Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română (Page 1 of 10)

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română (vol. 1)

Creatori de limba si de viziune poetica, vol. 1

Pagina sursă

[item image]

Read Online
(4.3 M) PDF
(165.1 K) EPUB
Kindle
Daisy
(384.2 K) Full Text
(2.5 M) DjVu

All Files: HTTPS Torrent

***

Pagina de titlu:

Creatori de limbă și de viziune poetică

în literatura română:

Dosoftei,

Cantemir,

Budai-Deleanu,

Eminescu,

Arghezi,

Nichita…

*

 Vol. I

Dosoftei

*

Cuprins:

Introducere / 4-10

Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei: fundamentul poeziei românești / 11-212

Bibliografia / 213-224

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [65]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Omul care crede în avere și își pune toate speranțele în cele mundane va fi obligat să le părăsească:

Că sufletul lui [suflarea] încă s-a trece
Și s-a-ntoarce-n pământul său rece,
Și la z[i]ua [a]ceea îș[i] va pierde
Mintea toată ș[i]-averea-n ce [care] crede.

(Ps. 145, 9-12)

În schimb, cei săraci și sărmani Îl au aproape pe Dumnezeu:

Celor asupriț[i] destrâmbătate
Le face giudeț și dereptate,
Și flămânzilor trimite hrană,
Și golilor veșminte pre iarnă.

Domnul ce sloboade din obede [obezi]
Și orbului dă minte de vede,
Și pre cei căzuț[i] îi sprejinește,
Iar pre cei direpț[i] îi iubește.

Și ferește pre cine-i nemernic [străin],
Pre văduvă, sărac și cucernic.

(Ps. 145, 21-30)

Aceștia, cei ce sunt „cu inemă frântă” (Ps. 146, 10), au ajutor

Pre Dumnezău ce-au făcut pământul
Și ceriul, și marea cu cuvântul,
Și toate ce-ntr-însele să mișcă,
Domnul ce le-au făcut din nemică.

(Ps. 145, 15-18)

Cela ce-au pus stelelor măsură
Și numere [numără] [fie]careaș pre făptură.
Mare este Domnul de tărie
Și gândul Lui nime nu-i să-l știe. /…/

Și să-I cântaț[i] cântec cu dulceață
Celuia ce-au tins preste ceri ceață
Și gătează cu núorii ploaie
De sloboade pre pământ pohoaie,

Celuia ce crește pre munț[i] iarbă
Și otava ceea ce-i de treabă
Pentru oameni, să-ș[i] culeagă hrană,
Și vitelor s-aibă preste iarnă.

Celuia ce grijește de hiară [fiare]
Și de puii corbilor ce zbiară,
Cându-L strigă, urgisiț[i] de tată,
De-i hrănește cu mână-ndurată.

(Ps. 146, 13-16, 21-32)

Spectacolul celest are numeroase acte în versurile lui Dosoftei.

Tablourile cosmice, natura sălbatică și cea domestică sunt reproduse în ipostaze poetice care, la prima vedere, par că seamănă foarte mult între ele, însă toată măiestria stă în detalii, în nuanțele care se schimbă de la o desfășurare la alta de peisaje cosmice și terestre.

Pe de o parte, ni se sugerează că nu există inerția în contemplarea lumii, că întotdeauna vom avea un alt unghi de vedere și o altă perspectivă, cu alte sclipiri ale acelorași stele, pe care numai Dumnezeu le-a numărat, cu altă pânzărie de nori a „Celuia ce-au tins preste ceri ceață” (o aliterație care ne împânzește și auzul).

Iar pe de altă parte, această nuanțare care se petrece pe parcurs, în psalmi, ne lasă o impresie foarte specială, de dinamism și vivacitate, de mobilitate foarte mare a creației lui Dumnezeu.

Toate aceste tablouri formează o…relatare despre universul lui Dumnezeu în care nimic nu este static. Există o fluiditate, o curgere neîntreruptă a vieții, dar care nu subliniază acel panta rei[1] heraclitian, ci efervescența existențială, viața însăși care „zbiară” și prin „puii corbilor”.

Toate poetizările frumuseții universale sunt sublime, pentru începuturile poeziei noastre, iar Dosoftei a știut să transforme toate aceste precizări legate de nașterea și pronierea universului de către Dumnezeu în adevărate bijuterii poetice în care a încrustat podoabele cosmice.

Omul credincios „cugetează” așadar la mila lui Dumnezeu (Ps. 146, 38) și pe Domnul Îl „laudă-n desime” (Ps. 147, 2), adică adesea, pe Cel

Ce-Ș[i] trimite zâsa și cuvântul
De cutreieră-n sârg tot pământul.

Cela ce-Ș[i] dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna
Ca cenușa cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.

Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul [fierul]?

