Blogăre, lasă-l pe Google să ne arate ce suflet mare ai!

Bagabontul de online e cel care vrea să ne ia ochii cu referințe. Despre mine a scris Maria Gabriela și artistul Gică Spirtosu’, ne spune el. Am publicat nu știu câte cărți, sunt membru nu știu unde, am călătorit în toată lumea…Însă nu știe să scrie, nu scrie mult, nu scrie nici bine, nici nu știe să atragă publicul în jurul lui, nu știe să facă mai nimic. Proba practică îl torpilează…

Pentru că el crede că în online poți să minți poporul cu cartea, cum e la intratul în librărie. Ca să ajungi în librărie trebuie să te ducă unul la editură și să spună: da, e de nota 10 absolut, publicați-l pe ăsta! Și, cum între scriitori, traducători, corectori, machetatori, editori e o întreagă prietenie de profit…cartea ta, aplaudată de toți, zici că e a doua Sfântă Scriptură.

Însă onlineul, dacă îl faci tu, de unul singur, te dă de gol, chiar dacă te numești Kant, Patapievici sau Dolănescu. Pentru că trebuie să știi să scrii, să editezi, să te publicitezi, să ai umanitate, să ai dăruire, să pierzi timpul cu alții și pentru ei, să fii un real om pentru oameni și nu doar în slogan…

De aceea, pentru creatorul de online, referința forte e Google, adică motorul de căutare. Când dai search pe Google sau pe ce mai vrei și cauți Teologie pentru azi sau pr. dorin picioruș mă găsești de mii, de zeci de mii de ori. Găsești sutele, miile de articole scrise sau editate de către mine, oricare aș fi eu, cel care creez online.

Articolele acelea și comentariile mele și diverse interacțiuni reale ale mele cu alții sunt cartea mea de vizită. De aceea eu nu pot să fiu trucat ca prezență de spirit…pentru că pot fi urmărit și citit pas cu pas. Eu sunt real. Pot fi citit, admirat, înțeles, iubit în mod real…pentru că oamenii mă văd zilnic, clipă de clipă,  și știu ceea ce fac…

De aceea cine pe cine va învinge? Eu cred că, în viitorul proxim, de nici 10 ani de aici încolo, creatorul de online va fi realul și adevăratul scriitor contemporan. Și cel care mă vrea sau va auzi despre mine, mă va găsi gratuit, rapid și fascinant, pentru că va găsi tot ce am făcut eu de 1 an, 2, 3, 4, 5, 6…

Scriitorul bagabont, care stă și ticluiește îndelung, care fură, compilează, dilatentează…va muri, inevitabil…Pentru că datele pe care le scrii, dacă vor fi căutate, vor fi găsite…și plagiatul și compilatul tău vor fi explicite, pentru mulți, imediat. Dacă nu citezi, dacă nu ești onest, dacă furi…ești un nimeni în online.

Onlineul curat nu iubește…curbarea. De aceea nu mulți se vor aventura, pe mai târziu, la modul solid, în online, pentru că arăți ca o carmangerie fără carne, dacă nu faci zilnic lucruri de incredibil, de notă zece, ci doar…pe alocuri…averse de ploaie…măruntă…și decolorată…

Așa că: blogăre…lasă-ne să te citim la suflet!

Legitimează-te cu ce faci, nu cu ce spun alții despre tine!

Nu te lăsa căzut în autoadmirație!

Rămân aici doar cei care au onestitatea să fie ei înșiși și să lucreze…cu timp și fără de timp…

De ce sunt reticent față de hostingul românesc

Pentru că niciun blog românesc pe care l-am încercat, de la români, făcut după model american, nu a mers până la capăt…tocmai pentru că românii  de online, cel mai adesea, sunt morți după bani și nu după principialitate.

Am încercat vreo 3 sau patru sisteme de blog românesc…și le-am dat demisia repede. Cred că dacă nu era Word Press-ul lui Matt nu mai făceam niciun online, pentru că te simți oribil ca tu să muncești…și alții să te elimine cât ai zice pește.

Însă acum 3 zile, când am văzut, în mod experimental, cum stă treaba cu ce poți să faci pe Word Press, dacă ai locația ta, asigurată, mi-am dat seama că nu am văzut, pe niciun blog cunoscut, masterizat de marii creatori ai lui pește…nici măcar 10 % din ce poți să faci.

Am fost uluit, captat și convins că trebuie să mă mut pe domeniul meu…la un moment dat. Însă nu am timp pentru asta acum și nici nu simt că a venit momentul, de la Dumnezeu, să fac acest pas.

Însă pentru cei care au host propriu și îl pot masteriza, le spun cu toată inima: nu știu să se bucure de creația online, la ce se poate face în materie de editare, conținut, fiabilitate și prezentare. De ce? Pentru că aproape toți vor rating și nu creație!

Eu vreau creație…însă nu am timp, încă, pentru ea…însă surpriza sare ca primăvara la tine în casă…nu?!

Dar am reticență, mare reticență, față de marea firmă, care îți dă astăzi bază de date, confort creativ, prezență de spirit…iar mâine dă faliment, pe nepusă masă, în mod execrabil. Cred că tot Matt ar fi cel mai în măsură să îmi vândă domeniu și să îmi păstreze baza de date…pentru că el știe să prețuiască creația.

Cineva care, împreună cu echipa lui, a schimbat, în doar 7 ani fața onlineului, dând ce e mai bun în materie de blog și medii de socializare, cred că știe ce să facă cu viitorul onlineului. Restul sunt copiatori…pentru bani rapizi și ultrarapizi.

Și iarăși mă întorc la firmele de cablu românești: Cum să iei 20 și ceva de lei pe 60 de posturi…și 30 și ceva pe internet?

Se poate compara internetul cu televizorul?!!!!!!

Cum să iei 20 de lei pentru 60 și nu pentru 1.000.000 de posturi TV, Radio și comunicare?

Așa că, dacă există, în mod gratuit, vreo nu știu câte sute de pagini cu pluginuri și tot la fel de fațete gratuite și tu, creatorule de doi lei de online, folosești doar 10-15…înseamnă că ești  tot la fel de comparabil, ca televizorul de 60 de programe cu…internetul…

Ieri a căzut, în mintea mea…orice mit în materie de masterizare de blog. Nici măcar nu și-au dat seama ce se poate face, din păcate…

Viață de online

Creatorul de online (nu blogărul: sună strident, urât, barbar, neromânește) e cel care face din tot ce vede, aude, simte, știe, înțelege, cunoaște…o expunere de motive, o fotografie, un dialog, o scenă, o istorie de citit. Adică face cel mai normal cu putință lucruri normale cu putință, dacă e un creator de online și nu un ofticat, un psihopat sau un revanșard.

E omul care gustă din viață și povestește, la cald, percepția evenimentului.

Viața trece prin el și el prin viață.

Nu stă să se uite de 10 ori la poză, la text, la video…pentru că are alte o sută de idei la coadă. El face totul ca la fotbal: diblează, pasează, șutează…dă gol. Trebuie să dea gol. Oamenii așteaptă de la el încă un gol. Și fiecare articol e încă un gol.

Dacă nu scrie o zi se vede: fanii sunt dezamăgiți. Unde e golgheterul nostru? Ce se întâmplă cu el?!

Și ziua rămâne goală. Și o zi, pe blog, nu o umple nimeni, pentru că e ziua și…ce faci ziua. N-ai făcut s-a dus.

E o scriitură temperamentală, filtrată, aranjată, scenarizată, propusă, discutată…cu publicul.

Orice articol e un tablou. E un poem. E un film. E o poveste. E altceva decât nimic…și mai vine și altceva…și tot ce rămâne în urmă e uluitor de frumos, de comunicativ, dacă există comunicare și bucurie reale.

Creatorul de online prinde nuanța, recenzează critic, face o notă de subsol, scoate nota de la subsol și face din ea teatru, fotografiază o gâză, prinde un gest, mai dă un sondaj, repune în discuție un eveniment, o știre, o persoană, o stare gravă, o parabolă.

Cel care vine să mă citească e entuziasmat de faptul că mereu e altceva. Mereu e nou. Nu e ca ieri! Eu sunt altul astăzi, chiar dacă pe fiecare zi mai obosit, mai prins în zeci de proiecte, dar eu sunt…real!!!!

Nu, nu poți să știi ce va fi mâine!

Ce va fi mâine aici, în ochii tăi, e treaba mea! Treaba ta e să receptezi și să aduci un plus de energie muncii mele. Dar, cel mai adesea, mulți aduc un minus de energie prin comentarii tâmpite sau nelalocul lor sau fără responsabilitate.

Comentariile rămân (pe care le vreau) ca și textele pe care le editez. Mâine vei reveni sau peste un an și le vei găsi aici…și atunci vei fi altul…și îți va părea rău  de  ce ai scos din tine. Omul scoate…ce are în inimă, nu?

De aceea eu scot ce e mai bun din mine…și aștept și de la voi, dragii mei, ceea ce e mai bun în voi.

Ce e mai bun în noi toți?

Ce e mai bun, de spus, de ascultat, de rămas în alții din noi?

E chiar atât de greu să comunici ce trebuie să rămână în alții?!!!

Creatorul de online e fotograful clipelor. E cel care prinde foșnetul clipei de față. O scrie. Mâine e istorie foșnetul zilei de azi. Mâine aziul de azi e o pală de fum, o scoică pe țărm, o feerie, o uitare…un praf…

Ce facem astăzi se numește istorie, pentru că tot ce scriem aici devin carte.

O, am uitat să vă anunț: și comentariile voastre, de la început și până la sfârșit, cu harul lui Dumnezeu, vor deveni carte!

Deja a început cartea, cărțile, pe această temă!

Ce vedeți la nivel online sunt cărțile noastre de online scrise direct pe online. În offline…alte cărți. Se îmbină și devin…bibliotecă. Biblioteca e o colecție de cărți cu amintirea sfârșitului de sec. 20 și început de secol. 21.

Așa e viața!

Noi ne asumăm fiecare cuvânt!

Nimic nu e la plezneală, că o să fie, că o să dea, că o să se întâmple…

Nu, se întâmplă deja!

Pe fiecare zi vă facem părtași cărților noastre care se scriu. Și fiii dv. le vor citi, cu siguranță, ca pe ceva din trecut…și vor fi cele pe care noi le-am scris în ochii părinților lor cu ceva timp mai înainte. Și dv. le veți povesti amănunte din aceste zile, cu părul mai alb, ca și noi, mai trecuți prin viață…ca despre o poveste altfel…

Nu irosiți bucuria!

Viața de online e bucurie la secundă.

Bucurați-vă alături de noi…pentru ca bucuria să nu se sfârșească niciodată!

Opinie și informație

Am privit pe 25 ianuarie 2010, seara, pe la 20 și ceva, un interviu al lui Mircea Toma (responsabil cu monitorizarea presei din România) pe un post TV advent și acesta a afirmat la un moment dat că blogurile sunt medii, aproape exclusiv, de opinie  și foarte puțin de informare și că presa se ocupă, în primul rând, cu informația.

De acord în mod parțial. Cea mai mare parte a presei românești se ocupă de informația brută și nu de informația prelucrată, gândită.

Adică: președintele României a zis…îl cităm…sau fotbalistul X a fost transferat de la o echipă la alta pentru nu știu ce sumă de bani.

Dacă numai o relatare sumară a faptelor înseamnă știre, atunci dați-mi voie să vă spun, domnule Toma, că eu am nevoie de știrea opinie, de știrea tradusă, de știrea contextualizată, de știrea care trebuie să aibă trecut, prezent și să mă împingă spre viitor, ca materia de la școală, nu ca să mă lase doar cu faptul că PIB-ul României e atât, atât la sută e pentru învățământ și atât pentru sănătate, pentru că nu are nicio relevanță pentru om.

Nu are nicio relevanță faptul că a murit nu știu care într-un accident, că nu știu ce firmă a venit în România sau că e bine să îți ții banii în lei și nu în euro…dacă nu îmi explici, dacă nu mă convingi.

Da, multe bloguri sunt de relaxare, de întâlnire, de înjurare…Numai că acolo unde se problematizează informație ea devine cu adevărat o știre și, de foarte multe ori, blogurile au făcut o știre dintr-o informație sau o căutare importantă pentru mulți.

Presa românească, ca și cea străină, are nevoie de opinie avizată, ca și pe bloguri, adică făcută de specializați, de implicați cu totul în discuție. Ceea ce enervează e tocmai lipsa de reflecție, de personalizare a informațiilor media.

Însă blogurile oferă informații destule, dar de nivel micro cel mai adesea, de nivelul vieții personale și sociale a celor care le creează…care sunt tot la fel de importane ca și informația de nivel înalt (pentru că se referă la oameni), care, dacă e făcută de aproape…e tot micro.

Păi ce informație de nivel înalt e informația banală despre șeful statului? Că Băsescu are o fată care face…sau o soție care este așa și așa…că el are o mamă, care e la Constanța, că face cumpărături, că va suferi o intervenție chirurgicală…sunt informații de blog personal și nu de știri.

Știre mare e: România e la un pas de a intra în colaps financiar…și aduci date pentru asta.

Sau: Pentru un trai sănătos avem nevoie să consumăm asteași nu astealalte…și le enumeri, pentru că e o problemă națională și nu doar pentru 3 inși.

Sau: există probabilitatea unui cutremur de…în curând, și aveți nevoie să faceți asta și asta…pentru a preîntâmpina un cataclism de proporții.

Acestea sunt știri reale și mari: când ni se spun, verde în față, realități crude, pericole, starea de fapt.

Câți șomeri, câți bolnavi de diabet, de SIDA, câți săraci sunt în România sunt…știri reale, importante, mari, care trebuie dezbătute oriunde.

Așa că nici ziarele, nici televiziunile nu ne oferă știri mari toată ziua și nici comentarii pe seama lor ca lumea, profesionist, cu multă clarviziune, ci se comportă ca un blogăr de cartier, care a văzut un accident și scrie despre el.

Și închei cu remarca: dacă un blog oferă opinie la un eveniment sau la o informație înseamnă că le clarifică, pentru că autorul său simte că nu au fost clarificate în media.