Etichetă: Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 72 pune din nou în antiteză ascultarea de Dumnezeu și cupiditatea celor care nu-și măsoară bine vremelnicia.

Omul drept este tentat să alunece spre păcat („mie mai să strămutară/ Picioarele, de să lunicară./ Puțân de n-am smintit din cărare”) atunci când vede „pre cei răi noroc ce le merge,/ Cât de moarte ei nu bagă samă,/ Și de [din] boală cu lesne să-ntramă [se-ntremează]” (Ps. 72, 5-7, 10-12).

Cum ar zice Eminescu: „Norocul vă petrece” (Luceafărul).

Altfel spus, cei cărora „noroc le merge” sunt „cei răi”. Față de unii ca aceștia Eminescu afirma că dorește să rămână „rece” și să petreacă în nemurirea lui, de care oricum ei își băteau joc.

Pe aceștia îi vizează și versurile lui Dosoftei. Ei sunt nesimțitori „Pentru-aceea căci le prisosește/ Bogățâia carea-i sămețește,/ Că sunt îmbrăcaț[i] din strâmbătate/ Cu vicleșug de păgânătate” (Ps. 72, 15-18).

Sunt, adică, păgâni din faptele lor, iar nu credincioși lui Dumnezeu.

Dosoftei, ca și în alte cazuri, desfășoară o adevărată predică morală.

Psalmii au, de altfel, această caracteristică, specifică și omileticii, de a îmbina teologia mistică, doxologia și discursul moral, alternare pe care am putut-o remarca și până acum.

Cu precizarea că retorica omiletică are un discurs clar și lămuritor în ceea ce privește teologia dogmatică și mistică (de obicei, însă Antim Ivireanul, spre exemplu, se păstrează, chiar și în didahii, prin exprimarea alegorică, mai degrabă ambiguu pentru cei care nu sunt familiari cu domeniul), în vreme ce psalmii întrebuințează de multe ori o formulare eliptică sau metaforică, pentru că presupun exprimarea unor revelații sau profeții care cu greu pot fi expuse în cuvinte sau pentru înțelegerea cărora încă nu venise încă timpul.

Însă, celor „îmbrăcaț[i] din strâmbătate”, zice Dosoftei, „le-a ieși strâmbătatea ca săul[1]/ Ce l-au adunat” (Ps. 72, 19).

Din nou, portretul moral pe care îl schițează Dosoftei pare decupat dintr-o pictură de Bosch:

Ș[i]-au pus în ceri gurele de cască
Și-ș[i] trag limba pre pământ să pască.

(Ps. 72, 27-28)

A se vedea aici.

Ego-ul lor este atât de mare, încât se laudă singuri până la cer și în tot pământul.

Dar va veni clipa când:

Vor peri cu totul și s-or stânge
Cu fărădelegi, cu ce ș-vor strânge.
Când s-or deștepta din ce-ș[i] visază,
Bine[le] ce ș[i]i-au visat să nu-ș[i] vază.
Să le lepez[i] obrazul[2] departe,
Doamne, dintr-a Ta svântă cetate.

(Ps. 72, 62-68)

Cei ce nu strâng averile nedreptății, „zâlele li s-or afla pline,/ Cându-i va lua Domnul cu Sine” (Ps. 72, 31-32).

Pentru cel drept, „Ești-mi, Doamne, inemă și parte,/ Și avere strânsă de departe” (Ps. 72, 81-82).

Pentru aceasta, „inemă mă arde” și „mi-i inema sacă” (Ps. 72. 69, 79), ca să se împlinească așteptarea sa.

De aceea, cunoscând care este sfârșitul aventurii celor răi, dar și răsplătirea drepților, nu dorește să afle mai mult de atât:

Și de-aceasta a cunoaște m-pare
Și mi-i trudă de-aș întra mai tare
În svânta Ta, Doamne, svânțitoare,
Să-nțăleg giudețul din scrisoare,
De sfârșitul fietecărúia,
Că nu li s-a veghea nimăruia[3].

 (Ps. 72, 53-58)

Putem prelungi efectul cu un ecou eminescian: „Nimăruie, nimăruie” (Ce șoptești atât de tainic…).

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Versurile următoare sunt o profeție a Răstignirii lui Hristos. Stilistic însă, ele sună și foarte modern, anticipându-l pe Arghezi:

Așteptam cineva să mă plângă
La nevoaie ce sunt și la tângă
Să mă mângâie, și n-avea nime
Să să găsască din omenime.

Și mă hrăniră-n foame cu here
Ceia ce i-am hrănitu-i cu miere.

Și-n sete cu oțăt m-adăpară,
Să le hie masa de ocară.
Să să puie-nainte-le cursă,
[Celor] ce-m[i] dederă oțăt pentru mursă [1].

Să-și ia plata și să să smintească,
Și-ntunăciunea să-i orbască.

Să nu vază când vor da de scârbă,
Să-i zgârcească răutatea-n gârbă.
Și să-i verse Domnul cu mânie,
Să-i agiungă undă cu urgie,

Să le fie curțâle pustie,
Și casele de [fără] dânș[ii] să rămâie [etc.].

(Ps. 68, 67-84)

Și tot la poetica lui Arghezi ne îndeamnă să ne gândim și un alt psalm:

Din maică-mea din mătrice
M-ai închegat, și Ț-voi zâce
Cântare nepărăsâtă,
Că sunt a mulți de prohită [batjocură].

Că Tu-m[i] ești agiutori tare,
Și-m[i] vei împlea de cântare
Rostul, de Ti-oi lăuda-Te,
De slavă, de bunătate /…/

Că cu scrisul n-am vârtute
Să iau sama de oști multe.
Ce-Ț[i] voi întra cu tăcere,
Doamne,-n svânta Ta putere.

(Ps. 70, 19-26, 65-68)

Versurile, în varianta lui Dosoftei, propun un paradox, și anume acela al doxologiei care este și cântare, dar și tăcere – am discutat și la psalmul 53 despre „ruga din tăcere”.

Este cântare cu rostul, cântare-„ntr-alăute cu strune” (Ps. 70, 111), dar și tăcere abisală atunci când rugătorul intră și vede sfânta putere a lui Dumnezeu, adică lumina dumnezeiască necreată.

Atunci rugăciunea sau cântarea se transformă în contemplație a descoperirilor pe care Dumnezeu le arată credinciosului Său.

Cântatul și scrisul premerg dobândirea acestei puteri pe care Dosoftei o prezintă ca apogeu al eforturilor intelectual-spirituale, reprezentând împlinirea celor dintâi.

Ele însele, rugăciunea/ cântarea și scrisul, nu sunt de ajuns, ele sunt doar eforturile umane peste care Dumnezeu așterne tăcerea împlinirii și a odihnei Sale, care înseamnă concomitent și puterea Sa, prin care ascetul poate să reziste în această lume.

Este de remarcat insistența lui Dosoftei, în acești psalmi versificați, pe rugăciunea isihastă – pornind de la descrierea în amănunt a dorului de Dumnezeu și a tânjirii după vederea frumuseților indescriptibile întru lumina Sa de negrăit, după cum am văzut în mai mulți psalmi și chiar puțin mai devreme în Ps. 68: „Strigând mi-au venitu-mi amețeală,/ Mi-au amurțât limba-n osteneală./ Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă” (Ps. 68, 7-10) – și rezultatele ei, adică vederea slavei veșnice a lui Dumnezeu.

Această insistență ne dovedește, pe de o parte, că Dosoftei, cum am mai spus, era un rugător fervent, cunoscător al teologiei mistice și un practicant al rugăciunii neptice, iar pe de altă parte că teologia mistică și rugăciunea isihastă nu au încetat vreodată să fie promovate în Țările Române – dovadă și mulțimea de sihaștri/ eremiți din pustia munților și a pădurilor – și că renașterea isihastă din secolul al XVIII-lea nu a făcut decât să reanime o tradiție, să-i dea un nou avânt.

Având, prin urmare, o astfel de tradiție de netăgăduit, o teologie a vederii lui Dumnezeu pe care o promovează atât vechile cazanii cât și didahiile antimiene, precum și toți mării cărturari ai epocii vechi, inclusiv Dimitrie Cantemir, este prin urmare greu de admis că Arghezi sau Blaga ar fi aderat mai degrabă – atunci când imploră epifaniile divine sau chiar când acuză absența lor – la concepții religioase din afara propriei tradiții și antagonice.

S-a încercat descinderea lor din Pascal, din expresionismul german (având în vedere cu precădere poezia lui Trakl și Rilke care, continându-l pe Hölderlin, caută urmele zeilor pe pământ – mai degrabă Șt. A. Doinaș încearcă să se înscrie în această direcție, iar Blaga doar în Pașii profetului; Arghezi niciodată) sau chiar din teologia protestantă, de către cei care consideră că Ortodoxia nu ar fi capabilă să înrâurească în vreun fel cultura.

Însă această perspectivă îi deposedează de originalitate pe creatorii români și enunță (evident depreciativ) imposibilitatea ca românii, dacă nu se inspiră cu necesitate și în integralitate din Occident, să poată crea o literatură sau o cultură proprie.

Este o prejudecată (izvorâtă dintr-un complex de inferioritate) care reușește să reducă la futilitate un mileniu și jumătate de istorie ante-modernă și proclamă că românii trebuie să se reinventeze drastic și să nu mai considere că au avut vreodată vreun fundament cultural și spiritual.

Ceea ce este un aspect teoretic fals și, mai ales, invalidat de către cei mai mulți dintre marii creatori recunoscuți ai culturii noastre.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul următor ne face, de data aceasta, să ne amintim de Bacovia:

O, Dumnezău Svinte, Tu mă scoate
De puhoi de ape, toi [tumult] de gloate,
Ce-m[i] vine la suflet, și de gloduri
Cu pâcle adânci, fără poduri.
Că sunt încungiurat de adâncuri,
De mă trage vivorul la smârcuri [vâltori].

Strigând mi-au venitu-mi amețeală,
Mi-au amurțât limba-n osteneală.
Ochii să tâmpiră de zăbavă,
Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă.

Și pizmașii miei stau împotrivă,
Fără număr, cu ceată zlobivă.
Perii capului meu covârșiră,
Asupra mea când stau de se-nșiră. /…/

[Cei] ce-s cu mine născuț[i] dintr-o maică
Vor de sine strein să mă facă /…/
Ceia ce beau la crâșme mă cântă
Și pre la porț[i] mă iau în prohită [derâdere].

Iar eu cătră Tine cu rugă
Mă rog, Doamne, că sunt a Ta slugă.
Și-m[i] cerc vreme să mi-aflu-ndemână
De la Tine să iau milă plină.

Și să mi-asculț[i], Doamne,-ntr-adevară,
Să nu mă laș[i] să hiu de ocară,
Nice să laș[i] să m-afunde tina,
Ce să rădici de pre mine vina.
Și să scap de cine mi-s cu greață
Și de genuni adânci, line-n față.

Vivorul apei să nu mă tragă,
Să mă-nghiță genunea cea largă,
Nice smârcul buza să-ș[i] deșcheie
Să mă soarbă și să să încheie.

(Ps. 68, 1-14, 27-28, 35-50)

Ne gândim aproape instinctiv la poemul Lacustră al lui Bacovia: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând /…/ În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal”.

Descoperim aceeași oroare de a nu fi înghițit de potop, de ape malefice.

Mai mult, ambii poeți dau glas fobiei diluviene reprezentând-o printr-o imagine aproape identică, cea a absenței podului, enunțând lipsa căii de acces spre scăpare, spre mântuire: „puhoi de ape /…/ Cu pâcle adânci, fără poduri” (Dosoftei), „mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal” (Bacovia).

Ambii au frica de a nu rămâne fără pod, fără modalitatea de a trece dincolo, de a se salva.

Putem să o considerăm și o proiecție a subconștientului, care se înfățișează, în cazul amândurora, sub forma acestei imagini relevând un frison teribil la gândul de a nu mai avea cale de scăpare.

Și ajungând aici, reafirm și cele ce spuneam despre Bacovia, despre faptul că versurile sale nu sunt simple melodioase plângeri, cum le numea Ion Barbu, ci trebuie înțelese ca având semnificații metafizice absconse, în sensul terorii la gândul potopului care îneacă lumea, pe care o exprima și Blaga, ba chiar și Barbu într-un poem.

Aceleași semnificații alegorice le au, la Dosoftei, puhoiul, adâncul, smârcul, genunea și vivorul apei.

Ceea ce impresionează în aceste proiecții vizuale cu impact imediat, este acumularea de amănunte capabile să contureze un tablou sumbru și copleșitor prin sugestiile unui cataclism și ale unei sucombări iminente.

Puhoiul de ape și toiul de gloate instituie și o imagine auditivă – nu doar vizuală – asurzitoare ca efect psihologic.

De fapt, recurgând dintru început la o senzație abstractă și totodată imprecisă, cum e auzul, Dosoftei obține deja un efect multiplicat al terorii, pe care dorește să ne facă să o resimțim la cotele de alarmare pe care psalmistul/ rugătorul le atinge.

Această învăluire auditivă, a unui pericol neașteptat și totuși simțit aproape, este confirmată și concretizată imediat în imagini vizuale tulburătoare: glodurile indică impresia înșelătoare a solidității, care nu face decât să împingă pe cel afundat către viforul vârtejului de ape, al vâltorii care înghite sufletele fără milă.

Pâclele adânce, fără poduri, reprezintă aceeași sugestie a rătăcirii și a nesiguranței, a lipsei de călăuzire care poartă inevitabil spre un deznodământ dramatic.

Permanent se instalează sentimentul de insecuritate și de primejdie ascunsă, invizibilă, de ape nebănuit de adânci și de învolburate, protejate fie de pâcle, fie de gloduri și tină, fie de însăși deghizarea pericolului într-un fenomen pașnic: „genuni adânci, line-n față” (expresie oximoronică de o rară finețe psihologică).

Prezentarea lui Dosoftei ar putea suporta chiar o comparație cu un scenariu de film modern, dacă o privim în mod realist și nu prin prisma semnificațiilor sale alegorice.

Proiecția groazei, descrisă mai sus, este completată și chiar augmentată prin reprezentarea unui posibil final oribil, înfiorător: „smârcul buza să-ș[i] deșcheie/ Să mă soarbă și să să încheie”.

E o genune sau un smârc (vâltoare) gânditor, posesor de conștiință: își așteaptă victimele și își deschide buzele pentru a le înghiți.

Caracterul modern al acestei întregi scenografii dosofteiene este surprinzător.

Autorul reușește să construiască primele scene terifiante din literatura română realizate prin tehnica apropierii treptate de deznodământ, într-un ritm crescător al panicii până la apogeu.

Scopul său, ca mitropolit și om duhovnicesc, era acela de a picta în cuvinte, cât mai realist, stări spirituale a căror tensiune sau dramatism nu pot fi reproduse altfel.

Observăm reapariția, în acest psalm, a undelor alegorice în alte două contexte diferite.

În primul caz, se roagă ca pe vrăjmași „să-i verse Domnul cu mânie,/ Să-i agiungă undă cu urgie” (Ps. 68, 81-82).

A doua semnificație este contrară, fiind inclusă într-un imn al laudei cosmice către Dumnezeu:

Lăudați-L, ceriuri și pământuri,
Cu dealuri, cu șesuri și cu câmpuri,
Și mările vesele să salte,
Cu unde s-arunce valuri nalte.

(Ps. 68, 113- 116)

Semnificațiile simbolurilor acvatice la Dosoftei sunt multe și complexe și necesită o  minuțioasă investigație.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Un alt pasaj poetic ne atrage atenția prin caracterul enigmatic al versurilor sale și care s-ar putea să-i fi reținut atenția și lui Ion Barbu:

Și tu, oaste svântă, n-ii hi [nu vei fi] ca mainte,
Să te culci afară la tăciuni herbinte,

Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfăta-te
’N sân de porumbiță,-nt-áripi argintate.

După ceafă aur cu lucoare verde
Ț-va slobozî raze, de nu ti-i încrede.

Ț-va stoli-mpărațâi, Cel din ceri, cu slavă,
De-i coperi munțâi fără de zăbavă.

Ca-n Selmon când cade omătul de-albește,
Așe toată țara cu Tine s-a-nvește [se îmbracă].

Muntele cel mare ce-au pogorât Domnul,
Munte cu grăsâme de-l știe tot omul,

Muntele Vasanul, muntele de lapte,
Ce-are [în] pregiur [de] sine multe măguri nalte.

(Ps. 67, 49-61)

Versurile sunt destul de greu de înțeles, pentru că poartă grele semnificații teologice și mistice.

Reproducem și versetele corespunzătoare acestor versuri, din Biblia de la București (1688): „De veți dormi în mijlocul sorților, aripi de porumb[iță], ferecate cu argint, și spatele lui [ei] cu verdeață de aur. Când oasebeaște Cel ceresc împărați preste el, omeți-se-vor [se vor albi ca zăpada] în Selmon; muntele lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte gras” (Ps. 67, 14-16)[1].

Iar traducerea Vechiului Testament, utilizată în Biblia de la București, ar fi fost făcută de Dosoftei, după unele păreri, sau cel puțin revizuită de el.

Spuneam însă, mai sus, că bănuim faptul că Ion Barbu s-a aplecat peste aceste versuri dosofteiene, interesat cum era de poezia ermetică[2].

Am afirmat aceasta pentru că versurile „După ceafă aur cu lucoare verde/ Ț-va slobozî raze” ne rememorează o secvență la fel de enigmatică din cunoscutul poem Riga Crypto și lapona Enigel: „Mă-nchin la soarele-nţelept.// La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,/ Tot polul meu un vis visează./ Greu taler scump cu margini verzi/ De aur, visu-i cercetează”.

În Septuaginta, ceea ce Dosoftei a tradus poetic prin „aur cu lucoare verde” este hlorotiti hrisiu, ceea ce ar însemna verdeață de aur/ aurită sau verde de aur.

Semnificația ar fi aceea că cei care dorm în locul moștenirii lor, dată lor de Dumnezeu, vor fi ca porumbița (peristeras) cu aripi argintate, căreia îi strălucește spatele de lumină de aur verde.

Aceasta este însă lumina dumnezeiască revărsată de Dumnezeu peste ei, iar nuanța de verde are desigur o semnificație mistică ce nu îmi este însă cunoscută.

Dar faptul că Ion Barbu denumește idealul laponei drept „soarele-nțelept”, soare pe care îl descrie ca „Greu taler scump cu margini verzi/ De aur” nu face decât să ne confirme decriptarea în sens mistic-isihast pe care am făcut-o baladei barbiene[3].

De asemenea, în poemul Ritmuri pentru nunțile necesare, scria aceste versuri (pe care le-am interpretat tot în sens mistic-ortodox): „intrăm/ Să ospătăm/ În cămara Soarelui/ Marelui/ Nun şi stea,/ Abur verde să ne dea”.

Ar mai fi de remarcat și că, după Ion Barbu, Matei Caragiale, în cunoscutul capitol final al romanului Craii de Curtea-Veche, îi înveșmânta pe „cei trei Crai […] numai în aur și verde, verde și aur”, în așteptarea „ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoțel ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne”.

Următorul tablou poetic din acest psalm este de asemenea enigmatic:

Când va veni Domnul de-a face căŭtare,
Vei vedea atunce ce-i de oaste mare,
Vei vedea carâta unde șede Domnul,
Că n-are putere să-i ia sama omul.

Mii și leghioane, și sute nescrise,
Fără ce-are Domnul, și oști ce-s ne-atinse.
Și-ncătró purcede, unde I-i cuvântul,
Are călărime repede ca vântul.

Și Domnul dintr-însă departe dă rază [4],
Nu pot sta pizmașii să cate să-L vază.
Văzut-ai Sinaiul când ardea cu pară,
Când stai de departe de-l vedeai de-afară.

Că te lua groază de urlete multe
Și de glas de bucin ce să vedea-n munte.

(Ps. 67, 67-80)

Aceste versuri evocă din nou slava lui Dumnezeu, care s-a arătat pe muntele Sinai, când Sfântul Moise a primit tablele legii și când poporul lui Israel stătea departe de munte, înfricoșat.

„Glas de bucin ce să vedea-n munte” înseamnă glasul trâmbițelor îngerești.

În ceea ce privește „carâta unde șede Domnul”, formată din „mii și leghioane, și sute nescrise /…/ oști ce-s ne-atinse /…/ călărime repede ca vântul”, am comentat altădată semnificațiile[5], referindu-ne la psalmii 103, 15-20 și 17, 29-30.

Reamintim ceea ce spuneam atunci:

„Domnul are îngerii drept cai… iuţ ca vântul… şi ca gândul (nu e o expresie populară, de basm, părerea mea este că Dosoftei e creatorul, sursa primară, nu imaginaţia populară), şi pedestrime [de îngeri] ca focul…, strălucind cu totul, zeloşi să-I împlinească Lui cuvântul, porunca (de mărg unde Ţi-i cuvântul). Aceştia sunt cerul. […]

Îngerii sunt caii şi pedestrimea Lui – cu un alt termen, biblic, oştirea sau taberele Lui (Fac. 32, 1-2). Biblia de la 1688 face o precizare în plus, individualizându-i ca arhangheli. În mod cert, Dosoftei nu se inspira din folclor.

Antim Ivireanul îi numeşte care şi căruţe, desemnându-i pe îngeri ca un alt vehicul, creat – în afară de slava Sa necreată şi veşnică – al deplasării lui Dumnezeu spre oameni, îngerii fiind mărturia slavei Lui copleşitoare, însoţitorii şi escorta Lui împărătească, dar şi intermediari între Dumnezeu şi om: de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului”[6].

În psalmul indicat şi de Antim, vedem că Dosoftei păstrează aceeaşi retorică teologică în denumirea activităţii îngerilor (ca şi în cazul altor precizări de acest gen): Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul / Ai heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul (Ps. 17, 29-30).

Asemenea zice şi Varlaam: Dumnedzău, cela ce nice început, nice svărşit n’are, carele iaste mai denainte decăt toţi vecii, îmbrăcat cu lumină neatinsâ [neapropiată – I Tim. 6, 16] şi cu slavâ negrâitâ, câruia nu-I trebuia nice ceriu, nice pămănt, nice altă lume ca sâ-L proslâveascâ, câ acestea toate le ave întru sine, şi era mârit şi slâvit deusebi de toatâ lumea, iarâ pentru mare mila Sa vru să-ş arate slava Sa lumiei, [slava] carea o ave mainte încă de ce nu era lumea, pentr’aceea întăiu fâcu îngerii[7]”.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Lucrurile lui Dumnezeu sunt „nalte /…/ și-nfricate” (Ps. 65, 5-6), adică înfricoșătoare.

 „Pământul” – adică oamenii credincioși –, „să-nchină” Lui „cu față lină” (Ps. 65, 10): cei care pot sta senini în fața Lui.

Epitetul acesta se întâlnește rar ca determinativ al feței unor personaje umane. Mai adesea se vorbește despre fața lină a unei ape sau a câmpiei.

În psalmul lui Dosoftei, pământul este o sinecdocă, indicând o mulțime de oameni credincioși.

Așa încât, fața lină a pământului are sugestii mult mai adânci, care vizează o caracterizare umană, o trăsătură spirituală.

Dumnezeu este Cel ce-„ntrece toț[i] oamenii cu svatul,/ Și marea o-ntoarce cu uscatul” – reușită reformulare a afirmației că Dumnezeu usucă/ seacă marea – și Cel care orânduiește toate, „Că-Ș[i] domnește vecii cu tărie” (Ps. 65, 15-16, 20).

El îi pune pe oameni la încercare, pentru a-și dovedi caracterul („Când ne cercai, Doamne,-n strecătoare [sac],/ De ne-ardeai c-argint în herbătoare”, etc), dar tot El ajută celor care nu slăbesc în credință: „Ce Tu, Doamne, cu lesne ni-i trece/ Prin pară de foc, prin apă rece,/ Și către odihnă ne vei duce,/ La răpaos și la sălaș dulce” (Ps. 65, 31-32, 37-40).

Se reafirmă dorința de a vedea slava lui Dumnezeu, lumina Sa necreată, pe care am văzut-o exprimată în mai mulți psalmi: „Doamne, Tu te-ndură /…/ De-Ț[i] străluminează pre noi svânta față” (Ps. 66, 1-2), „Faceț[i] bucurie de svânta Lui față” (Ps. 67, 17).

Atrag atenția două versuri splendide care încearcă să contureze puterea lui Dumnezeu și dimensiunile manifestării Sale în fața întregii creații:

Tremura pământul de-a Ta strălucoare
Și s-aprindea ceriul de vărsa sudoare.
(Ps. 67, 33-34)

Întâlnim din nou imprecațiile care, din punct de vedere literar, formează numeroase imagini plastice:

Fum de sterevie[1] fața să le arză,
Și ca de foc ceară, răstopiț[i] să cază,

/…/

I-a pune movile ca și în pustie,
Să șază mormânturi, pentru gingășie[2].

/…/

Iară pre pizmașii vei lovi din frunte,
Di-or sta ca pologii[3] capete[le] căzute.

Vârv de păr din vină nu li s-a ierta-să,
Ce cu vârv măsura le vor da cea rasă.

N-or putea să scape nice-n vârv de munte,
Că din Bazan [Vasan] Domnul i-a prăvăli iute

Și-i va băga-n mare de-i vor vedea fundul,
Să le zacă-n [a]mestec oasele cu prundul.

Vei brodi [umbla] prin sânge, ca și de mainte,
Ce limpiia[4] cânii, de vei țânea minte.

Cându-ț[i] mergea Domnul la război în frunte,
De sta polignite [doborâte] stârvurile crunte [însângerate].

(Ps. 67, 5-6, 27-28, 97-108)

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Un pasaj demn de remarcat este cel care Îl prezintă pe Dumnezeu ca proniator al lumii, al pământului:

Demineață când ieș[i], Tu dai rază,
Și de Tine cina să-mfrâmșază.

De Tine pământul să adapă,
Și de bișug nime nu să scapă.

Că părăul Tău, Dumnezău[le], varsă,
De sațâu gătind tuturor masă.

Brazdele pământului le-mbată,
Să rodească secere bogată.

În ploi bune, vesele să crească
Vipturile și să să mulțască.

Anul cu cunună l-nărocește
Și cu de tot bine l-îndulcește,

Câmpii de grăsime să să împle
Și pustia grasă să să tâmple.

În frâmsețe, dealurile nalte
Bucurie le-a-ncinge să salte.

Să-nvăscură oile, mieorii,
Și s-or veseli secerătorii

De zăpódii [văi] ce vor unda grâne.
Și toț[i] vor cânta sătui de pâine.

(Ps. 64, 25-44)

Înaintea poeziei pastorale și a peisajelor câmpenești din lirica pașoptistă, Dosoftei reușește să surprindă o tonalitate picturală care le devansează.

Mai puțin atmosfera nostalgică este reprodusă în versurile dosofteiene, care exaltă beatitudinea ca rezultat al revărsării razei harului lui Dumnezeu.

Această rază primordială face să se reverse izvoarele fericirii și ale belșugului pe pământ. Dar ea este izvorul primar, care determină să apară și să curgă pâraiele…

Dosoftei reușea să chintesențieze, în câteva versuri, o întreagă perspectivă paradisiacă și rustic-primară (fără a fi neapărat localizabilă etnic sau temporal), pe care ulterior curente întregi se vor strădui, în secolul XX, să o reproducă în opere literare.

Tabloul acesta complex merită însă o analiză în amănunțime. Pentru că este nu doar complex, ci și omogen, iar versurile decurg unele din altele ca efectul din cauză.

Cauza tuturor este Cel ce „Demineață când ieș[i], Tu dai rază”.

În dimineața lumii, El a zidit-o pe ea din nimic. I-a dat lumina vieții, a ființei. Și ea, lumea, a apărut în raza Lui.

De aceea, Eminescu putea spune: „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată /…/ Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze /…/ Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă” (Scrisoarea I).

Și tot el zisese, în același poem, că, mai înainte să apară lumea, „era un întuneric ca o mare făr-o rază”.

Dumnezeu iese dimineața și zidește lumea, dăruindu-i raza Sa.

Dimineață se referă la vremurile aurorale ale cosmogenezei.

Aceasta este lucrarea Sa, cum va spune, în mod tainic, și psalmul 103: „omul /…/ Iese-n treabă demineață,/ De lucrează până-n sară” (Ps. 103, 95-97). Pentru că Dumnezeu Se numește de multe ori pe Sine om, în pilde, în mod acoperit.

În primele versuri de mai sus se afirmă aproximativ același lucru: „Demineață când ieș[i], Tu dai rază,/ Și de Tine cina să-mfrâmșază”.

De dimineață, din zorii lumii și până la cină, El lucrează. Iar cina poate fi aceea din veșnicie, din Împărăția fără sfârșit.

Așa încât, de dimineață până la cină poate să însemne: de la geneză până la eshatologie.

„Și de Tine cina să-mfrâmșază”: pentru că El este Frumusețea și Lumina cinei veșnice.

Din perspectiva unei perioade de timp mai reduse, se poate interpreta că versurile se referă la pronia lui Dumnezeu, care conduce viața omului în fiecare zi, de dimineața până seara, care revarsă raza harului la ora trezirii și deopotrivă la ceasul mesei de seară, când omul este împlinit de munca sa și este mulțumitor față de Creatorul său.

Raportându-ne la literatura română, ne amintim de scena cu care debutează primul volum din Moromeții și de importanța pe care o avea momentul comuniunii familiale la cină. Dincolo de proza realistă a lui Preda, se vede că oamenii acordau o semnificație aparte momentului, în mod tradițional, chiar dacă în roman nu este menționat niciun simbolism religios.

Dumnezeu, Carea a dat rază și a creat lumea, tot El adapă pământul și îl umple de „bișug” (belșug).

Adică, e Creatorul, dar și Proniatorul lumii, Cel care are grijă de creația Sa și nu Se retrage – cum afirmă protestanții – în transcendență după ce creează lumea.

Mai mult, „părăul Tău, Dumnezău[le], varsă,/ De sațâu gătind tuturor masă”.

Din nou, prin pârâul lui Dumnezeu se poate înțelege fie curgerea binecuvântărilor și a harurilor Sale peste tot pământul, fie, în mod propriu, izvorârea apelor care adapă pământul și îl fac să rodească.

Însă îmbătarea brazdelor cu apa aceasta a binecuvântării dumnezeiești și unduirea grânelor în văi sunt imagini poetice absolut remarcabile pentru stadiul limbii și al poeziei noastre de la sfârșit de secol XVII: „Brazdele pământului le-mbată,/ Să rodească secere bogată /…/ Să-nvăscură oile, mieorii,/ Și s-or veseli secerătorii/ De zăpódii [văi] ce vor unda grâne./ Și toț[i] vor cânta sătui de pâine”.

Putem spune nu numai că îi anunță pe Alecsandri, Coșbuc ori semănătorismul, dar și că, prin universalitatea semnificației, depășesc perspectiva ideologică limitată a curentelor din epoca modernă.

Nu doar că pământul se adapă, ci mai mult, brazdele lui se îmbată cu această apă. Ceea ce arată o mare binefacere.

Chiar dacă româna modernă îl are pe a (se) undui (după fr. ondoyer), reținem totuși că Dosoftei a creat mai întâi termenul poetic a unda în limba română – dar tot el a acordat valoare poetică și undelor mării (după cum am semnalat cu alte ocazii).

Ipostaza grânelor unduitoare ca marea este impresionantă. Probabil că această imagine s-a impregnat în memoria autorului și l-a determinat să o traducă poetic în psalmi.

Până și pustia, care în alt psalm, după cum am văzut anterior, era însecetată și neumblată, este acum „pustia grasă”.

Semnificația generală este, așadar,  aceea a unei bogății paradisiace de vipturi (roade).

 „Oile, mieorii” s-au învăscut (s-au îmbrăcat) cu bucurie, „și s-or veseli secerătorii/ De zăpódii ce vor unda grâne”.

Păstorii și secerătorii deopotrivă, cei ce se trezesc dimineață și cei care cinează din roadele muncii lor, sub raza lui Dumnezeu, toți sunt în aceeași beatitudine a belșugului de har pe care Creatorul lumii îl revarsă peste universul Său.