Etichetă: Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Pentru a exprima iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Dosoftei află un echivalent elocvent, spunând că El are „hire drăgostivă” („Că nu-Ț[i] este nime depotrivă/ Dumnezău, cu hire drăgostivă”, Ps. 85, 17-18).

Un alt anacronism este cel prin care îi numește pe arabi „sărăcini”/ sarazini, în Ps. 86, 9.

Psalmul 87 îi prilejuiește descoperirea de noi forme expresive ale durerii, la ceas de restriște:

Și mă feci ca omul ce nu-i [Dumnezeu] să-i agiute,
Slobod întru cei morț[i], în trupuri căzute,
Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite,
Și sunt de la Tine cu totul urnite [lepădate].

Mă băgară-n groapă dedesupt de toate,
Unde-i întunerec și umbră de moarte.
Ț[i]-ai pusu-Ț[i] asupră-mi mânia Ta svântă:
Preste mine valuri trec de nu s-alintă.

/…/

Au doară s-or ști-să-n țărnă-ntunecată
Minunile Tale, și-n țară uitată?
Svânta-Ț[i] adevară să poată-nțăleagă
Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă?

/…/

Mâniile Tale preste mine-mblară,
’Ngrozârile Tale mă răsturburară
Și mă-ncungiurară ca apa cu valuri,
De sunt toată z[i]ua struncinat de maluri.

(Ps. 87, 9-16, 29-32, 41-44)

Toposul mării zbuciumate, ca alegorie a sufletului torturat de suferință l-am mai întâlnit, însă imaginile poetice sunt de fiecare dată împrospătate.

Mânia lui Dumnezeu este „ca apa cu valuri”, suferințele pe care El le aduce peste ființa umană, pentru păcate, fiind resimțite în adâncul sufletului ca „valuri” care „nu s-alintă”, ca lovituri repetate care nu se mai opresc.

Și omul se simte ca un țărm izbit întruna de aceste valuri, sau ca malurile unui râu învolburat: „struncinat de maluri”.

Toposul marin i-a dat oferit întotdeauna lui Dosoftei prilejul pentru geneza unor versuri sau strofe superbe.

Însă și perspectiva mormintelor prin care dorm „trupuri căzute /…/ de arme rănite” ori a cimitirului, „țară uitată”, este cât se poate de patetică.

Atâta fior al suferinței nu cred că a mai fost reprodus în poezia noastră decât de Eminescu și de Goga și poate în unele poezii ale lui Arghezi se mai străvede această durere traumatizantă la gândul morții.

Omul se vede pe sine o ruină, dormind cu trupul rănit de arme în mormânt, transformat apoi în pulbere, în „țărnă-ntunecată”.

Din nou se pot face apropieri de macabrul baroc sau romantic, însă ele sunt circumstanțiale.

Numind însă cimitirul „țară uitată” și „țară largă”, ne aduce aminte de un poem al lui Vasile Fabian-Bob[1], Geografia țintirimului[2]:

Este-n zona subsolară, o pacinică, mică ţară
Aproape de ţărmul lumii plecătoare către soare,
Unde-apoi se hotărăşte [se învecinează] cu o mare-mpărăţie,
Pân-acum necunoscută la hărţi de geografie.

Oamenilor de aicea, numărul pururea creşte,
Neci mai moare cine-o dată aici se cetăţeneşte,
Ici se poate-n astă ţară se-ntind locuri înverzite,
Printre văi şi dealuri nalte cu producturi felurite,
Între care colonistul fără să va să lucreze,
Cu toată casa sa poate oricând bine să s-aşeze;

Iar aerul rece, umed în astă ţară străină
Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină
Roua ceriului aicea cade-n picuri mestecate
Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate.

Multe roduri puse-aicea printre dealuri şi vâlcele,
Minunaţi sunt aceşti pacinici dup-a lor locuitură.
Toţi sunt muţi, adese însă li s-aude ş-a lor gură.
Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie,
Fiecare locuieşte fără dare de chirie;

De vecini, de fraţi, de nume şi de toate doru-i trece
Pânprejurul casei tale, iarna-i cald şi vara-i rece.

Însă chiar înăuntrul mormântului n-au privit mulți poeți, după Dosoftei, care scrie poetic și alegoric despre „trupuri căzute,/ Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite”.

E o poezie a vanității umane risipite de moarte, în care Dosoftei excelează – și vom ajunge foarte curând la fragmentele la care mă refer.

Emil Botta a mai aruncat un ochi către tatăl „ajuns aici dintr-o noapte fără hotare” sau s-a privit pe sine mai înainte de vreme: 

Subterani, de ce i-ați ros ghetele?
De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă?
Noapte, de ce i-ai topit pe buze
veninoasa pastilă?

(Portret)

Sub lespede, înmărmurite, dorm isprăvile mele,
atât cele bune, cât și cele rele. /…/
Ochiul nu cată semeț,
safirul ochilor nu mai are preț.

(Epitaf)

Retorica aceasta are o istorie foarte veche, care coboară de la Sfântul Ioan Hrisostom până în literatura noastră medievală, de la Neagoe Basarab până la Dimitrie Cantemir, și a fost actualizată apoi de Eminescu și de poeții moderni (aminteam mai devreme de Arghezi).

Revenind la Dosoftei, în psalmul 88, versurile încearcă să descrie cât mai sugestiv măreția Creatorului lumii:

Că de-a Ta, Doamne, minune,
Ceriul va grăi ș-a spune.

/…/

Tu țâi marea de nu neacă
Și zâci holburii [furtunii] să tacă.

