VI. Contextualizarea istorică a extazului și problema înțelegerii acurate

biruinta-lumii.jpg

18 februarie 2007.

1. Introducere

După o oarecare întârziere, pentru care îmi cer scuzele de rigoare, prelegerea de astăzi are în vedere o decelare foarte categorică a contextului în care are loc un extaz și a fazelor interioare prin care trece un văzător al slavei lui Dumnezeu în acele momente. Contextualizarea extazului nu înseamnă și istoricizarea lui, transformarea lui într-un fapt închis în istorie, în imanență. După cum am stabilit anterior, vederea extatică este prin excelență o ieșire din istorie, o transcendere a istoriei, pentru că Dumnezeu ne dă să vedem slava Lui cea veșnică. Însă contextul în care are loc o vedere extatică are importanța lui capitală pentru înțelegere, pentru că ne arată modul plin de evlavie și de curăție interioară în care se primește vederea.

2. Contexte în care a avut loc o vedere extatică

Ne întoarcem la Sfântul Simeon Noul Teolog și alegem viața întocmită de ucenicul său, de Sfântul Nichita Stithatul ( cf. ediției rom. recente a părintelui profesor Ioan I. Ică jr., Scrieri, vol. IV, Sibiu, 2006, p. 251), pentru a analiza ceea ce noi numim a doua vedere a Sfântului Simeon. Acesta se întorcea de la tatăl său, de care se desparte definitiv, renunțând la întreaga avere părintească și mergând să intre în mănăstire. Sfântul Nichita pune în antiteză iubirea pentru tatăl natural cu cea pentru Dumnezeu și iese biruitoare cea față de Tatăl ceresc, pentru că ”dragostea aprinsă (în noi) de Tatăl ceresc e mai acută/ sfredelitoare decât orice alt lucru”.

Ceea ce pentru alții ar însemna insolență sau nerecunoștință față de părinții care te-au născut și crescut, la Simeon se numește iubire nestăpânită, dogoritoare pentru Dumnezeu. Răspunsul său către tatăl natural, la insistențele acestuia de a rămâne cu el până când acesta adoarme și apoi să plece la mănăstire, e scurt și de o tărie de caracter uluitoare din partea unui tânăr de vreo 20 și ceva de ani: ” Îmi e cu neputință, tată, să mai rămân fie și numai puțin timp în această viață ( lumească), căci nu știm ce ne va aduce ziua de mâine, iar a prefera altceva în locul slujirii Domnului e pentru mine un lucru riscant și primejdios”.

Nu, nu e un monstru fără suflet! E un om extrem de realist, plin de dragostea care străbate norii și ajunge până la Dumnezeu. Contextul lumesc, secular, văzut ca un ritm de viață care nu facilitează creșterea flăcării iubirii pentru Dumnezeu, e considerat apăsător și periculos și preferă mănăstirea. Însă nu vede în mănăstire un loc călduț, fără pericole inerente, unde se retrage pentru a se ascunde de lume sau de sine, ci un loc unde să se aprindă și mai mult de iubire pentru Dumnezeu și să se curățească deplin, în cea mai mare întoarcere spre sine.

Deci avem un Simeon care e plin de o iubire înspăimântătoare, totală, care se dezlipește interior de toate articulațiile sale interioare cu trecutul, pentru a fi un sfeșnic al luminii divine și care mergea spre mănăstire plângând și jelind. O iubire dogoritoare împreunată cu o conștiință acută a importanței vieții și o vedere adâncă de sine.

Un literat poate găsi aici, în cap. I, 9, o zugrăvire naivă a unei interiorități debordante. Însă o astfel de recenzare critică a pasajului biografic este irelevantă din punct de vedere teologic, pentru că nu observă magma interioară a vieții lui Simeon care va fi punctată de vederea luminii.

Plânsul și vaietele sale de pocăință, simțirea acută a neîmplinirii sale duhovnicești – deși el mai văzuse o dată lumina și tocmai pentru că o văzuse știa cât de departe e de ea – îi mângâiau, notează Nichita, dragostea de Dumnezeu. El nu plângea pentru că își părăsise tatăl ( deși nu era un insensibil și l-a purtat mereu, cu siguranță, în rugăciunile sale), ci pentru că se găsea impropriu vederii lui Dumnezeu, care reprezenta pentru el adevărata viață a omului.

Faza preextatică a vederii este compusă tocmai din această iubire năvalnică, din plânsetul, pocăința lui, concentrarea totală în rugăciune și așteptare. Am ales special acest extaz pentru a vedea cum arată starea interioară a celui ce postește. Cel care postește nu se uită că mănâncă ce mănâncă, ci este țintuit prin dragostea de Dumnezeu de El Însuși, dorind să fie prin toți porii ființei lui plin de har, de lumina lui Dumnezeu.

