Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [58]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Până la sfârșitul cărții nu mai există multe pasaje care să ne atragă atenția prin lirism sau poezia lor interioară. Autorul se concentrează asupra tratativelor de pace care se poartă între cele două tabere și care nu au prea mult suflu poetic.
Ne-a reținut totuși atenția, în capitolul al 12-lea al cărții și ultimul (mai scurt decât celelalte), o splendidă alegorie din prologul Camilopardalului:
Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut,
și împotrivă
a sufla pot.
Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc,
sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.
Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului
și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.
Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.
Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,
ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.
Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.
Deci despre aceasta parte
fără prepus sint
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede,
furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea
(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce).
Acmu, dară, lucrul rămâne
că, de vreme ce vasul Corbului
prin epitropie ieste să să chivernisască,
carile dintre voi ar fi acela carile
voie slobodă și toată puterea să aibă
ca la locul ce vom cunoaște noi
că-i mai de credință,
cu funea carea vom dzice că-i mai tare
și cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde,
acolo și cu acelea să să lege
și să să priponească.
Deci carile epitropiia navarhului ar avea
să mi să arete,
ca cu acela cuvintele obștindu-mi,
celea ce spre sfârșitul lucrului
ar căuta să vorovască[1].
Cantemir apelează din nou la metaforele marine, care au născut atâtea pagini poetice în Istoria ieroglifică. Magnifică este imaginea în care apar „inimile corăbiii” care plutesc pe undele întâmplărilor vieții „ca pre umerile mărilor”.
Este vorba, de fapt, despre corăbiile inimilor – și mai departe Cantemir amintește de „vasul inimii” –, însă inversiunea oferă un plus de efect poetic.
Imaginea poetică a vasului inimii i-a fost sugerată tot de Scriptură:
„Și în casă mare nu sânt numai vase de aur și de argint, ce și de lemn și de pământ; și unele sânt de cinste, altele spre necinste. Deci, de va curăța neștine pre el de eale, fi-va vas spre cinste svințit și de bună treabă stăpânitoriului, la tot lucrul bun fiind gătit. Iar de pohtele ceale tinerești fugi și goneaște [aleargă după] direptatea, credința, dragostea, pacea, cu ceia ce cheamă pre Domnul den curată inemă” (II Tim. 2, 20-22, Biblia 1688).
Vasul inimii trebuie să fie curat, pentru a fi de folos Stăpânului care l-a creat. Sfântul Pavel pomenea, de asemenea, despre Olarul care face, după voia Sa, „vase de urgie” și „vase de milă” (Rom. 9, 21-23).
Cantemir extrapolează semnificațiile și preschimbă vasul în…corabie, imaginând cum „inimile corăbii[lor]” plutesc „pre umerile mărilor”.
Aici, alegoria privește o situație în care furtuna mării a fost depășită și corăbiile inimilor au aflat liman, însă nu unul definitiv, existând primejdia ca uraganul să se stârnească din nou, „vivorul duhurilor fără veste scornindu-să”.
Credem că, în aceste compoziții, experiența celui care a putut admira atâta timp Bosforul și Marea Mediterană se împletește cu recursul la tradiția literară.
În Psaltire – după cum arătam și altădată – există această metaforă duhovnicească a primejdiei înecului (față de care considerăm că nici Bacovia, mai târziu, nu a rămas insensibil):
„Mântuiaște-mă de glodiște ca să nu mă înglod, izbăveaște-mă de [cei] carii nu mă pot vedea și de adâncile [adâncurile] apelor. Să nu mă înneace volbura apei, nice să mă soarbă adâncul, nice să-ș[i] sloboadze preste mine puțul rostul său [să nu-și reverse peste mine adâncul gura sa]” (Psaltirea de-nțăles, Ps. 68, 18-19).
„Strigat-am în grijea mea spre Domnul, Dumnădzăul mieu, și audzitu-m-au. Din pântecele iadului, vaetul meu, audzit-ai glasul mieu. Aruncatu-m-ai într-adâncul inemii mării și păraoă încongiurară-mă. Toate nălțările Tale și valurile Tale preste mine trecură. […] Vărsatu-s-au apă pănă la sufletul mieu, prăpastia încongiuratu-m-au cea mai de-apoi” (Idem, Rugăciunea Sfântului Iona din chit[2]).
La Psaltirea în versuri am făcut referire altădată.
În epoca lui Cantemir, la alegorii marine recurge adesea și Sfântul Antim Ivireanul, ca spre exemplu în acest pasaj:
„Pentru care lucru mie mi se pare a fi Părinţii cei de demult asemenea acelora pre carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare şi văd lumină oare unde, departe, într-un loc de nădejde pusă, spre care silesc să o ajungă cei învăluiţi; şi adese cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreaptă ca să meargă (din cât pot) într-acolo; şi aceia, de nu pot amintrilea, cu ochii şi cu sufletul o cuprind”[3].
În fine, „Inorogul singur cârmaciu”, care își conduce către adăpost „vasul inimii sale” ne trimite cu gândul la un poem despre care am mai amintit, al lui Emil Botta: „Ce mi s-a făcut corabia,/ ce s-a ales de corabia mea?/ Eu, tandru cârmaci,/ spre Arcturus cel aspru îndreptat-am corabia,/ luminat de Stea” (Singurătatea a VII-a).
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 369-370.
[2] Cf. Dosoftei, Psaltirea de-nțăles, text stabilit și studiu lingvistic de Mihaela Cobzaru, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007, p. 680.
[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 110-111.