Cand creditezi prea mult o persoana

Poti sminti pe cineva si dorindu-i binele. Tu vrei sa iasa ceva bun din el iar el iti spune ca nu doreste mai mult, ci sa il lasi asa cum este. Ce poti sa-i faci? Il lasi asa cum este. Fiecare are dreptul sa ramana cum vrea sa ramana. Il poti ofensa pe cineva daca stii mai multe decat el, daca esti bun cu el, daca ii arati prea mult interes sau daca vrei sa il convingi sa fata lucruri care l-ar umple de har. Dar el iti vine si iti spune sa il lasi acolo unde este sau daca te-ai muncit ceva timp cu el, ca sa il faci sa se vada la suflet, el iti spune ca era mai bine sa il fi lasat acolo de unde l-ai luat. Adica nu e bine ca l-ai ajutat. Iti reproseaza ca ai fost bun cu el, ca ai fost ingaduitor cu el. Cu alte cuvinte, daca ii acorzi prea multa dragoste, vrea sa fii rau cu el, dintr-o dorinta demonica de autobiciuire voluntara.

Exista oameni care prefera sa sufere decat sa se vindece. Vor sa ii lasi acolo. Nu ai ce face: trebuie sa ii lasi in pace. Degeaba pe tine te doare inima. Degeaba crezi tu ca lui i-ar fi bine sa faca un anume lucru. Daca el nu vrea sa il faca, tot tu cazi de prost. Astazi am avut un caz de acest fel, in care am fost rugat sa il las in pace, ca el nu poate sa faca fata exigentelor mele. Si culmea culmilor era, ca singura mea exigenta era aceea ca sa comunicam cat mai mult, dupa cat putem si cand putem, dar sa comunicam. I s-a parut si asta prea mult: sa comunicam! Atunci sa nu mai comunicam, ca sa nu ne vedem pacatele si neputintele si ca nimeni sa nu ni le vindece. Sa fugim unii de altii, lingandu-ne ranile in cate un colt, de teama sa nu se vada ca suntem prosti, invidiosi, fricosi, incapabili de a vrea sa fim maturi sau incapabili de a ne asuma maturitatea foarte exigenta a nevointei crestine.

Se pare ca multi aleg contra-virtutea. Se pare ca multi nu prefera sa fie iubiti ci loviti, mintiti, excrocati, ca le place sa fie crezuti banali si sa se mandreasca ca sunt psihopati. Si credem ca in acest punct, cand ajungem aici, nu facem decat sa ne infigem intr-o realitate paralela cu realitatea, stand atarnati ca niste lilieci, de mandria pe care nu ne-o dorim niciodata ultragiata.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

A avea abnegatie de non-beligerant

Cum reactionam cand nu stim sa reactionam sau cand nu stim in fata cui reactionam? Cu un zambet indulgent sau printr-o dispozitie interioara care asteapta reactia partenerului de discutie in mod pacifist.

De multe ori se reactioneaza insitinctual la intrebari punctuale sau la reprosuri pe care le-ai putea primi frumos.

Ce te face sa te simti agasat? Tare personale. Impostura care nu tine de cald. O superficialitate marcanta. Un orgoliu solzos, o raie de orgoliu care nu te poate discupla in nici un fel. Sau pur si simplu, o dispozitie fricoasa fata de orice partener de discutie.

Pentru ce m-as simti agasat de o intrebare la care pot sa raspund cu ‘nu stiu’ sau pot sa dau un raspuns dupa posibilitatile mele? Pentru ce as dori in mod automat sa ma fac de ras, daca stiu ca nu sunt la inaltimea partenerului meu de discutie? Si pentru ce, totusi, as avea tendinta sa neg ce spune altul, daca eu tot nu stiu nimic din rapunsul pe care il neg?

Nu cred in complexe de nici un fel. Cred insa in presupuse inhibitii interioare, care se traduc cu nedorinta de a trece peste blocaje interioare, peste traume, peste intemperii dureroase ale vietii.

Putem da un exemplu plauzibil, in cazul copilului care si-a vazut bunica moarta si ii e frica instinctiv de morti si de inmormantari. La 7 ani e acceptabil acest blocaj, dar la 40 de ani mai este acceptabil? Nu! El trebuie sa se maturizeze trecand peste fricile peste care nu a putut sa treaca in copilarie, in adolescenta, in timpul maturitatii sale. Ceea ce poate fi acceptabil pentru un copil nu este acceptabil pentru un adult.