Simeon nu se pregătea pentru vedere gândindu-se la cât e el de Sfânt și la cum va fi dus de către Dumnezeu la diverse și înalte înțelegeri, ci era cu totul adâncit în vederea păcatelor proprii și în dorul neostoit pentru Dumnezeu. Tocmai de aceea marii Părinți ai Bisericii spuneau ucenilor care căutau și caută harisme mari, puteri și minuni, că cea mai mare minune e să îți vezi păcatele tale prin Duhul și să ți le plângi. Ei știau și știu că nimic nu se naște din imaginație și din înălțare de sine, din orgoliu și din luare la întrecere cu Sfinții, ci împlinirea poruncilor dumnezeiești cu acrivie, adâncirea noastră într-o curată și deplină pocăință, într-o căutare plină de dor a lui Dumnezeu, este drumul spre curăție și spre vederea lui Dumnezeu.

Faza preextatică este, mai pe scurt, o concentrare uluitoare a tuturor eforturilor noastre de curățire, într-o stare de completă absorbire a interiorității noastre de către iubirea lui Dumnezeu. O concentrare la care ajungi dacă te miști corect în viața duhovnicească și pe care nu o poți forța, pe care nu o poți urgenta în nici un fel.

Îmi aduc aminte de un confrate preot cu care discutam îndelung aceste realități dumnezeiești, care are o sporire uluitoare în sfințenie, în viața curată, dar care nu putea să accepte că lucrurile interioare nu pot fi urgentate în niciun fel și că rolul nostru, rolul ascezei noastre nu este acela de a sta stăpâniți toată ziua de ideea că trebuie să avem un standard, că trebuie să atingem niște cote de viață duhovnicească etc., ci înseamnă tocmai renunțarea la tot ce este proiect personal de înduhovnicire și a lăsa pe Dumnezeu să ne învețe care este drumul nostru propriu spre El.

Greșeala fundamentală în viața duhovnicească este atunci când te crezi unic, inițiator de noi perspective și nu accepți ca Dumnezeu să îți dea cît vrea, cum vrea și să te ducă unde vrea El. Când viața ta e de la sine și nu în mod forțat una duhovnicească, în care harul pătrunde întreaga ta ființă, numai atunci putem vorbi de o viață lejeră, largă, cu multă lărgime interioară în bucuria în Dumnezeu, de o viață în care Dumnezeu face minuni tocmai pentru că El ți-o conduce.

Simeon se lăsa condus de El. El mergea și plângea…Și într-una din zilele acestui voiaj ostenitor spre capitală, spre Constantinopol, ajuns în mijlocul munților, harul Duhului de sus l-a învăluit dintr-o dată ca un foc ca odinioară pe Pavel ( F. Ap. 9, 3; 22, 6) și l-a umplut de bucurie și dulceață negrăită sporindu-i iubirea de Dumnezeu și credința în Părintele său duhovnicesc, adică în Sfântul Simeon Evlaviosul.

Concentrarea preextatică, adâncirea cu totul în rugăciune și pocăință se transformă într-o clipă în vedere. Faza extatică însă nu este un apanaj al trăitorului ei, ci e darul lui Dumnezeu. El vede lumina ca și Pavel, adică l-a învăluit ca și pe Pavel, deodată, în drum spre Damasc. Ea fost resimțită ca un foc nu în sensul că l-a ars, că i-a ars ființa sau că lumina divină a pârjolit vegetația din jurul lui, ci ca un foc dumnezeiesc care i-a întețit dragostea.

Lumina a fost un foc interior, care în loc să-l ardă, l-a curățit. Pentru că lumina lui Dumnezeu este iubirea lui Dumnezeu cea mai presus de orice înțelegere, care se întâlnește cu dragostea lui Simeon față de Dumnezeu, în ființa lui Simeon și care îl face pe acesta să iubească și mai mult, să fie și mai larg în inima lui, cu mai multă lărgime și fermitate duhovnicească.

Despre faza extatică propriu-zisă Nichita ne spune numai că a fost învăluit de Duhul ca un foc. Lapidaritate, concentrare extremă. Cine știe ce se petrece nu are nevoie de mai multe detalii. În aceste puține cuvinte stă o taină imensă. După aceea, după vedere, Simeon e mai plin de iubire față de Dumnezeu și față de Părintele său duhovnicesc, adică e și mai întețită concentrarea lui și adâncirea lui în pocăință și în dragostea de Dumnezeu.

Un extaz în munți, care nu a fost prilejuit de vântul de munte sau de copacii din jur, ci de adînca și clocotitoarea lui iubire pentru Dumnezeu. Contextul interior este cel căruia i se răspunde din partea lui Dumnezeu. Când ești gata cu inima, când o ai curată, plină de dragoste, vezi pe Dumnezeu și nu când ești într-un anume loc. Tocmai de aceea Sfântul Petru vede un extaz pe când era în casă și aștepta să mînânce la prânz ( F. Ap. 10, 10), Sfântul Ștefan în mijlocul unei mulțimi ostile ( F. Ap. 7, 55), Apostolii pe Tabor, Pavel pe drum. Unii Sfinți Părinți au avut vederi dumnezeiești mergând prin pădure, stând într-un cavou, zidiți într-o chilie, pe patul morții, slujind Sfânta Liturghie, stând la rugăciune, citind la masă, lucrând ceva anume, într-un cuvânt în diferite ipostaze, ipostaze foarte diverse, dar toți erau cu inima la Dumnezeu, erau absorbiți de El.

Am pus în titlu această problemă a contextualizării, a împrejurărilor istorice în care au avut loc vederile extatice, pentru a arăta că este o problemă falsă să citim confesiunile extatice, locurile din Viețile Sfinților în cheie istoricistă, atâta timp cât extazul este deschiderea ființei noastre de câtre lumina lui Dumnezeu, este pătrunderea noastră de viața Treimii, adică e o lucrare de sus în jos și nu de jos în sus, adică de la noi spre Dumnezeu.

3. Înțelegerea acurată a vederii extatice

Pe baza acestei teme se nasc multe disensiuni false. Teologia academică ori neglijează aspectul înțelegerii duhovnicești al vederii lui Dumnezeu, ori îl intelectualizează nespus de mult, ori îl secătuiește de orice realitate duhovnicească, ascetică, pe când oamenii duhovnicești apără realitatea vederii ca pe una deplin mistică, duhovnicească, de care nu se pot apropria cei care nu au experiat-o, obturând adesea orice exegeză teologică pe tema lor și orice conjectură personală.

Am cunoscut diverse atitudini extremiste pe această temă, începând cu persoane care nu dau doi bani pe o înțelegere duhovnicească, experimentală a Teologiei și a cunoașterii lui Dumnezeu, până la cei care dau prea multă importanță, dar care vorbesc prin prisma înșelării lor profunde față de ceea ce înseamnă vedere, datorită unor atacuri ale demonilor în viața lor, care le-au prezentat drept vedenii curate niște himere lamentabile.

Mai concret, am cunoscut oameni ai Bisericii care se tem, nu vorbesc, schimbă subiectul când aud de minuni, de simțirea harului, de vederi dumnezeiești în viața noastră și am întâlnit oameni cu o inflație de trăiri interioare care îmi vorbeau de al 9-lea cer, de nume de Îngeri, de realități presupus-extatice extrem de nebuloase, spuse cu o nedisimulată patimă. Nici cu primii și nici cu ultimii nu poți să te simți în largul tău, pentru că lângă ei nu poți simți nicio pace, nicio larghețe interioară, nicio adâncire de sine.

Însă am cunoscut o adevărată jubilație dumnezeiască lângă Părinți și Maici ale Bisericii cu mare sfințenie, care mi-au relatat viața lor în Dumnezeu și în fața cărora fiecare cuvânt, oricât de banal, era o minune, un har, o vorbire a lui Dumnezeu către noi. Distanța între aceștia și primele două categorii era uluitoare. Cu aceștia din urmă puteai să simți adâncul Scripturii, al slujbelor, te umplei de har, te însuflețeai, erai altul, îți venea să zbori, pentru că realmente ființa ta era plină de bucuria și dragostea lui Dumnezeu.

Ați înțeles, desigur, că nu pot vorbi cu adevărat, pe deplin, despre vederile extatice decât cei care le-au avut. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem apleca cu smerenie și cu dragoste asupra textelor sfinte pentru ca să le înțelegem la nivelul nostru de înaintare duhovnicească. Rezerva exagerată de a vorbi despre adâncul vieții noastre ortodoxe trădează ori neștiința deplină a acestor lucruri ori o smerenie excesivă, care gândind la sine, nu gândește și la folosul aproapelui.

Sunt oameni cărora trebuie să le spui unele lucruri de taină pentru că au nevoie de ele. Sunt oameni pe lângă care Dumnezeu nu te lasă să treci, atunci când te întâlnești cu ei, până nu le spui lucruri importante despre viața lor tainică sau până nu îi atenționezi despre lucruri cu care or să se confrunte pe viitor. Sfătuirea duhovnicească implică revelarea unor taine dumnezeiești, a unor experiențe personale pe care nu ai fi vrut să le spui, dacă exigențele sfătuirii nu ți le-ar fi cerut. Refuzul de a le spune ar fi însemnat o rănire, o îndepărtare a celuilalt de tine.

Sunt lucruri foarte suple, pe care, dacă le gândești din afară, distant, nu au nicio noimă, nicio logică. Nu sunt pentru oprirea cuiva de la citirea tuturor textelor Bisericii, doar cu amendamentul să le citească cu umilință și cu dragoste și ca pe cea mai mare comoară pe care o poate avea. Dimpotrivă, încurajez pe cei care îmi cer sfatul să citească cele mai grele cărți ale Sfinților Părinți, să înceapă cu ele și cu comentarii directe la Sfânta Scirptură și la cărțile pe care le citesc, pentru că știu că așa fiecare își va cunoaște neputința mult mai repede, va respecta maiestuozitatea lor și va învăța cum să te comporți, cu ce evalvie, față de coloșii Teologiei și ai Bisericii.

Dacă începi cu lucruri pe care le poți asimila repede nu faci decât să îți pui trei rânduri de coarne și să crezi că ai ajuns prea sus ca să mai poți fi văzut de oameni. Dar dacă înțelegi că sfințenia nu e o vorbă, că adâncimea experienței duhovnicești înseamnă posibilitatea de a o descrie fără a o epuiza și că vorbele nu pot suplini lipsa faptelor, atunci te așezi smerit în fața lui Dumnezeu sau alergi cu inimă plin de dor după Dumnezeul mântuirii tale.

4. Cuvinte de final

ÎPS Vasile Krivocheine, unul dintre comentatorii Sfântului Simeon, numea extazul o răzlețire a Duhului. Vroia să spună că umplerea noastră de Duhul Sfânt, în așa fel încât să ne aprindă cu totul de dragoste e cea care ne face să vedem slava dumnezeiască. Prezența Duhului în noi sau simțirea Duhului curentă este, privind din prisma arhiepiscopului nostru, o stare liniștită a Duhului, pe când extazul, ca răzlețire, ca umplere abundentă a întregii noastre ființe, ca prezență excedentară în noi, produce vederea. Îi dăm dreptate Preasfinției sale pentru că e în acord cu realitatea extatică această sintagmă.

Dacă nu ai avut niciodată răzlețiri ale Duhului în tine, entuziasme năvalnice provocate de o mare bogăție de har și de bucuria duhovnicească, viața ortodoxă pare să nu aibă nimic deosebit pentru tine. E de înțeles. Însă pentru acest lucru, pentru că nu avem o evidență interioară a unei asemenea stări, nimeni nu ne dă dreptul să o negăm sau să o catapultăm în sfera nefirescului,a bolii, numai pentru că ea nu se regăsește la prea mulți oameni de astăzi, care sunt indiferenți față de viața duhovnicească, de adevărata interioritate a omului.

Fiecare dintre noi, acum, în acest dumnezeiesc post, trebuie să se cerceteze pe sine, de ce nu are astfel de trăiri, de ce nu e propriu lor și nu să își pună problema dacă sunt posibile sau nu. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu numai că spun că aceste lucruri sunt posibile și o dovedesc prin viața lor, dar demonstrează faptic, că fără prezența interioară conștientizată a harului nu putem vorbi despre mântuire personală și nici despre viață autentic umană și autentic ortodoxă.

Vă mulțumesc celor care ați cerut continuarea acestor prelegeri și care considerați că trebuie să vorbim despre ceea ce caracterizează în mod profund viața ortodoxă. Dacă avem o nouă viață, una dumnezeiască în Biserică, ea nu se poate să nu fie reală și ea nu se poate, după cum am tot vorbit, ca să nu fie mai presus decât exigențele lumii secularizate postmoderne.

Un post plin de bucurii dumnezeiești și iertați-mă, ca Dumnezeu să vă ierte pe fiecare în parte!

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Anuntam a 6-a prelegere a cursului online de Teologie Mistica Ortodoxa

Aceasta prelegere va purta titlul Contextualizarea istorica a extazului si problema intelegerii acurate. Vom avea in vedere faza preextatica, extatica si postextatica cu tot ce cuprinde aceste stari interioare si din aceasta perspectiva vom vorbi despre intelegerea corecta, acurata, adevarata a vederii lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian

V. Continutul interior al extazului si despre limbajul non-metaforic al experientei duhovnicesti

20 decembrie 2006

1. Preambul

In prelegerile precedente am facut anumite distinctii de care acum ne folosim din plin. Si anume, vederea lui Dumnezeu, extazul este o realitate interioara pentru cel care il are, dar in acelasi timp este un dar al lui Dumnezeu, pe care il dobandim prin drepta credinta, asceza si prin viata noastra activa ca membri vii ai Bisericii. Extazul, vederea lui Dumnezeu este o realitate dumnezeiasca, de care ne impartasim in mod personal si aceasta reprezinta varsarea vietii lui Dumnezeu in fiinta noastra, intrarea luminii dumnezeiesti in fiinta noastra, adica trairea adevaratei vieti crestin-ortodoxe, trairea plenara a ei.

Atunci experiem ca Dumnezeu e realmente viu si mai presus de orice asteptare si cautare a noastra. Curatirea noastra reala de patimi are drept rezultat pregatirea pentru primirea vederii, a revarsarii luminii dumnezeiesti vesnice in fiinta noastra. Lumina lui Dumnezeu este izvorarea de viata facatoare si curatitoare din fiinta Prea Sfintei Treimi, este revarsarea iubirii lui Dumnezeu in fiinta noastra si cea mai mare bucurie personala a acestei vieti. Vederea lui Dumnezeu este reala bucurie, unica bucurie reala a acestei vieti si starea de existenta in vesnicie a celor mantuiti, a Sfintilor.

2. Continutul interior al extazului.

In aceasta sectiune discutam ceea ce se vede in extaz de catre cel care il traieste. Extazul, vederea lui Dumnezeu inseamna realmente vederea lucrurilor dumnezeiesti, care ni se arata de catre Dumnezeu, in lumina Sa dumnezeiasca. Atunci vedem ceea ce Dumnezeu ne da sa vedem. Dar ceea ce vedem atunci este cu totul coplesitor, cu totul indumnezeitor. Extazul, ca rapire a mintii spre vederea luminii si ca traire a starii de uimire in fata bogatiilor imense ale slavei dumnezeiesti, se dovedeste a fi un eveniment personal unic, irepetabil si curatitor al fiintei noastre.

Nu traim o stare de iluzie, o stare fantasmagorica sau una clinica. Extazul nu este o stare patologica. Ci acea clipa e intalnirea reala cu slava lui Dumnezeu, la care Dumnezeu ne ridica, prin Duhul Sau cel Sfant, mai presus de gandirea noastra si ne da sa vedem cum arata Imparatia Sa, cum arata de fapt viata vesnica fericita. Tocmai de aceea am spus anterior, ca Teologia porneste de la vederea slavei lui Dumnezeu, de la ce inveti vazand slava lui Dumnezeu si de la ce urmeaza sa gandesti, post-factum, despre ceea ce ai vazut in extaz.

Atunci vedem lucruri dumnezeiesti, ca sa spunem pe scurt. Vederea slavei divine este reala si este traita de catre toti cei care s-au curatit realmente de patimi. Nu poti sa improvizezi pe aceasta tema. Aici ai vazut sau nu ai vazut. Nu merge cu presupunerile, pentru ca cei care presupun ca stiu sau isi inchipuie ceva despre vederea reala a lui Dumnezeu, raman la simplele iluzii ale mintii umane.

Si trecem la ceea ce se vede inauntrul extazului, analizand Isaia 6, 1-2. Luam acest mic fragment pentru inceput (in prelegerile noastre viitoare vom analiza pasaje mari cu confesiuni extatice), pentru ca sa prezentam continutul interior al extazului. Extazul, vederea lui Isaia e reala si el vede in extaz urmatoarele: …am vazut pe Domnul stand pe un scaun inalt si maret si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii statea inaintea Lui… (cf. ed.rom. 1988.)

Textul de aici are, pentru intelegere, multe comentarii patristice si stiintifice. Nu am sa apelez la vreunul acum, ci tusez faptul ca ceea ce a vazut Sfantul Isaia aici e real. El a vazut in extaz pe Domnul sezand pe un scaun maret, inalt, iar poalele hainelor Lui umpleau templul ceresc, adica tot ceea ce vedea Isaia iar Sfintii Serafimi erau inaintea Lui. Numai ca, ceea ce a vazut Isaia in extaz, chiar daca i s-au aratat lucrurile dumnezeiesti avand forme umane, pentru ca el sa perceapa ceva, acestea au in spatele lor prezenta reala a Domnului, a slavei Sale si a existentei Serafimilor si a tuturor Puterilor ceresti.

Cand citim Vietile Sfintilor gasim de multe ori extaze sau vedenii ca niste calatorii in viata vesnica, unde Sfintii nostri Parinti si Sfintele noastre Maici vedeau ceva anume: copaci, Ingeri, privelisti din Rai, pe Domnul la judecata sau inconjurat de Sfintii Ingeri etc. Ceea ce citim acolo si ceea ce citim acum la Sfantul Isaia sunt identice. Sfantul Isaia vedea ceea ce Domnul ii arata si potrivit gradului sau de dezvoltare duhovniceasca si de intelegere.

Se observa diferente majore intre extazele Sfintilor, la nivelul a ceea ce au vazut in extazele lor. Unii vad mai mult forme umane sau de plante, pasari, flori sau obiecte, care li se arata in lumina, pe cand altii vad forme geometrice dumnezeiesti, lucruri mult mai schematice, care, chiar daca par diferite de primele, nu sunt deloc diferite, ci sunt vederi dumnezeiesti pe masura celui care le vede, a celui caruia i se daruie.

De aceea nu trebuie sa incercam sa opunem extazele unuia cu ale altuia, pentru ca fiecare in parte a vazut adevarul lui Dumnezeu, dar dupa masura lui. Extazele Sfantului Isaia (cap. 6) nu sunt identice cu ale Sfantului Iezechiel (cap 8, 10, 11) sau cu ale Sfantului Daniel (cap. 7, 8, 10). Intr-un fel vede Sfantul Pavel pe drumul spre Damasc (F. Ap. 9, 3-6), altceva vede Sfantul Petru in Iope (F. Ap. 10, 10-16) si altceva vede Sfantul Ioan Teologul in intreaga Apocalipsa. Insa ceea ce au vazut fiecare din Sfintii Scripturii si ceea ce a vazut fiecare Sfant in parte, desi diferite dupa formele vazute, au avut aceleasi consecinte in fiinta lor: i-au umplut de lumina divina, i-au curatit de patimi, i-au sfintit, le-au dezvaluit taine ale lui Dumnezeu, i-au umplut de Teologie si de multe harisme.

Prin ceea ce au vazut Sfintii in extaz, desi sub forme care pareau ca cele pe care le cunoastem noi, prin ele, li se dezvaluiau ganduri si intelegeri, simtiri mai presus de orice materialitate, adica ganduri si simtiri dumnezeiesti. Dumnezeu nu i-a ridicat ca sa vada lucruri sensibile, ci inteligibile, percepute cu mintea si cu toata fiinta lor, prin care i-a facut intimii Sai. Ceea ce se vede in extaz nu sunt lucruri sensibile, ci dumnezeiesti.

Apar forme care sunt ca oglinda, ca rotile, ca strafulgerari de lumina, dar nu au nimic de-a face cu ceea ce stim noi, in mod cotidian. Acolo, tot ceea ce pare a fi uman, e de fapt dumnezeiesc si imprima in cei care le vad lucruri dumnezeiesti.

Daca nu asa ar sta lucrurile, de ce ne-ar ridica Domnul in slava Sa, ca sa vedem lucruri pe care le putem vedea si pe pamant, adica lucruri banale, cotidiene? Ce rost ar mai avea sa mai numim extazul vedere a lui Dumnezeu sau a slavei Sale, daca noi vedem obiecte si lucruri umane in extaz?

Insa in extaz avem de-a face cu lucruri dumnezeiesti, care par sa aiba o conformatie, o forma ca cea umana, dar nu au nimic de-a face cu ceva omenesc. Tocmai de aceea si Sfantul Isaia spune aici ca a vazut pe Domnul, desi el a vazut o prezenta personala imensa, un Barbat ale Carui vesminte de lumina acopereau totul si era inconjurat de Puterile ceresti. Insa stia ca Acela e Domnul, nu un oarecare.

Si Sfantul Stefan, Protodiaconul, a vazut pe Domnul langa Tatal (F. Ap. 7, 56), tot ca persoana umana, dar nu trebuie sa intelegem din asta, ca Dumnezeu este marginit de ceva sau ca ceea ce vad Sfintii este o vedere cuprinzatoare a lui Dumnezeu, ca Il putem cuprinde in defintiv si exprima in mod deplin pe Dumnezeu.

Nici un extaz nu este o cuprindere totalizatoare a tot ceea ce poate Dumnezeu sa ofere oamenilor sau a tot ceea ce ofera Dumnezeu spre vedere. Fiecare vede cat poate, cat Dumnezeu ii da sa poata. Si fiecare primeste pe cat poate sa inteleaga si sa cuprinda. Exprimarile extatice, mai bine zis confesiunile extatice, pe care le avem noi in Scriptura si la Sfintii Parinti sunt pe masura a cat au vrut Sfintii sa spuna, nu pe cat au vazut ei.

Tocmai de aceea spune Dumnezeiescul Pavel, ca cele pe care le-a vazut el in al treilea cer, adica in extaz, sunt cuvinte de negrait, de nespus (II Cor. 12, 4); nu in sensul ca nu se poate spune nimic despre ele, ci in sensul ca, oricat s-ar vorbi si s-ar explica ce am vazut in extaz, in lumina Sa, tot nu putem sa oferim oamenilor experienta ca atare.

De aceea, repetam ceea ce am spus candva, ca extazul nu poate fi inteles pe deplin sau nu se poate intelege in mod autentic, decat daca il traiesti. Cuvintele Sfintilor, marturisirile lor au rolul de a sublinia existenta vederii dumnezeiesti si de a imbia la dorirea ei. Insa nu trebuie sa confundam confesiunea extatica, ceea ce au spus Sfintii despre extaz cu tot ceea ce se poate spune despre extaz, atata timp cat fiecare extaz real este unic si personal.

Fiecare traitor al extazului va vedea ceva de la Dumnezeu, insa el nu va nega vederile Sfintilor de dinaintea lui, pentru ca el stie, ca acelasi Duh Sfant i-a dezvaluit si lui si lor, ceea ce au vazut fiecare in parte.

Sa retinem asadar, ca in Scriptura si in Vietile Sfintilor vederile sunt scrise pe scurt, acoperit de cele mai mult ori, cu multa smerenie si pentru folosul duhovnicesc real, nu pentru a exhiba o experienta duhovniceasca doar de dragul retoricii.

Sfintii Parinti isi marturiseau ucenicilor lor vederile extatice, pentru ca stiau ca ii vor umple de dorul de a se nevoi si mai mult si de a se curati si mai mult. Caci orice vedere extatica e o urmare a curatirii de patimi si a iubirii navalnice pentru Dumnezeu si se continua cu sporirea iubirii si a dorului de Dumnezeu si cu marirea nevointei si dezvoltarea acuitatii atentiei personale.

Vederea este o intalnire cu Cel Preaiubit, cu Hristos, Dumnezeul nostru si o rana plina de dulceata dupa cautarea Lui. A-L vedea nu inseamna a nu mai vrea sa-L vezi, ci dimpotriva a te curati pentru a-L vedea intotdeauna, zilnic, in viata ta.

Vedem asadar lucrurile pe care Dumnezeu ni le da sa le vedem. Nu noi ne alegem ce vedem, ci Dumnezeu ne da ceea ce trebuie sa vedem. Vederea extatica are un continut coplestior din care noi scriem numai ce putem sau ce vrem din el. Nu intelegem tot ceea ce vedem in extaz. Avem nevoie ca Domnul sa ne lumineze mintea ca sa intelegem ce am vazut, pentru ce am vazut ceea ce am vazut.

Trecerea de la starea cotidiana la vederea slavei se face fulgerator pentru incepatori. Cei care vad prima data slava lui Dumnezeu inteleg cat de repede se intampla toate lucrurile, cat de tulburatoare si de colpesitoare este aceasta experienta pentru ei, cate lucruri dumnezeiesti vad intr-o succesiune fulgeratoare, cat de uimiti sunt la ceea ce vad si mai presus de toate, inteleg ca ei nu au gandit acele lucruri, ca mintea nu a mai fost discursiva in timpul extazului, ci au vazut in uimire tot ceea ce au vazut, au vazut direct, fara ajutoare externe.

Vom reveni, pe parcurs, cu detalii despre continutul extazului. Atunci cand vom comenta pasaje scripturale si patristice extinse, pentru a decela ce este ante-extatic, extatic si post-extatic in exprimarile Sfintilor, vom reveni la acest subiect.

3. Un text paradigmatic pentru a intelege ca misticii nu vorbesc in metafore

Exemplul pe care l-am ales pentru aici este un pasaj din Cateheza 22 a Sfantului Simeon Noul Teolog, editia Ica jr., Deisis, 1999. Suntem la pagina 242 si citam:… dintr-o data o stralucire dumnezeiasca l-a incununat de sus si a umplut tot locul. Iar atunci cand s-a petrecut aceasta, tanarul nu mai stia si a uitat daca era in casa sau sub un acoperis. Fiindca de pretutindeni vedea numai lumina si nu mai stia daca mai umbla pe pamant. Nu mai era in el nici teama de a nu cadea, nici grija de lume, nimic din cele ce-i napadesc pe oamenii ce poarta trup nu-i ataca gandul, ci fiind cu totul impreuna cu lumina neamteriala si parandu-i-se ca s-a facut el insusi lumina, si uitand toata lumea, a ajuns plin de lacrimi si de bucurie si de veselie negraita.

Sfantul Simeon, din smerenie, ca si cand ar vorbi despre altul, pune pe seama unui tanar, cu numele Gheorghe, propria sa experienta extatica. Avem o parte din descrierea extazului sau in citatia de mai sus. Se observa ca Dumnezeiescul Simeon vorbeste de venirea luminii dumnezeiesti peste el si ca nu a mai vazut nimic decat lumina. Expresia metaforica incununat de sus , daca nu ar fi fost intr-un cadru extatic ca acesta, putea sa fie si este o forma prin care, se poate exprima dobandirea unor daruri de la Dumnezeu, de catre cineva anume. Cand dai un premiu cuiva si ii pui coroana de castigator, il incununezi, ii puni cununa. Numai ca aici cununa e data de sus, adica de Dumnezeu.

Exprimarea, confesiunea simeoniana este facuta in niste termeni care pot fi oricand sintetizabili, revocabili, daca intelegi, din propria ta exprienta, ce s-a petrecut cu el aici. El putea sa spuna pur si simplu, dupa aceasta vedere: am vazut lumina sau am vazut, cu sensul de a vedea pe Dumnezeu.

Daca se ducea la un Parinte harismat, duhovnicesc (cum s-a si dus la Parintele sau, la Sfantul Simeon Evlaviosul) si ii spunea aceluia ca a vazut , acela intelegea imediat, dupa transformarile, vizibile cu ochi duhovnicesti, din cel care a vazut extazul, ca vederea lui a fost reala, ca a fost intalnirea de iubire dintre Dumnezeu si Simeon. Acel am vazut era important si era destul de stiut.

Sfantul Simeon Evlaviosul i-a confirmat ucenicului sau, Noului Teolog, ca prima sa vedere nu e o inselare demonica ci e o impartasire reala de slava lui Dumnezeu. Bucuria, lacrimile, veselia, curatirea produse in Simeon, l-au facut pe Parinte sa vada dintr-un foc ce s-a petrecut cu ucenicul sau. Pentru el nu mai era nevoie de cuvinte ca sa i se confirme vederea extatica a ucenicului Simeon.

Insa cand Simeon a facut public, sub anonimatul inteles de catre toti, al lui Gheorghe, primul sau extaz, el a dat detalii. A dat anumite detalii, fara sa intre cu totul in ceea ce a simtit si trait atunci. El a redat cat a vrut din extazul pe care l-a avut. El nu a pus totul in cuvinte. Nici unul dintre Sfinti nu a spus tot ce a vazut in extaz in cuvinte, pentru ca nu se poate face asta. E prea mult si maret ceea ce vezi si lucrurile se petrec atat de repede, atat de frumos si atat de incantator, incat mintea si mana raman cu mult in urma si nu pot descrie acele lucruri dumnezeiesti cu de-amanuntul.

Insa, daca am vrea sa spunem intr-un mod literar, ca Simeon a fost incununat de sus cu lumina divina, care l-a acoperit pe el din belsug, aidoma unei vesmant luminos, pentru un om duhovnicesc nu va fi greu sa intelaga ce vrem sa spunem, pentru ca el nu va lua niciodata pe a incununa sau vesmantul luminos sau pe a fi invaluit in lumina spre exemplu, in mod metaforic, ca realitati ipotetice, ci va intelege prezenta luminii in viata lui Simeon.

4. Limbajul non-metaforic al experientei duhovnicesti

Gasesc de multe ori comentarii in care se incurca grav lucrurile, cand se comenteaza, de catre literati sau filosofi sau chiar de catre teologi, textele mistice. Se incurca de multe ori exprimarile extatice, care sunt vazute ca un sir nesfarsit de metafore, alegorii, hiperbole, comparatii, metonimii, cu o literatura simbolica, care nu ar avea nici un substrat real. Cu alte cuvinte se asimileaza, se indentifica textele mistice, vederile extatice cu literatura de orice fel.

Adica li se pare ca daca eu scriu un poem sau o nuvela fantezista, in care spun ca m-am intalnit, deodata, cu un Batran in lumina, care mi-a spus cum arata una sau alta sau ca am fost in lumi supraetajate, pe planeta Vezuviu 45 si ca acolo erau niste oameni cu aripi si tot asa, toate aceste fabulatii sunt tot una cu confesiunile extatice ale Sfintilor.

Satanismul apropierii literaturii de mistica este evident. Numai ca oamenii duhovnicesti nu inteleg descrierile extatice ale Scripturii ca pe niste antropomorfizari ale lui Dumnezeu sau ale Raiului, ci ei intra prin acele imagini la intelegeri mult mai inalte, mult mai clare, care scapa cititorilor amatori sau nepasatori ai Scripturii si ai Parintilor.

Cand mi-am propus ca ultima parte a acestei prelegeri sa fie rezervata separarii transante a confesiunii extatice de tot ceea ce inseamna productie literara, am avut in vizor faptul, ca in cadrul confesiunilor extatice descriem, mai mult sau mai putin explicit ceea ce am vazut in extaz, de la Dumnezeu, pe cand in literatura, filosofie, in celelalte religii avem inchipuiri umane sau descrieri ale unor inselari satanice, care pareau de la Dumnezeu dar nu erau. Ce a facut sau nu Mahomed, ce a vazut indianul care vorbeste despre Shiva, ce vede penticostalul cand intra in transa si incep sa vorbeasca demonii prin el, nu intra in cadrul descoperirilor dumnezeiesti sau al vederii mistice. Acolo avem ceea ce nu este vedere mistica.

Din punctul de vedere al Bisericii dintotdeauna, al Bisericii celei vechi ( cum am gasit aseara intr-un site ortodox american), adica a Bisericii Ortodoxe, nu poate exista vedere adevarata si mantuire ordinara, cotidiana, in afara Bisericii. Fiecare Sfant creste si se dezvolta in relatie cu Sfintii anteriori. De la Sfantul Adam incoace, fiecare Sfant apartine Bisericii Ortodoxe, apartine Bisericii celor intai nascuti din cer, Ierusalimului celui ceresc. Aici nu pote intra nicio relativizare a vederii extatice si orice incercare de a comenta experientele extatice, fara sa fi trait ceva din ele, in fiinta ta, inseamna un comentariu semidoct, analfabet in domeniul Teologiei. Si cei care au comentat in mod nefast, trunchiat sau analfabet experientele extatice nu au fost preluati de catre Traditia Bisericii ca norme de urmat pentru viitorime.

Incheiem aici acest al cincilea excurs de initiere in Teologia Mistica Ortodoxa si asteptam reactiile, comentariile, adaugirile, sublinierile, intrebarile pentru viitor, remarcile punctuale la cele discutate aici. Toate contributiile reale venite din partea dv. vor fi contorizate si luate in seama pentru viitor. Va multumim anticipat tuturor celor care ne vor ajuta in demersul nostru, care este un dar de suflet pentru dv. si va dorim sarbatori fericite tuturor, un an nou frumos si plin de realizari si cat mai multa iubire si intelegere intre noi!

Prelegerea a 5-a în format audio

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Anuntam a 5-a prelegere a Cursului online de Tologie Mistica Ortodoxa

Va anuntam titul celei de a 5-a prelegeri a Cursului nostru : Continutul interior al extazului si despre limbajul non-metaforic al experientei duhovnicesti.

Linkul spre cele patru prelegeri anterioare:
aici

Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian