Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Cuvinte duhovniceşti Page 1 of 35

Ce e mai greu: să crezi în Dumnezeu sau să crezi în minuni?

Am auzit pe mulți spunând că ei cred în Dumnezeu, dar nu pot, de exemplu, să creadă în prostiile din Viețile Sfinților. Nu pot să creadă, adică, în minuni. Există un Dumnezeu, mai presus de toate religiile, un Spirit universal,  mă rog, numiți-l cum vreți, dar nu poți să crezi că marea s-a despicat în două sau că soarele a stat în loc sau că aurul s-a prefăcut în șarpe și viceversa.

Credința în minuni e infantilism, băbism, habotnicie. Nu poți să crezi în cele enumerate adineaori și în multe altele, dacă nu vrei să stârnești râsul ciorilor.

Am însă o nedumerire: dacă poți să crezi în Dumnezeu, adică chiar în Dumnezeu ca Ființă veșnică, atotputernică, atotcreatoare, dacă ai măcar bunăvoința să vrei să încerci să accepți această ipoteză, sau măcar într-un Spirit universal, care e tot veșnic și infinit, adică… dacă vrei și poți să crezi în Ceva/Cineva care te depășește cu mult, îți întrece toți senzorii și toată forța de expansiune a gândirii, mai presus decât îți poți imagina vreodată… atunci: cât e de greu, odată ce ai făcut acest pas enorm, să poți să crezi că acest Dumnezeu care întrece toate limitele universului și ale rațiunii umane, poate să facă niște minuni care par minuni?

Cine e de râsul ciorilor: cel care crede în Dumnezeu și în minuni sau cel care ar crede în Dumnezeu dar nu poate să creadă în minuni?

De ce ne e rușine?

De ce ne e frică de sminteală? Trăim într-o lume plină de sminteală. Cum ar putea să ne mai sminteasă discuția despre lumea în care trăim, cu toate aspectele ei, cu toată imoralitatea și concepțiile ei perverse?

Stau și mă întreb. Mi-am pus întrebarea mai demult, dar un răspuns foarte ferm mi-a răsunat în interior doar astăzi.

Noi trăim ca ortodocși într-o lume care se vrea browniană, denucleată de esența ei religioasă. Cum putem să fim ortodocși la Biserică, iar pe stradă, la serviciu, în fața televizorului… nu mai suntem? Și dacă răspundem cu vehemență Ba da, tot ortodocși suntem, de unde atâta repulsie față de subiectele lumiii postmoderne, ale lumii pe care o trăim, în care respirăm și umblăm?

De unde atâta dorință pe ortodocși să se ștampileze cu icoane, rugăciuni, cântări psaltice, să se îngrădească ermetic într-un țarc cultic de bunăvoie și nesiliți de nimeni – spre marea bucurie a celor care ne vor îngrădiți din ce în ce mai mult și din ce în ce mai ermetic – și să se prefacă în virgine leșinânde când vine vorba de păcate mai mult sau mai puțin postmoderne?

Dacă Bisericile stau frumos în orașele nostre lângă reclame cu femei cvasinude sau mai știu eu ce altfel de reclame sau sugestii neortodoxe, de unde atâta tăcere vociferantă la adresa comentariilor aplicate pe realitatea complexă pe care o trăim?

Răspunsul care mi-a venit este următorul: pentru că ne e rușine de ortodoxia noastră. Da, poate părea paradoxal, dar dacă priviți mai adânc în dv înșivă, veți recunoaște că așa e: dacă vedeți o icoană lângă o imagine porno sau lângă un simbol satanist, vă e rușine… de icoană. Vă e rușine că sunteți ortodocși.

Conștiința noastră e… profund conștientă de lumea în care trăim. Noi știm că suntem incompatibili interior cu acest fel de lume, inadaptabili. Și multora le e rușine de această inadaptabilitate refulată, de această incompatibilitate resimțită ca un handicap, ca o vinovăție, pentru că, de fapt, lumea cu păcatele ei ne atrage. Îi resimțim fascinația până în prăselele sufletului nostru.

De aceea mulți vor să-și trăiască credința insular… ca pe de altă parte să se bucure liniștiți de farmecul acestei lumi, fatalmente, sub masca de ortodocși fervenți și tradiționaliști.