Cu cuvântul Său Domnul învață
De să răsâpesc și să dejgheață.

Și Duhul Său Dumnezău trimite
De să-ntorc într-apă ca mainte.

(Ps. 147, 11-24)

De data această avem un tablou de iarnă, o iarnă geroasă și grea, cu zăpezi dense încât ninsoarea cade ca o „negură” și deși omătul e alb „ca lâna”, pare „ca cenușa”.

Și zăpada curge din cer din abundență, la cuvântul lui Dumnezeu, ca cernută printr-o sită și ca spulberată peste pământ de o mână nevăzută: a Lui.

Ne amintește de Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă” (Iarna). Să nu fi tras deloc cu ochiul la psalmul lui Dosoftei?

Sesizam altădată și alte încercări, în literatura veche, de picturalizare a anotimpului hibernal, la Varlaam și Miron Costin[2].

Frumusețea lui Dumnezeu se contemplă și în fenomenele copleșitoare, chiar dacă nu sunt prielnice omului.

Eminescu mărturisea o încremenire de admirație asemănătoare: „Într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. […] Codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe, pe care numai Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă a lumei, înaintea ochilor uimiţi şi a inimei înfrânte” (Geniu pustiu)[3].

Grandoarea iernii e magnifică, chiar și atunci când îți îngheață inima de frig.

Fără îndoială că Dosoftei a văzut sloiuri și a simțit el însuși acel ger care face apele ca fierul, până când Dumnezeu trimite Duhul Său și desprimăvărează pământul, iar zăpezile și gheața „să-ntorc într-apă ca mainte”.

Această venire a Duhului și desprimăvărare poate fi înțeleasă și duhovnicește, ca dezgheț spiritual.

Toată creația înalță imne către Dumnezeu:

Laudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț[i] totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/

Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul.

Și le-au tocmit în veci să trăiască
Și din faptul lor să nu-ș[i] smintească.
Că precum le-a dat Domnul poruncă,
Din hotariul lor nu să mai urcă.

Lăudaț[i] pre Domnul, toț[i] bălauri
De pre pământ și zmei de prin gauri.
Lăudațî-l, fulgere și focuri,
Și smida ce cade-n toate locuri,

Omeții și ghețâle, și vântul
De turbură și-i face [împlinește] cuvântul.

Măguri, dealuri și lemne cu roadă,
Și chedrii toț[i], pănă-n cei de coadă,
Gadinile [animalele] și cu toată hiara,
Și dobitoc de prin toată țara.

(Ps. 148, 7-10, 15-30)

Heliade moștenea – vedem în Anatolida sau Omul și forțele – această concepție din vechime, despre structura imnologică a creației: „Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,/ În ziuă și în noapte etern preaînălțați-L! /…/

Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru/ Cu-a râului murmură, cu [v]uietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie!/ Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte/ Și cele mai profunde! /…/

Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalați profumul/ Spre ceruri ca tămâie./ Formați sublime-acorduri;/ Armonie d-arome. /…/

Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,/ Să lăudăm pe Domnul! /…/

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,/ La veghiele voastre glorificați pe Domnul /…/

Cântați, din aripi bateți, ființe svolătoare,/ Nălțați la ceruri imnul prin cântecele voastre;/ Voi, notători, asemeni jucați-vă în ape /…/ Vă înmulțiți și creșteți, glorificați pe Domnul/ În varii idiome, după natura voastră /…/

Pământe, trage danțul în cercul horei tale/ Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce/ Și rugă către ceruri ”…, etc.

Și împreună cu ele, și cu atât mai mult, omul, „tot omul” (Ps. 148, 33):

Cu timpene și psăltire
Să-I cânte de biruire

(Ps. 149, 13-14)

Lăudațî-L cu glasuri nalte
De bucine ferecate.

Lăudațî-L în lăute,
În psăltiri pre viersuri multe.

Lăudaț[i] pre toate locuri
Cu timpene și cu giocuri.

Lăudațî-L să răsune
În organe tinse-n strune.

Lăudaț[i] cu bune viersuri
De chimvale într-alesuri.

Lăudaț[i] și-L strigaț[i] tare
În țimbale de cântare.

(Ps. 150, 9-20)

Și lumea nu e numai lumină, ci și muzică, iar substanța ei este imnul.

Psalmii revelează esența poetico-armonică și imnică a universului.

Acolo unde este viață, este și fremătare a laudei și a bucuriei.


[3] Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 136.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [64]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 136, în afară de faptul că este faimos și, cum spuneam și altădată, i-a inspirat lui Verdi o frumoasă și celebră arie (Corul robilor sau Va pensiero: „Arpa d’or dei fatidici vati,/ perché muta dal salice pendi?”, etc.[1]), a fost reprodus în versuri de către Dosoftei cu destulă măiestrie, încântând mai multe generații de poeți, de la Eminescu la Emil Botta și Nichita Stănescu.

