se preaînalțe și să se mărească [întru sine]?

Căci către aceștia și Sfânta Evanghelie grăiește că: de nu va fi mai multă dreptatea voastră, mai vârtos decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerului [Mt. 5, 20].

[Evanghelie:] „Iar vameșul stătea departe și nu vroia nici ochii să-i ridice la cer, ci își ucidea/ lovea pieptul lui [și] grăia: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!». Vă spun vouă că S-a coborât acesta îndreptat în casa lui, mai vârtos decât celălalt, căci toți câți se înalță se pleacă/ se smeresc, și cine se va pleca/ se va smeri, înălța-se-va pe sine”.

[Tâlcul:] Rugându-se vameșul și neputând socoti lucrurile sale, că nu avea [fapte] bune, ca fariseul, se lovea în piept și își rănea inima. Și cu multă înfrângere și cu durere grăia: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! Drept aceea și milostiv Îl află pe milostivul și bunul Stăpânitor și ascultătorul [rugăciunilor] Dumnezeu. Căci curățirea tuturor păcatelor este smerenia cu înțelepciune, iar trufia pierde toate virtuțile.

Așadar, de aceea, decât toate păcatele și relele, mai mare și mai grea este trufia. Că mai bine este să greșești, să te întorci și să te smerești, decât să lucrezi virtuți și să te preaînalți [în sine]. Fiindcă vameșul, din păcate s-a izbăvit pentru că a suferit osânda fariseului cu blândețe și cu răbdare. Iar fariseul a căzut din slavă în prăpastie fără de cinste, pentru că se îndreptățea pe el și osândea pe vameș și pe ceilalți oameni.

Vameșul deci, din ponosul vieții și al păcatelor s-a suit la cinul cel bun/ adunarea cea bună [a Sfinților] și la viața cea fericită, și fariseul s-a depărtat de dumnezeiasca apropiere și s-a îndepărtat de har[8]. Iar vameșul s-a înălțat cu smerenia și fariseul s-a smerit cu mărirea de sine și cu preaînălțarea de sine.

De aceste două lucruri să ne întrebăm toți oamenii, să ne căutăm/ cercetăm păcatele noastre și să lăsăm și greșelile altora. Că cine își va cerceta păcatele lui, va fi milostiv și iertător față de greșelile altora. Iar cine va osândi [pe alții], se face și pe sine vinovat muncii [veșnice], chiar dacă va avea multe fapte bune.

Aceasta încă este mare [virtute], a nu osândi pe alții, ci numai pe sine, fraților! Iar noi, de vom lăsa [nepocăite] păcatele noastre și pe alții îi osândim și pe alții îi ispitim, ca și cum am fi mai drepți decât toți, și pe alții vom osândi, vinovați osândei vom fi, asemenea și muncii și pedepsei [veșnice] destoinici vom fi. Că zice [Domnul]: Cu ce judecată veți judeca, cu aceea veți fi judecați [Mt. 7, 2].

Căci, așadar, cine curvește, calcă învățătura. Și cel ce osândește pe cel ce-a curvit, și acela calcă învățătura. Fiindcă împreună și cu adevărat amândoi calcă învățătura lui Dumnezeu: și cel ce curvește, și cel ce osândește.

Însă, să schimbăm [obiceiul nostru rău] și ce este [legat] de alte osândiri și de întrebare multă [despre alții] și mai vârtos să ne îngrijim de noi înșine, fraților! Și de vom vedea pe cineva că greșește, să nu-l osândim, ci păcatele noastre, care sunt puse înaintea ochilor noștri [de conștiința noastră], mai grele și mai amare să le cugetăm decât ale altora. Că de au și greșit, însă în același ceas de acele păcate cu adevărat s-au și pocăit[9]. Iar noi, pururea trăind fără pocăință, osândim pe alții și-i ispitim.

Căci Lot locuia în Sodoma și pe nimeni nu osândea. De aceea s-a îndreptat și din foc a scăpat și de toată pierzarea mâniei [Domnului], de care sodomenii au fost osândiți.

Să ne smerim deci și noi, să ne osândim numai pe noi înșine și pe noi să ne rușinăm, ca neosândiți să ne aflăm în ziua Judecății celei nefățarnice. Și să iubim, așadar, și smerenia cu înțelepciune, căci pentru aceasta s-a îndreptat vameșul și sarcina[10] păcatelor a scuturat. Și să urâm preaînălțarea, pentru că și fariseul de aceasta a fost surpat și faptele cele bune pe care le avea le-a pierdut.

Fariseul, deci, lucrul bun lucrase, dar ca un nebun el se osândi. Iar vameșul nu arăta faptă bună, dar ca un bun s-a îndreptat. Căci a căutat Domnul spre suspinarea vameșului și spre frângerea inimii lui și spre lovirea pieptului și a primit cu blândețe rugăciunea lui, îndreptându-l pe el împreună cu Abel. Iar jertfele și virtuțile și desăvârșirea fariseului, ca ale unui mare lăudăros și trufaș, le-a lepădat și le-a urât și ca și pe Cain, cel ucigaș de frate, l-a osândit.

Din acest lucru să cunoaștem, fraților, și să ne învățăm că, orice lucru mare am lucra, să nu ne mândrim pentru acela. Și dacă suntem buni și drepți și milostivi, mai vârtos suntem datori a ne teme și a ne smeri decât să ne trufim și să ne mărim și să ne lăudăm, ca nu cumva să pierdem truda noastră și osteneala. Căci zice Domnul: Când veți face acestea toate, să ziceți că: „Robi netrebnici suntem și ceea ce am fost datori să facem am făcut” [Lc. 17, 10].

Căci datoria noastră este, neapărată și neîncetată, a aduce Domnului lucru/ jertfă din toate (care se numesc: smerenie, răbdare, cucernicie, ascultare bună, înțelepciune) și cu bună mulțumire să slăvim și să mărim și să ne închinăm voii Lui celei sfinte. Și să nu ne scârbim de nedreptate și de năpaste, ci mai vârtos să ne bucurăm când ni se impută nouă [cele nedrepte], fiindcă și din acestea vom dobândi multe foloase [duhovnicești].

Să ne învățăm și să înțelegem, fraților, cât este de mare puterea smereniei și tăria și ajutorul. Și din acest lucru vom înțelege cât este de mare osânda și lipsirea [de cele bune] și pierzania din slava deșartă. Și după aceea, deci, virtuți mari sunt pocăința și mărturisirea și înfrângerea inimii și lacrimile și suspinarea din adânc și umilința.

Drept aceia, rogu-mă vouă, fraților, spovediți-vă lui Dumnezeu pururea și păcatele voastre descoperiți-le Lui. Căci de vom pune, așadar, cunoștința păcatelor noastre[11] înaintea lui Dumnezeu și-I vom arăta Lui rănile sufletelor noastre și nu-i vom osândi pe ceilalți, nici nu ne vom sălbătici cu osândirea aproapelui, nici nu ne vom scârbi din cauza învinuirii și de clevetiri și de năpaste și de obidiri, milostiv va fi nouă Domnul, iubitorul de oameni, iar mila și milostivirea Lui ne vor adăpa cu vindecare și ne vor unge și ne vor vindeca pe noi.

Să ne arătăm păcatele noastre Stăpânului nostru Care nu ne învinovățește și nu se mânie[12] Celui care mai vârtos este miluitor și vindecător [dacă ne mărturisim cu pocăință]. Căci chiar dacă vom și tăcea, El știe taina inimii. Ci noi să arătăm toate păcatele noastre, fraților, și să ne spovedim pururea înaintea Domnului, ca să dobândim de la El milă.

Să lepădăm aici [, în viața aceasta] păcatele noastre, ca să fim curați și pregătiți, [pentru] ca, [atunci] când vom merge acolo [, în viața cea veșnică], să fim primiți de Judecătorul cel drept întru Împărăția Lui cea nesfârșită și fericită. Și să moștenim acea dulceață ce va să fie și repaosul/ odihna cea neputredă/ neveștejită și izvorul cel neîmpuținat, și îndulcirea să o dobândim cu toții în Hristos Iisus, Domnul nostru. Că a Lui este slava și stăpânirea întru vecii de veci! Amin.


[1] În original: mitar.

[2] Idem: deștinse.

[3] Idem: mândriia.

[4] Idem: măriia.

[5] Idem: întru fărăfundulu beznei.

[6]  ὁ θεὸς γάρ ἐστιν ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας /Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și a voi și a lucra, după buna plăcere [a Lui], cf. BYZ.

[7] Parafrază, probabil, la Pild. lui Sal. 16, 9. Cf. VUL: Cor hominis disponet viam suam sed Domini est dirigere gressus eius/ Inima omului îi arată calea lui, însă Domnul este Cel care îndreaptă pașii săi.

[8] În original: se delungă de dulcele.

[9] Așa trebuie să cugetăm ca să ne smerim. E o învățătură filocalică.

[10] În original: tarul; tar = veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 de ocale.

[11] În text: științele noastre.

[12] Idem: neîmputătoriului și nemâniosului Despuitoriului nostru.

Vechimea „poeziei” în literatura română [6]

Tu spărseși[1]
fântâni și izvoară,
Tu secaș[i]
râurele Etamului.

A Ta e zioa
și a Ta e noaptea;
Tu sfârșit-ai [săvârșit-ai]
zorile
și soarele;

Tu faceși
toate frâmsețile pământului.
Vara și primăvara
Tu faceși-le.

(Ps. 73, 16-19)

*

Luminezi Tu minunat
den [din] păduri de veac;
turburară-se
toți neînțelepții cu inema.

(Ps. 75, 4-5)

*

Deșchiz în price [pilde] rostul mieu,
spuiu măiestriile
de [la] început.

(Ps. 77, 2)

*

[Dumne]zeul mieu,
pune[-i pe] ei ca roata,
ca trestiia între fața vântului,
ca focul ce arde dumbrăvile,
ca văpaia ce aprinde pădurile.

(Ps. 82, 12-14)

*

Ale Tale sunt ceriurile
și al Tău e pământul; /…/
austrul și marea
Tu faptu-le-ai.
Tavor și Ermon în numele Tău
bucurară-se. /…/

Pomeneaște ce iaste
a mea făptură;
doară în deșert fapt-ai
[pe] toți fiii oamenilor?
Cine e om să vie [să vieze]
și nu veade moarte,
[și] izbăveaște sufletul său
de mâinile iadului?

(Ps. 88, 12-13, 46-47)

*

Întru început
Tu, Doamne, pământul urziși
și faptele mâinilor Tale sunt ceriurile.

Eale pier,
e Tu lăcuiești[2]
și toate ca cămașa învechescu-se
și ca [pe un] veșmânt
învolbi-le[3]
și schimbă-se.

E Tu Acela[și] ești
și anii Tăi nu scad.

(Ps. 101, 26-27)

*

Că El cunoscu făptura noastră.
Pomeani că țărână sem.
Omul ca iarba;
zilele lui
ca florile satelor.

(Ps. 102, 14-15)

*

Pus-au râure în pustie
și ieșitele apelor
în seate. /…/
Și pus-au pustiia în iazere de ape
și pământul fără de apă
în ieșirea apelor
și băgă aciia flămânzii
și feaceră cetăți în fire
și semănară agre [ogoare]
și răsădiră viii
și feaceră plod de viață.

(Ps. 106, 33-37)

*

Izvor trecu sufletul nostru.
Amu trecu sufletul nostru
[prin] apă nestătută. /…/

Sufletul nostru
ca pasărea izbăvi-se
de cursa vânătorilor.
Cursa frânse-se
Și noi izbăviți fum.

(Ps. 123, 4-5, 7-8)

*

La râul Vavilonului
aciia șezum
și plânsem
când pomeniiam Sionul.

În salce, pre mijloc de ea,
Spânzurăm organele noastre.

(Ps. 136, 1-2)

Descoperim asemănări sonore cu poezia Miezul iernei, a lui V. Alecsandri. Aici, în templul universului: Munții sunt a lui altare,/ codrii – organe sonoare/ Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

*

Și ziș: „Amu untunerecul călcă-mă?”
Și noaptea
lumânarea hraneei meale.
Că untunerecul
nu întunecă-se de mine,
și noaptea
ca zioa lumina-se-va. /…/

Nu ascunde-se osul mieu de Tine
ce fapt-ai în ascuns /…/
Nefaptul mieu
văzură ochii Tăi.

(Ps. 138, 11-12, 15-16)

*

Omul deșertului
podobi-se[4],
zilele lui
ca umbra trec.

(Ps. 143, 4)

Cum spuneam, multe din aceste asocieri de cuvinte sau formulări inedite, pentru un cititor contemporan, sună neașteptat de modern (chiar modernist).

Exemplele ar putea să se înmulțească, dar nu ne-am propus, pentru moment, o cercetare exhaustivă a Psaltirii coresiene.


[1] În sensul: ai făcut să izvorască.

[2] Și Tu locuiești [în veac].

[3] A învolbi = a înfășura, a înveli (a înfășura pânza pe sul), a o face val, a găti firele pentru năvădit, a suci caierul. Aici este o profeție despre sfârșitul lumii, în care se spune că cerurile se vor strânge ca un sul/ ca o pânză.

[4] S-a asemănat.

Vechimea „poeziei” în literatura română [5]

Dumnezeul dumnezeilor
Domnul zise
și chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui
până la apus.

De [din] Sion
dulce frâmseața Lui.

Domnul aiavea vine,
Dumnezeul nostru
și nu tace.

Foc într-Îns
aprinde-se
și demprejurul Lui
bură mare. /…/

Ale Meale sunt
toate vitele dumbrăviei,
vite în codri
și boi.
Cunoscui
toate pasările ceriului /…/

Rostul tău
înmulți rău
și limba ta
împletia
înșelăciune.

(Ps. 49. 1-5, 11-12, 20)

*

Împlemu-ne
de dulceața caseei Tale /…/

Găti pădurile tăria Sa,
încins cu silă [putere],
turbură adâncatul mărei,
sunetul undelor ei /…/

Râul [Dumne]zeului
împlu-se [de] apă;
gătit-ai gustare lor
că așa este gotovirea[1].

Brazdei ei adăpași
și înmulțiși
grâurele ei
în picăturile ei,
veselescu-se în lucoare.

Blagoslovi cununa anului
cu dulceața Ta
și câmpii Tăi
satură-se de gras.

Întregi-se frumoasa pustie
și cu bucurie
codrii incingu-se.

Înveștiră-se[2]
berbecii oilor

și văile mulțiră grâu.

(Ps. 64. 5, 7, 10-14)

Se folosește aici, pentru prima dată, în această Psaltire, termenul lucoare, pe care Dosoftei îl va utiliza foarte frecvent. O opțiune terminologică, din partea ierarhului Moldovei, care vădește, din nou, preferințe de ordin stilistic.

Ce[l ce] întoarce marea în uscat
în râure trecu cu picioarele /…/
Ce[l ce] ține cu vârtutea Sa veacurele /…/

Dau Ție rugăciunile meale –
ce ziseră undele meale
și grăi rostul mieu în grija mea.

(Ps. 65. 5-6, 13)

*

Spăsește-mă de lut
[ca] să nu mă întin;

izbăveaște-mă de urâții miei
și de
adâncate ape,
să nu [mă] neace
[pe] mine vihorul apelor,
nece
să înghiță [pe] mine
adâncatul,

nece să se pleace
de [la] mine
puțul rostului Tău.

(Ps. 68, 17-18)


[1] Gotovire = gătire, pregătire.

[2] A se învești = a se îmbrăca.