Ortodoxia aparențelor nu e adevărata Ortodoxie. Credința noastră nu poate să fie parcelată în timp și spațiu sau pe domenii ale psihicului. Ghetoizarea ne-o facem singuri, cu propria mână, dacă nu ne vom dezvălui, neagresiv, identitatea în public și nu ne vom deschide inima cu generozitate spre lume și oameni.

Cercetarea, aprofundarea și lămurirea de sine în teologia ortodoxă

Sfintii Protoparinti

Mai întâi prezint cele două lucrări pe care le voi edita la nivel online în această seară și apoi voi accesa subiectul ca atare, enunțat în titlu.

Prima lucrare pe care o voi edita și o puteți downloada imediat e un apocrif intitulat: Viața lui Adam și a Evei, în formatul nostru având 27 de pagini. E o traducere din limba engleză, cu comentariile noastre infrapaginale.

Am tradus această lucrare pentru că am vrut să compar ce spune Tradiția Bisericii cu ce spune apocriful ca atare și mi-am dat seama că trebuie să faci o muncă foarte aprofundată ca să înțelegi cât e adevăr și cât fabulație în textul nostru.

Însă, în același timp, am înțeles cât de proteice sunt pentru cugetarea teologică întâlnirile cu apocrifele și cu diverse texte controversate sau eretice, în sensul că poți să vezi ce nu înțelegeau ereticii sau falsificatorii de texte tradiționale pe de o parte iar, pe de altă parte, care era imaginea deformată, pe care aceștia  și-o construiau despre o persoană, o dogmă sau o idee anume.

De aceea cred, că pe viitor, ca teologi ortodocși, trebuie să dăm o atenție tot mai sporită textelor frauduloase trecute sau recente,  care vizează credința Bisericii, atâta timp cât ele sunt reactivate, reformatate în diverse cărți senzaționaliste.

Teologia indumnezeirii

A doua lucrare de astă seară, reprezintă a doua carte a subsemnatului, care vede lumina onlineului (parafrază a limbii de lemn: lumina tiparului) și ea poartă titlul: Teologia îndumnezeirii, având 202 pagini în ediția de față.

Cartea însumează 8 studii de cercetare teologică și istorică și are drept scop să prezinte eforturile personale ale îndumnezeirii, ca pe niște eforturi reale și neapărate pentru fiecare creștin în parte.

Îndumnezeirea omului nu e un moft sau o cerință numai pentru unii în Biserica noastră, ci e realitatea de facto a vieții ortodoxe. Cine vrea altceva decât să se curățească de patimi, să se umple de vederea slavei lui Dumnezeu și să se îndumnezeiască înseamnă că nu știe ce este Ortodoxia.

Ortodoxia ne vrea pe toți puși în calendarul ei, adică ne vrea pe toți Sfinți și nu niște farisei, care să încânte prin vorbe frumoase, dar fără corespondență în viața noastră.

Cartea de față e un preambul la alte două lucrări ale noastre, pe care le vom edita la nivel online în perioada următoare, îmbogățind și fundamentând problematica soteriologiei personale, adică a îndumnezeirii omului.

*

Și acum intrăm, în mod abrupt, în tema noastră. Pentru ce fiecare dintre noi, creștini ortodocși, teologi sau neteologi (dar cu atât mai mult teologi) trebuie să facem muncă de cercetare teologică? Pentru că trebuie să ne cunoaștem credința.

A citi cărți disparate de teologie, fără o temă anume, fără să urmărești un scop precis, sigur, înseamnă să fugi după 10 iepuri în același timp. Și, dacă vrei să știi ceva sigur, coerent, stabil despre crearea omului sau despre Sfintele Moaște…atunci trebuie să studiezi cele două probleme în mod hotărât.

Să zicem că mergem după un singur iepure: crearea omului. De unde începi frate sau soră cu studiul? Păi de unde se vorbește prima dată despre crearea omului, adică din cartea Facerea a Scripturii. Găsești textele, vezi cum sunt ele în mai multe ediții ale Scripturii, în mai multe limbi, înveți limbi  străine în mod continuu pentru ca să studiezi, că d-aia ești ortodox și mai ai și internet și cărți și biblioteci la îndemână…și vezi ce zice Scriptura despre crearea omului.

