Blazarea argumentelor

Am observat-o, foarte profund, în oamenii care nu cred în valori înalte, în muncă, în atitudini principiale. Niciun argument, nicio dovadă, nicio idee sfântă, valorică, principială nu prinde. Adevărurile sunt blazate în oamenii deveniți o sorbire a materiei, a teluricului. Nu poți să Îl invoci pe Dumnezeu, morala, normalitatea…pentru că el cunoaște numai logica banului: singura înțelegere și dorință a lui.

Iar logica banului e să faci cumva, pe dracu în patru…și să îi faci.

Nu contează cum.

Nu contează de la cine.

Nu contează câți.

Contează doar să îi simți.

Să simți că ești puternic, dacă îi ai în portofel.

Să simți că poți să privești trufaș, că poți să împingi, că poți să invoci, mârlănește, dreptul tău…împotriva dreptului lor.

Nu, pentru omul cu logica banului nu contează nimic! Și omul mâncat de bani până la a fi o căzătură cu haine de gală e cel care ne conduce, care stă în fruntea noastră, care are putereaputerea de a fi nesimțit.

Nesimțirea nu vine de jos…ci de sus! Cei care au puterea politică, financiară, culturală, religioasă sunt primii care dau ton la nesimțire. Da, de la cap se împute!…Și ceilalți mimează. Văd cum trebuie să faci, după cum mimează copilul actul sexual sau ce înseamnă să fii șmecher.

Joaca de-a mama și de-a tata sau de-a războiul sau de-a patronul sunt niște roluri în pielea cărora omul abid de bani intră și joacă.

Onorabilii, domnii și doamnele, potentații sunt niște roluri…în spatele cărora poți întâlni canalii, neoameni…însă stau sub zâmbetul crud al nesimțirii banului.

Nu degeaba vine Domnul, Cel născut în ieslea unei peșteri, ca să ne aducă aminte, chiar înainte de Postul Mare, că adevăratele comori sunt în cer, adică în inima noastră devenită cer, loc de comuniune între noi și Dumnezeu, de unde nimeni nu ni le fură, nu ni le jefuiește.

Logica banului nu știe de această comuniune!

Logica banului știe doar de înălțarea frunții, a ochilor, de acoperirea fraudelor și a imposturii, de anihilarea realilor candidați la funcții.

Suntem caricaturi ale teluricului. Ale prea puținului. Pentru 30 de bani…nu?!…Ce să faci cu tone de bani…dacă un Iad plin de frig și de singurătate te așteaptă?!

Ce să faci fără cer în tine?!!!!

Postul nu e un timp pentru nemâncare: asta e doar partea văzută. Înobilarea minții și smerirea inimii sunt centrul postului, a postirii de nelegiuiri, de bârfe, de impostură.

Definiția imposturii e tocmai aceea că stai într-un loc care nu te vrea. E ca la întrebarea: Dacă ar vorbi casa ta, masa ta, scaunul tău, aerul pe care îl respiri…ți-ar spune că nu te plac! Și impostura nu suportă dialogul interior, argumentația, vocația ingenuității adevărului.

Cine sunt eu?

Ce merit eu…după câte am făcut și fac?

Unde mă duc eu?

Astea sunt întrebări mitraliante, pentru conștiințe mari.

Ce înseamnă femeie sau bărbat puternic, cu adevărat? Să îți pui și să îți dai răspunsurile cele mai cataclismice pentru tine, să te pui la zid, să te judeci fără părtinire, să nu te cruți cu nimic.

Ai curaj să te vezi? Dacă da: mărturisește cine ești!

Ce ești tu de unul singur?

Cine ești tu fără familia, banii tăi, postura ta socială și, pe de-asupra, și bolnav?!

Cine ești…dacă devii o epavă?!

Cum faci față…dacă ți se plătește cu aceeași monedă cu care ai plătit altora?!

Cine ești tu, nimicule de câțiva ani, pe fața acestui pământ?!!!!

Dacă te autoelogiezi, te autostimezi, te privești și te adulezi în oglindă, într-una falsă, bineînțeles că nu suporți argumentele.

Argumentele te urmăresc…și te dezvrăjesc.

Dacă auzi glasul adevărului lui Dumnezeu, pas cu pas, dacă te lași sedus și dus de El…te vezi tot mai negru, tot mai neimportant, tot mai prost, tot mai nefolositor. De ce? Pentru că ăsta sunt eu…și ăsta ești tu. Ăștia suntem noi!

Argumentele conștiinței, chiar dacă, pentru ceva vreme, slabe și tot mai slabe…năpustesc peste noi…și înving. Adevărul ne învinge! Pentru că există un singur adevăr și o singură cale spre viață și Adevărul, și Calea, și Viața sunt tot El, Dumnezeul nostru. Și în fața Lui ni se spulberă argumentele…

Că ce?!!! Ce am făcut noi ca să existăm…și de ce suntem așa de importanți să ne fudulim?!!!!

Am făcut vreun soare?

Am inventat vreo planetă?

Am dat viață vreunui pai de grâu sau unei furnici?

Ce am făcut noi…de suntem așa de absoluți, încât, cu banii lângă noi ne credem niște zeități de ciocolată?

Vai ce prețioși suntem!

Vai ce calamitate se va întâmpla după noi!!

Se va sfârși lumea dacă murim noi!!!

Nu, nu se va sfârși nimic! Unii vor respira ușurați că am murit…Ne așteaptă unii să facă bani cu ce a rămas după noi și alții să ne denigreze…Îi doare doar pe unii…Din ce în ce mai puțini și mai rari…Pe alții nu îi doare nici în firul de păr…

Și atunci, argumentele, singurele….merg cu noi…Ce am strâns potrivit rațiunii și harului merg cu noi…

Restul rămân pentru canalii și pentru prost crescuți…

Restul e uitate…

Așa e capul nostru

asa  e capul nostru

Da, al multora: mare, foarte încăpător, ar putea multe, foarte multe lucruri…dar îl interesează, din nefericire, multe lucruri de duzină…Nu lucruri înalte, cerești, sfinte…ci lucruri de prost gust. Avem ochii tapetați cu nimicuri: cât costă poșeta, ce fel de post trebuie să am, dacă a râs de mine, să par intelectual, eu sunt ortodox…dar habar am ce e asta, trebuie să mă gândesc la binele familiei…și uităm să fim oameni integri, curați, ponderați, cu bun simț, cu delicatețe, cu smerenie…

Capul nostru e vraiște…și nu trebuie să ne mai mirăm de ce le înțelegem prost sau nu înțelegem deloc…lucrurile teologice și de ce ne panicăm la fiecare gând demonic care ne străbate. Cum am putea să stăm în fața unui duh atât de parșiv, ca demonul…cu o minte fără logică umană, darămite duhovnicească?

Și care e logica umană bună? Să știi cât să pui în tine…și ce îți trebuie. De la mâncat, privit, dorit…și până la avut, visat, făcut. Ce fel de oameni vrem să fim…dacă vrem să fim creștini ortodocși autentici? Și ce înseamnă autentici? De ce nu merge ortodocși de…mâna a 13-a?

Pentru că ortodocșii de mâna a 13-a, adică indiferenți la ce sunt ei…sunt niște eretici ortodocși indiferenți.

Eu întâlnesc adesea eretici ortodocși. Și mulți sunt pentru că nu îi interesează să cunoască diferența între credința ortodoxă și gândirea aiurea, pe când alții sunt prea plini de ceea ce sunt…încât cred că nu le lipsește nimic. Iar pe mine mă stupefiază oamenii care…le au pe toate…și nu mai vor nimic…

Și, de aceea, găsesc ortodocși care neagă câte o dogmă, zece, 40 la un loc și nu îi doare deloc asta, nu înțeleg una sau alta dar se pronunță cu aplomb, dau importanță la lucrurile majore și nu le iau în seamă pe cele minore sau invers, au un melanj în cap de la mai multe religii sau au ba o lene grețoasă, cât carul, ba o neglijență idioată, cât tona, pentru că, de atâta credință, nu mai știu să dea…la revedere…la sfârșitul discuției.

Și dacă ăștia sunt ortodocșii români, prin comparație, ereticii români sunt și mai…abandonați de sine!

Începe Postul Mare (sau marea enervare și plictiseală pentru mulți) și capul nostru e plin cu de toate. Cu prea multe. Unii cred că de vină e munca, excesul de muncă pentru tulburarea din cap…Dar dacă ar avea mult liber tot nu ar face nimic…pentru că nu au griji, nu au căutări reale.

Adică, spre exemplu, să zicem că m-ar interesa…războiul. Un anume război din anume secol. Dacă m-ar interesa chestiunea asta foarte mult…aș dezvolta o pasiune, căutări, aș începe să citesc, să scriu…să aflu. Într-o jumătate de an aș citi 6 cărți, să zicem, despre problema asta…și mai multe articole…

Ce aș face cu informațiile astea? Le-aș dezvolta într-o carte, în niște însemnări, într-un blog, în ceva fix…Dacă m-ar interesa ceva nume, în concluzie, și m-aș specializa cât de cât în problemă…aș putea să o explic. Ei, asta e problema: eu nu văd oameni ortodocși, bărbați sau femei, cu astfel de căutări.

Iar dacă cei care au curajul să vină la nivel online, că au ei două cântece și două icoane de pus, pe care nu ei le-au făcut…vin și ne arată că nu știu nimic special, în definitiv, ce facem cu cei care nu spun și nu arată nimănui că îi interesează sau nu ceva anume?

Cum arată mintea credincioșilor, a preoților, a profesorilor, a juriștilor, a medicilor, care sunt ortodocși și nu spun nimic despre credința lor? Câte bune stau lângă câte rele în niște minți, capete, unde nu știm ce se află, ce doarme? De fapt ce ascundem: prea multa sfințenie…sau prea multa neștiință identitară, religioasă, prostia și indiferența înfiorătoare?

Eu mi-am exprimat gândurile, sentimentele, trăirile, crezurile în zeci de cărți. Cineva ar trebui să mă citească vreo trei ani, cu de-amănuntul…ca să vadă ce am scris. Numai ca să știe ce am scris…Și apoi poate să spună: asta îmi place, asta nu îmi place, cu asta nu sunt de acord…pe asta nu o accept. Însă el m-ar citi și apoi ar decide, cu mintea lui, despre care eu nu știu nimic.

Ce e în mintea ta, a celui care mă citești și mă judeci?

Cine ți-a spus că ești în stare să mă judeci?

Mă înțelegi ca să mă judeci sau…una am scris eu și alta înțelegi tu?

Tu cât ești în stare să scrii despre tine, ca să văd dacă mă înțelegi…sau dacă mimezi faptul că m-ai înțeles?

Și el o să-mi spună: Păi, da, Părinte, dar eu nu sunt scriitor…și nu pot să scriu ceea ce gândesc…așa, ca dv… Însă, problema lui, e că el nu gândește nici ca el, nici cât poate el, darămite ca mine.

Și atunci ne înțelegem unii pe alții sau doar ne prefacem?

Mulți ne prefacem…Mulți habar avem ce vrea să spună un text. Unii nu îi înțeleg cuvintele, alții nu îi înțeleg sensurile ascunse, alții, pur și simplu, nu vor să îl citească…

Dacă am fi doritori să cunoaștem ceva anume…am fi doritori, în primul rând, să ne cunoaștem pe noi înșine. Și când am fi doritori să ne cunoaștem pe noi înșine am fi la un pas de credință, pentru că credința e cea care ne explică, la modul cel mai de sus, existența, fără ca asta să excludă întreaga cunoaștere umană.

Toți gândim normal? Nu! Nu gândim toți normal…Și duhovnicește gândim și mai puțini…Mulți dintre noi gândim haotic, adică nici ca noi înșine, ci sub parametri noștri.

Și tulburarea noastră continuă e simptomul care ne indică faptul, că nu avem o vedere clară asupra a ceea ce trebuie să facem. De aceea mergem cu capul gol, mâncăm și bem haotic, nu ne odihnim, nu ne acordăm timp pentru rugăciune, nu suntem ai noștri…Omul care are de făcut ceva important îl face în fiecare zi. Se roagă, citește, scrie, muncește pe fiecare zi. Creează potrivit muncii lui…

Știe să vadă timpul în valoarea lui personalizantă. Adică timpul e cel care mă spiritualizează, care mă cizelează, care mă fortifică interior. Ce fac cu timpul meu sunt eu.Și eu, acest eu, sunt mereu altul…dacă pe fiecare zi îmi văd de treabă.

Unii își văd de lipsa lor de sens…iar eu îmi văd de treaba mea.

Așa am scris, am creat, m-am creat non-stop: văzându-mi de treabă!

Toată ziua mă adun în treaba mea, în rostul meu, în scopul vieții mele: înduhovnicirea mea. Și nimic și nimeni nu mă scoate din ale mele, chiar și atunci când diverși oameni sau demonii cred că au câștig de cauză. Nu! Totul se lucrează în lăuntrul meu, în mine…și nimeni nu îmi poate scoate aceste lucruri din mine.

Tocmai de aceea eu sunt clar în lăuntrul meu…și nu vraiște! Sunt clar nu pentru că nu am ispite (am: multe și grele!) ci pentru că știu ce am de făcut cu timpul meu, mai lung sau mai scurt: creez continuu. Ce nu voi mai putea face nu e treaba mea…Ce trebuie să fac și pot să fac e treaba mea.

De aceea sunt foarte liniștit și, probabil, se vede acest lucru în ceea ce scriu și creez. Pentru astea îți trebuie liniște. Iar eu am liniște, cu harul lui Dumnezeu, pentru că am un singur sens: înduhovnicirea mea, sensul fiecărui ortodox în parte și toate…sunt subsidiare acestui singur scop. Și așa nu mă împart în zeci de gânduri.

Iar dacă mănânc, fotografiez, vorbesc, slujesc, mă rog, dorm, scriu, fac cumpărături sau orice altceva eu fac un singur lucru în definitiv: mă înduhovnicesc. Mă las purtat de Dumnezeu, prin toate, ca să fac voia Lui. Și astfel mintea mea e focusată asupra scopului prim, care auxiliază orice lucru pe care îl fac. Nu mă pierd în detalii, ci conexez detaliile, toate detaliile asupra mea, ca om al credinței.

Diferența dintre mintea vraiște…și mintea unitară, de care vă vorbeam, e aceea că ultima, de care mă țin și la care țin în orice situație vrea numai un singur lucru: comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii.

De aceea nimic nu e greu și când e greu, nimic nu e imposibil, chiar dacă multe par imposibile și nu mă tem de nimic…chiar dacă temeri sunt milioane și milioane…

Capul meu e mare, e deschis, ca al tuturora…dar nu spre lucruri minore…ci spre lucrurile majore, care țin toate lucrurile de nuanță. Și toți putem avea capete mari, încăpătoare, adică minți luminate de har…numai să nu se interpună reclamele, idolii, direcțiile fade…în locul adevăratelor căutări. Când cad idolii din ochii noștri vedem pe adevăratul Dumnezeu prin orice icoană a Sa, prin orice Sfânt, prin orice gând, prin orice cuvânt, prin orice adiere de vânt…

Fericitul Tadei de la Vitovnița (un film cu subtitrare în română)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tv4tNqRIMl8]

Partea a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a și a 6-a a documentarului.

Mai multe date despre sine

Cu întrebarea să te enervezi

Adesea (la antipodul lui: cu întrebarea să călătorești) sunt întâmpinat de: cu întrebarea…să te enervești sau să te dezgustești.

Cu întrebarea mântuirii să călătorești e o problemă soteriologică, o problemă de toată viața, ontologico-existențială, superserioasă și înseamnă să întrebi, să cauți, să asculți tot felul de oameni cu experiență mistică, duhovnicească…pentru ca să afli cum să te mântui, cum să îți sfințești viața.

Întrebarea călătoare însă, vă rog frumos, nu e întrebarea de tip ASCOR, de tipul conferințelor de venit și plecat acasă, de ascultat predici și cateheze unde solz de pește vii… și carpen pleci.

Ci întrebarea călătoare e o întrebare, pe care o pui din toată inima, cu toată conștiința, cu toată inima, cu tot interesul, după ce…atenție!…ai consumat o bibliotecă, două, nouă de teologie, ți-ai zbătut capul, ai căutat peste tot, pe net, pe sub net, prin colbul inimii tale…și nu ai găsit răspunsul  la întrebarea ta.

Adică întrebarea mântuitoare e cea la care te-ai efortat din plin, ți-ai făcut toate eforturile să o găsești și nu ai dat de coada ei.

Și atunci, mergi, cu inimă lină, smerită, cumsecade, cu minte deschisă și nu bătută în cuie…la un Părinte, la un harismat, la un om al lui Dumnezeu, bărbat sau femeie, care știe să îți deschidă mintea. Să ți-o facă mai încăpătoare. Mai luminoasă. Mai văzătoare…

Și pui întrebarea…și aștepți răspunsul ca din gura lui Dumnezeu. Adică așa: pe încredere absolută.

Adică:

– Unde e Mănăstirea Cozia?

Și intri pe site și crezi…tot ce scrie despre ajungerea acolo.

Dacă îți pui întrebarea, trebuie să o pui cu maximum de conștiință celui/ celei pe care îl/o crezi în stare de ea…pentru ca să primești maximum de răspuns. Pentru că altfel, Dumnezeu nu luminează pe nimeni să îți dea răspuns…dacă tu nu îl cauți din toată inima.

Și Dumnezeu vorbește în multe feluri, prin multe surse umane sau neumane…și tu, dacă ești destupat la intenție sau cu intenția bună, cea mai bună…prinzi esențialul.

Însă există întrebarea care îl enervează pe altul, prima de care am vorbit, aia în care sunt întrebat tot felul de tâmpenii, de mă mir și eu cum de oamenii, unii, pot fi așa de găgăuți, și întrebarea cu care te enervezi tu, adică cu care îți bați capul…e grea…și tu te lupți cu ea ca și cu un uriaș.

Și întrebarea cu care te enervezi…trebuie să fie întrebare forte și nu bagatelă.

De ce preotul înduhovnicit e „un om rău” în mintea unui om pătimaș?

Pentru că cel pe care îl mustri confundă păcatul mustrat cu persoana sa. El se vede numai așa, într-un fel, cu păcatul pe el. Iar dacă tu vii ca să îi faci un bine, învățându-l la bine, renunțarea la păcat în loc să fie considerată de către el ca un lucru bun…el o consideră ca o renunțare la sine.

Dar el, adevăratul om, nici măcar nu a început să se nască! Omul real începe odată cu scoaterea păcatului din noi.

Mai pe scurt… e rău cu oamenii…pentru că vrea să le facă bine. Numai că oamenii nu își vor binele sau nu se cred bunide bine.

Tu, medicul lor duhovnicesc, le pari rău…pentru că nu vor să scape de boala lor, de cangrena lor…și preferă să moară așa…

Teologia pietrei

– Cine este drept, cine se crede Dumnezeu, să ia piatra în mână, să o pună la ochi și să ochească!…

– Unde să ochească, Doamne?…

Doar dacă te simți Dumnezeu, în mod dezavantajos pentru tine, judeci…și dai cu piatra.

Uneori piatra te poate lovi în cap, în picior, în coaste, îl poate lovi pe cel de lângă tine, poate sparge parbrizul mașinii de lângă tine, poate lovi un câine…Însă unele pietre, ca un bumerang, se pot întoarce în propriul tău cap sau în propriul tău ochi sau în propriul tău copil, când ți-e lumea mai dragă…

Când ți-e lumea mai dragă…se întâmplă multe lucruri, care îți schimbă perspectiva asupra vieții.Pentru că cine sapă groapa altuia, spune Scriptura, cade primul în ea și cade greu…

De ce să fim responsabili? Pentru că cuvintele și gesturile mârlănești dor. Cuvintele, răutăcioase în mod gratuit, dor. Ele sunt piatra cu care îi lovim în alții. Însă, până să îi lovim pe alții, arătăm că noi suntem loviți de mânie, de invidie, de ură și că rana noastră se lățește.

Perspectiva pietrei…în cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan, prăznuit astăzi de întreaga Biserică Ortodoxă, a dus la iertare și mântuire. Pe de o parte, în dumnezeiasca icoană a martiriului său, Sfântul Ștefan, ca un miel la junghiere, încasează pietre, se roagă și iartă…Pe de altă parte, conaționalii săi, mulți sau puțini nu mai contează…dar orbi și infatuați teologic…dau cu pietre.

Unde?

În capul și trupul Sfântului Ștefan. De aceea, el, cu adevărat, este un încununat, un biruitor…asupra liniarității fanatismului.

Prostul are idei puține și valoroase din punctul lui de vedere. Tocmai de aceea numai un prost poate fi fanatic. Fanatismul e unidimensional. El nu are nuanțe. El nu spune: să mai vedem, să mai privim, să îl lăsăm pe om să se disculpe, să îl iertăm, să îi trecem cu vederea…

Fanatismul cere să cadă capete.

În locul pietrei de acum 2000 de ani, acum poți să tragi cu o armă de la câțiva kilometrii, glonțul ei să străpungă aerul și să ajungă, în scurt timp, acolo unde și-a propus rău voitorul. Sau câteva enzime sau câteva ciuperci microscopice pot omorî câteva milioane de oameni în câteva secunde.

Totul atât de rapid…Totul atât de halucinant. Despărțitura dintre vis și realitate, dintre nebunie și luciditate, dintre satanism și socializare se face în miimi de secundă. Lumea poate deveni istorie în mai puțin de 2o miimi de secundă.

Însă răul gratuit nu e mai plin de semnificație astăzi în comparație cu ieri. Și ieri, răul gratuit era tot la fel de rău, ca și astăzi…după cum tot Moș era și-n vremea lor Bătrânul Moș Crăciun…

S-a urcat în tramvaiul 32 mama, bunica și fiica, care era și nepoată în același timp. Mama își ducea fiica în cârcă, după gât, chiar dacă fiica era cam mare pentru după gât. Mama și bunica însă duceau muncă de lămuriri cu fiica, alias nepoata, ca să se dea jos din cârca mamei, că nu se poate călători cu tramvaiul în cap la mamă-sa. Însă fiica / nepoata: nu și nu.

O domnișoară, văzând problema…îi dă voie mamei ca să se așeze. Mama se așează pe scaun cu fata în spinare. Acum, domnișoara, încearcă să facă și mai mult pentru mama urgisită și îi spune copilei, că dacă nu se dă jos din spatele mamei…Moș Crăciun o să-i ia toate darurile înapoi. Copila făcu niște ochi mari (cu sensul: asta nu e admisibil! Sunt jucăriile mele!!) și se dădu imediat din cârca mamei.

Minciuna a funcționat, Moș Crăciun a fost bun la ceva…și mama a răsuflat ușurată…Problema e că, în pedagogie, ca și în duhovnicie, minciuna e funcțională, când e în favoarea…celui cu minte puțină.

Moș Crăciun nu își ia darurile înapoi, pentru că El e Hristos, Pantocratorul întregii creații, Care ne dă tuturor daruri: în mod direct sau prin intermediul creației Sale. Însă, pentru ca să știi să respecți darurile Sale, trebuie să vezi cum trebuie să te raportezi la ele și la cei din jur.

Dacă vrem să omorâm omizile din prun…nu trebuie să tăiem prunul, ci doar să omorâm omizile! La fel, dacă vrem să-i educăm sau să-i salvăm pe oameni, trebuie să ne folosim de metode extrem de diversificate, mai grele sau mai puțin grele, pentru ca mintea lor, da, mintea lor, să înceapă să funcționeze normal, corect.

Și piatra, ca să devină statuie, trebuie șlefuită. Trebuie dăltuită, șlefuită, văzută în sensul operei. O mică daltă aiurea…și îi sare nasul statuii. Tocmai de aceea stai încordat, transpiri, te uiți din diverse unghiuri, pentru ca să mai dai…încă o nouă daltă.

Însă dalta trebuie dată!

Copila trebuie dată din cârcă!

Moș Crăciun trebuie să rămână Moș Crăciun…și nu să devină obiect comercial, pentru ca să își păstreze sensul său moral.

Denaturarea cuvântului constă în transformarea lui într-un bla-bla…În ceva în care nu mai crezi.

Dacă crezi că orice cuvânt trebuie spus și că oricând se pot spune aceleași lucruri, ai transformat cuvintele din aer respirabil în deșeuri. Brazii aruncați la gunoi nu mai sunt…simboluri, ci dezamăgiri. Cuvintele mistificate sunt lături și nu apă potabilă.

Tocmai de aceea, Teologii Bisericii au reacționat foarte vehement de-a lungul timpului, când, print-o întorsătură de frază sau printr-un cuvânt înțeles altfel decât tradițional, decât ca Biserica, adevărul, din oaie albă…a devenit lup cu blană de oaie. Și, din acest motiv, nu e de ajuns ca scrierea să pară ortodoxă…dar viața celui care o scrie să fie oricum…numai ortodoxă nu, ci trebuie ca viața să fie din același film cu scrierea, pentru ca să fie…receptată eclesial.

Să dai cu pietre într-un om e un gest inuman, e o ticăloșie, o barbarie.

Să strici adevărul e și mai inuman, e strigător la cer, pentru că adevărul e respirația omului.

Dacă unui om îi confiști adevărul, credința lui…e un cadavru ambulant.

Omul contează numai dacă e plin de adevăruri eterne. Tocmai de aceea postmodernitatea are adevăruri mici, telurice.

Postmodernitatea e o lume pitică.

Nu are coloană vertebrală, te vinde pentru un bilet de tramvai, nu își dă nici mucii pe Sfinți, preferă serialele superinfecte, mănâncă pui la rotisor în timp ce o mie se întind pe stradă de foame…

Postmodernitatea e ea însăși o piatră. În timp ce dă cu piatra în Dumnezeu, postmodernitatea, adică lumea noastră, se pomenește că piatra aruncată spre Dumnezeu, cade din înălțime în capul ei și îi mai face câte o leziune îngrozitoare.

Fata din cârca mamei, cam mare pentru cârcă, e postmodernitatea noastră, care e purtată de harul lui Dumnezeu. În loc să zică mulțumesc că sunt purtată, așa, prin toate locurile, postmodernitatea îi spune Mamei: Da pe acolo, de ce nu mă duci?! Ea vrea mereu altceva, pentru că nu se mulțumește cu nimic. Vrea mereu daruri. Vrea să vină Moș Crăciun, să îi aducă daruri…și apoi să Îl expedieze pe Moș Crăciun, acolo, în cer, de unde a venit…

Însă, numai când vrei să îi iei jucăriile…postmodernitatea întrevede pericolul.

Azi-noapte, pe la 1 și ceva, în zona Vrancei, a fost un cutremur de 4 grade și ceva.

Dacă era de 7, 9 grade?

Dacă un film, ca 2012, cu înecul peste tot…devine realitate?

Dacă un virus real…așterne pustiul peste România, în 3 minute și 45 de secunde?

Postmodernitatea, pentru că e drogată puternic, are nevoie de șocuri magistrale, pentru ca să se trezească!

Ea își întrevede mintea (pentru că acum e cu cașul la gură) numai când e pusă în fața faptului de a…pierde. Când postmodernul pierde…atunci vociferează, protestează, se jelește. Dacă îi dai lumina la loc, dacă îi pui halcaua de carne în față și îi dai internet, postmodernul, ca o mâță bleagă…stă cuminte…și toarce…

Teologia pietrei…începe din momentul, când inimile de piatră…încep să sângere. Când încep să sângere…teologia își reintră în drepturi și face din om…un om normal. Anormalitatea e pietrificare.