/…/

Ceriurile și pământul
Tu le-ai făcut cu cuvântul,
Și lumea cu de ce-i plină
Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână.

(Ps. 88, 21-22, 37-38, 43-46)

Am avut multe prilejuri să contemplăm descrierile cosmice ale lui Dosoftei: cerul cu aștrii săi tainici, pământul cu munții, mările și câmpiile sale, urzite toate de mâna lui Dumnezeu.

Despre cartea cosmică (liber mundi) care este plină de inscripții care duc către Dumnezeu (Eminescu: „cartea cerului albastru cu mari litere aurite”; „scrisul stelelor de foc”, Peisaj și În vremi de mult trecute [Povestea magului…]) am vorbit de asemenea de multe ori și pe îndelete în cărțile noastre.

„Cerurile grăiesc toate”, va repeta Dosoftei în Ps. 96, 21.

După Eminescu, Goga și Ion Pillat (deși nu sunt singurii) vor dezvolta în poezie acest topos al înscrisului cosmic (precum și pe acela al naturii ca o biserică), pe care romantismul îl revigora și în Occident.

Poeții români nu au pierdut decât de curând această hartă cosmică, acest arhitext sau biblie a universului, pentru care – cum spuneam și altădată – au devenit și ei iliterați, așa cum unii poeții occidentali se tânguiau încă din romantism (sau chiar mai devreme):

Carte de aur
cu inscripții nepieritoare
în cerul sculptat!

Și la magica filă a șaptea,
începe noaptea
cea plină de cântece…

Oh, rătăcesc prin meandrele acestui in-folio…

(Emil Botta, Glosse)

Din predica cerurilor nu înțeleg o boabă:
Să-mi traducă arborii, vântul să-mi fie interpret,
iarba poenilor să colaboreze și ea.
Licurici, să-mi dați luminițele voastre!

Umbre, penumbre, seninuri,
lăsați să oficieze liturghiile, privighetoarea-n sutană,
un cuc ermit deie răspunsul din strană;

(Emil Botta, Confidență)

Întreg, adânc și strălucit e textul
naturii Tale. Cu-ncântare-l
citesc, și recitesc, și câte-odată
chiar îl învăț pe dinafară: marea
cu hexametrii ei asemenea unui
poem homeric, munții plini de semne
de întrebare, șesul ca o frază
imensă cu metafore fertile,
și văzduhurile, sensuri schimbătoare,
și alfabetul luminos al nopții
pe care zorile îl șterg citindu-l, –
ah! Toate ca pe-un document de taină
le sorb…

Dar cineva-mi șoptește zilnic:
– Perfect! Este un text fără cusur.
Dar spune-mi totuși: cine iscălește
Acolo dedesubt – indescifrabil?…

(Șt. A. Doinaș, Psalmul XXV)

Doamne, minunile vorbesc un dialect
necunoscut de nimenea al limbii Tale.
/…/ Poetul
e purtătorul unui înțeles defunct
care păstrează totdeauna viu secretul.

(Șt. A. Doinaș, Psalmul LXXIX)

Parcă spusese mai sus că „e textul naturii Tale”: cum de nu mai știe, brusc, Cine semnează opera acestei lumi?

Nu înțelesul este defunct, ci doar înțelegerea unora (sau câteodată) poate fi deficitară.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 83, descrierea Raiului este plină de gingășie și delicatețe, dovedind că cel care era inflexibil, vehement în imprecații ori, altădată, capabil de a ilustra adevărate scene macabre, este deopotrivă în stare să picteze în cuvinte cu sensibilitate și duioșie:

Câtu-s de iubite și de drăgălașe
Șirurile Tale, cele de sălașe!

/…/

Cândva de-aș vedea-mă să-Ț[i] prăvăsc în față,
Să-m[i] bucuri și mie sufletul de viață.

/…/

Ca o vrăbiuță ce să încuib[e]ază
’N streșină de casă deaca să-nsărează,

Și ca turtureaua, de cuib ce-ș[i] gătează,
De de-abia așteaptă cu pui să să vază,

Așe mi-i de grijă să Te văz mai tare,
O, Dumnezău Svinte,-n jărtve [jertfe] la oltare [altare].

(Ps. 83, 1-2, 7-8, 11-16)

„Iubite și de drăgălașe” sunt „șirurile”/ cetele Sfinților, din „sălașele” Împărăției lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: „În casa Tătâne-Mieu sălașuri multe sunt” (In. 14, 2, Biblia 1688).

Antim Ivireanul amintea și el, într-o didahie, de „şireagurile stelelor celor de taină”^[1], vorbind alegoric tot despre sfinți.

În Paremiile preste an, traducând prorocia Sibilei Eritreia privind Judecata finală, din cartea lui Eusebiu de Cesareea[2] (Effugiet solis iubar, astrorumque horae / Omne poli lumen solvetur et aurea luna^[3]) – temă comună şi lui Lactanţiu^[4] –, Dosoftei utilizase deja metafora șireagurilor de stele (de data aceasta fiind vorba propriu-zis de aștri, nu de interpretarea lor alegorică): „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri, / A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună”^[5].

Legat de traducerea din latină a lui Dosoftei și de „astrorum horae”, Arghezi s-ar putea să le fi cunoscut pe ambele, pentru că, vorbind undeva despre Eminescu, utiliza sintagma „horă de aștri”, prin care se poate să fi retradus  poetic expresia latină: „în spațiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă. Haosul [lui Eminescu][6] e încununat de o horă de aștri lunatici”^[7].

Folosind însă această expresie pentru a caracteriza astralul/ cosmicul eminescian, Arghezi făcea – probabil – o aluzie tainică la tradiția poetică veche românească și la tradiția profetică și patristică conservate în literatura bizantină, aluzie pe care nu o puteau înțelege cei ce nu trebuia să o înțeleagă.

De altfel, atunci când am comentat poezia lui Arghezi, am recurs și la comparația cu versurile psalmului menționat mai sus. Spuneam atunci: „Tot de poetul Psalmilor versificați ne apropie și opțiunea poetică a lui Arghezi pentru naturalețe, ingenuitate, suavitate și gingășie (despre care vorbește cu finețe și pătrundere Mircea Scarlat), ca rezultat al unei întreprinderi conștiente, după cum specifica el însuși”[8].

Că recursul poeților moderni – între care Eminescu, Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu – la lumea mică, despre care am vorbit și cu alte ocazii, este unul tradițional, ne este confirmat și de Ion Barbu, care îi adresa, într-o scrisoare, aceste cuvinte lui Topârceanu: „dumneavoastră ați zărit și alergat la adevăratul izvor al simțirii valahe: humorul și dragostea pentru lucrurile umile (s. n.). […] Sunteți, împreună cu Anton Pann, singurul patron indigen ce vreau să-mi iau”^[9].

Revenind la versurile lui Dosoftei, observăm că este reafirmat telosul duhovnicesc al vederii lui Dumnezeu.

Ne este descrisă așteptarea înfiorată a Zilei celei fără de sfârșit, a Împărăției veșnice, „z[i]ua aceea ce este-nsămnată,/ Carea va să custe [să existe] vreme nencetată” (Ps. 83, 39-40):

Când va veni mare valea de plânsoare,
Când Domnul va face giudeț și strânsoare,

Când va-mpărți Domnul dar și bunătate,
Când va da certare celor cu păcate,

Atunce direpții [în]tâlniș bun vor face
Între lucori svinte de îngeri, cu pace.

(Ps. 83, 25-30)

Dar, între lucori de îngeri se vor afla doar aceia care își fac „scara-n spițe-ntreagă” (Ps. 83, 23), adică cei care urcă scara virtuților, așa cum a descris-o Sfântul Ioan Climax/ Scărarul, în cartea Scara.

Aceasta este reprodusă adesea și în iconografie[10]:

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În Ps. 79, se roagă lui Dumnezeu să Se reveleze – „Cela ce șez[i] pre heruvimi, Te ievește /…/ Și ne-ntoarce către mila Ta cea svântă,/ de-Ț[i] ivește fața Ta…” (Ps. 79. 3, 9-10) – pentru că au fost smeriți: „Ne-ai hrănitu-ne cu pâine de plânsură/ Și ne-ai adăpat în lacrămi cu măsură” (Ps. 79, 17-18).

Forma „plânsură” este ca un ecou prelung al plânsului…

Poporul lui Israel este asemănat cu o vie, pe care a sădit-o Dumnezeu, însă Dosoftei află prilejul pentru câteva versuri cu miresme parcă de poezie pillatiană („Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă/ Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…” – Ion Pillat, În vie):

Din Eghipet Ț[i]-ai mutat vie buiacă
Să rodească vin și strugurii să-Ț[i] placă.
Curățât-ai denainte toț[i] păgânii,
Când ai răsădit, ș-ai zmult din cale-i spinii.

/…/

Toate dealuri[le] de frunza ei să umbrează
Și cu vițele ei chedrii [cedrii] să-nfrâmșază.
Cu curpenii [joardele] păn-în mare să lățește
Și pănă-n văi cu mlădițe odrăslește.

(Ps. 79, 23-26, 29-32)

Este o alegorie pe care o va actualiza și Hristos în pilde: „Era un om căsătoriu, care sădi vie și cu gard îngrădi prea ea și săpă în ea teasc și zidi turn…” (Mt. 21, 33; a se vedea și Lc. 20, 9); „Eu sunt buciumul viței cel adevărat și Părintele Mieu lucrătoriul iaste. […] Eu sunt buciumul [butucul[1]], voi vițele [mlădițele]. Cela ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acesta aduce roadă multă” (In. 15. 1, 5) – Biblia 1688.

Dumnezeu îi amintește poporului, prin glasul psalmistului, că „am grăit cu tine-n holbură de pară” și „cu apa te-am cercat” și că ei au trecut prin pustiu

Mâncând mana decât jemna [pâinea albă] mai frumoasă
Și sugând miere din piatra cea vârtoasă.

(Ps. 80, 17-18, 37-38)

Pentru aceasta trebuie să-și amintească „Că Dumnezău nu Ți-i altul fără Mine” și „să nu te ia cu-nșelăciune/ Vreun domn proaspăt, să-i slujești cu-nchinăciune” (Ps. 80, 22-23) – adică vreun domn nou, alt dumnezeu decât Cel adevărat.

El îi mustră pe judecătorii nedrepți ai poporului și le cere: „Să vă părăsâț[i] colacii/ Și să giudecaț[i] săracii” (Ps. 81, 11-12). Dosoftei apelează la expresia frustă, populară.

Remarcăm că el a ales cel mai adesea un limbaj accesibil și o expresivitate cât mai concretă și plastică, de unde putem trage concluzia că cei cărora se adresau acești psalmi versificați nu erau neapărat din clasele superioare culte, care puteau citi și în slavonă sau greacă, cât mai degrabă poporul simplu care nu putea decât arar să-și achiziționeze cărțile și pentru care era nevoie și de o cale mai ușoară de transmitere a mesajului biblic, a psalmilor în special, foarte des accesați și utilizați ca rugăciuni și de către creștinul obișnuit.