Cine l-a făcut pe om, când, unde, de ce, din ce, pentru ce, pentru cât timp, ce s-a ales de om, ce va fi cu omul etc. Îți pui întrebări și cauți răspunsuri. Iei Viețile Sfinților, iei cărți ale Sfinților Părinți legate de tema ta, dogmele Bisericii, ce spun teologii despre acest lucru, ce spun cărțile de cult. Cumperi și citești cărți. Citești și privești texte la nivel online, cauți, întrebi, ți-e greu, ți-e prea greu, dar găsești răspunsuri.

Nu dai copy paste pe texte, ci îți iei notițe!

Îți iei notițe în Word sau pe foaie, tragi concluzii, pui Scriptura de acord cu Sfinții și cu cărțile de cult și apoi, duce ce citești sute de pagini…le pui în 10, 30, 100 de pagini pe foaie sau pe computer.

Asta înseamnă să cercetezi, să asuzi, să știi teologie, nu să clămpăni ce ai auzit tu de la Părintele Cleopa sau Iustin Pârvu, neștiind că acele cuvinte ale lor, în 90% dintre cazuri sunt citite de către ei de la Sfinții și teologii Bisericii, pe care tu, frate sau soră, nu i-ai citit niciodată și nici nu ai auzit de ei.

Și, așa cum nu te bucuri dacă înfiezi un copil, cum te bucuri dacă l-ai născut tu, tot la fel, te vei bucura pentru fiecare jumătate de pagină de cercetare, așa cum Columb s-a bucurat pentru că a descoperit America.

Știi atunci, că ceea ce cunoști tu despre o dogmă, despre un lucru din credința ta nu le-ai primit pe degeaba, nemestecat ci ele au trecut prin tine. Așa că, dacă nu ați făcut niciodată epuizarea asta la voi în trup și în minte, începeți de acum, dacă vreți să vă crească creierul ortodox și nu postmodern.

A cerceta o temă e una…însă a aprofunda aceeași temă e cu mult mai mult. Eu, personal, spre exemplu, am scris câteva cărți despre teologia îndumnezeirii, adică despre soteriologie / mântuirea personală și alte câteva despre vedere în diverse sensuri ale vederii (în lingvistică, medicină, teologie, film, pictură, roman, poezie etc.) și înseamnă că am aprofundat două domenii de cercetare.

Am aprofundat, adică am văzut o temă, în mod profesionist, în multiplele ei relații și încrengături cu alte teme, pe care nu le-am studiat și despre care am o anume inițiere în domeniu.

Am aprofundat, adică am cunoștințe mult mai vaste decât unul care știe doar o falie a subiectului, pentru că munca mea de cercetare, ca și în Lumea postmodernă și depersonalizarea omului este una interdisciplinară sau multidisciplinară.

Adică eu nu scriu teologie teologie, în unele cărți, ci scriu teologie și în același timp literatură, fac muncă de cercetare filologică, istorică, filosofică, sociologică, comportamentală, psihologică etc. Conexez la teologie tot felul de alte științe, ramuri, subramuri, departamente de cercetare, pentru a observa legăturile între ele, legături foarte revelatoare de fiecare dată.

Tocmai de aceea e greu să mă urmăriți de multe ori în cărțile mele, dacă nu aveți multiple proiecte de cercetare la activ sau dacă nu aveți specializări multiple. Orice nouă limbă învățată, orice nouă știință asimilată la un anume grad, orice muncă de cercetare te face mult mai expert, master, stăpân într-un domeniu.

Deci cercetare, aprofundare…pentru ca mai apoi să vină etapa finală, scopul cercetării teologice și anume: lămurirea de sine. Ajungi să nu mai ai idei, cunoștințe din afară, ci din lăuntru. Dacă ți-ai asumat, pe măsura  și vârsta ta, Scriptura, Tradiția, viața Bisericii atunci ai început să trăiești, la un anumit grad viața cu Dumnezeu și ai trăiri, experiențe, maturitate spirituală și teologică și nu doar idei.

Ideile se pot citi, se pot copia din cărți, se pot fura de la morți și vii, adică se pot papagalici, le poți învăța ca papagalul, pe când experiența, discernământul, experiența teologică și duhovnicească vin în urma acestui întreg travaliu teologic, de cunoaștere și de punere în practică a acestei cunoașteri dobândite, asimilate progresiv.

Tocmai de aceea, ca să devii Părinte harismat, trebuie să o iei de jos, să începi cu studiul asiduu, cu proiectele de cercetare, cu asceza personală, ca să ajungi în top, în vârf, la finalul fără final.

Și acum întrebare pentru tine, soră sau frate ortodox: e o tâmpenie ce facem noi aici sau este…singurul lucru important în viață, pe care toți trebuie să îl facem și să îl discutăm în mod continuu?

Mergi cu întrebarea asta în tine și fă ceva concret!

Ce înseamnă: „mare Duhovnic”?

Sintagma face parte din marele și nesuferitul limbaj de inox bisericesc, din ce în ce mai agasant, din ce în ce mai nesuferit, care bate pasul pe neimplicare afectivă și pe lipsă de logică duhovnicească interioară și care, din păcate, distorsionează lucrurile la maximum.

Ce poate să înțeleagă credinciosul de rând sau teologul din sintagma: „mare Duhovnic”?

În primul rând, că unii duhovnici sunt mici și alții sunt mari, de parcă Sfânta Spovedanie e altfel la părintele George, din București sau Galați, decât la arhimandritul Ghelasie de la Mănăstirea Tismana sau Antim.

Însă, dacă Maria sau părintele Dorin se duc la părintele George sau  la arhimandritul Ghelasie (sunt nume fictive, bineînțeles!) și vrea ca să se spovedească, spun ce au mai făcut ei rău în ultimul timp, li se dă dezlegare și asta e tot.

Faptul că, ambii părinți, îi mai pot întreba, alte lucruri, așa, într-o discuție amicală, da, face parte tot din actul interior al spovedaniei.

Însă, ce face în plus „marele Duhovnic” față de „micul Duhovnic”, dacă ar exista așa ceva?

Însă așa ceva nu există și sintagma marele Duhovnic e falsă, pentru că duhovnicia, așa cum e înțeleasă ea astăzi, legată de spovedirea păcatelor, presupune numai relația ta cu un preot, care te spovedește, în timpul Spovedaniei și, eventual, și după.

Sintagma ca atare, inclusă între alte perle ale limbajului de lemn bisericesc, care nu au nimic de-a face cu teologia și etosul ortodox, țintește însă sus. Cel care e mare Duhovnic, că a zis-o unul sau altul, devine un fel de stăpân al inelelor, un autocrat, un rege peste cei pe care îi spovedește, pentru că acestora li s-a infuzat ideea, de te miri ce prozelit al părintelui, că părintele…are un har aparte.

De unde are acesta…har aparte…și de ce acesta are harmai mult decât părintele Gheorghe, paroh la un sat cu 300 de suflete? Pentru că se încurcă duhovnicia cu viața duhovnicească, harul lui Dumnezeu cu faima personală, spoveditul cu harismele realului Părinte duhovnicesc sau experimentator al vieții dumnezeiești.

Ca să fii un Duhovnic, nici mic și nici mare, ci potrivit, cu smerenie, trebuie să fii preot sau episcop și să fii hirotesit duhovnic.

Vine credinciosul la tine, vorbești cu el în cadrul tainei Sfintei Spovedanii, cât ai timp și inimă, îl înțelegi pe măsura ta și pe cât poate și el să se explice, auzi cum stă treaba cu viața lui, îi faci slujba care este, îi dai dezlegare, îi dai după aceea o recomandare, un sfat sau nu îi mai dai nimic, dacă face și mai mult decât trebuie…și asta e spovedania cu un Duhovnic potrivit, adică nici mare și nici mic.

Duhovnicul ca duhovnic, adică ca spoveditor nu face altceva decât să asculte păcatele, să dea dezlegare la ele prin puterea lui Hristos sau Hristos să ierte prin el și să mai zică ceva vorbe înainte sau după spovedire.

Nu e nicio iertare în plus sau în minus, nu primești nici mai mult și nici mai puțin har, dacă te spovedești la părintele Gheorghe de la Afumați sau la părintele Episcop Galaction sau la părintele Onufrie de la Sfântul Munte Athos.

