Etichetă: cotidianitate

De ce aripi de înger?

Leave a comment

O poză de la o gală de prezentare a firmei, de lenjerie intimă, Victoria Secret. Am înțeles, produc, pentru bani mulți, chiloți, sutiene…alte noutăți de când lumea. Însă de ce…cu pene de Înger, ca în iconismul romano-catolic desacralizat?

De ce vrea să se considere…parașuta (ai să o mai îndulcim: femeia liberală, care face ce vrea cu trupul ei)…Înger? Pentru că adesea mai vedem câte un pictorial erotic cu ea Înger, Dumnezeu, Maica Domnului, cine știe ce fel de sfântă închipuită.

Ceea ce urâm…vrem să devenim?! Eu așa înțeleg. Dacă îți bați joc de sfințenie, de Biserică, de Dumnezeu, de tot…și vrei să le iei locul, chiar și așa, prostuț, de nivel grosier, uman…nu ai o părere prea insignifiantă despre tine?

De ce nu te faci…Înger, Sfântă?…E greu, nu?!!!! Mai bine…o dăm cu sfințenia de teatru, așa, în care eu pozez cu ochii spre cer și… asta e sfințenia?!!!

Bagatelizarea lucrurilor pe care nu le poți obține…pentru că ești un nimeni…nu înseamnă decât bagatelizare în mintea ta!

Curva care pozează în intelectuală demnă, în savantă, asasina care se dă de Sfântă, ereticul care se dă de promotorul adevărului absolut, prostul care se crede geniu, ipocritul care se dă de familist etc. …nu arată nimic. Țin tot secretul…numai pentru ei, și acela nu este evident și pentru alții.

Uauuu…care e secretul Victoriei? Face chiloți de damă, cu cristale și lipici. Ăsta da secret!

Dar modelele ei nu sunt îngeri, nici dumnezei…Sunt doar niște prostuțe frumoase, care publicitează chiloți de damă. Ele sunt numai niște păpuși…care vând chiloți…nu dive!

Poate…maladive.

Cu întrebarea să te enervezi

Leave a comment

Adesea (la antipodul lui: cu întrebarea să călătorești) sunt întâmpinat de: cu întrebarea…să te enervești sau să te dezgustești.

Cu întrebarea mântuirii să călătorești e o problemă soteriologică, o problemă de toată viața, ontologico-existențială, superserioasă și înseamnă să întrebi, să cauți, să asculți tot felul de oameni cu experiență mistică, duhovnicească…pentru ca să afli cum să te mântui, cum să îți sfințești viața.

Întrebarea călătoare însă, vă rog frumos, nu e întrebarea de tip ASCOR, de tipul conferințelor de venit și plecat acasă, de ascultat predici și cateheze unde solz de pește vii… și carpen pleci.

Ci întrebarea călătoare e o întrebare, pe care o pui din toată inima, cu toată conștiința, cu toată inima, cu tot interesul, după ce…atenție!…ai consumat o bibliotecă, două, nouă de teologie, ți-ai zbătut capul, ai căutat peste tot, pe net, pe sub net, prin colbul inimii tale…și nu ai găsit răspunsul  la întrebarea ta.

Adică întrebarea mântuitoare e cea la care te-ai efortat din plin, ți-ai făcut toate eforturile să o găsești și nu ai dat de coada ei.

Și atunci, mergi, cu inimă lină, smerită, cumsecade, cu minte deschisă și nu bătută în cuie…la un Părinte, la un harismat, la un om al lui Dumnezeu, bărbat sau femeie, care știe să îți deschidă mintea. Să ți-o facă mai încăpătoare. Mai luminoasă. Mai văzătoare…

Și pui întrebarea…și aștepți răspunsul ca din gura lui Dumnezeu. Adică așa: pe încredere absolută.

Adică:

– Unde e Mănăstirea Cozia?

Și intri pe site și crezi…tot ce scrie despre ajungerea acolo.

Dacă îți pui întrebarea, trebuie să o pui cu maximum de conștiință celui/ celei pe care îl/o crezi în stare de ea…pentru ca să primești maximum de răspuns. Pentru că altfel, Dumnezeu nu luminează pe nimeni să îți dea răspuns…dacă tu nu îl cauți din toată inima.

Și Dumnezeu vorbește în multe feluri, prin multe surse umane sau neumane…și tu, dacă ești destupat la intenție sau cu intenția bună, cea mai bună…prinzi esențialul.

