La 18 ani de la primul pas spre…mintea eclesială

Acest articol este unul autobiografic şi, în acelaşi timp, reprezintă o evocare recunoscătoare în faţa Prea Sfintei Treimi pentru minunea convertirii noastre.

1. Nimeni nu mi-a spus că trebuie…să mă pregătesc

Copilăria noastră a fost plină de muncă, de căutări enorme…şi ceea ce dv. vedeţi la noi pe blog, această muncă continuă nu este o excepţie sau un act de orgoliu, ci normalitatea cu care am trăit de când ne ştim. Munca, creaţia, noutatea erau în fiinţa mea la ele acasă, fie că era vorba de desen, de citit, de scris, de pictat, de făcut jucării sau planuri de excursii singuratice prin păduri şi zăvoaie.

Însă, dorul meu de nou, de viu, de prietenie, dorul de dor, dorul de absolut, dorul de indescriptibil, de inefabil nu ştiam că e…Dumnezeu. Încercam să caut în oameni şi în cărţi, în filme sau desene animate, în propriile mele ţări cu jucării [ adică aveam un teren, pe care mi l-am luat prin efracţie de la bunica mea, tocmai unde era pământul cu căpşuni şi acolo mi-am făcut Ţara dorului: o ţară în integralitate, cu oameni de plastic, grădini, fântâni, locuinţe, fluviul care a stârpit toţi căpşunii etc.] şi în propriile mele plăsmuiri…comuniunea cu toate.

Iubirea mea iubea tot ce atingea. Nu aveam repulsie faţă de soare, lună, vară, iarnă, oameni, maşini, case, şcoală…de nimic. Nu am trăit niciodată ideea că nu se poate realiza ceva anume sau că există sau pot exista între oameni momente care nu pot fi depăşite. Mi se părea aiurea – şi mi se pare – că oamenii se ceartă, că nu îşi sunt loiali propriilor lor aspiraţii, că le place să fie proşti şi nu Sfinţi şi arhideştepţi, că nu au planuri mari, vise mari, că nu se dedică cu totul celor mai sfinte aşteptări.

De aceea, starea mea de necredinţă [ am fost botezat de mic ca ortodox dar nu aveam…obiceiuri eclesiale] era un fel de credinţă fără partea finală a credinţei, pentru că le găseam pe toate normale şi la locul lor, dar nu îmi pusesem problema cine le-a făcut. Nu mai ştiu ce ştiam sau ce nu ştiam despre Dumnezeu sau dacă ştiam că aşa ceva există. Din când în când eram dus la Biserică de către bunica mea cu coliva, ca să ne pomenim morţii sau când murea cineva, la vreo nuntă sau botez…dar nu mi-am pus niciodată problema până în momentul convertirii mele că… dusul la Biserică este o necesitate neapărată.

Interesant e, că aveam unele apucături ne-ortodoxe…dar un conţinut al credinţei şi al iubirii pentru oameni şi pentru creaţia lui Dumnezeu foarte dezvoltat, obţinut din contemplările şi aspiraţiile din inima mea, fără ca cineva să îmi fi spus că aşa trebuie să mă comport.

Bunica noastră ne-a spus de foarte multe ori, că de când mă ştie ea a vorbit cu mine ca şi cu un om matur, fără să mă toace la cap cu ce să fac şi cu ce să nu fac. Mă duceam la şcoală, învăţam, mă jucam, mă plimbam pe unde mi se năzărea…fără să mă întrebe nimeni pentru ce fac acest lucru, dar ştiam că la ora 7-8 seara trebuia să fiu acasă, ca să mâncăm. Din acest motiv am trăit o libertate de mişcare ca în pustiu, pentru că mă plimbam pe unde doream, fără să fiu suspectat că aş face cine ştie ce drăcie enormă…şi veneam acasă când trebuia.

Iar cu ora mesei, iarăşi, nu a trebuie să îmi spună nimeni că trebuie să vin acasă, pentru că simţeam că e normal să fac acest lucru, pentru că ducerile mele în natură nu reprezentau evadări din casă şi curte, ci excursii de cercetare a naturii.

Şi ce făceam la propriu? Mă duceam şi priveam cerul minute întregi numărând norii şi văzând cum se schimbă. Culegeam plante pentru ierbar şi vietăţi pentru insectar. Mă uitam cum merg şopârlele prin iarbă, cum arată gâzele, prindeam fluturi, mă duceam să miros iarba, plantele, să văd cum arată apa şi peştii, cum arată căprioarele sau iepurii, rândunicile şi diverşi copaci, ciupercile…pentru că nu era nimic care să nu mă intereseze.

La fel, când era vorba de cărţi sau artă – ce numeam eu artă până în 12-13 ani – le citeam din scoarţă în scoarţă, recitam cu voce tare, făceam teatru de păpuşi, discursuri comice, încercam să mă întrec cu fiecare poet, scriitor şi pictor pe care îi cunoşteam…şi versificam, pictam sau scriam diverse lucruri în stilul lor.

Mi-am dat seama foarte repede că stilul nu e de ajuns…şi că am nevoie de propriul stil, pentru că fiecare avem un mod de a vedea lucrurile. Mi-am dat seama de acest lucru privind la colegii mei de şcoală, cum fiecare aveau un fel de vorbi şi de a pune probleme. Şi, de atunci, am fost foarte atent la felul cum spun, calc, vorbesc, gândesc…ca să fiu eu însumi.

De aceea eram foarte exigent şi critic cu orice, lucram până cădeam lat de oboseală ca şi astăzi. Fiecare zi era un timp unde făceam tot ce se putea…fără nici un program. Şi niciodată nu credeam – şi nici nu cred – că am făcut sau că pot să fac tot ce pot sau ce se poate sau ce e de făcut.

Pentru toate aceste motive…a vrea mai mult, a vrea totul, era normalul, adevărata viaţă pentru mine. Şi totuşi, a trebuit să mă coc, precum grâul în lan, pentru ca să fiu secerat de Cultivatorul ceresc.

2. Când a început revoluţia română din decembrie 1989 am conştientizat…pentru ce…m-am pregătit fără să ştiu

Când a început revoluţia din decembrie…am auzit izbucnirile de sinceritate şi de înflăcărare ale oamenilor la radio. Eram la Scrioaştea, acasă la noi, şi auzind la radio…am deschis televizorul. Atunci mi-a luat ceva timp să înţeleg că ce văd e real…şi nu e un film sau un desen animat.

Însă, din momentul când am început să aud acele glasuri… au început să se petreacă în interiorul meu schimbări radicale, fundamentale…acele glasuri fiind aidoma cu forţa căutărilor mele, cu dorul meu de tot, de tot ce există, ca o descătuşare plenară a persoanei mele.

Fără să îmi dau seama prea bine…asistam la primul eveniment neaşteptat din viaţa mea, la un eveniment care mă înălţa spre un mod de a fi…care îmi dovedea că aspiraţiile mele sunt normale.

Pentru că în Ţara dorului, în ţara mea, oamenii trăiau dreptatea nu o declamau, trăiau în adevăr, aveau sentimente şi crezuri puternice, erau războinici, nu se temeau de nimic. Iar oamenii care ieşeau pe străzi şi care se puneau în faţa tancurilor…semănau identic, erau fraţi buni, cu oamenii pe care eu îi zămislisem, îi scosesem din inima mea şi erau… păpuşi, războinici sau făpturi de plastic, care aveau un nume propriu, identitate şi mod de comportament propriu.

Însă, cel mai zguduitor lucru, lucru care m-a făcut să văd planul ultim al credinţei mele a fost acela, când am simţit că o forţă, ceva, mai presus de oameni, îi poartă pe aceşti oameni…cum simţeam că mă poartă şi pe mine. Iar în momentul când am început să văd primele slujbe ortodoxe la televizor şi rugăciuni făcute în pieţele şi pe străzile Bucureştiului şi, în ziare, au apărut tot felul de mici cuvântări de credinţă, am înţeles că …Dumnezeu e Cel care îi poartă pe aceşti oameni – cum mă purta şi pe mine în inconştienţa mea – fapt pentru care pot să sfideze moartea, gloanţele şi să aibă atâta forţă a adevărului.

Dacă Sfântul Petru a avut atâta cuvânt cu putere multă ca să convertească 3000 de oameni cu familiile lor iar pe Sfântul Pavel Hristos, Cel pe care el Îl prigonea, l-a convertit când i S-a arătat întru slava Sa…pe noi, personal, ne-a convertit acelaşi Duh Sfânt, în mod direct, fără mijlocitori umani, pe Care L-am simţit că mişcă această mare de oameni ca să strige dreptate şi credinţă, adevăr şi omenie.

În sociologie teoretizarea presiunii care mişcă pe oameni ca să se revolte e formată numai din nevoia de drepturi şi libertăţi. Însă această viziune e reducţionistă, pentru că vede în oameni numai … nişte indivizi avizi de trai bun. Reducţionistă e şi perspectiva psihologică, care vorbeşte despre o întrunire de factori care predispun pe oameni să se revolte.

Însă, deşi pe atunci nu ştiam că la această revoluţie unii au mai şi plănuit-o, în aşa fel ca alţii să…moară pentru a fundamenta schimbarea de garnitură politică…am simţit, în mod fundamental, mai presus de orice interes personal îngust…că Dumnezeu cel în Treime a fost forţa de inspiraţie a multora şi, mai ales, a Martirilor pentru care vom fi recunoscători întotdeauna, pentru că, datorită lor, astăzi sunt ceea ce sunt.

Şi, Dumnezeu care mă pregătise prin libertatea şi iubirea pentru adevăr şi dreptate, prin sentimente vii, viguroase, plenare…m-a dus spre mai înalt, spre Sine, ca să văd ce îmi lipsea: nu ştiam Sursa tuturor lucrurilor, cine este Creatorul lor şi faptul că în El şi numai în El se împlinesc toţi oamenii şi întreaga existenţă.

Din zilele lui decembrie 1989 până în august 1990 s-au produs schimbări rapide, fulminante în noi…şi a câştigat Dumnezeu.

3. Dumnezeu a câştigat împotriva tuturor…atacatorilor credinţei mele

Am început să cred…dar nu aveam Biserică, ideea de Biserică. După ce a vrut să mă corupă familia, după ce nu m-au mai suportat colegii şi prietenii, după ce adventiştii nu m-au obţinut de partea lor…după ce am studiat destul cât să merg, iarăşi, cu toată inima, în Biserica lui Dumnezeu…pe data de 6 august 1990 am mers pentru prima oară la Biserica din satul meu ca şi convertit, fără să ştiu prea bine…că Schimbarea la Faţă a Domnului înseamnă să intri pe această uşă, în Biserica lui Dumnezeu şi, pe fiecare zi trebuie să te schimbi, să te umpli de lumina lui Dumnezeu…devenind o conştiinţă/minte eclesială.

Am ajuns de la prima oră…şi cântăreţul Bisericii noastre, nea Florică – un om care gustase din plin lumea celui de-al doilea război mondial şi care învăţase în mod practic, fără şcoală, tainele cântatului la strană de la înaintaşul său – m-a pus să recit psalmii Utreniei, cei 6 şi, la Liturghie, pe când se împărtăşea preotul să citesc…Cazania zilei, adică explicarea pentru credincioşii din Biserică a Evangheliei zilei, aşa cum statornicise PFP Justinian al României.

Întâlnirea cu Biserica, acum, ca nou convertit/reconvertit – noi ne-am considerat de acum un convertit, chiar dacă fusesem botezat, pentru că am luat-o de la zero – a fost definitivă şi nimeni nu ne-a putut convinge că nu aceasta e calea noastră sau că nu Dumnezeu e Acela care ne-a călăuzit paşii aici.

De aceea, acum, după 18 ani, când au trecut 5 ani de seminar, un an de profesorat, 4 ani de facultate, 2 ani de master şi 4 de doctorat, din care 3 de preoţie, această zi a rămas ziua începutului schimbării minţii şi a inimii noastre, când am început să dobândim mintea Bisericii, conştiinţa de membru real al Bisericii lui Hristos, chemat de către El şi călăuzit pas cu pas spre noi şi noi înţelegeri dumnezeieşti.

Acum 18 ani începea minunea eclesialităţii, a îmbisericirii conştiente în viaţa noastră, după care au urmat experienţe uluitor de impresionante, tot neaşteptate, dar spre care Prea Curata Stăpână ne-a purtat…ducându-ne de mână.

Articolul de faţă e mulţumirea noastră pentru toate minunile lui Dumnezeu din viaţa noastră şi pentru toată înţelepciunea pe care am dobândit-o din multele momente când Dumnezeu ne-a lăsat să cădem amarnic, ca să ne înţelepţim şi să nu considerăm că…stăm. E mulţumirea noastră, pe lângă toate cele ale zilei, către Dumnezeul nostru şi în acelaşi timp o mărturie pentru cei care cred că nu au un scop în viaţă, că nu-i iubeşte nimeni sau nu ştiu ce să mai facă.

Dacă căutaţi ceva profund, oricum aţi fi şi oriunde aţi fi, suntem încredinţaţi deplin că veţi găsi răspuns la dorurile vii, nestinse ale inimilor dv.!

Pr. Dorin Picioruş