Oricine te-ar spovedi nu îți dă har de la ei, din buzunar, că nu au așa ceva, nu au har personal, nu de la ei izvorăște harul, ci la toți ne izvorăște harul din ființa Prea Sfintei Treimi, de la Dumnezeul nostru, har care e strălucirea sau viața lui Dumnzeu din veșnicie.

De aceea, dacă le spui oamenilor, pentru ca să mai bagi ceva bani în buzunar, sau să te lauzi la apă mică, că tu ai har aparte, că tu ești mare spoveditor și iertător de păcate până la a noua generație în urmă, dacă le spui că ești un înger întrupat …nu vei servi adevărul și nici nu vei căuta să direcționezi pe oameni spre Dumnezeu, ci îi blochezi la tine.

Cea mai mare oroare pe care am avut-o sau o am e aceea de a-i face pe oameni captivi mie, să mi-i fac ucenici, să mă confunde cu Scriptura sau cu toți Sfinții și să aștepte ca eu să le fiu Dumnezeu din cer, care îi mântui pe ei de toate patimile, pe care le fac, cu multă osârdie și de care nu se rușinează deloc.

Ei bine, când aud sintagma „mare Duhovnic”, aud, mai mult ca sigur, că părintele în cauză e confundat cu altcineva sau că persoana sa e hiperbolizată, e făcută uriaș din furnică.

Însă, sintagma aceasta, croită prost, avea o alta la bază, în vechime și anume, aceea de Părinte harismat, de Părinte cu multă sfințenie, care putea fi și preot sau episcop, adică și spoveditor al altora.

Adică era un om care spovedea pe alții, acest Părinte harismat, cu multe daruri de la Dumnezeu, primite datorită curăției și a sfințeniei vieții lui  (și nu pentru că era arhimandrit sau că primise cruce patriarhală la gât) și, datorită sfințeniei sale, primite în relația vie cu Dumnezeu, vedea păcatele și patimile oamenilor în adâncime și știa, înainte, în și după spovedanie, să povățuiască pe credincios, oricare ar fi el, spre sensul vieții lui cu Dumnezeu.

Deci, dacă e ”mare Duhovnic” cineva, fără să fie Părinte harismat sau duhovnicesc e doar un Duhovnic oarecare, ca toți Duhovnicii, prin care Dumnezeu te iartă de păcate.

Însă, dacă cineva este și Duhovnic, adică preot sau episcop și, în același timp, datorită smereniei și a curăției sale, a dragostei și a înțelepciunii sale înfocate spre Dumnezeu e și un Părinte harismat și teolog, atunci acela nu te spovedește mai mult sau nu te iartă mai mult decât părintele Gheorghe de la Afumați sau decât starețul Vasile, care nu sunt prea Sfinți, dar te ajută și te luminează prin rugăciunile și sfaturile sale dumnezeiești, ca să știi, în mod clar, ce să faci cu viața ta.

Însă, problema care se pune acum e următoarea: Și cine e Părinte harismat, duhovnicesc, mare teolog, cunoscător al finelor și perfidelor curse ale Satanei? Păi cine dovedește toate aceste lucruri în viața sa, în scrierile sale, în tot ceea ce emite pe gură.

Și Părinți harismați, care să fie și mari rugători și mari teologi și mari scriitori și mari filantropi și mari constructori de Biserici și mari de mari sunt puțini, sunt câteva unicate mult prea rare. Tocmai de aceea poți să îi confunzi sau să nu îi știi…datorită rarității lor.

Spre exemplu în teologia românească, Părinți harismați și mari teologi sunt Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Antim Ivireanul, Fericitul Dumitru Stăniloae, adică, care au avut, deopotrivă și viață duhovnicească bogată, intensă, dar și o teologie pe măsura dorului lor de Dumnezeu și, în același timp, în acord cu conștiința Bisericii Ecumenice, de pretutindeni.

Concluzia concluziilor:

1. Orice duhovnic iartă la fel, pentru că Dumnezeu ne iartă prin el.

2. Nu există Duhovnic mic sau mare, ci ar trebui să fie și să fim Duhovnici potriviți, smeriți, cu conștiința că suntem cu toții slujitorii netrebnici ai lui Dumnezeu și nu pașe de Vidin sau papi de Ravenna.

3. Adevăratul Duhovnic este și Părinte harismat și numai acesta, care e și una și alta, e adevăratul conducător și ochiul luminat de Dumnezeu, care conduce turma Bisericii.