Psalmistul I se adresează lui Dumnezeu cu îndrăzneală – ca mai târziu Arghezi, în poezia noastră, ceea ce a stârnit mari confuzii și i-a făcu pe mulți critici să-l considere ireverențios și chiar blasfemiator/ ateu – spunându-I: „Nu tăcea mâlcom, Dumnezău Svinte,/ Nice hii [nici nu fi] moale-n grai și-n cuvinte” (Ps. 82, 3-4).

În descrierea dușmanilor lui Israel, Dosoftei produce (intenționat poate) și unele licențe și anacronisme. Astfel, între neamurile inamice, pomenește despre „Edom din șatră” și despre faptul că „amalehiții ferecă pușce” (Ps. 82. 17, 21).

Acestora, „le dă, Doamne, spaimă să fugă,/ Să obosască de goană lungă” (Ps. 82, 27-28).

S-ar părea din nou că Dosoftei știa cumva din experiență (sau din confesiunile altora) cât de dureroasă este această fugă, pentru că și anterior mai spusese: „Carii scapă de războiul Tău, fug tare,/ De-i [d]oboară-n fugă somnul de[-a] călare” (Ps. 75, 13-14).

Imprecațiile nu lasă nicăieri loc de scăpare:

Răpezi-i, Doamne, din deal ca roata
Și-i prăvălește să-i calce gloata.

Ca măciulia fulgi să le cază
Și ca pădurea focul să-i arză.

Din față vi[s]col să-i prăvuiască,
Din dos pojarul [focul] să-i ocolească [încercuiască],

Și de deasupra să-i baț[i] cu smidă [grindină]…

(Ps. 82, 41-47)

Primele versuri au un conținut similar unor expresii pe care le-am întâlnit în omilii, la Varlaam și Antim Ivireanul: „ca o piatră din deal la vale când să răntunâ și nu să poate opri, așea mérge de tare și viiața noastră cătră moarte”^[2]; „suntem […] ca o roată când dă de vale şi nu să poate opri”^[3].

În ce privește măciulia căreia îi cad fulgii, recunoaștem în această descriere păpădia, pe care o suflă și vântul cel mai lin, și asemenea căreia sunt blestemați să fie cei care Îl urăsc pe Dumnezeu și pe poporul Lui.

Originalul vorbește despre trestia pe care o clatină vântul, dar Dosoftei, metamorfozând-o în păpădie, sublinia încă și mai mult caracterul firav al condiției lor.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ispitirea lui Dumnezeu, de către cei pe care tocmai îi trecuse prin mare, Dosoftei o reproduce astfel:

Dară poate Domnul să găteze
Mese-n pustii, să ne ospăteze?

C-au lovit cu toiagul în stâncă,
De-au purces dintr-însă ap-adâncă,
Și părăuăle s-apătoșară,
De băură toț[i] și s-adăpară.

Dară putea-ne va da și pâine,
Să ne facă masă și pre mâine?

(Ps. 77, 57-64)

Era nerecunoștința celor „ce poftiia pepeni și slănină”, „să le fie inema sătulă” și care „numai din gură L-îndrăgiră” pe Dumnezeu (Ps. 77. 84, 90, 107).

Atitudinea cu pricina îi era fără îndoială cunoscută, chiar dacă nu se mai repetau condițiile din vechime. Tocmai de aceea Dosoftei o reproduce cu ușurință și cu o anumită familiaritate în glas.

„S-apătoșară”, însemnând se umplură de apă, este probabil încă o creație poetică a lui Dosoftei.

Epitetele ce caracterizează apa pe care le-a dat-o Dumnezeu în pustie, numită de Dosoftei „apă vie” și „apă adâncă”/ „ap-adâncă „, reprezintă în mod evident sublinieri din partea ierarhului-poet ale abundenței de har revărsate peste ei de Creatorul și Eliberatorul lor din robie.

Dumnezeu îi pedepsește dar tot El Se îndură și îi iartă de fiecare dată când se pocăiesc, pe cei care „L-au îngânat prin apă vie /…/ cutezând [împotriva] lui Dumnezeu omul”:

Stâmpărând urgia să nu-i arză
Și mânia oprind să nu-i piarză,
Văzând Domnul că-s carne și sânge,
Și ca de vânt cu lesne s-or stânge.

(Ps. 77, 113-120)

Între metaforele involuntare ar fi totuși de remarcat: „Apele sta cu sânge-nchegate,/ Și fântânele toate-ncruntate [însângerate]” (Ps. 77, 129-130).

Este cunoscută, de asemenea, opțiunea lui Dosoftei de a spune adesea fântână în loc de izvor, din care nu de puține ori se nasc imagini deosebite, pentru noi astăzi, cum este cea pe care am sesizat-o cândva mai devreme:

„Că la Tine este de viață fântână/ Șî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 21-22).

Pentru a-i denumi pe întâii-născuți ai egiptenilor, pe care i-a omorât Îngerul Domnului, Dosoftei utilizează expresia: „frunte de prăsâlă”: „De n-au scăpat frunte de prăsâlă,/ Ce le-au pierdut feții fără milă” (Ps. 77, 149-150).

Iar poporului ales i-a dăruit Domnul „orașe și sate/ Cu hotară largi și desfătate” (Ps. 77, 167-168).

Ca și în cazul lui „izvoară”, și pluralul „hotară” a fost preluat de Eminescu: „De-i suna a treia oară/ Toți dușmanii or să piară/ Din hotară în hotară” (Doină)[1].

Însă iarăși i-a părăsit pentru necredință:

Și le-au dat [Domnul] tăria lor în pradă,
De ș[i]-au făcut limbile-ntr-înș[ii] nadă. /…/
S-au uitat într-înșii și prohodul…

(Ps. 77, 185-186, 195)

Adică n-au putut nici să-și plângă morții, cei care L-au ispitit pe Dumnezeu și și-au făcut singuri din cuvintele lor nadă, pentru că El i-a lăsat pradă dușmanilor lor.

Dar „Domnului I să fece [I se făcu] milă /…/ Și ca din somn sări Domnul rumăn,/ Ca de vin ce-i [cel ce e] aburit și șumăn” (Ps. 77, 199-200), împotriva celor ce asupresc pe poporul Său.

Dumnezeu „Ș-au ales mai drag la Iiuda” /…/

Și Ș[i]-au ales muntele Sionul
Să petreacă-n lume cu noi Domnul.
Și Ș[i]-au zidit într-îns[ul] svânta Casă [Biserică],
De scripește cu lucoare deasă,
Ca un corn de inorog dând rază”

(Ps. 77, 211-217)

Dacă viața omului „trece ca o umbră rară” (Ps. 38, 18), Dumnezeu trimite însă, în Casa Lui, „lucoare deasă”.

Strălucirea ei ca a cornului de inorog este o imagine superbă – pornind doar de la sugestia scripturală: asemănarea locașului lui Dumnezeu cu sfințenia inorogului.

Se întrevede în expresia lui Dosoftei și o concepție specifică Evului Mediu (de largă răspândire), dar – ca și în alte cazuri – nu fără ca poetul nostru să fi avut în vedere și o descifrare teologică.

Inorogul care înalță cornul fiind simbol mesianic (în Biblia de la 1688: „frumusețea Lui, coarne de inorod [inorog]” – Deut. 33, 17; „și zidi ca a inorodului svințenia lui” – Ps. 77, 75), se înțelege că Biserica strălucește de lumina slavei Mântuitorului.

În virtutea acestei simbolistici își asuma și Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, masca Inorogului, ca cel ce se considera persecutat pe nedrept.

După această imagine mistică și solemnă a Bisericii lui Dumnezeu, Dosoftei vorbește despre alegerea lui David și a lui Iacov [Israel] și, chiar dacă urmează originalului scriptural, se observă însă că schimbă brusc registrul expresiv – ca mai târziu Budai-Deleanu, care probabil că a avut, în această privință, un model în autorul psalmilor versificați –, utilizând un limbaj familiar, folosit adesea și de cronicari (Costin, dar mai ales Neculce):

Ș[i]-au ales pre David a Sa slugă,
După turmă să nu stea să mulgă,
Nice să-mble după fătătoare,
’N zî de lucru și de sărbătoare.

Dacă la noi ar fi existat, cu siguranță că Dosoftei ar fi sfidat convențiile clasiciste. El știa că poezia este libertate.

Însă chiar intenția psalmistului antic a fost aceea de a crea o antiteză, subliniind discrepanța dintre condiția inițială a regelui David și demnitatea la care l-a ridicat Dumnezeu.

Iacov a păstorit poporul „cu inemă curată/ Și cu-nțălepciune strecurată” (Ps. 77, 227-228).

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 76 cuprinde însă și un impresionant tablou al manifestării puterii lui Dumnezeu, pentru a face oamenilor cunoscut faptul că El este Dumnezeu din veșnicie, care a creat lumea și care nimicește pe cei nedrepți:

Când Te-ai pogorât la dânș[ii] într-acea țară [Egipt],
Toate apele cu sânge să-nchegară.

Și cu urlete ploi mare vărsa tare,
De herbea undele-n bezne ca-n căldare.

Și din núori mergea hreamăt [freamăt] și săgete,
Să-ngrozască eghiptenii, să să certe.

Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,
De-Ț[i] lumina[u] fulgerile lumea toată.

S-au strămutat de cutremur tot pământul,
Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul,
De-ai uscat într-însă vaduri în vânt mare…

(Ps. 76, 41-51)

Revelarea lui Dumnezeu o numește Dosoftei – în tradiție biblică – pogorâre la oameni: „Când Te-ai pogorât”.

Aici este vorba de o revelare în fața celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeul cel adevărat, în fața unor necredincioși, de aceea manifestarea lui Dumnezeu este negativă, este pedepsitoare.

În psalm se vorbește despre fenomene cataclismice la scară planetară și cosmică.

Dosoftei repictează…păstrând sau refăcând anumite tușe.

Comparația cu fierberea în căldare domesticește peisajul, altfel impresionant – și poate părea celor mai greu de mulțumit cam pedestră. Pentru că uită tot timpul că aceasta este prima poezie în limba română.

Amintind succint de pedepsele suferite de egipteni, descrierea se concentrează pe despărțirea mării în două, pentru a trece prin ea poporul ales, după care apele mării s-au întors la loc și i-au înecat pe faraon și armata lui.

Biblia de la București (1688), la Ieșire, descrie acest episod astfel: „și să făcu întunearec și negură, și veni noaptea […] și întinse Moisi mâna pre mare și aduse Dumnezău marea cu vânt den austru sâlnic toată noaptea și făcu marea uscat, și să spintecă apa” (Ieș. 20-21).

Psalmul prezintă evenimentele dintr-o perspectivă mai dinamică și mai poetică.

Versetele psalmului, în proză, Dosoftei le traducea astfel: „Văzură-Te apele Dumnezău, văzură-Te apele și să înfricoșarî. Spământară-sî prăpăștile, cu mulțâme de sunete de ape, glas deaderî núorii. Și darî sâgețâle Tale să petrec, glasul tunetului Tău în roatî. Străluminarî fulgerele Tale lumea, să clăti și cutremurat fu pământul”[1].

În poezie, Dosoftei aude freamăt în nori cu o ureche hipersensibilă și cu o sensibilitate la inefabil care ar face invidioși poeții moderni.

Aude și urletele ploii, sugerate de tabloul acestei furtuni cataclismice, de glasul norilor și de trăsnetul în roată pe care l-a tradus literal din LXX („glasul tunetului Tău în roată [foni tis vrontis Su en to troho]”, Ps. 76, 19).

Iar înspăimântarea prăpăstiilor (a beznelor sau abisurilor marine) o imaginează ca pe o fierbere a apelor din adânc (ploaia și furtuna făceau să fiarbă marea în adâncul ei) și o transpune poetic astfel: „herbea undele-n bezne” – pregătind despărțirea apelor.

Și se usucă vadurile mării.

Specific acestei descrieri dar și în general poeziei lui Dosoftei – fapt ce indică un poet veritabil, cu o viziune proprie – este bidimensionarea proporțiilor.

O parte din acest peisaj înfățișează un spectacol cosmic:

Și cu urlete ploi mare vărsa tare
……….
Și din núori mergea hreamăt [freamăt] și săgete,
……….
Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,
De-Ț[i] lumina[u] fulgerile lumea toată.

S-au strămutat de cutremur tot pământul.

Însă anumite opțiuni lingvistice, felul în care descrie ploaia care vărsa tare, fierberea valurilor mării, a „undelor ca-n căldare”, ca și uscarea vadurilor mării reușesc să facă acest peisaj să pară cumva familiar, fără însă a-i diminua din impresionabilitate.

Îl clasicizează, pentru un vorbitor de limbă română.

Și această opțiune poetică nu e separată de teologie, pentru că Dumnezeu nu produce spectacole de genul celor mediatice, iar evenimentele sunt rememorate și rezumate în psalmi cu sens pedagogic și moral.

Așa încât anamneza poetică nu este lipsită de scopuri educative. Se înțelege astfel de ce Dosoftei nuanțează din peniță anumite tușe ale acestui tablou, de ce reduce un eveniment de proporții colosale, cosmice, cuprinzând cerul și marea, la dimensiunile unei căldări sau ale unui vad.

Dincolo de intenția inteligibilității însă, putem spune că Dosoftei încearcă să vadă spectacolul acesta…din perspectivă divină.

Ceea ce cutremură pământul și face abisurile să fiarbă este pentru Dumnezeu o…căldare.

Cu astfel de schimbări majore de perspective – invocându-l însă pe Kant – va lucra Eminescu în Sărmanul Dionis (dar și în Călin… și Scrisoarea I).

Cele descrise în psalm nu sunt simple fenomene meteorologice, ci sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu, așa cum ne fuseseră arătate și în Ps. 17, pe care l-am comentat undeva mai sus. Reamintim versurile:

Ție Țî să pleacă ceriul și Te-ascultă,
Când pogori în țară, și stă-n groază multă.

Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare
Cu negură groasă de grea strălucoare.

/…/

Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina,
Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna.

Şi pre denainte-Ţ[i] nuorii fac cale,
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale.

Piatră cu jeratec, cu foc împreună,
Cu multă tărie Domnul din ceri tună.

Da-Ș-va de sus glasul, săgeț[i] va trimite,
Greșiții să-ș[i] moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș[i] goni-i-va cu fulgere multe
Și le va da spaimă cu săgeț[i] mănunte [mărunte].

Și psalmii vor relua și cu alte ocazii descrierea minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul ales.

Chiar în psalmul următor sunt astfel de episoade, spre anamneză:

Bunătatea Domnului uitară
Și ciudese [minuni] ce-au făcut în țară /…/
În Tanéos, în loc de câmpie,
Când le scotea moșii din șerbie.

De-au desfăcut marea să-i petreacă,
Să le dea moșie, să le placă.
Când au potprit marea ca-ntr-o foale,
De i-au trecut preste-arină moale.

Și z[i]ua le-au pus núor povață
Prin pustie de-au mers fără greață,
Iar noaptea le-au țânut lumină
Cu stâlp de foc, ca de zî senină.

Au despicat piatra în pustie,
De i-au adăpat cu apă vie,
C-au slobozit izvoară din stâncă,
Cu părauă cu apă adâncă.

Ce ei preste bine Îi greșiră,
Și la loc de secetă-I cârtiră,
Ispitind pre Dumnezeu prin gânduri…

(Ps. 77, 33-34, 37-53)

Pluralul izvoară îl va utiliza și Eminescu: „Înnecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,/ Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară” (Egipetul), „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet” (Călin (file din poveste)), „Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,/ Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră” (Strigoii), „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!” (Scrisoarea I), etc.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei a tradus Ps. 74, 4 [din LXX] în proză, în acest fel: „S-au topit pământul și toț[i] carii lăcuesc [locuiesc] într-însul. Eu am întărit stâlpii lui!”[1].

În versuri este foarte ingenios (ca nu de puține ori și în alte cazuri), reușind ca din acest verset să construiască o strofă surprinzătoare prin ermetism (ajutat, desigur, și de contextul original care este și el destul de tainic/ obscur):

Că pământul s-au șters de să roade,
Și de pre dâns[ul] să topăsc năroade [noroade].
Ce Eu l-am întăritu-l de toarte[2],
De-am așezat năroadele toate.

(Ps. 74, 7-10)

Stâlpii pe care a întărit Dumnezeu pământul au devenit la Dosoftei toarte.

Definiția cuvântului toartă-toarte/torți în DEX amintește faptul că în basme și în credințele populare se face referite la toartele cerului și, respectiv, ale pământului[3].

Dosoftei a preluat cel mult metafora, imaginea vizuală, dacă într-adevăr fantezia popular-mitică este la originea acestei opțiuni poetice.

În mod cert, însă, împrumutând un cuvânt, Dosoftei nu își însușea și concepția mitologică: pentru el, toartele pământului erau la fel de alegorice ca și stâlpii din original, întrucât Ortodoxia nu aderă la explicațiile cât se poate de concrete ale cosmogoniilor păgâne.

Autorul nostru a ținut cont de publicul său, de puterea de adresabilitate pe care trebuia să o imprime psalmilor săi versificați.

Pentru aceasta a apelat la construcții poetice care să cuprindă elemente recognoscibile pentru auditoriul său românesc (sau pentru cititorii săi), pentru care a transformat și leii în lupi sau harfele în alăute.

Este de reținut intenția lui Dosoftei de a dezobscuriza cât mai mult înțelegerea psalmilor de către un public mediu.

O anumită tendință spre românizarea unor aspecte, altfel dificil de înțeles de către credincioșii săi, am semnalat și anterior (și vor mai fi situații), dar Dosoftei nu a depășit niciodată niște limite rezonabile și, mai ales, a făcut aceasta ținând cont de o situație concretă, de un context socio-cultural care îl obliga aproape să recurgă la astfel de metamorfoze.

Versificarea/ poetizarea psalmilor nu ar fi constituit un exercițiu suficient, dacă nu ar fi încercat, totodată, să deschidă sensurile (pe cât posibil și fără să altereze nici semnificațiile teologice și mistice) pentru a capta interesul credincioșilor.

După cum spuneam și altădată, demersul său n-ar putea niciodată să justifice folclorizarea abuzivă din lirica secolului al XX-lea, când nu-și mai avea obiectul, condițiile fiind cu totul altele.

Ceea ce făcea Dosoftei era să amelioreze o expresivitate poetic-alegorică – adesea eliptică – care era purtătoarea unui mesaj criptic, profetic, inteligibil parțial sau în integralitate doar celor cu experiențe mistice remarcabile. Ceea ce nu era deloc cazul liricii care pretindea că nu își recunoaște decât o singură tradiție literară, pe cea folclorică.

Așa-numiții tradiționaliști interbelici care se întorceau la folclor (când se întorceau) nu erau poeți cu experiențe duhovnicești deosebite, care să aibă nevoie să își popularizeze parțial limbajul poetic, pentru că ar fi fost prea înalt și ininteligibil.

Așa încât inițiativa lui Dosoftei nu suportă comparație cu ideologia epocii moderne.

Revenind la discuția inițială, alte câteva versuri ale psalmului 74 creează impresia de poezie a neliniștii metafizice, dacă sunt receptate separat, o poezie a interogațiilor despre locul lui Dumnezeu, care ascunde din nou semnificații apofatice, pentru că Dumnezeu nu vine dintr-o direcție anume și nici nu poate fi circumscris unui spațiu oarecare, iar interogațiile sunt poetice și retorice:

Că nu veți ști: oare despre [dinspre] soare
Vine Domnul, să vă dea strânsoare[4]?
Au vă vine de la scăpătate,
Când va lua sama de păcate?
Au doară vă vine despre munte,
Când S-a ivi ca un fulger iute?

(Ps. 74, 17-22)

Dumnezeu nu este limitat, precum creaturile Sale, nu poate fi circumscris în categoriile umane, de aceea nu se poate spune despre El că va veni de undeva, dintr-un loc concret, de la Răsărit, de la Apus sau de la munte.

În psalmul următor se spune însă: „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7). Doar că muntele aceste nu este de aceeași natură cu cel de mai sus și nici nu indică un loc de unde va veni Dumnezeu, ci doar un sălaș al luminii Sale.

Aici este o exprimare alegorică, muntele indicând înălțimea sfințeniei, acolo unde strălucește Dumnezeu.

Tot spre neliniștea metafizică ne îndrumă interpretativ și următoarele versuri:

Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,
Lăsând somnul și odihna, stând în cuget.
De mâhneală n-am putut grăi cuvinte.
Cugetat-am și de zâle de mainte,
De pre veci…

(Ps. 76, 9-13)

Aceasta este meditația ca cea mai profundă asceză: „nevoit-am /…/ stând în cuget”.

N-am citit o formulare mai frumoasă, Dosoftei fiind îndreptățit și de condiția sa poetică.

Sfântul Augustin spunea ceva asemănător: „În ce mă privește, cuget la legea lui Dumnezeu [in lege Domini meditor], dacă nu zi și noapte (Ps. 1, 2), măcar în segmentele de timp în care pot, și pentru ca aceste cugetări ale mele [meditationes meas] să nu fugă din cauza uitării, le rețin cu ajutorul condeiului”[5].

Meditația melancolică romantică s-a vrut a fi în prelungirea meditațiilor ascetice îndelungate și epuizante, cu „mâhneală”, a reflecțiilor care urcau până la zilele „de mainte,/ De pre veci”.

Încât îndelungile contemplări ale naturii, descifrarea înscrisurilor cosmice și preocuparea lor – a unuia ca Eminescu, în deosebi – față de geneză și eshatologie nu erau elemente străine ascezei de tip creștin și monahal.

Reverența romanticilor noștri față de eremiți este cu atât mai grăitoare.

Expresia „stând în cuget” este prin excelență ascetică, indicând verticalitatea ontologică a ființei umane care stă drept și arde ca o lumânare gânditoare în fața lui Dumnezeu.

Unul ca acesta împietrește ca un stâlp în cugetare, uitând și a mai „grăi cuvinte”, de mâhneala reflecției și de suferința meditației concentrate spre a înțelege și pe cele inefabile.

Și iarăși ne amintim de Eminescu și ne întrebăm dacă nu cumva enigmatica sentință „ca un stâlp eu stam în lună” (Floare albastră) ar putea suporta o interpretare conexă cu semnificațiile pe care le-am descifrat mai sus.

Fiindcă nu o dată a introdus Eminescu în poezii de dragoste sintagme sau propoziții inspirate din scrierile vechi și având înțelesuri mistice. Ca în acel Sonet care începe cu versul: „Când însuși glasul gândurilor tace”.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ca peste tot în psalmii lui Dosoftei, casa lui Dumnezeu, Biserica, are „veșmânt de mătasă” (Ps. 73, 14).

Acesteia, dușmanii ei vor „să-i puie veșmânt de strecătoare [sac]” (Ps. 73, 16).

Descrierea intențiilor agresive ale celor ce doresc să o distrugă îi procură din nou lui Dosoftei posibilitatea de a zugrăvi evenimentele într-o o tonalitate particulară:

Să dărâme ca-n dumbravă lemne,
Cu săcuri unșorii [ușorii] să-i oboară,
Să-i dezbrace aur cu ozoară[1],
Și ușile cele aurate…

(Ps. 73, 18-21)

Lexicul incită urechea cu rezonanțe rustic-exotice – cel puțin auzul nostru, cărora ni se par stranii aceste sonorități și ne fac să ne gândim că ar putea să-l anticipeze pe Bolintineanu.

Dosoftei a tradus „ca-n dumbravă lemne” în mod fidel: os en drimo xilon (LXX, Ps. 73, 6), drimo însemnând dumbravă/ pădure de stejari.

Iar „săcurile” le-a luat din latină: „exciderunt ianuas eius in id ipsum in securi et ascia deiecerunt eam” (VUL, Ps. 73, 6).

Întâmplător, toate acestea sunt foarte familiare și mediului românesc.

„Aur cu ozoară” și „ușile cele aurate” reprezintă însă completarea tabloului de către Dosoftei, care trebuie să fi văzut el însuși sau cel puțin să fi auzit de la martori oculari despre felul în care erau distruse și jefuite cu barbarie bisericile și palatele în timpul deselor invazii ale armatelor străine în Moldova (turci, tătari, poloni, etc.).

Vorbind, în descrierea sa, despre „aur cu ozoară”, Dosoftei ne face inevitabil să ne gândim la ctitoria lui Vasile Lupu, biserica Sfinții Trei Ierarhi[2], al cărei exterior pare a fi o broderie în piatră:

 

Să existe oare vreo legătură ideatică între această aspirație voievodală de a dăltui broderii de piatră, pe de o parte, și, pe de altă parte, veșmântul de mătase cu care Dosoftei îmbracă în permanență Biserica lui Dumnezeu?

Despre cei care vor „cu foc să o rumpă” (Ps. 73, 24), Dosoftei Îl întreabă pe Dumnezeu: „A ce Ț-întorci mâna de la arme,/ De nu-Ț[i] laș[i] direapta să-i destrame?” (Ps. 73, 41-42).

Este ușor de observat corelația, între ruperea bisericii, de către cei care o consideră un lucru neimportant și efemer, și destrămarea lor de către Dumnezeu, a celor care sunt cu adevărat pasageri în această lume.

Pentru că Dumnezeu este Cel ce are „bătrână bunătate” (Ps. 73, 44), adică din veșnicie, și totodată este Cel care are putere să închege marea („Tu ai închegat marea” (Ps. 73, 47)), cât și să zdrobească zmeii și chitul (Ps. 73, 51-54), adică pe inamicii spirituali, cei care mai devreme erau zugrăviți ca năvălind cu securi peste templul/ biserica lui Dumnezeu – adică, după interpretarea ortodoxă, peste sufletul omenesc – ca să îl ruineze și să îl ardă din temelie.

Este deci invocată mila lui Dumnezeu, ca și puterea Lui, care din „bătrână bunătate” a zidit întreg universul:

Tu ai dat fântână apătoasă
În pustie din piatră vârtoasă.
Cându-Ț[i] era oștile-nsătate,
Le-ai adăpat cu părău de lapte.

/…/

De la Tine zua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmsețe,
De l-întoarce vara-n tinerețe.
Primăvara-i de Tine făcută,
Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 57-60,  65-72)

Dincolo de melosul acestor versuri și de numeroasele eufonii particulare („fântână apătoasă”, „zua luminează”, „luna de dă zare/ Și soarelui i-ai dat de răsare”, „Să plodească roua roadă”), se proiectează imaginea unui Dumnezeu care este prezent de la geneza lumii până în contemporaneitate și care este atent la toate, de la ultimul om până la ultima stea din cosmos.

Cel ce a dat zare lumii se preocupă și de frumusețea pământului, face să se deruleze anotimpurile și nu pierde din vedere ultimul strop de rouă care trebuie să adape pământul ca acesta să plodească roadă.