Vechimea „poeziei” în literatura română [4]

Că de la Tine fântâna vieței,
în lumina Ta vedem lumină.

 (Ps. 35, 9)

Și Dosoftei va manifesta preferință pentru termenul fântână (latinesc), în loc de izvor. Este evident că a fost atent la traducerile anterioare. Considerăm însă că, în cazul traducerilor sale, funcționează mult mai puțin expresivitatea involuntară, în situații de acest gen.

Fără îndoială că Dosoftei a înțeles valoarea stilistică a unor exprimări de acest fel, iar, pe de altă parte, nu de puține ori, consultând și originalul latin, preferă termenii care pun în evidență latinitatea limbii române.

Încălzi-se inema mea în mine,
și întru învățătura mea
încinde-se foc. /…/

Și topit-ai ca painjina
sufletul mieu;
însă în deșert tot omul.

Auzi rugăciunea mea, Doamne,
și cearerea mea ascultă;
lacrămele meale nu tăcea.

(Ps. 38. 4, 15-16)

*

În ce chip jeluiaște cerbul
la izvoarăle apelor,
așa jeluiaște sufletul mieu
cătră Tine, Doamne. /…/

Toate susurele Tale
și undele Tale
preste mine trecură.

(Ps. 41. 1, 10)

*

Tremeate lumina Ta
și deadevărul Tău,
că eale mă năstăviră[1]
și băgară-mă în pădurea sfântă a Ta
și în satele Tale.

(Ps. 42, 3)

Pădure sau codru înseamnă munte…însă tocmai această traducere veche poate fi revelatoare pentru noi, pentru că această semantică indică sensuri religioase ortodoxe.

E binecunoscută tuturor, credem, interpretarea codrului sau a pădurii eminesciene ca spațiu edenic, ca reîntâlnire cu Paradisul.

Am amintit în mai multe rânduri că echivalarea pădurii cu imaginea Raiului pierdut de Sfinții Protopărinți se vede în cântările Triodului.

Remarcând și el unele cântări din Triod, Fericitul Serafim Rose face următorul comentariu (pe care l-am recitit de curând):

„cum să nu vedem în murmurul cel plin de pace al codrilor (unde atâția nevoitori și-au aflat adăpost) amintirea Raiului de verdeață lăsat nouă la început, spre sălășluire și hrană, și existând încă pentru cei în stare să se înalțe, împreună cu Sfântul Pavel, spre a-l zări?”[2].

Iar Fer. Serafim nu îl cunoștea pe Eminescu și nici nu știa expresia: codru-i frate cu românul

Incitant pentru noi este și faptul că traducătorul coresian utilizează cuvântul sate, pentru a denumi ceea ce în Septuaginta este oros  (munte),  iar în Vulgata este tabernacula (cort).

Biblia de la 1688 folosește termenul lăcașuri.

Limba mea
trestie a cărtulariului
curând scrie.

(Ps. 44, 2)

*

Sui Dumnezeu în strigări,
Domnul în glasul bucinilor /…/

(Ps. 46, 5)

*

Mare Domnul
și lăudat foarte /…/
în pădurea sfântă a Lui.

Dulce rădăcinilor bucurie
în tot pământul.

Pădurile [munții] Sionului,
costele seaverului [nordului],
cetatea Împăratului mare[3]. /…/

Că amu împărații pământului
adunară-se,
adunară-se depreună.

Ei văzură așa,
mirară-se,
legănară-se;
tremuri priimi [în] ei.

Aciia dureare
ca născătoare,

cu duhul buriei
frânge corabiile tarsisilor.

Că auzim,
așa și văzum…

(Ps. 47, 1-7)


[1] Mă povățuiră.

[2] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă, în românește de Constantin Făgețan, tipărită cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sofia, București, 2001, p. 126.

[3] Biblia de la 1688 traduce: „Cu bună rădăcină, bucurie a tot pământul, măgurile [munții] Sionului, coastele crivățului, cetatea Împăratului Celui mare”.