Când lipsesc ochii, vai de unghiile de la picioare!

Cu fețe triste

zambeste, ca esti ortodox

Merg pe stradă, de parcă ar fi acasă. Sau merg pe stradă cu starea, cu o anume stare, pe care ar trebui s-o țină acasă sau pentru ei. Fețe triste, posomorâte, blazate, întunecate de complexele interne și de indiferență egoistă…și te ia: cu: Doamne, ajută! Am început să am aversiune față de Doamne, ajută!, numai pentru că, cei care mi-l zic…numai de Doamne ajută nu-mi urează.

Despre ce e vorbirea de acum? Despre blazarea, care se crede smerenie, pocăință, cuviință, înțeleaptă comportare în societate, în relații, la Biserică, pe oriunde, a creștinilor ortodocși și nu numai. Confundarea înegurării personale, a lipsei chefului de viață și de fapte eroice, marcante, cu starea de pocăință.

Însă pocăința e, când fața ta se spală cu har, când e luminoasă. Dacă am avea pocăință, așa, o jumate’ de litru…s-ar vedea, pentru că pocăința face să iasă iarbă din piatră seacă. Și pocăința naște descrețirea frunții, o reconsiderare a faptelor tale, atenție la detaliile vieții tale și ale cadrului în care te afli, pentru că nu poți să zici Doamne, ajută!, la infinit, oriunde te duci și oricui îți iese în cale.

O mai dai și tu în alți termeni, că d-aia e prea bogată limba română în nuanțe.

Deci, să fim cinstiți: nu orice față smeadă și ofticată, posomorâtă și ca pânzele lui Goya la culoare e…față cuvioasă și pocăită! Pentru că din ea, din această față emană contrariul.

În ruptul capului, un om care e pocăit, îndurerat în inima lui, care se vede primul din Iad, la subsolul subsolurilor Iadului, nu e tocsun, nu e nemilos, nu e avar, nu e prost crescut, nu e indiferent, dacă plânge cineva sau dacă e murdărie pe jos…Un om ca ăsta e sensibil foc, la tot felul de pervertiri ale cuvinelor, ale vieții, ale gândirii inimii.

Și noi, după 20 de ani de citiri de cărți sfinte, din belșug, tot n-am învățat, că Ortodoxia asa dumnezeiască e foc mare, e sfințenie și că, dacă te locuiește harul lui Dumnezeu se vede de la o poștă. Noi tot fariseizăm fața ortodoxului, tot o sulemenim cu ipocrizii de doi bani, de nici curvele nu ne mai suportă…

Că curva se boiește ca să atragă, să facă bani, că moare de foame. Dar noi pentru ce ne mascăm împuțiciunea din suflet? Ca să Îl mințim pe Dumnezeu, nu?, că Săracu Dumnezeu nici nu ne cunoaște pe noi…

Numai atât să ne gândim: pe cine vrem să mințim? Că atunci când vrei să îl minți pe altul, oricare ar fi el, acest altul, te minți pe tine. Și dacă un altul, vrea ca să ne mintă și se dă de Sfânt…e cedibil în faa noastră? Nici pomeneală!

Deci, dacă altul nu ne minte cu fața lui, de ce credem că noi o să luăm premiul Grammy cu falsa noastră mască de sfințenie?

Unde nu e, nu e! Iar unde e se vede, chiar dacă toți îl ocărăsc, îl denigrează și îl bagă în colț, în spate, pe respectivul om al lui Dumnezeu.

Toate comentariile audio, pe care le voi face pe baza teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, vor deveni un pachet voluminos, care va purta titlu (mi-a venit azi noapte ideea): Scrie, Dumitre, scrie!

Acesta e îndemnul pentru dv., pentru cei care trebuie să aveți față frumoasă, luminoasă, de Paști, netocsună, când vine vorba să vorbiți cu cineva pe stradă, la Biserică, acasă cu soțul, cu copiii și cu toată planeta:  scrie, Dumitre, scrie!

Scrieți peste tot, în toți oamenii, în toate situațiile, că aveți bun simț, că aveți frumusețe, că aveți minte ortodoxă, că sunteți frumoși! Scrieți cine sunteți cu adevărat! Nu vă uitați că oamenii sunt reticenți, că nu vă înțeleg, că nu vă vor!

Fiți ca apa, care cade pe piatră și care, până la urmă, face gaură în inimile oamenilor!

Nu vă lăsați convinși, că trebuie să vă fariseizați!

Nu vă lăsați convinși, că sunteți proști și neimportanți!

Nu vă lăsați convinși, că nu se pot face minuni și că Dumnezeu ne-a uitat!

O, nu, nu ne-a uitat!

El e atât de prezent, Împăratul a toate, că nu Îl mai putem vedea!

Trebuie să te retragi în bucurie, în iertare, în bun simț, ca să Îl vezi pe Dumnezeu, peste tot, cum Îți zâmbește din toate lucrurile și împreună cu toate lucrurile!

Finalul începutului

inceputul e un munte pe care tot sui

Pentru Tradiţia ortodoxă, ziua de 1 septembrie a fiecărui an este…prima zi a anului bisericesc. Adică 31 august e ultima zi a anului…şi 1 septembrie prima zi a noului an bisericesc, dar creştinii noştri nu prea mai ştiu asta. Doar cei mai râvnitori dintre preoţi vor face astă seară sau mâine o rugăciune de mulţumire înaintea Domnului, împreună cu o sfinţire mică a apei, ca să se bucure în faţa Domnului.

Adică un început de an bisericesc fad, fără strălucire, în comparaţie cu revelionul politizat, care nu reprezintă nimic pentru Biserică.

Accente schimbate în mod fundamental. Şi…în detrimentul Bisericii…

Pentru că finalul anului bisericesc ar trebui să fie o aşteptare a roadelor pământului şi un îndemn la o şi mai accentuată viaţă duhovnicească. Pentru că munca în vie sau în livadă, munca la stână sau în gospodării, cât şi la oraş, e o muncă ascetică, dacă e o muncă bucuroasă şi mulţumitoare în faţa Domnului.

Tot tradiţional, prima zi a anului bisericesc aminteşte de începutul propovăduirii Domnului. Începutul anului Domnului, cu alte cuvinte, este un început viu, real, puternic. Începutul e un început, pentru că e un început al schimbării. Şi schimbarea vine printr-o continuă auzire şi aprofundare a cuvintelor lui Dumnezeu, printr-o continuă înaintare în viaţa cu Dumnezeu.

Iată, toate s-au făcut noi! Acesta e cuvântul care ne întâmpină în această primă zi a anului bisericesc. O luăm de la capăt. Finalul anului, ca şi al vieţii, nu e o cădere în abis…ci un nou început. Şi începutul e un mare dar de la Dumnezeu: e darul vieţii.

Troparul zilei de 1 septembrie subliniază acest lucru: „a toată făptura Ziditorule, Cel ce vremile [vremurile / anotimpurile n.n.] şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne” [Cf. ***Ceaslov, ed. 1993, p. 657].

Vremurile şi anii vieţii noastre sunt puşi, hotărâţi, întru puterea Domnului, a Celui care ştie începutul, cuprinsul şi finalul fără final al vieţii noastre. Noi nu ne ştim începutul, decât după ce ni-l conştientizăm. Nu ştim ce lărgime are viaţa noastră şi nici nu ştim, când El ne va cere socoteală pentru darul vieţii şi al comuniunii.

Întru puterea Sa e…viaţa noastră. Şi viaţa noastră e ca un fir de păr…întru puterea Domnului: o existenţă atât de firavă, că este incredibil, că ne putem mândri, vreodată, cu existenţa noastră cea atât de infimă.

Întru şi din puterea Sa trăim. Prin puterea harului Său. Şi cununa, încununarea anului ce va fi, care acum începe, cât şi a vieţii noastre e o binecuvântare a Sa. Nu e un merit, ci un har!

Cununa anului…Cununa vieţii…Finalul cel fără de final…al bunătăţii Tale, Doamne! E vorba de mult har de la Stăpânul. Condacul zilei e tot hristologic şi Se referă la Hristos, ca Creator şi Proniator a toate: „Cel ce locuieşti întru cei de sus [între Îngeri şi Sfinţi n.n.], Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului” [ Cf. Ibidem].

De ce să binecuvinteze cununa anului…dacă El a făcut şi face toate? Pentru că Îi cerem să binecuvinteze şi să primească, cele pe care le-am făcut împreună cu El, prin puterea Sa, arătându-ne nu reci şi distanţi, ci mulţumitori şi aprinşi spre a-L lăuda şi a-L preamări, din mijlocul iubirii noastre.

Să primeşti, Doamne, efortul şi jertfa noastră! Să binecuvintezi cele pe care le-am făcut împreună cu Tine şi prin puterea Ta, Dumnezeul nostru!

Pentru că Dumnezeu e un Dumnezeu atent la detalii, căci detaliile sunt dragoste, sunt sfială, sunt umilinţă, sunt adâncime duhovnicească. La examenul duhovnicesc cazi sau te ridici prin detalii. Detaliul, grija la detalii vine din adâncimea iubirii şi a credinţei noastre în Dumnezeu şi în oameni.

Şi Dumnezeu crede în oameni! El Se încrede în noi, chiar dacă noi suntem de un pesimism incurabil. El crede în noi şi Se încrede, cu totul, în cei care Îl iubesc cu nespus dor. Tocmai de aceea durerile şi necazurile Sfinţilor nu sunt …până la sfârşit.

Finalul e un început fără sfârşit. Tocmai de aceea, ca să o iei mereu de la capăt trebuie să ai multă vitalitate, multă forţă, multă întărire din partea lui Dumnezeu, Care e viaţă din belşug, mereu nouă şi fără oboseală, fără necredinţă, fără pesimism.

Ca să nu renunţi…trebuie să fii robul lui Dumnezeu, Care nu Se lasă învechit, ci e mereu nou, mereu atractiv, mereu nespus de dorit, mereu incalificabil de bun şi de iubitor.

Vă doresc tuturor să aveţi un an nou, în care să simţiţi că vă înnoiţi, paradoxal, pe măsură ce trupul se învecheşte! Să vă înnoiţi duhovniceşte! Dumnezeu să vă dăruiască bucuria de a tresălta de viaţa Sa, de viaţa Sa veşnică, pentru ca să vedeţi, cum arată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!

O „gingăşie” nerecomandată

asceza palmierului

Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare [legături, închisoare]
Pre ceia ce-s chişavi [îndărătnici, răi] da-le-va strânsoare,
I-a pune movile ca şi în pustie,
Să şază mormânturi, pentru gingăşie.

Versurile sunt din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (Ps. 67, 25-28). Le-am evocat pentru că ne dau prilejul să adăugăm încă un termen la Dicţionarul nostru: gingăşie sau gingăşitură.

Într-un mod cu totul neaşteptat, gingăşie nu indică aici ceea ce ştim noi, ci este sinonim cu desfătarea, îmbuibarea, iubirea de plăceri.

Poate că sensul nu ar fi fost atât de evident, în contextul de mai sus, dacă Dosoftei nu ar fi repetat  – cu aceeaşi trimitere la nerăbdarea nesăţioasă a evreilor în pustie, când au cârtit împotriva Sfântului Moise – această sintagmă şi în Ps. 77, din care reproducem versurile 85-90:

Ca arina [nisipul] mării sta de multe
Pasări pregiur tabără nezmulte
De mâncară şi să săturară,
Şi gingăşitura nu-ş uitară.
Şi nu căuta că li-i gura plină,
Ce poftiia pepeni şi slănină.

Gingăşitura aceasta e un corespondent al unui termen mult mai bine cunoscut, moleşeala patimilor şi a plăcerilor, a iubirii de confort şi viaţă uşoară. Ambele contexte dosofteiene îl circumscriu însă în sfera lăcomiei de mâncăruri bune.

Un alt context, din Letopiseţul lui Grigore Ureche, ne lămureşte şi mai bine în privinţa a ceea ce înseamnă acest cuvânt:

[Moldovenii] le-au ieşit înaintea turcilor la Podul Înalt, pre carii i-au biruit Ştefan-vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul. Că întăi au fost învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor cei gingaşi [=graşi, bine hrăniţi]. […]

Gingaş era deci un om (sau chiar un animal) care trăia bine, bine întreţinut.

În Biblia de la Bucureşti [1688], gingaşii (substantiv) înseamnă mai marii cetăţii.

Sensul acesta negativ s-a pierdut în limba română modernă.

Page 1 of 35

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno