Fundamentalismul non-religios

Atât Cristian Tudor Popescu, în timpul pelerinajului, și acum văd că și Florin Iaru…vorbesc despre pelerinaj în termenii lui pupat și lins.

Ca și când închinarea noastră la Sfinți ar fi cuprinsă numai din aspectul fizic…și nu și din cel interior.

Însă, vorbind din poziția celor care se tem să creadă în Dumnezeu, cei doi, ca și în multe alte cazuri, nu au demnitatea să respecte lucrurile care îi depășesc.

A fi necredincios/ ateu/ non-religios nu cred că trebuie să fie o stare sinonimă cu a fi bădăran.

Consideri că cei religioși cred în năzăreli? Foarte bine! Nu-i băga în seamă! Exclude-i! Nu vorbi despre ei…dacă crezi că îți sunt inferiori din punct de vedere ideatic și faptic!

Însă atât Popescu cât și Iaru au un discurs bădăran la adresa faptului religios.

Și asta nu ține de necredință ci de civilitate.

Ceea ce fac ei în media, când vine vorba de credință, e un act de fundamentalism non-religios.

Un lucru regretabil…

Între Gândul în foaie și Gândul online

Articolul lui Cristian Tudor Popescu din ziua de 8 aprilie 2011, zi în care Gândul a devenit exclusiv online.

***

Ziarul Gândul 4 mai 2005 – 8 aprilie 2011. Am dreptul să mă gândesc la dispariţia unui ziar ca la moartea unei făpturi omeneşti, astăzi, când mor cu zile oameni ţinuţi la poarta spitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedicasimt asta.

Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 de oameni, aruncaţi doar cu pixul şi blocnotesul în mână pe pajiştea din faţa Casei Scânteii, au ales să nu-şi caute de lucru fiecare unde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde.

Mai exact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excremente de şobolan, cartoane putrezite, bălţi de ulei râncezit, că asta se găsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care am fost siliţi să ne „instalăm”.

Zile în şir am muncit aproape 100 de „spartani” într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 – din când în când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre, să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete.

Apoi a trebuit să desfacem toate calculatoarele şi să le curăţăm, erau aproape cimentate cu praful de şantier care ne pudra sendvişurile.

Banii, rezultaţi din vânzarea acţiunilor de la Adevărul, i-am adus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnesc vreodată faţă în faţă cu vreunul dintre cei care au tot zbierat că Gândul s-a făcut cu bani de la Vântu – mărturisesc că l-aş fi lăsat fără faţă pe loc, fără să mă pot gândi la consecinţe.

În 34 de zile (cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar tot atât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieşit pe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare de minuni.

Dar greul abia începea – coşmarul nopţilor de dinaintea zilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile la hârtie, la curent, la servicii IT…

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii.

Diverşi megaziarişti, al căror merit principal e introducerea tabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gata făcut, au strâmbat din nas. Ca şi cum noi n-am fi ştiut să facem un „ziar” pupăză, înjghebat din scandaluri, „dezvăluiri”, sex şi mondenităţi, cu care să depăşim 100.000 tiraj.

Sau să alegem o grupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i „reflectăm” politica.

Demersul nostru, idealist şi riscant, nu avea sens decât dacă făceam un ziar serios, solid, de referinţă – nu te arunci în gol cu capul înainte ca să înfiinţezi o şaormărie, fie ea şi de sute de mii. Soarta şi-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsesc alt nume decât „Prezent” pentru ziar – nici nu-mi pot imagina astăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omuleţul cugetător sub căciulă.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruţător.

Singur printre marile trusturi de presă, fără finanţare pentru marketing şi promovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândul ajunsese în pericol să fie strivit.

Vânzarea către Adrian Sârbu şi nu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost, practic, o salvare de la înec.

Nu comentez filosofia de management aplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se ştie însă că dl. Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială şi a susţinut financiar Gândul atât cât a putut.

Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie.

Poate că devenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câţiva din vechea gardă.

O să-mi lipsească de acum pagina ziarului care îmbătrâneşte, se îngălbeneşte, devine şi mai fragilă decât oricum e, ca pielea unei fiinţe alături de care trăieşti ani în şir.

N-o să-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri. Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian – nu pot să mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supravieţuiesc Gândului.

Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă de ziarişti tineri şi talentaţi, care s-au adaptat regulilor noi şi dure ale performanţei în noile media. Nu voi părăsi niciodată Gândul – voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine.

Am încredere că tinerii mei colegi vor şti să păstreze curat sufletul acestui ziar reîncarnat în pixeli.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârşitul e acesta, a meritat?

N-am nicio ezitare: să nu plângem, să ne bucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei la Zamolxe, căci, aceşti şase ani fără o lună cât a existat, Gândul pe hârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat şi credincios sieşi.

Numai netrebnicii au nevoie de veşnicie ca să-şi justifice venirea pe lume.

***

Da, a meritat și merită în continuare Gândul, domnule Cristian Tudor Popescu, ca să fie citit și apreciat!

Iar intrarea deplină a Gândului în lumea onlineului nu e un sfârșit de drum ci modul firesc de a fi al prezentului.

Vă dorim numai bine, dumneavoastră și întregii echipe!

Neiubirea lui Cristian Tudor Popescu pentru…Adrian Păunescu

Nu mă iubeşti, domnule Popescu”. Aceste cuvinte, spuse cu tristeţe, chiar cu durere de poet, au fost momentul de vârf al întâlnirii mele cu Adrian Păunescu. După articolele aspre pe care le-am scris la adresa lui în anii ’90, cel mai dur fiind acela legat de moartea tinerilor la cenaclul Flacăra pe stadionul din Ploieşti, în loc să-mi răspundă cu lovituri sub centură, cum e obiceiul pe la noi, a încercat să mă seducă. Ne-am întâlnit de câteva ori, am vorbit, am făcut emisiuni de televiziune memorabile împreună.

Două drumuri se deschideau mereu între noi: unul al literaturii, al culturii pe care mergeam alături de Adrian Păunescu fără să şovăi, respirând în acelaşi ritm cu el, cuprins de o stare rară de bine, atingându-mi sufletul de al lui; celălalt, al politicii, al comportamentului social şi moral, unde paşii nu ni se potriveau aproape niciodată.

Una dintre cele mai frumoase emisiuni de televiziune la care am luat parte a fost un Marius Tucă Show cu Adrian Păunescu. Prima jumătate a emisiunii n-a fost decât o trântă crâncenă pe teme politico-morale între fruntaşul Partidului Socialist al Muncii şi subsemnatul. Adrian Păunescu încerca să apere ceauşismul cu o pasiune demnă de o cauză nobilă, eu îl contram scurt şi nemilos. Şi deodată…

Poetul a rostit din senin, sau, mai exact, din furtună, un vers: „E vremea, Doamne, vara a fost lungă…” şi a tăcut o clipă privindu-mă în ochi. Am continuat împreună cu el fără să clipesc: „Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare/Şi vânturile pe câmpii le-alungă”.

Sub duhul lui Rilke invocat de Adrian Păunescu, totul s-a dat peste cap ca într-un basm. A urmat o oră de cultură trăită, împărtăşită, iubită în trei cum n-am mai apucat vreodată la televizor, de fapt obiectivele camerelor, studioul, nu mai existau, eram într-o cută moale şi primitoare a timpului, cu adevărat împreună.

„Nu mă iubeşti”. „Nu, nu vă iubesc, domnule Păunescu”. Adrian Păunescu a fost, pentru că era inteligent, talentat şi cult, cel mai eficient vector agitprop al minciunii naţional-comuniste instituţionalizate de Ceauşescu. Mânat de pizma faţă de sexul sălbatic practicat de Păunescu cu masele pe care el simţea că nu le mai posedă, Ceauşescu a interzis cenaclul Flacăra. Greşeală gravă.

Agitaţia şi propaganda realizate de Păunescu ar fi putut întârzia revoluţia din ’89 cu câţiva ani, alăturând România Iugoslaviei lui Miloşevici. Chiar după prăbuşirea violentă a lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a propagat naţional-comunismul ani în şir, frânând despărţirea României de un trecut apăsător.

Dar tot el, în clipele în care era atins de flacăra geniului poetic scria versuri care pecetluiau decenii de destin ale României ce va fi fost să fie: „De-atâtea surogate, apetitul laş /O să se simtă-n oase la urmaşi”.

Adrian Păunescu a fost, după 1989, un om al trecutului. Dar, din nou, oximoronul viu al fiinţării lui l-a făcut să formuleze, la dezgroparea inutilă şi grotescă a ceauşeştilor, un testament pentru noi, cei pe care acum ne-a lăsat cu România pe cap: „Încetaţi să vă mai ocupaţi cu dezgroparea trecutului, haideţi să ne dezgropăm viitorul”.

P.S. Mi-a lăsat şi mie, cel care l-am neiubit cu pasiune, câteva cuvinte la care să mă gândesc peste ani. Un sms în crucea nopţii, pe care l-am primit acum câteva luni, când vara încă nu era prea lungă: „A trecut viaţa pe lângă noi, domnule Popescu, ca un mărfar defect, şi nu mai avem timp să ne întâlnim pe lumea asta”.

Nu m-am dus la catafalcul lui Adrian Păunescu de la Uniunea Scriitorilor – mi s-a părut că aşa e cinstit. Mi-a zgâriat însă ochii şi creierul imaginea dlui preşedinte Traian Băsescu trecând pe acolo în pulover bleu şi cămaşă, ca atunci când a băut cu Gigi Becali la cârciumă. E bine că şeful statului a fost prezent la sicriul lui Păunescu, poetul o merită, dar de ce, Dumnezeule, în această ţinută?…

Îmi era frică să nu fie doar o flamă

Seara, Realitatea TV, 20 martie 2010: o discuție foarte interesantă despre filmul românesc, premiat la Berlin: Eu când vreau să fluier, fluier!

Unul dintre vorbitori: Cristian Tudor Popescu.

Acesta va spune la un moment dat: „Tuturor ne era frică să nu fie ceva temporar, o flamă (premiile pentru filmele românești de după anul 2000)…cum noi, românii…o ducem…Sutem specializați în astfel de flame, de focuri de paie…Fără isprăvire…”.

Cred că e o scanare corectă a realității. Ne place să ne aprindem, credem că putem să facem lucruri mari și ne lăsăm pe tânjală foarte repede.

Vârfurile noastre nu sunt multe, nu sunt de masă…ci sunt unicate aproape inexplicabile în marea de marasm…

De ce facem doar flame, doar lucruri mici?! Aceasta e întrebarea…

De ce ne place să fim, mai întotdeauna, la coada vacii a istoriei?

Articolul de după 20 de ani…

N-am putut să las deoparte, nevalorificat așa cum trebuie (adică neadmirat)…articolul de astăzi al d-lui Cristian Tudor Popescu la retragerea d-lui președinte Ion Iliescu din PSD. E un articol al unui adevăr sincer de crud, mestecat timp de 20 de ani: unul scrie de 20 de ani despre…un om, care are principii de nedestructurat, împământenite bine, anacronic de bine.

Însă, regretul după 20 de ani de dorință de altfel e acesta, din finalul articolului: pleacă liderul comunist cu principii înguste…și vin cei fără niciun principiu mare, mic, de dreapta, de stânga, de careu, de centrare…de nothing…

Restul e admirare…a articolului, a acestui articol prea rar ca să fie pe toate drumurile și prea puțin…pentru un prea mult de 20 de ani…

Pierdem prea mult timp pentru ca să convingem pe cineva de…adevăruri evidente, zdrobitor de enervant de evidente…

***

Ion Iliescu se retrage…Nu pot să nu fiu melancolic. În 20 de ani, am scris sute de pagini şi am vorbit zeci de ore despre acest om. Face parte din viaţa mea lăuntrică, aşa cum a făcut şi Nicolae Ceauşescu. Despre Ceauşescu n-am scris niciun rând înainte de Revoluţie: dacă aş fi avut ocazia, l-aş fi împuşcat respectuos.

Covârşitoarea majoritate a articolelor mele despre Ion Iliescu sunt horror; i-am analizat rictusul, rânjetul, ochii care nu zâmbesc niciodată, în vreme ce gura se duce spre urechi. I-am prevestit dispariţia de pe scena politică în 1996, comparându-l cu un soare mort, pentru ca în 2000 să ajung să fac de-a dreptul lobby public în turul 2 pentru realegerea lui. Apoi, în 2004, l-am asemuit cu Diavolul.

Şi totuşi, nu pot să trag acum concluzia că retragerea lui Iliescu, care înseamnă sfârşitul unei epoci, înseamnă şi un fapt benefic pentru PSD, o victorie a noului împotriva vechiului, a reformei împotriva stagnării. În ceea ce priveşte imaginea exterioară a partidului, ieşirea din prim-plan a lui Ion Iliescu poate însemna un câştig. Şi când n-a candidat, Iliescu a fost o ţintă electorală cu punctele lui vulnerabile legate de mineriade şi Revoluţie.

În acelaşi timp, este şi o pierdere: chiar şi la vârsta lui matusalemică, bătrânul comunist mai are un electorat al său. Aici se poate trage linie şi face socoteala. În plan intern însă, pierderea pentru PSD este netă.

Ion Iliescu este singurul politician din PSD care are şi convingeri. Nu spun principii, pentru că nu uit replica pe care mi-a dat-o când l-am întrebat dacă politica nu înseamnă, în primul rând, nişte principii neschimbătoare în funcţie de conjuncturi: „Nu, politica înseamnă să găseşti principiile cu care să poţi rezolva o anume conjunctură”.