Trebuie sa invingem teama de necunoscut, de suferinta, de primire a noastra cu racela, teama de inaltime, claustrofobia aparuta din senin, non-apetitul pentru munca, emotiile si impulsurile necontrolate. Cu harul lui Dumnezeu si cu multa staruinta trebuie sa trecem peste tot felul de frici si de apucatori necontrolate, pe care le-am inmagazinat in trecut. Nu e de ajuns, pentru mine, sa imi spui ca ai o boala, o neputinta, ci trebuie sa imi spui si ce ai facut in mod real pentru remedierea ei cat de cat.

Daca nu ne-am luptat pentru a eradica ceva din noi ( ma refer la o eradicare duhovniceasca a neputintelor noastre) nu avem dreptul sa ne plangem ca suntem cum suntem. Un om matur nu poate fi scuzat ca e nesimtit, ca e mitocan, ca are apucaturi mahalagiste sau dorinta nestapanita de a-si omori adversarii din priviri. Este inacceptabil pentru un om matur, credincios sau necredincios, sa fie pueril la minte, incapabil sa isi exprime sentimentele, trairile, crezurile in mod cursiv.

Cand spunem ca avem experienta de viata trebuie sa ne referim la faptul ca avem un cuantum de intelegere de sine si de intelegere a lumii in care traim, care ne permite sa formulam o axioma comportamentala general valabila pentru om. Spre exemplu, cred pe cineva un om cu experienta de viata, daca ajunge in mod interior la concluzia, ca a fi respectuos nu costa nimic, ci arata noblete de caracter. Sau pe altul care ajunge la concluzia ca viata are sensuri profunde sau ca bunatatea e cea care ne vindeca.

Experienta de viata intra in experienta duhovniceasca, e parte integranta a ei. Asa cum voi detalia in cursul nostru de teologie mistica, experienta de viata este vestibulul, antreul pregatitor al vietii duhovnicesti. Si ce inseamna sa ai experienta de viata? Inseamna sa fii trecut prin tot felul de dureri, neajunsuri, persecutii, eforturi, griji etc. din care sa fii invatat adancimi de suflet si de caracter, necesare pentru induhovnicirea ta.

Daca examenele vietii tale, cataclismele tale si bucuriile tale au fost convertite de tine in momente de inteleptire personala si de multumire fata de Dumnezeu si de oameni inseamna ca am trait frumos. Daca din pacatele noastre am scos purtarea de grija a lui Dumnezeu si din bucuriile si implinirile noastre am scos iubirea Sa de oameni infinita inseamna ca nu am trait degeaba.

Iar daca din tot ce vedem si auzim si se petrece cu noi nu scoatem lucruri care sa ne ajute, sa ne zideasca, sa ne fortifice si ramanem la impresia ca viata e o continua revansa, o banala si stupida razbunare, pierdem toata frumusetea unui paduri ravisante, pentru ca noi suntem atenti la tantarii ce ne ciupesc copios. Eu ma uit la padure chiar daca ma dor muscaturile de tantari. Ma uita la frumusetea milei lui Dumnezeu cu noi, adica la padure, si nu la tantari, adica la tot felul de ispite, necazuri, dureri, rautati care ni se fac pe diferite cai. Ma dor nedreptatile, le privesc cu atentie, dar in mod fundamental, mai mult decat fundamental de fundamental ma uit la oportunitatile dumnezeiesti infinite pe care Dumnezeu ni le ofera si prin care ma simt implinit.

Gust harul lui Dumnezeu atat de plin si de bogat, pe care il primim acum si tanjesc dupa plinatatea lui. Trebuie sa fii nebun ca sa nu vrei sa fii fericit. De fapt nici nebunii nu vor sa fie nefericiti. Probabil ar trebui sa spun altfel: ar trebui sa fii de metal ca sa nu vrei sa fii fericit. Si fericirea e tocmai aceasta: sa ai o inima simpla, simplificata de patimi, curatita de patimi, o constiinta prietena noua, care sa nu ne mustre adanc, chinuitor si o bogatie de pace dumnezeiasca, de care sa nu vrem nicidecum sa ne despartim. Da, suntem predestinati la indumnezeire, la frumusete cu totii, la fericire. E conditia deplin umana, pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

Omul adevarat este cel plin de har, cel sfintit la trup si la suflet, si nu caricatura de om, care nu vrea sa-si admita neputintele, limitarile. Iar daca incerci sa fii prieten cu adevarul lui Dumnezeu, nu cred ca mai ai tendinta sa te bati cu oamenii, sa negi adevarul oamenilor, ci dimpotriva doresti cu nesat sa il cunosti. Cand esti ranit de acest adevar, de adevarul lui Dumnezeu, nu vrei vesnic sa te vindeci de el.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Iertarea ca bucurie

Trebuie sa iertam atata timp cat omul care ne-a indurerat priveste senin lucrurile, cand dovedeste ca totul a fost doar o tornada de moment. Cand stim sa ne vedem greselile si sa ni le recunoastem putem sa iertam si sa reprimim in cunostinta de cauza pe celalalt, pe fratele nostru, langa noi. Iertarea care ne bucura este iertarea care constata ca are de-a face cu un alt om, decat cu cel care ne-am suparat, cu putin in urma, pe un motiv intemeiat. Certurile care indreapta lucrurile, care smeresc sunt duhovnicesti.

Ca duhovnic, trebuie sa cert pe cei care au nevoie de certare. Nu pentru ca eu vreau, ci pentru ca ei nu isi revin prea repede. Esti pus in fata faptului de a fi dur cu fiii tai duhovnicesti, daca simti ca asta le va folosi bine de tot. Insa, sunt pus in situatia de a ma si bucura de ei, cand ei iau aminte, cand se trezesc, cand ne trezim si eu si ei, dintr-o ameteala duhovniceasca care nu ne facea bine deloc.

Relatiile duhovnicesti, relatiile dragostei duhovnicesti sunt traversate de multe seisme. Intr-o relatie de dragoste, de intimitate a duhurilor noastre, nu merge treba pana nu se spun adevarurile, toate adevarurile. Cand raman reticente intre mine si ei, cand nu exista sensibilitate, spovedania si relatia de sfatuire a mea, ca duhovnic, e lezata adanc.

Ori vorbesc unor garduri miscatoare, ori asist la momente de superficialitate agasanta. Patimile sunt superficialitati agasante. Intr-o relatie de duhovnic-fiu duhovnicesc aceste agasari sunt marile mele dureri, daca ele nu sunt recunoascute.

Insa fiecare spovedanie din inima pe care o primesc, pe care o ascult e bucuria mea si stiu ca e si bucuria lui Dumnezeu. Pe mine nu ma intereseaza pacatele lor, nu le contorizez, ci privesc sinceritatea lor, puterea de a se privi in ochi si de a ma privi in ochi. Daca ai aceasta putere, de a ma privi in ochi, dupa ce mi-ai spus pacatele tale, inseamna ca indreptarea ta in fata lui Dumnezeu este reala.

E o dumnezeiasca putere sa ierti, un mare har, si sa uiti repede durerile. Nu numai sa le uiti, dar sa il reprimesti pe celalalt, in viata ta, cu aceeasi fragilitate de suflet.

Mi se spune adesea ca iertarea e un chin, ca doresc sa ierte si nu pot. Pentru ca sa ierti trebuie sa incepi prin a incepe sa te rogi pentru celalat, prin a accepta ca el, celalalt, exista cu toate bunele si relele lui.

Iertarea, chiar cand nu iti este acceptata, e o mare victorie in inima ta. Chiar daca nu esti crezut ca l-ai iertat pe cineva, daca simti ca ai facut asta, cu harul lui Dumnezeu, inseamna ca poti sa te bucuri. Daca privind pe cineva, nu ne putem bucura de el, chiar daca el nu vorbeste, nu vrea sa vorbeasca cu noi, inseamna ca inca mai este un rest de neiertare in noi. Iertarea se face in fata lui Dumnezeu si inseamna sa dai un paste peste ce a fost.

Insa poti ierta pe multi, dar ei sa nu te poata ierta. Daca ai stiut sa ii ierti, ii poti accepta in mintea si inima ta, chiar daca nu vor nici macar sa te vada. Iertarea inseamna sa te bucuri de mila lui Dumnezeu, ca poti sa uiti, sa stergi pacatele din amintirea ta, dupa cum si El ni le sterge pe ale noastre.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Despre smerenie ca despre aer

Nu trebuie sa confundam termenii! A fi smerit nu inseamna a fi fraier, ci e o harisma a sfinteniei, a celui care crescand in sfintenie, nu isi da seama la ce simplitate si frumusete a ajuns, dar ea este detectata de cei din jurul sau. Una e sa ai o parere smerita despre tine, cand toate pacatele iti arata cine esti si alta e sa ai o parere smerita despre tine, cand avand o mare sporire, tu spui ca e un fleac. Smerenia dumnezeiasca, ca si bucuria dumnezeiasca, nu sunt cotidianitati de alcov, ci sunt urmarile unor mari suferinte, privatiuni, a unor iluminari dumnezeiesti cu duiumul.

Un om care acum incepe sa isi vada pacatele nu poate fi smerit, poate fi numai mai atent la sine. Cunoasterea de sine nu inseamna nici ea smerenie, ci inseamna inceputul detectarii inselarilor din fiinta ta. A fi inselat intru ceva, inseamna a crede un gand, a te increde intr-o idee, pe care tu o crezi buna, dar ea este satanica. Dau exemple de ganduri infipte in mintea noastra, care sunt ganduri demonice fara drept de apel: ideea ca avem haruri speciale, ca suntem de neinteles de catre ceilalti, ca suntem geniali, ca suntem de neinlocuit, ca suntem Sfinti etc.

Ideea ca suntem destepti pentru ca am citit sau ca noi gandim numai pentru ca avem studii inalte este iarasi o bagatela satanica pe care o credem fara sa o mestecam. Insinuarile satanice sunt atat de vechi in viata noastra, ca unii dintre noi nici nu mai stim cand am invatat sa mintim, sau sa plangem pentru ca sa primim o papusa sau sa furam, pentru ca ne place ce are celalalt.

Deci daca incepem sa ne vedem la idei nu ne-am smerit. Suntem pe cale de a ne smeri. Nici daca ne dam seama ca suntem cei mai pacatosi, mai curvari, mai mandrii, mai lacomi oameni ai pamantului nu ne-am smerit nici atunci. Nici daca ne impartasim si ne spovedim des, nici daca vedem des  manastiri .

Smerenia incepe sa apara atunci cand vedem lumina dumnezeiasca pentru prima data, cand avem primul extaz in viata noastra. De aici incolo incepe smerenia. Pana aici e o pregatire pentru smerenie.

Parintii duhovnicesti, adica purtatorii de Dumnezeu, apar dupa mai multe vederi ale luminii, dupa multe dureri, dupa multe ispite trecute cu bine, dupa multa cunoastere, rugaciune, sfintenie. Abia la ei vine smerenia, ca o harisma inalta, nu prea observata de prea multi. Pe Sfantul smerit il poti confunda mai tot timpul cu un om mandru, sucit, rau, autoritar si poti iubi pe unul care habar are unde sa te duca, dar are straie frumoase pe el, vorbeste mult si stie putine.

Smerenia nu e un premiu, nu e o decoratie, nu e o carte citita, ci o harisma, un dar imens ca di dragostea de Dumnezeu. Acum se cam confunda termenii, se dilueaza la culem si toata lumea pare ca stie.

De multe ori cei care par multora smeriti pozeaza intr-un fel anume, da bine la nestiutori, pentru ca, pentru cei din urma, a fi Sfant inseamna a sta teapan, a nu glumi niciodata, a se ruga tot timpul si, daca se poate, sa nu manance si sa nu se duca niciodata sa se spele sau sa-si faca nevoile.

Sfintenia ca si smerenia e cea mai naturala miscare, mod de viata a omului in har, prin har, inaintea lui Dumnezeu. Daca nu as fi vazut Sfinti in carne si oase as fi zis ca astia nu sunt oameni, cu supermani. Dar ei sunt oameni, insa nu impostori. Sunt oameni care sunt dintr-o bucata in relatia lor cu Dumnezeu, muncesc mult, se roaga in tacere, vorbesc cu putere, nu fac compromisuri si se nevoiesc cu intelegere.

Asa ca Sfintii nu apar din prostie si nici din intamplare iar smerenia nu este o floare la ureche, pe care sa o arati cand vrea cetateanul x si sa o dai jos, pana vine un alt curios, ca sa ti-o pui la ureche. Aceasta e una cu toata fiinta ta si daca ea exista in tine si nu o vad multi, inseamna ca nu au ochi sa o vada. Marturisesc ca trairea mea pe langa Sfinti m-a facut sa ma regasesc de-a binelea si sa pun lucrurile in ordine. Insa ordinea nu e sesizabila decat pentru ochii profunzi ai blandetii si ai cuviintei.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

1 33 34 35