O poezie spusă-n barbă [12]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a și a 11-a

***

Poemele sunt văzute ca piramide care urcă spre cer în O pseudo-ars poetica. Însă cealaltă lume e „pustie” (p. 89). Ele urcă în cer și nu mai pot coborî de acolo.

În Cântec de leagăn pentru mine, omul e „copac” sau „o javră de flori” (p. 90). Și aceasta, pentru că poemul de față e formulat pentru construcția lui ritmică.

Omul cuc/ omul singur doarme la subțiori cu patul. Moartea îi gâlgâie în gâtlej, pe când dracul îi „cântă jos sub splină” (Ibidem). Însă el doarme în călduri, pentru că visează ninsori.

Și sub acest asediu al morții și al iadului asupra sa, autorul își pune perna sub cap ca pe o „moarte caldă”.

În continuu autorul se joacă cu cuvintele pentru că nu știe să folosească sensurile cuvintelor. Cuvintele sunt brute la Cristian Bădiliță pentru că nu sunt trecute prin el.

Doarme cu „mierla vie” (p. 91) în inimă. Un somn cu vise  halucinant-erotice înșiră la un loc „sori pătrați”, „lacrimi-case” și „fete-case”, pentru că fetele au „picioare lungi, pufoase, / și cu sâni însiropați” (Ibidem).

Și asta pentru că pufoase și însiropați fac din femeie…o prăjitură. Numai că femeile-prăjitură au o gură de balenă la Bădiliță: „și visează gări de lapte/ înghițind locomotive/ de franzele și colive,/ cașcaval, tristeți răscopate” (Ibidem).

O lume grotescă și maladivă. O lume râsă, de care autorul râde trist, pentru că râde de sine. Râde spasmodic.

Acesta e motivul pentru care erotismul absurdizat capătă forme depresive la Cristian Bădiliță. „Șișul ploii” stă alături de „patul scârbei” și de „nectarul de mămăligă”.

Caută cuvinte care să producă dezgust. Sau cuvinte care să își schimbe valoarea, în context, într-una opusă. Pentru că urmează după nectarul de mămăligă o tot pe atât de intraductibilă „ambrozie de ceapă”.

Și după erotism, depresie, dezgust, autorul accesează imagini religioase fără legătură între ele: „te-nvelească zorii zilei/ în hlamidă purpurie/ câinii credincioși ai milei/ de-ntuneric te păzească” (Ibidem).

Autorul e versatil. Se schimbă repede. Își schimbă traiectoria interioară într-un poem, pentru că nu vrea să se întâlnească cu sine în poezie, în fața unui public, care să îl privească gol, fără metafore. Virează aiurea când e să spună substratul concret al poemelor sale.

Final tandru, fără legătură cu sentimentele care l-au străbătut anterior. De fapt acesta a și dat titlul poemului de față:

„Puiul mamii, dormi tăcut

dormi tăcut și fără cântec

intră ca în așternut

în pustiul meu de pântec

și o ia de la-nceput”.

Și nu e pentru prima dată când autorul își dorește întoarcerea în pântecul matern pentru ca să termine odată cu toate necunoscutele dramatice ale vieții sale.

Însă e pustiul de pântec al mamei mai pustiu decât cerul, din care nu se mai întorc rugăciunile?

Poemul Rugăciune, dedicat lui Dimitrie Stelaru, vorbește despre omul îngropat în mintea lui (p. 92). Pe acesta, autorul îl hrănește cu „pâinea și vinul lui Dimitrie Stelaru”, pentru ca să observe apoi cum îi „înfloresc crinii din mucegai” (Ibidem).

Mucegaiul lui Arghezi…și crinii…cui?

Numai că finalul poemului ne spune că omul din mintea autorului se preface „surd sau nebun” (p. 93) și nu îl lasă să doarmă.

Și în Cuminecare e vorba tot despre vis, despre un vis în care „am visat cerul ca o pâine mare, aburindă” (p. 94). Stătea „pe marginea ferestrei” cu femeia iubită, vedea cum „cerul se rumenea” și cum fâlfâiau „păsările galbene”.

Păsările, ca mirosuri ale pâinii, întrupau „chemările paradisului”, pe când foamea lui plutea ca un zmeu între cer și pământ în timp ce „orașul dormea”.

Și cu toate că îi vine să doarmă cel mai adesea în poezia sa, autorul are orgoliul minții treze, care nu doarme când ceilalți dorm ideologic.

Vorbește și dincolo de moarte „în limba oamenilor”. Moartea lui se petrece în vis.

Și iubita e prezentată cu vădite semne de inferioritate: „tu nici nu vei fi băgat de seamă [moartea mea] deși/ plângeai ca o proastă în hohote” (p. 94-95). Însă de când e o prostie plânsul din dragoste?

Când s-a luminat de ziuă, „o pasăre galbenă” s-a furișat în palmele iubitei și ea a început să o mănânce (p. 95). Mâncând pasărea trimisă din cer, iubita nu devine mai înțeleaptă cu privire la moartea lui ci, paradoxal, duplicitară sau indiferentă:

„Încă te mai văd cum stăteai mândră

(ori numai vicleană)

pe marginea ferestrei

și mușcai cu poftă din pasărea aceea

nebănuind, desigur, nicio clipă

mușcai din însuși, cald, sufletul meu” (Ibidem).

Însă e fără rost să îl mai întrebăm pe poetul-teolog, de când au început și sufletele să fie comestibile.

În Cronică paradisiacă reîntâlnim ieșirea sa „la lumină” (p. 96) direct din scutec. Însă poemul se termină într-o anamneză cu „pașnici miei”, miros de fân și de pere coapte.

Duminică seara vorbește despre melancolia născută în el de „zgârietura ploii” (p. 97).

Dimov, numit „Maestre”, e visat în Herăstrău, cu „fătuci și puradei” în jurul lui (p. 98). Ia distanță față de el. Însă din cauza „un[ui] ditai [ditamai] ceas bondoc” (Ibidem) făcu „o criză de gastrită” (p. 99).  Poemul nu are sens…ci doar resentimente. La trezire, stafia lui Dimov „ronțăia sub pat”, semn că acolo plonjaseră cărțile poetului.

Urmează un fals poem filosofic: Mustățile reci ale neantului, care vorbesc din nou despre noapte și somn. De această dată „nopțile dorm tun peste mine” (p. 100).

Autorului îi e frică să respire și să aibă coșmaruri pentru ca nu cumva universul să explodeze. Ironie ca repulsie față de excesul de sensibilitate din poezie. Deopotrivă: repulsie față de prețiozitate.

Însă repulsia sa față de grijile reale sau bombastice ale altora se transformă într-o bășcălie aproape generalizată.

Pentru ca pământul să nu sară în aer din cauza lui vrea să se strămute la Polul Nord (p. 101). Și pe ideea că, la Polul Nord, „ziua nu [se] sfârșește niciodată”, de aceea trage concluzia ironică cum că a scăpat lumea de la distrugere.

Cerul e „spumos” la finalul poemului, un fel de șampanie…„și se prelinge ușor-ușor/ pe mustățile reci ale neantului” (Ibidem), care există tocmai pentru că nu există.

Elegia omului tânăr e enervată pe dragoste, care vrea să pară o realitate neimportantă. Numai că din cauza tristeții în dragoste poetul vrea o ploaie alcoolică, în care să își iubească brațele enorm, adică „până la înfrunzire” (p. 102).

Pe când „ninge cu fulgi de plastic” și autorului îi vine să se arunce de la ultimul etaj…dar să nimerească (așa, din neiubire!) „fix în brațele tale”. Adică: ale ei.

Ea: niciodată numită…niciodată prezentă…dar bântuind întreaga carte.

Însă de ce „singurul lucru important” (p. 103) nu e știut de nimeni?

Goliardă are două ofuri: alcoolul și poezia. Pentru că Cristian Bădiliță mărturisește: „E trist și greu fără alcool/ e greu și fără poezie” (p. 104).

Însă alcoolul și poezia vin ca să astupe golul interior atâta timp cât „TOTUL este GOL/ și urlă cuiele-n sicrie” (Ibidem).

Faptul că zeii din vie nu mai învie e un fapt cu totul și cu totul „nasol” (Ibidem). Și viața nu merită trăită, subliniază autorul, dacă nu are poeți și alcool (Ibidem).

În poemul următor, barbarii stau deasupra lui iar în el numai „cai de rasă” (p. 105). A încercat dar nu poate să se preschimbe în „bestie sfioasă” (Ibidem), pentru că altfel ar fi mușcat din tribul mârșav al barbarilor de deasupra.

După ce i-ar fi mâncat pe toți barbarii „bucată cu bucată”, Bădiliță ar fi pus resturile la congelator, pentru ca să rezulte: „un vraf/ de liniște barbară congelată” (Ibidem).

Pentru că autorul își gândește liniștea numai prin eliminarea adversarilor.

Penultimul poem are drept titlu o afirmație interesantă: „M-am săturat să mai fiu subiectiv…” (p. 106). Aici mărturisește faptul că ar vrea să intre „măcar o secundă/ în pielea cuvintelor cu care scriu” pentru ca să poată exprima tăcerea.

Dacă ar ajunge să pătimească precum cuvintele care exprimă tăcerea, el crede că ar deveni „un alt om” și chiar poet „pe un sfert,/  sau pe jumătate” (Ibidem).

Dacă s-ar locui, dacă ar trăi în el însuși s-ar vindeca de subiectivitate (Ibidem).

Ultimul poem al cărții: Nu deranjați femeia pe care-o port în pântece ne somează să lăsăm femeia să se nască (p. 107). Femeia, adică opera sa, ne amenință autorul, s-ar putea naște când suntem cel mai puțin pregătiți pentru întâmpinarea ei:

„poate atunci, prieteni, când veți dormi cu toții

voi naște și femeia în care n-ați crezut” (p. 108).

Și autorul ne certifică faptul că el creează în ciuda tuturor celor care îi stau împotrivă…a tuturor care nu cred în el…

Iar eu sunt unul dintre cei care nu cred în puterea de creație a lui Cristian Bădiliță.

„Femeia fără margini și fără început”, adevărata lui operă, e o pură utopie. Ea nu va veni niciodată…pentru că nu și-a arătat nici măcar un deget…până acum. Și, de obicei, marile genii ale lumii sunt ființe precoce

O poezie spusă-n barbă [11]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a și a 10-a

Însă cât de serioasă e poezia lui Cristian Bădiliță?

Mie mi-a dat impresia unei poezii accentuat neserioasă. O poezie frivolă și, mai ales, ranchiunoasă.

În Soră iubire, autorul se dezbracă de umbră și trup și i le lasă iubitei, în ochii căreia vede „porțile cerului deschizându-se molcom” (p. 83). Și pentru că lumea nu poate fi îmbrățișată deodată, autorul o roagă pe iubită, înțeleasă ca o înlocuitoare a Divinității, să îi lumineze calea cu eterna ei „crucificare”.

Dar în poemul Câmpiile Elizee, Cristian Bădiliță își instalează în „raiul” imaginat de el (care e plin de „corturi de purpură la marginea lumii”, p. 84) toate iubitele avute sau, mai degrabă, pe care ar fi vrut să le aibă. Și ele nu sunt puține: „toate femeile pe care le-am iubit:/ regine, contese, generălese,/ electriciene, moașe, subrete,/ intelectuale feministe și luptătoare/ pentru drepturile omului, / câteva jucătoare de șah, o gimnastă,/ și două cultivatoare de porumb” (p. 84).

Este evident faptul că autorul se autoironizează prin enumerarea iubitelor, ceea ce nu înseamnă că nu îi plac femeile…diverse. Îi plac în ciuda faptului că ele ies din propria-i perspectivă asupra feminității.

În acest „rai” al femeilor, creat de el pentru ele, Cristian transferă pe seama schimbărilor atmosferice comportamentul femeilor lui. Astfel, nu femeile „hibernează sătule” ci „ninsorile”. Și tot la fel, aici, „la marginea lumii”, unde nu le vede nimeni în afară de el, nu femeile sunt „domesticite” și „puse cu botul pe labe” potrivit expresiei neaoșe, ci „ploile”.

„Paradisul” femeilor este un loc al domesticirii lor, până când acestea „nu-și [mai] scot niciodată săbiile din teacă” împotriva bărbaților.

Și tocmai de aceea el le duce departe de societate pe femeile iubite, pentru că în societate nu știe ce să facă cu ele…sau nu le poate domina.

Însă de ce vrea Bădiliță să domine femeile, adică să le pună „cu botul pe labe” pe aceste cățele (nu e asta ideea?) nărăvașe? Nu ni se spune acest amănunt

Ni se vorbește însă (după ninsori și ploi) despre soare. Un soare „hâtru” (p. 85), care „zâmbește pe sub mustăți/ hohotind de-a binelea la solstiții”, adică din când în când. Iar dacă soarele hâtru e chiar autorul, care se joacă cu noi, care ne zâmbește pe sub mustăți…întrebarea mea pentru soare e următoarea: De ce te temi, soare hâtru? Sau pentru ce ești ironic împotriva propriei tale fericiri?

Prețiozitate fără rost: „nacela unei montgolfiere”.

Însă prin intermediul ei Bădiliță ne ridică la înălțime, și ne spune că își supraveghează femeile din aer, fumând din narghilea „deșertăciunea lumii”, în timp ce privește „cu nesaț” la corturile iubitelor lui imaginare.

Și iarăși o întrebare dublă: le ascunde de alții sau e prea obosit de atâta iubire?

După multele iubite, poemul Al doilea Tabor e monostrofic. E un poem de iarnă, cu ceasuri grele, care „vin singure-napoi”, în timp ce pământul „se încarcă” cu lumină, cu o lumină duhovnicească se pare, pentru că „vindecă orbirea pământului din noi” (86). Un moment de acalmie…spre finalul volumului.

O poezie spusă-n barbă [10]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a

În poemul Aud cum între degete se pârguie nimicul, Cristian Bădiliță încearcă o întoarcere spre cer cu mâini „naufragiate” (p. 77). Mâinile pe care și le uită „împreunate spre cer” sunt acoperite „cu o cenușă” a păcatului de „prea de timpuriu”. Și își pune mâinile împreunate a rugăciune să se roage Ziditorului pentru un Înger și pentru o înflorire „de pe urmă…asemenea fulgerului sau chiar mult mai albastră”.

Dar când credeam că o să urmeze lacrimi de pocăință, regrete, retractări autorul declară ritos: „poate că singura fisură a nimicului n-a fost să fie decât însuși Dumnezeu” (78).  Ca și când nimicul ar fi preexistat Dumnezeirii.

Iar pentru ca totul să ne fie clar, autorul ne spune, la finalul poemului că „el, nimicul în căușul palmelor/ noastre spală fața plină de sânge/ a Fratelui său” (78). Iar dacă Fratele nimicului e Dumnezeu atunci teologia, pentru autorul nostru, e o vorbire despre nimicul nimicurilor.

Poemul care dă titlul volumului, Regele cu o harfă în mâini, e cuprins în paginile 79-80 și e format din strofe clasice. Gândul ne duce (văzând titlul) la Sfântul rege David. Însă autorul ne spune că suntem pe o pistă falsă. Nu e vorba în poem despre regele lui Israel ci despre „Regele lumii”.

Cum Regele lumii e Hristos (poate că autorul ne va spune, din nou, că ne-am înșelat în ceea ce-L privește pe Regele suprem și că El nu e Hristos...ci altul), Bădiliță ne spune despre Hristos că: „Regele lumii a venit desculț,/ la ceasul înserării ivindu-se din mare” (79). El a fost prezent la nașterea regelui din mare, căci „noi stăteam și contemplam pe țărm/ frumosul trup al zilei cum dispare”.

Și, cu alte cuvinte, l-a văzut pe rege cum apare din mare…din greșeală…pentru că ei, de fapt, admirau înserarea

A doua strofă ne introduce în aspectul fizic al regelui:

„Părea un șarpe mut și plictisit (ca și autorul n.n.)

în mâini ținea o harfă și o carte

înainta spre noi îndeplinind un rit

izbăvitor de sete, aducător de moarte”.

Și pentru că „regele lumii”, pe care autorul îl vede ieșind din mare, e ofidian, tot restul poemului e un film cu realitate à la Spielberg, pe care eu nu vreau să o mai comentez.

Ceva însă e sigur: Cristian Bădiliță are înclinații și admirații oculte mai degrabă decât teologice în poemele sale.

La p. 81, poemul închinat mamei sale poartă numele Foamea de lacrimă.

Din el aflăm că lacrima nu e întrutotul lacrimă, nici durere, „nici aer sfâșiat, nici picătură de moarte”. Lacrima nu e „nici milă pe deasupra”. Și pentru că nu e de niciunelea, aflăm că lacrima „nu vine decât în ochiul celui nevăzut (adică al unei ființe neterestre)/ care îngenunchează umil (deși nu poate), în inima celui ce se vede”, adică a omului.

Adică lacrima e născută de o ființă care „coboară” în inima noastră și plânge în locul nostru. Concluzie: lacrima e „supraumană”.

Finalul poemul e un sofism cu marcă nichitiană: „singura ființă comparabilă cu lacrima/e singura ființă prin care am trecut/născându-ne” (82). Ființa prin care am trecut născându-ne (că de aceea e dedicat mamei sale) e mama fiecăruia dintre noi. Însă lacrima lui Bădiliță e supraumană, e „lacrima” unui Înger, a unui Sfânt sau a lui Dumnezeu, Care coboară în inima noastră și plânge în ea, pe când mama e o ființăpământească.

Da, că mamele, care își iubesc fiii, plâng mult pentru ei, dacă aceștia sunt duși cu pluta…e adevărat! Dar mamele nu sunt Îngeri iar lacrimile nu sunt cerești, ci pământești.

Însă, e adevărat, existe și lacrimi provocate de simțirea harului dumnezeiesc, care sunt lacrimi curățitoare de păcate, de cenușa venită în noi de prea devreme.

Poezia trebuie citită serios dacă vrei să vezi cât de serioasă este.

O poezie spusă-n barbă [9]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a și a 8-a

„Roua din mine” și „sângele bunicii” (67) sau despre nimic.

„Statuile se spală toamna pe dinți” (68) cu…whisky, să zicem, în timp ce „Îngerul îmbracă armura” deși nu are nevoie de ea. Și, hodoronc-tronc, „Dumnezeu se luptă cu sine însuși/ într-un ou de vultur/ înghețat” (68). Bine că nu Se luptă cu Sine într-un veceu sau…în buzunarul din turul blugilor autorului, dacă Dumnezeu e un fel de hârtie cocoloșită pe care o arunci unde vrea mușchiul tău.

În Epifania, autorul paște turmele pe muntele Horeb și e „tânăr și urât ca un țap” (71). M-așteptam (dacă totul e posibil) să fie „cel mai frumos de pe fața pământului”. Dar nu: e „singur și nevăzut niciodată de nimeni” (71). Adică: are dubii în ceea ce-l privește.

Însă pe muntele Horeb aștrii cerești încep să pălească în fața urâtului de Bădiliță, pentru că raza lor, a tuturor la un loc (aștrii, soare, lună), e „oarbă” (71).

Însă raza „oarbă” a aștrilor îl atinge și el receptează „mângâierea soarelui” ca fiind „aproape impudică” (71). Adică soarele îl atinge pe autor cu raze…porno, excitante, necuviincioase, atâta timp cât impudic = lipsit de pudoare, de rușine, nerușinat, necuviincios. Și când te uiți în soare trebuie să ai peste 18 ani…ca să îl privești, pentru că soarele e cu bulină roșie.

După înaintemergătorul vers eminescian „Când deodată tu răsăriși în cale-mi” apare conținutul epifaniei: „Tu, Iahve, plin de bube, năclăit” (71).

Și apetența autorului pentru batjocorirea lui Hristos țâșnește încă odată în paragrafe poematice și nu doar într-un vers:

„Tu, Iahve, plin de bube, năclăit

de puroaie, puțind îngrozitor ca un

hoit pe care nici vulturii, nici țărâna oarbă

nici focul nu s-au încumetat să-l înghită” (71-72).

Dacă aveam de-a face cu un context în care Hristosul de aici era, de fapt, un amărât în care autorul Îl vedea pe Hristos descrierea era empatică și te împingea la milă ortodoxă față de cel grav bolnav.

Însă autorul își începe batjocura la adresa lui Iahve întrupat în mod metodic…prezentându-L așa cum El nu a fost niciodată: nu a avut bube, nu a mirosit ca un hoit trupul Său în mormânt, pentru că el nu a cunoscut stricăciunea și nu s-a pus problema ca cineva să Îi ardă trupul.

Și epifania nu îl schimbă, la modul pozitiv, pe autorul baci în Horeb ci îi produce sentimente contrarii:

„Hohotitor am râs și-am plâns,

m-am închinat și-am blestemat,

te-am mângâiat și-am aruncat cu pietre.

Apoi am închis ochii încet

și am murit. Atât”.

Dacă Sfântul Moise ar fi procedat așa în Ieș. 3 se alegea praful de tot Pentateuhul pentru că nu mai avea cine să-l scrie. Însă Cristian Bădiliță, un poet „teolog” contemporan nouă…dă cu pietre în Dumnezeu…după ce-L mângâie.

Spaima de amiază te apucă brusc (73), ne spune autorul. Și când te apucă această spaimă, în loc să îți vină să faci metanii, rugăciuni…îți vine „să strângi în brațe pe femeia de alături…ca pe ultimul/colac de salvare” (73). Și autorul ne spune, cu alte cuvinte, că femeia e mai „durabilă”, te ajută „la nevoie”, mai degrabă decât Dumnezeu, Care, după ce Îl mângâi puțin…îți vine să dai cu pietre după El și să te apuci să mori.

Iar cum rolul oricărui critic al unei cărți e să înțeleagă, să discearnă ceea ce nu vrea să ne spună autorul sau să ajungă la ceea ce se ascunde în conținutul ei, tocmai de aceea e importantă munca de atenție la înțelesurile poemelor, pentru că putem spune ceva despre stările de spirit care îl traversează pe un autor dar și despre starea lui de sănătate duhovnicească.

Somnul celor doi e „fără speranță” (74).

Moartea e un capăt de drum la Cristian Bădiliță și nu o pasarelă spre o nouă viață.

Însă dacă Dumnezeu e „un sac de box”, Care încasează pumni de la oricine, „moartea unui greier”, ridicată de la firul ierbii în centrul universului, produce un urlet în păsările…care nu pot să urle.

Concomitent cu huliganismul față de Dumnezeu autorul se portretizează negativ: „Eram tâlhar și iudă și sperjur/ eram un hoit sătul de tot ce-i viu” (75). Și sătul de aici, pentru a doua oară în carte, exprimă sictirul lui față de viață, dezolarea interioară despre care autorul vorbește și în jurnalele sale.

În același poem Sufletul dimprejur, autorul se răsucește „cu iadul subțiori/ în jurul crucii mele de trei ori” (75), în timp ce „și inima scuipată din torace/urca la ceruri pe cărări buimace” (75).

Și mai virează o sintagmă în altă parte, în acest fel „până la cântatul cocoșilor” ajungând până la cântatul greierilor…deși greierii cântă toată noaptea.

Greier rimează cu creier și acasă cu coasă (75-76).

Sufletul, ca un fel de mână sau picior, „fu mușcat de-o piatră/ și de atunci tot schiaună și latră” (76). Și dacă autorul vrea ca sufletul să fie un câine cu coada scurtă, ce te doare pe tine, cititorule?!

O poezie spusă-n barbă [8]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a

***

Strofa a 4-a ne readuce doar o clipă cu picioarele pe pământ: „ne trezim scriind față în față la masa noastră de piatră” (p. 64), pentru a ne catapulta, chiar de la sfârșitul primei fraze, într-o veșnicie temporală: „sub cireșul veșnic înflorit”. Deși „suntem în toiul iernii și ninge cu fulgi mari și pufoși”, adică cu fulgi fără metaforă, scrisul la masa de piatră nu e un scris oarecare, ci inchizitorial: „scriem direct cu degetele pe câte o piele de om”.

Inflația de metafore la Cristian Bădiliță nu revelează ci ascunde sensurile poetice. Tocmai de aceea el vrea să ne dea clasă, să ne facă să înțelegemnu îl înțelegem, că nu avem cheie pentru trăirile sale.

Acesta e motivul pentru care „ninsoarea acoperă sau mai degrabă șterge totul, adică tot ce scriem cu degetele roz pe cele două piei așternute dinaintea ochilor noștri”. Scrisul său e acoperit de ninsoare, adică de divagații continue.

Ninsoarea nu scutură cireșul…Dar „Îngerul nevăzut se apropie tiptil și ne vorbește” de lângă cireș.

Din mesajul angelic aflăm că ei scriu chiar pe propriile lor piei, „pe trupurile pline de sudoarea morții”. Numai că acest Înger care ba e cavou, ba e ca o fată mare, care vine și vorbește de lângă cireș, după lucruri foarte serioase nu face altceva decât să facă lucruri neserioase, frivole, pentru că începe…să fluiere („Și după ce ne vorbește așa începe să fluiere din toți plămânii”), autorul introducând prin această găselniță „metaforică” neseriozitatea în atitudinile Îngerilor.

Ca și de alte dăți autorul are dorința să recompună sintagme uzitate, să le reinterpreteze. Așa ajunge „țipatul din toți bojogii sau plămânii” : „fluieratul din toți plămânii”. Numai că odată cu reinterpretarea sintagmelor uzuale sau a motivelor teologice autorul nu aduce un plus de semnificație ci o devalorizare a multora dintre ele, mai ales a motivelor teologice.

De aceea Dumnezeu sau Sfinții Îngeri devin realități personale pronunțat de-teologizate în vocabularul poetic al autorului.

Ninsoarea necontenită încheie strofa de față și o deschide pe a 5-a. Însă a 5-a strofă mută acțiunea în cer în comparație cu pământul și cireșul și…zăpada printre care…coborâse Îngerul.

Nu avem de-a face cu „o spărtură” extatică în cer, adică cu o vedere extatică ci cu terestrizarea cerului: „În mijlocul cerului o masă rotundă de piatră și noi scriem goi și neîntinați pe vechile noastre trupuri”. Despre modul cum masa rotundă, de piatră, de sub cireș a ajuns în cer sau despre cum ei, care duhneau au devenit „neîntinați” autorul nu ne vorbește.

Însă ne vorbește despre o viață „celestă” de tip păgân (în sensul: „cum e pe la noi…e și pe la Dumnezeu, prin cer”), în care oamenii sunt inconștienți: „scriem fără să știm ce scriem”. Se referă la ce făceau ei în cer: scriau în mod inconștient.

Numai că scrisul acesta inconștient, din cer, are urmări „soteriologice” la autorul nostru: „Scriem numai și numai din dorința de a le izbăvi de moarte. Căci trupurile vechi, întinse ca niște lințolii pe masă, încă mai miros a stârv și a moarte”.

Însă autorul scrie în cer pe propria-și piele și nu pe trupul lui, care miroase a stârv și asta în indiferență totală față de faptul că acolo, în cer, se simte „neîntinat”.

Și e „normal” că poți să faci din cer un cimitir dacă Dumnezeu și Îngerii sunt niște bagatele.

Numai că rostul poeziei rostite în barbă e tocmai acela de a blasfemia tihnit, cu „decență”, într-o singurătate neexplicată dar făcută accesibilă la nivel poetic.

Joaca de-a seriozitatea, pe de altă parte, este la autorul nostru o introducere în fantezia personală. Și aceasta naște moartea vie, pictează evenimente neverosimile, pune problema lui cum ar fi să se confunde imaginația cu realitatea, pentru că miza poematicii lui Cristian Bădiliță este revanșa față de toți.

„Mica stea în formă de om, de taur, de…” nu ne spune nimic legat de intimitatea autorului, în afară de faptul că e o pastișă la alergarea magilor după steaua Lui…Și steaua nu se oprește deasupra, acolo unde era Pruncul ci deasupra unui lac, pe care el vâslește într-o barcă.

Însă ei nu se ridică spre stea…deși se opresc „în mijlocul lacului, sub raza perpendiculară a stelei”, ci se scufundă în lac „orbecăind, prin cearcăne de lumină”.

Căderea în apă însă este o experiență mistică conștientă în comparație cu inconștiența din cer: „după o vreme atingem pământul, mai degrabă un mâl aurit și foarte cald” (p. 65). Autorul nu vorbește despre moarte ci despre somn în acest context, pentru că „intrăm sub el ca sub o plapumă și adormim pe loc”. Un somn însă în care „nu visăm nimic, absolut nimic”.

Lipsa visului însă nici ea nu este explicată…ca de altfel nimic nu este explicat ci totul e o poartă în spatele căreia nu știi dacă se află sau nu ceva de preț.

Ei se trezesc a doua zi, o zi de marți, în Paris. Conversează „cu un aztec bătrân”, apare „geanta burdușită de cărți”, chiar „și spaghetti milaneze”, la Paris toți francezii au uitat franceza și o parlesc „în nahuatl”…și, singura minune a cărții e că „în capela Sorbonei se face, după sute de ani, o slujbă în rit ortodox” (p. 66).

Slujba este expediată în câteva propoziții, pentru ca după aceea să „mâncăm spaghetti milaneze și [să] citim o pagină din Grigore de Nyssa”.

După cum se observă, Parisul, în afară de trecerea francezilor la dialectul aztec, pare mult mai „normal” decât cerul, unde poți intra chiar cu masa de piatră și cu propriu-ți cadavru duhnind. Și, probabil, și autorul dându-și seama de acest „paradox”, a sfârșit strofa a VII-a în anormalitatea-i caracteristică, aducând, în coadă de pește, pe cerul Parisului acesta „mai normal decât cerul”, „steaua în formă de om”.

Totuși finalul final vorbește despre o noapte „lină” și „plină de melancolie” și despre ei abia întorși din călătorie, după cum (iată că am avut dreptate cu pastișarea stelei Lui!) „magii ocolind [ocoliseră n.n.] după steaua lor nebună întreaga Cale Lactee”.

O poezie spusă-n barbă [7]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a

***

Odată cu p. 62 încep nu căderile, faptele decadente ale fiului risipitor evanghelic ci „Apoteozele fiului risipitor”, adică preaslăvirile decadenței fiului risipitor într-un poem, ca și precedentul, în proză.

Suntem preveniți asupra faptului că vom avea de-a face cu parabole.

Și începe poemul, cu soarele de duminică care este „palid pe cer” și nu bucuros. Merge prin pădure haotic, uită dacă ar fi avut o casă și dă de un mormânt. Călătoria e în doi și cu un al treilea, nevăzut, cu Îngerul (fără majusculă…majuscula ne aparține).

Numai că mormântul acesta, duminical, pastișează Învierea Domnului, pentru că Îngerul e prezent și invită la privire în…Lespedea se dă ușor la o parte și Îngerul îi invită în mormânt. „Mirosul de hoit”, paradoxal, nu iese din mormânt, ci „parcă dinăuntrul nostru”.

Un miros de hoit care le „taie răsuflarea” când se văd pe ei înșiși sau când sunt duhniți de propriul lor interior, deși conștiința păcatului e o realitate interioară continuă, una de care nu poți să scapi chiar dacă îți dai cu parfum de 3000 de euro.

De patru ori verbul horcăie și de două ori adverbul „animalic”. Iar cum porcul abia tăiat la gât horcăie înainte să moară…el horcăie „animalic”.

Horcăie la picioarele lor. Dar ei nu văd cine horcăie și de ce pentru că sunt „în beznă”.

O beznă cu capacități auditive și olfactive integre: pentru că aud horcăitul și se simt „îmbibați de duhoarea stârvului” (p. 62). Și ei doi (el și ea sau el și altul?) vor să se regăsească în beznă, de aceea „ne căutăm tremurând mâinile”, probabil pentru a se ține de mână.

Ținerea de mână din fața fricii, a morții…

A doua strofă ne anunță că mâinile lor nu s-au regăsit unele pe altele.

După normalitatea cam stranie dar acceptabilă de până acum, autorul ne aruncă în morgă sau în American Psycho pentru că a venit vremea…tranșării

Ei nu sunt în carne și oase ci sunt într-o degradare iremediabilă: „De fapt, nici nu mai aveam mâini, doar câteva șuvițe de nervi, de mușchi și de sânge” (p. 63). Iar la picioarele lor „desperecheate, cineva scrâșnește cuvinte” în timp ce „Îngerul a rămas afară, a devenit ușa mormântului în care ne-am pierdut”.

La o adică am putea schimba titlul articolului de față în „O poezie scrâșnită-n barbă”, pentru că ar spune același lucru: o poezie de auto-consolare sau de vărsare a nervilor, scrisă pentru nimeni.

Autorul halucinează fiind treaz și evocă imaginări de sine.

Trecerea de la întuneric spre moarte e neașteptat de rapidă pentru că mormântul nu mai așteaptă nimic.

Prezența lui însă este și ea inexplicabil de vie și de conștientă, fără a se preciza dacă resturile de trup sau o altă parte din el vede toate aceste lucruri.

Mormântul nu e nici el mormânt pur și simplu, ci e o vietate.

Autorul simte „răsuflarea caldă” a mormântului (cine animează mormintele, Dumnezeule, de sunt atât de halucinante?!) dar nu în orice parte a rămășițelor lui „desperecheate” ci „în ceafă”. În ceafa pe care nu o mai are

Ca cititor însă simți că autorul e tot mai draculian (că tot ni se fac mitologii pe ne-placul nostru). Și asta pentru că resturile lui umane se recompun, revin la viață…într-un mod magic?!…și „o lacrimă uriașă” îi taie obrazul fostului mort, după care, această lacrimă neașteptată, ce aduce mai degrabă cu „argintul viu”…brăzdează „mâna dreaptă, apoi mușchiul piciorului, până la călcâi”.

Din piatră tombală…Îngerul își recapătă și el postura spirituală: „Îngerul ne păzește. Îi simțim fâlfâitul aripilor dar nu-l vedem”. Și la finalul strofei a doua, autorul își pune problema dacă e prea orb pentru Îngerul „cu o mie de ochi”.

Numai că în strofa a 3-a, când speram ca viața de după moarte să fie mai trainică, ne dăm seama că nu a fost nicio înviere. Ei se țin de mâini de această dată, de resturile de mâini…și nu văd nimic. Sunt încă în mormântul lor, unde le-a spus Îngerul să intre.

După horcăit urmează un gol…în care se simt cu totul pierduți…

Nu mai simt „nici măcar umeda respirație a Îngerului (e de la noi cu majusculă!) după ceafă”…

În acest fel aflând amănuntul important…că ei nu sunt îmbrățișați de un mormânt viu ci de un Înger și că ei, care va să zică…putrezesc în interiorul unui Înger?!!!!

Mormântul-înger însă ne amintește de chitul de mai înainte…și ne face explicită dorința de îmbrățișare, de ascundere sub protecția cuiva afectuos a autorului.

Și când tocmai se pierduseră într-un mare nimic…parabola strofei a treia se încheie sec: „Apoi ne trezim scriind”. Nu știm dacă ne trezim din vis, din beție sau din morți

O poezie spusă-n barbă [6]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a

***

În poemul Naștere și moarte, Cristian Bădiliță reapelează la imaginea situării în pântecele chitului („Atât de bine e în tine/ ca-n pântecele unui chit”) pe care o conexează cu imaginea bradoșului de la 9 martie („de șapte ori împăturit/ și uns cu miere de albine”).

Însă în a doua strofă a poemului mirosul fânului abia cosit (p. 57) e stricat de „luna beată” și de „pielea de meteorit” care vin să alunge aspectul de taină al existenței instaurat în prima strofă.

Și această fugă de firesc sau stricare a firescului în poezia sa e o constantă, lucru care mă determină să afirm că autorul se teme de sentimentele și trăirile exprimate ingenuu.

La fel constat și în a treia strofă: două versuri liniștite (miroase a gălbenuș de ouă și scorțișoară), două contorsionate (viața e trasă prin lasou, prin ștreang).

Numai în a patra strofă a poemului, în ultimul ei vers, ni se explică că e vorba despre pântecele vieții în acest poem și că despre viață s-a vorbit până acum.

Pântecele vieții, cel care e ca pântecele chitului, e și ca pântecele schitului…comutare obținută cu numai un s inițial. Și aici, în miezul vieții, e aldinat numele morții.

Scrisoarea a II-a. Despre androgin e un alt poem în proză care pune problema poematicii de dragoste care nu are un feedback real din partea femeii iubite. „Dealurile întregi de răvașe” fac pentru prima dată legătura cu cearcănele despre care autorul a tot vorbit până acum.

Numai că cearcănele lui sunt cosmicizate, în așa fel încât cerul se transformă într-un cearcăn (p. 59) rupt „de greutatea păsării” ce dorise să șadă pe el, în timp ce pământul este o stafidă, pentru că „pământul s-a făcut bob de strugure și s-a uscat demult”.

Doar el și ea mai sunt vii în acest cosmos distrus din motive estetice. Sunt „vii și tineri”. Mai mult ca sigur nechibzuit de „vii și de tineri”.

Și foaia răvașului/a scrisorii îi desparte pe cei doi, care se privesc prin intermediul scrisului…și nu se pot atinge.

Și pe marginea acestei nevoi tăioase de celălalt apare ideea posesiei comune, în sens androgin, a trupului cu iubita: „Ochii ei sunt chiar ochii tăi, mâinile ei sunt dintr-ale tale, privește-ți fruntea, părul, pieptul, privește-ți atent fiecare milimetru de trup și spune: totul este al ei, după cum totul este și-al meu”.

Cerul a fost „surpat”, pământul s-a „închircit”…și zeii au un rol determinant în viața celor doi (fapt pentru care „nu trebuie judecați”), fiindcă „ei ți-au dat viață și netămăduire, dor și uitare, ți-au dat putința de a te întruchipa singur scriind mereu, cu înverșunare, celuilalt chip al tău” (p. 59-60).

Se observă însă aici neîncrederea în scris a autorului (pentru că scrisul nu ajunge până la ea) dar încrederea în interiorizare: „privește-o [pe femeia iubită n.n.] și nu încerca să o prinzi altfel decât cu privirile dinlăuntru” (p. 60).

Și când privești în tine pe femeia iubită ajungi la concluzia că „tu ești ea” și că androginia este o realitate creațională în teologia păgână, pentru că „zeul v-a desfăcut din gelozie. Dar și din iubire pentru amândoi”.

Însă ipoteza androgină despre care vorbește autorul e o realitate umană existențială necomunicativă, pentru că el și ea sunt „despărțiți printr-un gard de muțenie”. E vorba de existența a două suflete într-un singur trup, care se urăsc reciproc, „două suflete moarte într-o carne perfect rotundă, veșnică”.

Numai că introducerea în poem a ideilor preeminenței trupului asupra sufletului și a urii dintre cele două suflete face ca poemul să se îndepărteze cu totul de faza de început a poemului, unde el îi scria ei răvașe pline de dragoste…până când ochii lui căpătau cearcăne imense.

Cum se transformă dragostea celor doi în ură și de ce e mai veșnic trupul decât sufletul?

Autorul este impios față de zei pentru că îi face „proști și răi” (p. 60). Ei „n-au milă, și-au pierdut mințile, au băut cucută [ca Socrate…dar n-au murit ca el], sunt geloși” și îi umilește iubirea pământenilor.

Zeii i-au înșurubat androginic pe bărbat de femeie, i-au „nituit cu lumină albă și densă”, lumină care nu face parte din teologia păgână ci din cea creștină, mistică.

În timp ce cosmosul se năruie iar bărbatul nu se poate dezlipi de femeie, „zeii dorm, dorm ascunși prin hăuri”, ceea ce înseamnă că sunt telurici. Zeii devin „un haos roșu” pe măsură ce sunt tot mai „sleiți” de puteri…în timp ce umanitatea apare „deasupra acestui haos…[și își numără] miile de chipuri”.

Zeii mor sau se transformă în fundamentul umanității, în firea umană, pentru că fiecare individ în parte este și o parte din ființa zeilor, ființă care „e viață-n clocotire nedomesticită, vârtej, bulboană, scrâșnire amuțită, moarte vie”.

În finalul poemului însă, androginul e sfătuit să nu iubească ci să facă din scris propria lui viață. Iar scrisul lui să vorbească despre ființa sa „bolnavă și singură” și să spere, atunci când îi scrie cu ură ființei iubite, că aceasta îl va auzi „cu urechi de fluture…din mijlocul paginii” (p. 61).

Bineînțeles că fantasmele nu împacă sufletul omului…