Ceilalţi n-au convingeri, au doar interese. În ultima vreme, Iliescu a fost, paradoxal şi trist, la cei 80 de ani ai săi, cea mai raţională, consecventă şi democratică voce din PSD. A susţinut tot timpul neintrarea PSD la guvernare, a primit sobru şi rezervat rezultatul exit poll-urilor din seara de 6 decembrie, a fost singurul pesedist care a tratat aşa cum merita explicaţia flăcării violete pentru înfrângerea lui M. Geoană la prezidenţiale, respinge hotărât procedura nedemocratică a votului de gaşcă.

Reporteri TV m-au întrebat dacă retragerea d-lui Iliescu nu e cumva un joc, o stratagemă? Sunt suficient de bătrân ca să ştiu că Iliescu nu s-a jucat niciodată cu cuvântul demisie. E un om serios, dacă a spus-o, o va face. Poziţia pe care o deţinea în partid, fără să aibă gaşcă, clientelă, baroni, îi permitea să intervină critic fără reţineri, aşa cum a făcut-o şi la recentul Consiliu Naţional.

Cu limba lui de rumeguş vechi, cu ticurile de activist, dl. Iliescu făcea să se mai audă şi adevăruri supărătoare despre starea partidului dincolo de plasticul discursurilor ipocrite ale mult mai tinerilor săi colegi.

Fără Ion Iliescu, asistăm acum la privatizarea PSD. De-a lungul anilor, partidul lui Ion Iliescu a privatizat cum a privatizat hălci din economia românească. Acum, pentru că nu mai e la putere, i-a mai rămas să se privatizeze pe sine. Echipa Vanghelie-Geoană (în această ordine) doreşte pur şi simplu să ia în posesie PSD. Şi are cele mai multe şanse să reuşească.

Indiferent însă de cine va câştiga sâmbătă, PSD nu va reuşi să scape de imaginea de burghezie roşie care îi împiedică pe atâţia oameni cu vederi de stânga să-l voteze. Zisa lui Ion Iliescu a fost: sărac şi cinstit. Am ironizat-o de nenumărate ori. Acum însă, odată cu plecarea lui, Partidul îşi va pune pe burtă deviza pe care o ţinea în buzunar: Decât sărac şi cinstit, mai bine şmecher şi bogat.

Cuvinte care spun mai mult decât literele

Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare

Cartea ultimă a d-lui Cristian Tudor Popescu: Cuvinte rare are parte de o recenzie atentă din partea d-lui Daniel Cristea-Enache. Vă invit să citiți și cartea și recenzia.

Un fragment din recenzia indicată supra:

Avand el insusi perceptia fenomenului, care in Romania mimetica e mai rapid decat in Occidentul asezat, Cristian Tudor Popescu refuza sa se adapteze prin ajustare. Intreg volumul Cuvinte rare, nu doar textul pus in deschidere, ce-i ofera titlul, vizeaza desprinderea de trend-ul global si reintoarcerea la uneltele traditionale ale scriitorului.

Comparatia este aceeasi (intre anii ’90 si anii din urma), insa din perspectiva unui autor care a trait din interior impactul mai intai urias, apoi mult diminuat, al presei noastre: „In presa am venit dinspre cuvinte. La inceputul anilor ’90, ziarele erau, in perceptia publica, pe aproape acelasi raft cu cartile. Oamenii voiau sa citeasca randuri, sa citeasca ganduri, caci inainte de cuvant e gandul, si cuvantul cu gand inainte naste ganduri.

In anii din urma, operatia principala din presa a fost decimarea, apoi hexarea, apoi catrarea cuvintelor, pentru ca astazi ele sa fie omorate din doua in doua. Plutind printre imense poze pastelcolor, tot mai putine si mai umflate, cuvintele ziarului ideal de astazi dau peste tine ca inecatii intr-o piscina cu ciorba. Ele nu mai au alt gand inainte decat banii si atunci nasc senzatii, impresii, amagiri colorate.

Nu ganduri, caci gandul imbracat simplu in alb si negru nu vinde. Cu cat sunt banii mai multi, cu atat cuvintele sunt mai putine la numar si mai imputinate la trup. Andreea Esca mi-a spus un lucru teribil, dat fiind ca Andreea are 35 de ani, nu 51, ca mine: «Am trait cand a trebuit. N-as vrea sa am acum 20 de ani.»

Multumesc si eu Dumnezeului meu ca mi-a harazit sa traiesc destul cand a trebuit. 17 ani am facut presa. De astazi ma intorc la cuvant. La cuvantul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvantul facut din pix, care lasa sange cand e taiat, nu facut din pixeli, ca sa apara si sa dispara incinerat instantaneu pe display fara sa lase vreo urma ca a existat. Poate ca n-ar fi trebuit sa plec de acolo niciodata.” (pp. 5-7).