Însă există întrebarea care îl enervează pe altul, prima de care am vorbit, aia în care sunt întrebat tot felul de tâmpenii, de mă mir și eu cum de oamenii, unii, pot fi așa de găgăuți, și întrebarea cu care te enervezi tu, adică cu care îți bați capul…e grea…și tu te lupți cu ea ca și cu un uriaș.

Și întrebarea cu care te enervezi…trebuie să fie întrebare forte și nu bagatelă.

Nu pot să formuleze

Leave a comment

Vor să vorbească, să îți spună ce s-a petrecut cu ei, ce au văzut…și nu pot să îți explice. Nu își găsesc cuvintele, nu știu să fie coerenți, pentru că nu mai citesc, nu mai scriu, nu mai gândesc în mod continuu.

Cum, domnule, nu mai gândesc?! Nu mai gândesc, pentru că nu mai știu să se exprime. Gândirea e o vorbire cu tine însuți, un solilocviu, ceva legat…Te gândești la ceva anume și îl dezbați în mintea ta, mergând pe stradă, stând în pat, făcând altceva…sau scriind la masă.

Ca să dezbați trebuie să zici cu cuvinte, nu? Ei, dacă nu mai zic cu cuvinte la ei în cap, dacă nu își mai explică, adică, mai  sincer cu adevărul: dacă nu mai gândesc, nu se mai problematizează, nu știu să își formuleze trăirile.

Și îi vezi, atunci când vor să dea un interviu, când vor să îți spună ceva…că nu au cuvinte, că nu se simt bine în limba română, pentru că nu au o cultură a scrisului și a lecturii. Pentru că scrisul și lectura de orice te îmbogățesc în exprimare și te fac fluent.

De unde însă debit verbal, limbariță (la figurat), dacă omul nu vorbește, e taciturn?

Dacă nu vorbește și nici nu gândește…nu se poate exprima.

Acum e logic?!…

Despre fericirea cu termen de garanție

25 comments

Mă enervează că produsele noastre nu mai sunt trainice, ci din ce în ce mai perisabile. Și asta în mod intenționat: pentru ca să dureze câteva luni, un an…și să le arunci.

Eu sunt pentru pantofii…până când se uzează. Pentru masa…până se uzează. Pentru scaunul…până se uzează. Pentru că mă atașez de ele, pentru că îmi plac…pentru că de aceea le-am cumpărat.

Îmi plac…pentru că nu le-am luat mofturos, ci cumpănind valabilitatea lor pe termen lung.

Și, pentru că sunt atent la duhul meu, care trebuie să fie mereu viu, la lucrurile importante pentru creșterea mea duhovnicească și intelectuală…la lucrurile de care am nevoie uneori sau arareori nu mă gândesc tot timpul, dacă le-am cumpărat și le am… De aceea am nevoie ca ceea ce cumpăr să reziste la modul trainic, durabil.

Iau ghete…atunci trebuie să le am cel puțin 3 ani.

Iau masă bună, pat bun…trebuie să reziste ani mulți.

Pentru că nu am timp de modă, de cumpărări și recumpărări ale unor lucruri numai așa, de dragul fandoselii de a pierde timpul cu aranjatul, cumpăratul, rezugrăvitul, refinisatul…

Pun stiloul, laptopul, cartea, scaunul, telefonul undeva… și vreau să le găsesc acolo.

Dacă aparatul de fotografiat se strică, pentru că l-am folosit de en ori, atunci nu mă doare asta…pentru că a fost rentabil…cât a fost. Dar să se strice pentru că l-am folosit în exces, pentru că l-am folosit la greu, nu pentru că l-am folosit două zile.

Însă, dacă odată am dat chics, cumpărând ceva (asta pentru publicitari!)…nu mai cumpăr niciodată acel produs, de la acea firmă sau acel produs, în mod definitiv, dacă constat că nu s-a schimbat cu nimic produsul ci e frate cu ăla pe care l-am aruncat la coș.

Concluzie: cumpăr atent, cu utilitate bine determinată și care să reziste în timp. Cumpăr pentru că îmi trebuie și nu pentru ca să mă fandosesc cu el. Cumpăr rapid, privind just lucrul ca atare…pentru că am mult de lucru. Și timpul pentru mine înseamnă…înduhovnicire!