Dosoftei reușește să ne ofere o probă de virtuozitate poetică, arătând că simte cu adevărat fiorul psalmului:

La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acoló șezum și plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm.

Și cu inemă amară,
Prin Sion și pentru țară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.

Și bucine ferecate
Lăsam prin sălci aninate,
Că acoló ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară

Să le zâcem viers de carte
Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul.

Ce nu ni se da-ndemână
A cânta-n țară streină.
De te-aș uita, țară svântă,
Atuncea să-mi vie smântă,

Și direapta mea să uite
A schimba viers în lăute!
Și să mi să prinză limba
De gingini, jelindu-mi scârba.

/…/

Tu, fată vavilonească,
Răul va să te tâlnească! /…/
Că țî să va-ntoarce darul,
Cum ne-nchini tu cu păharul.

(Ps. 136, 1-24, 35-36, 41-42)

Eminescu știa psalmul: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare” (Memento mori).

Și nu numai că îl știa, dar și asculta în codri glasul atârnat de vânturi al unei cântări care era aducere aminte de patria edenică: „În văi de vis, în codri plini de cânturi, / Atârnau arfe îngerești pe vânturi (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Ca şi cum îngerii şi-ar fi atârnat harfele în codri și pe vânturi, în fața oamenilor înstrăinați de patria cerească, pentru că nu se poate, cum zice și Dosoftei, „a cânta-n țară streină”.

Iar pământul este „țară streină” pentru Îngeri.

De aceea, țelul pentru cel credincios este acela precizat în psalmul următor: „Și-ntre îngeri Îț[i] voi cânta-n față” (Ps. 137, 3): în fața lui Dumnezeu, adică, între „lucori de îngeri” (Ps. 83, 30).

Primele versuri, mai ales, și acele verbe atât de bine alese pentru a exprima patetismul, „șezum și plânsăm”, au creat neașteptate rezonanțe peste timp.

Descoperim ecouri, cum spuneam, la Emil Botta („O Simplitate, un fum,/ în valea frumoasă unde șezum,/ iubito, ești umbră” (Vei fi judecată după legea florilor)) și Nichita Stănescu: „Noi doi, pădure, ce făcum?” (Pădure arsă, din vol. Sensul iubirii); „Ca şi cronicarul, zic: „Aicea, între vârste, şezum şi plânsem” (Antimetafizica).

Psalmul 138 expune concepția vetero și neo-testamentară despre preștiința și atotștiința lui Dumnezeu.

Există și aici versuri reușite, datorate în bună măsură hainei poetic-alegorice pe care o îmbracă discursul și semnificațiilor uneori greu de intuit, care o fac să pară – ca în multe alte cazuri – o poezie cvasi-ermetică.

Tradiția acestui tip de lirică s-a păstrat la noi foarte multă vreme, beneficiind și de faptul că, în modernism, „a medita […] asupra cuvântului poetic înseamnă a pune întrebări asupra cunoașterii și ființării absolute, lirica modernă devenind tot mai conștientă de ceea ce în profunzimile ei poezia a tins întotdeauna să fie: gnoseologie și ontologie[2].

Mai înainte de a fi creat viziuni poetice, Dosoftei are simțul cuvântului, el descinde poezia din cuvânt.

Pentru că și lumea a fost creată cu cuvântul

Poezia la scara poemului, cu viziuni ebluisante, alegorii și metafore, pornește de la descoperirea cuvântului poetic, a cuvântului care are orizont fanic, un atom care închide în sine, la rândul lui, o lume de semnificații și percepții.

Cuvintele sunt așadar, la el, așezate unele lângă altele ca nestematele/ podoabele care formează universul. El le-a scrutat etimologia și le-a cântărit greutatea, așezându-le în versuri după preț și strălucire.

Scenele cosmice au căpătat poeticitate prin punerea în abis a semnificațiilor, astfel încât urzirea de stele și undirea de valuri să nu aibă sfârșit.

Taina și frumusețea lor stă tocmai în faptul că au zare, dar și dincolo de zare.

Însă aceasta este o caracteristică a Scripturii, în care cuvintele însele sunt mări abisale.

A te apleca asupra cuvântului înseamnă a cădea într-o genune de gânduri și semnificații.

Astfel este și poezia lui Dosoftei, care scrie:

Tu mi-ai cunoscut târziul,
De-l tâlnești cu timpuriul.
Și Tu m-ai făcut, din tină
Luând cu svânta Ta mână.

Și nepriceput rămâne
Înțălesul Tău de mine,
Că Ți-i mare-nțălepciunea,
De nu poci să-i știu minunea.

Și de Duhul Tău n-am fugă,
Ca să scap să nu m-agiungă,
Nice de svânta Ta față
N-am în alte părți povață.

Cătră ceri de m-aș sui-mă,
Ești acoló, de m-ei ști-mă,
De-aș pogorî unde-i iadul,
Și de-acolo m-deșchiz[i] vadul.

/…/

Și-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aș teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.

Că-ntunericul s-albește
De Tine, când Te zărește.
Și noaptea să luminează
Ca z[i]ua, slobozând rază.

/…/

Ț-voi mărturisi-n minune
De strașnic și Te voi spune
De lucruri ce faci mirate,
’N sufletul mieu răsfirate.

(Ps. 138, 11-26, 33-48)

La Dumnezeu nu există întuneric, adică neștiință, și  El face din noaptea neștiinței zi „cu lumină fără samă” pentru cei care cred în El.


[2] Alexandru Condeescu, prefață la Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri, vol. I, Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 10.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [63]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Rugăciunea către Dumnezeu este „dintr-adânc” (binecunoscutul „de profundis clamavi ad Te Domine”) și este foarte ostenitoare/ epuizantă:

Dintr-adânc Ț[i]-am strigat, Doamne Svinte,
Și să mi-auz[i] glas de rugăminte.
Și-ntr-auzul Tău, Doamne, s-agiungă
Glasul mieu cel ovilit [ofilit] de rugă.

(Ps. 129, 1-4)

Strigă astfel către Dumnezeu cel ce poate să spună: „Și sufletul mieu cu drag Te-așteaptă /…/ Și-n cuvântul Tău mi se topește,/ Doamne, sufletul de Te dorește” (Ps. 129, 13-16).

Psalmul 132, care începe cu versurile „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc frațâi împreună”, l-a inspirat pe Dosoftei să compună de la sine o mică poezie, în afara psalmului:

Cine face zidi de pace,
Turnuri de frățâie,
Duce viață fără grață
’Ntr-a sa bogățâie.
Că-i mai bună, depreună,
Viața cea frățască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.

Ediția pe care o utilizăm a redat probabil poezia așa cum apare pe foaia lui Dosoftei, însă nu e greu de observat că există versuri cu rimă interioară intercalate între celelalte.

Configurația poemului ar putea fi și astfel:

Cine face
zidi de pace,
Turnuri de frățâie,
Duce viață
fără grață
’Ntr-a sa bogățâie.

Că-i mai bună,
depreună,
Viața cea frățască,
Decât armă
ce destramă
Oaste vitejască.

Rafinamentul și inventivitatea prozodică îi confirmă lui Dosoftei, cum spuneam și altădată, titlul de poet.

Oamenii lui Dumnezeu se roagă „la Domnul în casă [biserică],/ În curțâle cele de mătasă./ Și nopțâle țâind dvorbă lungă,/ Vă rădicaț[i] mânule [s]pre rugă,/ În locurile Lui cele svinte,/ Cu rugăciuni la Domnul priĭmite” (Ps. 133, 5-10).

„Curțâle cele de mătasă” ale Bisericii lui Dumnezeu le-am întâlnit anterior și în alți psalmi.

Descrierea corespunde și unor detalii de ordin paradisiac, pentru că în Rai sunt „corturi tinse în funi de mătasă”, cum spunea în psalmul 41.

Vorba lungă pe care o țin rugătorii noaptea, la priveghere, pare o precizare domestică, însă se referă aici la rugăciunea îndelungă către Dumnezeu sau ar putea fi chiar un detaliu extatic.

Dosoftei s-ar fi putut gândi la vorba celor răpiți în extaz duhovnicesc cu Sfinții, cu Îngerii sau cu Dumnezeu. Tradiția aghiografică e bogată în astfel de exemple și nu putea să nu le amintească cel ce a redactat Viețile Sfinților în patru volume, neterminate, care a indicat el însuși nume de sfinți sihaștri, trăitori în Moldova, sau  a relatat minuni care i s-au întâmplat la Lavra Pecerska.

Dumnezeu este îndelung lăudat, pentru că El este Cel

Ce-au poruncit sângur cu cuvântul
De s-au făcut ceriul și pământul.

(Ps. 133, 13-14)

Toate ce vru Domnul a le face,
Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace,
În mări și pre la toată genunea,
De Ș[i]-au ivit Dumnezău minunea.

Suind núori de preste hotară,
În ploi fece fulgere cu pară,
Dintr-a Sale cămări scoțând vântul,
De-i fece porunca și cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

În țesătura acestei lumi există o varietate de forme și materiale: există pământ solid și inert, există cer inefabil, există genune, adică ocean, un element fluid și melodic, dar și arhitecturi efemere de nori și vânturi care aleargă și trec, există spectacole ale fenomenelor naturii, precum ploi cu fulgere, care impresionează și înspăimântă dar sunt pasagere.

În spatele lor este Dumnezeu care le-a creat, dar nu ca un păpușar care se distrează, nu ca un zeu păgân care se delectează privind teatrul lumii, cu nepăsare și cruzime.

Dumnezeu caută mântuirea oamenilor și de aceea conduce pe poporul Său, cum spune psalmul mai departe, pentru a conduce până la urmă toată omenirea la mântuire.

Este Dumnezeul cel Viu, spre deosebire de:

Idolii păgânilor, ce-nchină
Aur ș-argint, sunt făcuț[i] de mână.
Gură au și nu pot să grăiască,
Cu ochi sunt și nu pot să zărească,
Urechi au și nu pot să auză,
Nice abur nu le este-n buză.

(Ps. 134, 39-44)

Psalmul 135 reia, într-o altă expresivitate, afirmațiile de mai sus:

Mărturisiț[i] pre Domnul
Că-i bun cătră tot omul /…/

Ce-au fapt ceriul cu gândul
De-Ș[i] țâne-ntreg tot rândul [ordinea]. /…/
Ș[i]-au închegat pământul
Dintr-apă cu cuvântul. /…/

Făcut-au lumini mare,
De dau raze și zare /…/
Soarelui i-au dat s-aibă [lumină],
Să facă z[i]uă albă. /…/

Preste nopț[i] au pus lună
Cu stelele-mpreună. /…/
Că I-i mila de-atunce
Preste veci cu gând dulce. /…/

C-au desfăcut prin Mare,
Prin cea Roșie, cărare /…/
De-au trecut prin genune
Izrail cu minune.

(Ps. 135, 1-54)

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [62]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 119 prezintă anumite tonalități înrudite cu acel imn al pustiei (O, preafrumoasă pustia) extras din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf:

Că puternicul îș[i] face
Săgețâle iuț[i] de lance,
Cu jeratec înfocate,
Celor din pustietate.

Vai că voia mi-i amară,
Că m-am streinat de țară /…/
Multă duc streinatate
Asuprit de strâmbătate

(Ps. 119, 9-18)

Dosoftei interpretează psalmul aducând în discuție o realitate binecunoscută a creștinismului ortodox, pustnicia sau sihăstria, dar eremiți existaseră și în vechea Iudee.

Străinătatea la care se face aici referire este una de ordin spiritual, pentru că țara aceasta este de fapt țara de viață de care a pomenit și cu alte ocazii, adică Raiul, pe care cărturarii noștri din vechime îl numeau moșia cerească, denumind prin aceasta patria eternă a oamenilor.

Cu toate acestea, versurile lui Dosoftei au rezonanțe menite să ne rememoreze indubitabil celebra Doină a lui Eminescu:

De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

 /…/

 Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate.

Psalmul 120, după ce reafirmă că Dumnezeu „au fapt ceriu cu cuvântul/ Ș[i]-au întărit tot pământul”, insuflă credința că lumea poate fi transformată într-un loc prielnic de către Cel care a creat-o:

Z[i]ua nu-ț[i] va fi de soare
Zăduv, ce-ț[i] va fi răcoare.
Nice luna te-a păli-te
Noaptea cu lucori herbinte.

 (Ps. 120, 5-6, 17-20)

Ultimele două versuri sunt misterioase (obscuritatea semnificației corespunde însă originalului), întrucât, dacă zăduful provocat de arșița soarelui este ceva obișnuit, în schimb „luna cu lucori herbinte” este greu de imaginat ca realitate concretă, chiar dacă am avea în minte o noapte caldă de vară.

Acest fapt ne orientează către o decriptare mistică, indicându-ne că nu poate fi vorba de un peisaj realist.

Dacă interpretăm semnificațiile în continuarea celor din psalmul anterior, probabil că zăpușeala zilei și a nopții reprezintă arsura sau fierbințeala ispitei sau focul suferinței pentru sihaștri și orice fel de nevoitori: „Dumnezău te va feri-te/ Supt umbră, la zî herbinte” (Ps. 120, 13-14).

Versurile sunt încă o mostră – între multe altele din psalmi – de limbaj ambiguu, care pare a se referi la o situație concretă dar șochează prin neverosimilitate și prin elipsa logicii imediate.

E o caracteristică a scrisului vechi și religios, care indică necesitatea decuplării de la realitatea imediată și depășirea ei constantă, pentru că permanent are loc fuziunea cu semnificațiile accederii într-o lume a înălțimilor spirituale, care nu mai corespunde percepțiilor telurice.

O lume insesizabilă  de la nivelul cotidianității mediocre terestre, dar în permanență vectorizată printr-un limbaj re-inventat pentru a fi cât de cât propriu unor realități supramundane.

Însă ambiguizarea sau ermetismul sunt tocmai carcteristicile unei poezii…moderne.

De aceea susținem că paradigma ermetică și alegorică a literaturii noastre vechi a putut oferi o pildă importantă – esențială chiar – literaturii și mai ales poeziei noastre moderne.

Ne-au reținut atenția și câteva versuri care au un aer narativ, deși interpretarea lor nu poate fi decât tot alegorică:

Mă veselesc de vestea ce-m[i] vine,
De mă-mbie direpții cu sine
Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă,
La curtea cea svântă ce-Ș[i] aleasă.

Eram oarecând stând cu mulțâme
În curtea ta, Ierusalime,
Ce și de-acmu încă ni-om sui-ne…

(Ps. 121, 1-7)

Și din nou mânia celor răi este zugrăvită prin apelul la comparația cu elementul fluid și năvalnic:

Cându-ș[i] pornesc mânia cu unde
Asupră-ne puhoi să ne-afunde.
Și sufletul nostru puhoi trece
Ca de părău repede și rece.
Și sufletul nostru trecătoare
Ș[i]-au făcut prin apă necătoare.

 (Ps. 123, 7-12)

Melodia poeziei, repetițiile retorice și aliterațiile ne repercutează patosul acestor versuri și ne poartă – auditiv mai cu seamă – pe undele de ape repezi și primejdioase, Dosoftei premeditând efectul stilistic.

Dumnezeu ajută „Precum dintâi ai zâs cu cuvântul,/ De s-au făcut ceriul și pământul” (Ps. 123, 23-24).

Dumnezeu ajută pentru că toate sunt creația Sa și I se supun ca la început, când au fost aduse întru ființă.

Dacă El le-a creat, cu atât mai mult le poate osteni neastâmpărul – chiar și atunci când recunoaștem că aceste ape sunt doar simboluri, pentru că și cele simbolizate au aceeași condiție creaturală.

Însă, deși semnificațiile sunt alegorice, peisajele ilustrate în interiorul acestor alegorii sunt tulburătoare.

Un alt exemplu avem și puțin mai departe: „Și ne-ntoarce, Doamne, cu tot pleanul,/ Ca omeții [zăpezile] când să rump la anul/ De austrul ce suflă cu cálduri/ De cură părăuă”… (Ps. 125, 11-14).

De data aceasta, comparația este în favoarea celor care sunt ajutați de Dumnezeu: pe ei îi întoarce în țara lor cu repejunea cu care curg pâraiele primăvara.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [61]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 113 reafirmă faptul că Dumnezeu e Creatorul lumii:

Ce Tu, Doamne, ceriul și pământul
Le-ai făcut din voaie cu cuvântul /…/
Și să fiț[i] blagosloviț[i] de Domnul,
Ce-au fapt ceriul, pământul și omul.

Ceriul ceriurilor pentru Domnul,
Pământul l-au datu-l a tot omul.

(Ps. 113, 29-30, 61-64)

El a întors „stânca-n tău de ape” și a făcut „din bolovan izvor” (Ps. 113, 21-22).

Se duce „la odihnă și răpaos dulce” sufletul celui care a văzut „bunătatea” lui Dumnezeu, Cel ce scoate:

Ochii de la lacrămi de plânsoare,
Picioarele de lunicătoare.
Și-I voi sluji cântând cu dulceață
Lui Dumnezău în țară de viață.

(Ps. 114. 18, 21, 25-28)

Nădejdea în Dumnezeu e mai bună decât nădejdea în/ spre oameni și mai bun e traiul cu Dumnezeu decât speranța către conducătorii lumești. Iar de inamicii care sunt ca albinele și ca spinii nu te poate salva decât El:

Mai bine-i a nedejdui-n Domnul,
Decât a să răzăma spre omul.

Mai bine să-ț[i] aibi cu Domnul traiul,
Decât să nădăjduiești spre craiul.

Toț[i] păgânii ce mă-ncungiurară
Cu Domnul i-am întirit [gonit] din țară.

Că mă-ncungiurară cu oști late,
Ce Domnul mi i-au luat din spate.

Că mă-ncungiurară cu șireaguri,
Ca albina ce șede pe faguri,
Și ca spinii ce-i arde pojarul

/…/

Și Tu, Doamne Svinte, Ț-luminează
Preste noi lucori de svântă rază. /…/

Dumnezăul mieu ești, și Ț-voi zâce
Mărturie, rugă și ferice.

(Ps. 117, 15-25, 69-70, 75-76)

Mărturiile Domnului sunt bogăție, iar Dosoftei cunoaște plimbarea pe cărările poruncilor lui Dumnezeu, de la Care cere destuparea ochilor pentru a înțelege legea Sa:

În calea Ta cea de mărturie
M-am desfătat ca-ntr-o bogățâie.
M-oi primbla-mă-n poruncile Tale
Și Ț-voi înțălege svânta cale.

Într-a Tale dereptăț[i] m-oi tinde
Și-n cuvântul Tău mă voi deprinde. /…/
Ochii îmi destupă a-nțălege
Minunile din svânta Ta lege.

Nemernicu-s[1] pre pământ și-n rude,
Poruncile Tale nu mi-ascunde.
Sufletului mieu i-i drag să-nvețe
În tot ceasul a Tale giudețe.

(Ps. 118, 31-36, 39-44)

Cred că e prima poezie în limba română care face apologia cunoașterii și a învățăturii.

E vorba, desigur, de cunoașterea legilor lui Dumnezeu, dar a înțelege rațiunile universului și ale ființei umane, cu care Dumnezeu le-a înzestrat, nu este deloc simplu. Ne amintim și de versurile unui psalm anterior: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).

Aglomerarea de expresii metaforice pe care le utilizează Dosoftei cu acest prilej, e o dovadă a sincerității sale.

 Căldura cu care pledează pentru cunoaștere se observă și din efortul stilistic pe care îl face.

Destuparea ochilor[2], ca și plimbarea prin Scripturi (va reînnoi expresia: „Și să mi-arăț[i] de direptăț[i] cale/ A mă primbla-n minunile Tale /…/ Într-a Tale porunci m-oi primbla-mă”, Ps. 118, 61-62, 184) – ca și, mai înainte, poziția verticală în cugetare – sunt metafore revelatorii (ca să folosim terminologia lui Blaga), pentru care i se cuvine tot meritul.

Și pentru Dimitrie Cantemir, citirea Scripturilor va însemna „primblare și a minții înnoire”[3].

Povara acestei existențe epuizează sufletul, dar Dumnezeu poate să-l ridice din somn și din apăsarea pământului:

Mi-au lipitu-mi sufletul pământul,
Ce mă-nvie, Doamne, cu cuvântul. /…/
Sufletul mieu l-întristează somnul,
Ce [ci] ma-ntări-n cuvântul Său Domnul.

(Ps. 118, 55-56, 63-64)

Cu același cuvânt cu care a zidit lumea, Dumnezeu învie sufletul.

Creația cosmică este lucrarea Aceluiași Dumnezeu care a dat lege oamenilor.

De aceea, aceleași rațiuni înalte se înțeleg deopotrivă din lectura și cunoașterea Scripturilor, cât și din contemplarea universului.

Cele două tipuri de cunoaștere, prin care este contemplat Dumnezeu, prin făpturi și prin Scripturi, sunt complementare.

Universul și Legea, în același timp, Îl indică pe Logosul și Rațiunea care a creat lumea:

M-au înfășurat funi de păcate,
Și legea Ta n-am uitat departe.
Mă sculam la rugă lăsând somnul,
Miazănoapte când doarme tot omul /…/

Pământul îi plin de-a Ta dulceață
Și de[spre] dereptatea Ta mă-nvață. /…/

Cu mânule Tale, Doamne Svinte,
M-ai zidit și m-ai fapt de mainte;
Dă-mi înțălepciune a-nțălege
Poruncile Tale-n svânta lege. /…/

Și să-mi hie inema senină,
În porunca Ta-mblând fără vină. /…/
Picioarelor mele-i luminare
Legea Ta și lucoare-n cărare.

(Ps. 118, 133-136, 141-142, 163-166, 187-188, 249-250)

Natura și Scriptura sunt cei doi martori ai lui Dumnezeu (In. 8, 17), după cum afirmă și Sfântul Efrem Sirul într-un imn: „În cartea sa Moise a zugrăvit zidirea întregii firi/ ca atât firea, cât și cartea să dea mărturie de Ziditorul lor”.[4]

Și, puțin mai departe:

Cheile învățăturii ce deschid toate cărțile [Scripturii]
au deschis înaintea ochilor mei cartea firii,
vistieria Arcei, cununa Legii.
E o carte care, mai presus de toate celelalte, prin istoriile ei,
ne face simțit [pe] Ziditorul și ne predă lucrurile Lui;
face văzute toate podoabele Lui și arătată iscusința Lui[5].


[1] Nemernic = străin.

[2] În LXX și VUL este scris: „descoperă-mi ochii mei [apocalipson tus oftalmus mu/ revela oculos meos]” (Ps. 118, 18), așa cum traduce și Biblia 1688.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 154.

[4] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 47.

[5] Idem, p. 53.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [60]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Începutul psalmului 107 reiterează, ideatic și expresiv, ceva ce spusese și în psalmul 56 (reamintim versurile):

Că mi-i inema gătată să Te vază
Pre tot ceas, Dumnezău Svinte, lăsând rază.
Și cu slava mea sunt gata să mă mânec:

Scoală slava mea, te scoală de zî cântec
În lăută. Demineață
Mă voi scula cătră viață.

(Ps. 56, 31-36)

Inema mea mi-i, Doamne, gătată,
Mi-i inema gata de Te-așteaptă,
Ca să-Ț[i] cânt într-a mea, Doamne, slavă.

Scoală, slava mea, fără zăbavă!
Scoală-te, psăltire și dulceață [har]!
Iată că m-oi scula demineață…

(Ps. 107, 1-6)

A-I aduce cântare nouă lui Dumnezeu este un topos psalmic, la fel și îndemnul la priveghere, la ridicarea spre rugăciune și cântare de psalmi dis de dimineață sau cum se spunea în limba veche, la mânecate.

Cântarea izvorăște din adâncul inimii, din râvna inimii de a vedea pe Dumnezeu.

De aceea, trezirea dimineața devreme, cu dorul lui Dumnezeu în inimă, cu sufletul plin de iubirea Lui, înseamnă că „Mi-i inema gata de Te-așteaptă”.

Psaltirea e instrumentul inimii, înstrunit ca „să Te vază”.

Arta e har din harul lui Dumnezeu și e închinată Lui, iubirii Lui, dorului de El, de Dumnezeul care este frâmsețe și Care a dat zare lumii, Cel ce a urzit stelele și lumina, Care e mai minunat decât unda mării și Care știe să aline valurile.

Omul însuși devine un instrument vibrant, o vioară  sau o cântare în toată ființa lui.

În zorii apropierii de El, omul e o muzică verticală.

Muzica sferelor Îl laudă pe El, dar nu știe aceasta, pentru că nu are rațiune.

Omul însă știe și de aceea se și îndeamnă: „Scoală, slava mea, fără zăbavă!/ Scoală-te, psăltire și dulceață!”.

El știe că trezirea și ridicarea aceasta sunt „cătră viață”, către viața fără de care nu există viață.

Fără ea poți spune că „lipsește viața acestei vieți” (Eminescu, O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Psalmul 108 conține un alt blestem, care este considerat profetic, adresat lui Iuda, iar psalmul 109 vorbește tainic despre Hristos, despre Judecata Lui și împărățirea cu Sfinții despre faptul că este Fiul lui Dumnezeu din veșnicie și despre întruparea Sa și că este Jertfă și totodată Arhiereu în veac:

Zâsă Domnul Domnu[lui] mieu să șază
De-a direapta Sa-n scaun dând rază,
Pănă când pizmașii de supt soare
Ț-voi așterne pre toț[i] supt picioare.

Toiag de putere Ț-va trimite
Domnul din Sion, Dumnezău Svinte. /…/

Că[ci] cu Tine Ț-este boieria
La z[i]ua ce Ț-vei ivi tăria,
În strălucori de Svinț[i] ce-i ivi-Te
Într-acea zî, Dumnezău Svinte.

Din pântece Te-au născut mainte
De luceafăr, al Tău Svânt Părinte.

Giuratu-Ș-au Domnul giurământul
Și nu-ș-va schimba căind cuvântul.
Tu ești preut în veci pentru țară,
De rădici ca Malhisedec sfară [jertfă]. /…/

Apă de pre părău va bea-n cale,
Când va nălța capul oștii Sale.

(Ps. 109, 1-5, 11-18, 27-28)

Cel ce „apă de pre părău va bea-n cale” este Cel născut din Tatăl mai înainte decât luceafărul, adică din veșnicie.

Dumnezeu amintește oamenilor că este milostiv, că S-a îndurat de cei păcătoși, când s-au pocăit, pentru ca să nu deznădăjduiască:

Ț-ai făcutu-Ț[i] de ciudese [minuni] pomenire,
ești ieftin și milost, Doamne, din hire.
Carii sunt de-Ț[i] au de teamă, le dai hrană,
Pentru legământ bătrân făcând pomană.

Și poruncile Țî-s tare și crezute,
’N dereptate ș-adevară-n veci făcute. /…/
Frica Ta dă-nceputuri de-nțelepciune,
Cunoștință tuturor spre-nvățături bune.

(Ps. 110, 9-12, 17-18, 23-24)

De aceea, continuă psalmistul:

 Ferice va fi de omul
Ce să va teme de Domnul,
În porunca Lui cea svântă
Stând cu voaie, fără smântă[1].

Că va fi tare-n credință
Pre pământ a lui sămânță,
Rod dirept să va chema-să
Și bișug într-a lui casă.

Și-i va trăi dereptatea
Preste veci în toată partea.
Și la-ntunerec de ceață
Va vedea lucori de viață.

(Ps. 111, 1-12)


[1] Smântă = sminteală, împiedicare, cădere.

Page 1 of 10

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort