Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [19]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 374-388.

***

Trebuie să medităm adânc la cuvintele Domnului. Ele ne dezvăluie adevăruri dumnezeieşti dar şi realitatea vieţii noastre sufleteşti.

Unii se întreabă dacă există sau nu suflet dar nu stau să se observe cu fineţe.

Cuvintele Domnului însă sunt categorice: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (In. 8, 34).

Oricine…nu numai unul sau doi.

„Tentaţia păcatului” e la modă astăzi. Se spune adesea: „e tentantă”. Și asta cu privire la o rochie, la o maşină, la o femeie.

Folosirea peiorativă a cuvântului nu are nimic de-a face cu cuvântul „ispită”, înţeles de noi, ortodocşii.

A fi ispitit înseamnă a fi momit, a fi atras spre păcat de vreun om, prin cuvinte sau gesturi sau de demoni, prin intermediul gândurilor şi a alunecării inimii spre rău.

A fi ispitit e una – iar momeala nu e păcat – pe când a fi tentat arată înţelegerea făcută în mine cu răul şi cu dorirea lui.

Mă tentează înseamnă vreau, pe când sunt ispitit înseamnă sunt atras, fără voia mea, la rău  sau nu doresc cu tot sufletul răul respectiv.

Conştiinţa mă mustră când aleg rău.

Chiar dacă mintea ne este înșelată de demoni – spune Sfântul Ignatie Briancianinov – inima le dă pe faţă minciunile[1].

Aleg răul – de multe ori din slăbiciune –  sau ne lăsăm conduşi de ideea că „suntem slabi”, pentru a nu mai lupta împotriva păcatului.

Abandonăm lupta pentru „un pic” de plăcere sau sperăm să găsim în păcat lucruri „bune”, „frumoase” pentru înţelepciune. Aşa arată autoînşelarea!

Dacă am fi atenţi la noi, atunci am observa în noi şi în ceilalţi sute de fapte făcute sub înrâurirea Satanei, care sunt mai mult sau mai puţin conştientizate.

„Autonomia” noastră, acel „ştiu eu”, ne aduce multe rele pe suflet. Ne întrebăm: de unde atâta plăcere, de unde atâta perversiune în noi?!

Ne plac tot felul de excentricităţi, suferinţa altora, mizeria, satanismul, anarhia dar ne dăm seama şi de cât de multe lucruri doreşte sufletul nostru, de câte poate el cuprinde.

Ne adâncim în rău. Găsim mereu alte faţete ale răului. Dar asta nu ne face să nu-l mai dorim dacă suntem stăpâniţi de rău.

Căutăm peste tot plăcerea, dorim să ne facem plăcere, până când ne dăm seama că nu mai putem trăi fără ea.

Devenim dependenţi de plăcere ca de aer. Ne afundăm în plăcere, uităm de demnitatea noastră, de ruşine, de bine şi de rău, ne ascundem, fugim…şi ne satisfacem poftele.

Cu cât mai multe pofte, cu atât mai multe cerinţe.

Dacă sexul e plăcerea primă şi lângă ea e şi băutura, sunt şi drogurile şi ţigările, atunci patimile noastre costă scump, sunt nişte patimi „scumpe”, greu de întreţinut.

Nu mai eşti liber, nu mai ai timp, pentru că trebuie să-ţi împlineşti poftele.

Crezi sau nu crezi în cuvintele Domnului, vrei sau nu vrei să le asculţi: nicio problemă. Le vei afla oricând la fel de imperturbabile şi ele îţi vor spune: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”.

De ce sunt rob? Îţi vine să strigi acest lucru împotriva Lui. Sunt liber!…Dar libertatea ta arată hidos.

„De ce se prostituează o femeie în vârstă?”, te întrebi. „Ca să aibă ce mânca”, îţi spun, „sau ca să demonstreze că e încă tânără”. Dar n-am dat răspunsul, care să cuprindă toată realitatea.

Poate vrea să se „răzbune” pe infidelitatea fostului soţ sau a actualului soţ. Poate vrea doar să „încerce” cum e. Poate e curioasă. Poate vrea să-şi împlinească vechile „vise”.

A vorbi despre o patimă înseamnă a vorbi despre o durere a sufletului şi nu pentru a blama pe cineva.

Literaţii îşi pun astfel de întrebări şi încearcă să le rezolve. Dar oamenii duhovniceşti pot explica mai amplu aceste traume. Ne-am învăţat să găsim răspunsuri scurte şi simple la toate întrebările, dar unele necesită multe aprofundări pentru a ajunge la concluzia, că abia suntem la început cu explicaţiile şi că nu ştim să mergem mai departe.

O femeie în vârstă, care se prostituează, poate fi şi o femeie nefericită, care umblă după un ideal al dragostei, acolo unde acesta tocmai se întunecă.

Plăcerea pentru păcat, dorinţa nebună după sex, după a face sex, ascunde o mare nefericire. Pentru că nu eşti împlinită sufleteşte, umbli după excitarea simţurilor, a trupului, a pielii.

În loc să vedem într-un asemenea caz o „imposibilitate”, ar trebui să acceptăm că o asemenea fiinţă suferă imens.

Ea poate face sex cu aceeaşi seriozitate cu care altcineva s-ar ruga. Și prin aceasta nu spun că mobilul rugăciunii e plăcerea sexuală – Doamne fereşte! – ci faptul, că pentru ea sexul e un lucru foarte aparte, prin care crede că îşi capătă „împlinirea”.

E foarte greu sau imposibil să găseşti o prostituată care, în acelaşi timp, să aibă o viaţă legată de voia lui Dumnezeu.

Ele simt un gol imens sufletesc, sunt singure, fără credinţă vie, fără un cuvânt bun şi trupul celui cu care ele fac sex reprezintă o prietenie – poate uneori, singura prietenie – cu „căldura” lumii acesteia, cu viaţa ei.

De câte ori mă gândesc la nefericirea acestor femei simt o mare răceală în suflet, aidoma unui pustiu rece şi trist.

Criminalul care ucide sau trebuie să ucidă, puşcăriaşul recidivist, hoţul „de profesie”, mincinosul „practicant”, cel care delapidează sume imense de bani, beţivul notoriu, ateul fără scrupule sunt oameni singuratici, nefericiţi, trişti, care fac din rău, din păcat, o „plăcere” a vieţii…şi cu toţii fug de durere.

Unii acceptă dureri, torturi, flagelări pentru plăcere dar nu acceptă să lupte până la sânge cu păcatul, cu patima din ei.

A lupta cu patima e mai dureros şi mai chinuitor decât a suporta torturi, pentru că trebuie să lupţi cu smerenie și cu realități interioare, cu propriile tale obișnuințe rele.

A lupta cu patima înseamnă a lupta duhovniceşte. Înseamnă a chema în favoarea slăbiciunii tale mila Prea Sfintei Treimi.

Sunt rob păcatului. Dacă sunt rob al lui, atunci nu sunt liber. Pot trăi „bine”, cu situaţie financiară bună dar să nu mă simt bine.

Mi-e frică de ceilalţi, de despărţiri, de singurătate şi, mai ales, de moarte. Gândul morţii te poate înnebuni, te poate teroriza cu multă putere.

„De ce aşa?”, ne întrebăm. „Unde vom ajunge?”.

Atâtea crime, violuri, furturi, fărădelegi…Dar nu observăm nefericirea, nefericirea oamenilor.

Poţi păcătui nu numai din plăcere, ci şi din disperare, din sărăcie, obligat de altcineva, din dragoste pentru altul, din curiozitate, din nebunie, din frică, din faptul că e „la modă”. „Una mică şi fără lovele”, vorba cântecului.

Fără să-ţi dai seama, ca-n filme, ucizi pe cineva sau poţi să te afli în postura de a fi ucis de către un altul.

Exploatăm păcatul, ne jucăm cu el, ni-l imaginăm, râdem de el, îl prezentăm ca pe ceva „bun”, „frumos”, „vrednic de dorit”.

Dar suntem robii lui. Ai lui, ca păcat cuprinzător dar şi ai fiecărui păcat în parte.

Domnul a spus „păcatul”, pentru ca prin acest nume să le cuprindă pe toate.

Ca să diseci un păcat îţi trebuie mult timp şi multe cuvinte și multă străvedere a vieții interioare, mult har, multă experiență dumnezeiască. Iar cei care nu sunt familiarizaţi cu acest gen de disecţie duhovnicească se înspăimântă în primul moment.

Însă această disecare a păcatelor și a patimilor e materia de studiu, e ceea ce se petrece, conținutul discuțiilor în cadrul cercetării gândurilor, adică în relația dintre Părinte duhovnicesc și ucenic.

Pentru că Părintele duhovnicesc, omul plin de teologie și de experiență duhovnicească transmite ucenicului său tocmai acest lucru: înțelegeri teologice și soluții pentru patimi.

În cărţile Dumnezeieştilor Părinţi acest fel de disecţie merge până la disecări microscopice ale păcatului.

De aceea, poţi auzi glasuri care spun: nu ştiam că aceasta e un păcat sau că acela e un păcat. Și au dreptate!

Pentru că păcatul trebuie privit cu lupa minţii, într-un mod foarte atent, cu muștă seriozitate, pentru a fi detectat ca microb, care atacă sistemul nostru imunitar.

Și pentru ca să înțelegi ce gând, ce simțire, ce mod de a fi nu e propriu vieții ortodoxe ai nevoie de un om care să fi înțeles, în mod practic, toate aceste lucruri de mare subtilitate.

Când cunoaștem mulţimea păcatelor și ne vedem bonavi de toate ne cam trece pofta de a ne lăuda cu „performanţele” noastre duhovniceşti.

De aceea, demonii nu îi lasă pe oameni să citească cărţile Sfinţilor Părinţi, pentru ca să nu le descopere cursele lor multiple.

Cărţile Sfinţilor Părinţi – chiar dacă mulţi nu mă pot crede – sunt mai uşoare decât paginile Sfintei Scripturi. Aici, analizele sunt mai aproape de noi decât abisul Scripturii.

Cărţile Sfinţilor Părinţi sunt o introducere în înţelegerea Sfintei Scripturi.

Însă astăzi mulți cred invers, din păcate: că Sfinții Părinți sunt mai grei decât Scriptura, când aceștia au comentat Scriptura și Tradiția ca pe marile lor cărți de cunoaștere.

Înţelegem cu greu ceea ce trebuie să facem pentru că nu admitem din prima propria noastră stare de păcătoşenie.

Ceva foarte important pentru viaţa duhovnicească e continua cercetare de sine şi încercarea de a-ți răspunde la întrebările cele mai neplăcute ale existenţei tale şi ale lumii întregi.

Greşim când credem, că în viaţa duhovnicească e deajuns să ne vedem păcatele în mod abstract, numai faţă de noi, fără să vedem totalitatea lor, răul lor la scară universală.

Un păcat văzut numai în mine e un păcat minimalizat. Sau un păcat văzut numai de mine în mine e un păcat, pe care cred că nu-l mai vede nimeni.

De aceea, în viaţa de zi cu zi, tenebrele noastre interioare îi ating şi pe cei de lângă noi, făcându-le răul şi mai rău sau întunecându-le bucuria.

O informaţie privită la televizor sau ascultată la radio, un film porno sau cu morți în serie, o ceartă pe stradă, o nedreptate făcută cuiva nu rămân fără urmări în noi.

Cum răspundem interior la toți aceşti stimuli?!

Ce se produce în noi, ce schimbări se produc în noi și de ce profunzime?!!

Sunt tot atâtea răspunsuri, câţi oameni sunt. Tocmai atunci ne dăm seama de unitatea noastră, când acceptăm că fiecare problemă, că aceeaşi problemă are conotaţii personale în fiecare în parte.

Ne influenţăm reciproc.

O privire a ta mă poate cutremura iar un gest al tău, mă poate umple de poftă. Acelaşi gest poate însemna mai multe lucruri deodată iar ceea ce dai de înţeles este cu mult mai defavorabil uneori decât fapta însăşi.

Robi păcatului…

Munceşti pentru păcate crezând că munceşti pentru tine însuţi.

De ce există atâta răutate? Pentru că ne manifestăm slăbiciunile ca şi când ele ar fi propria noastră putere.

De ce ne place păcatul? Pentru că nu ne place. Și pentru că nu ştim sau nu vrem să luptăm împotriva lui.

De ce insultăm atât de mult o prostituată sau un homosexual sau un om ajuns în mizerie? Pentru că ne credem „drepţi”, „nepătaţi”, „probi”, „demni” deşi suntem robi păcatului.

Astăzi ni se cere să fim „deschişi”, „liberali”, „înţelegători” cu „noutățile” de tot felul.

Ni se cere să înţelegem „libertatea” sexuală, tradiţiile, obiceiurile, comportamentele fiecărei etnii şi grupări religioase în parte.

Ni se cere să fim „toleranţi”. Dar cuvântul se foloseşte, iarăşi, în mod peiorativ.

Pentru că a fi tolerant cu păcatul şi cu părerile altuia nu înseamnă a nu le discuta sau a le minimaliza efectele personale și sociale. Ci a fi tolerant înseamnă a înţelege situaţia existentă cu multă pătrundere şi a discuta despre această situaţie concretă într-un mod real şi cu urmări vizibile.

Trebuie să ne familiarizăm în mod faptic cu drogaţii, cu proxeneţii, cu prostituatele, cu delincvenţii, cu manifestări religioase și sociale abracadabrante pentru că aceştia au ales anormalitatea, pe care noi nu o dorim dar…ea, această viață anormală e o viață socială și e prezentă, lângă noi, la tot pasul.

Trebuie să acceptăm faptul, că alții trăiesc și gândesc și vor altceva decât noi. Însă a accepta realitatea lor nu înseamnă să ne familiarizăm cu păcatele lor devenind ca ei.

Trebuie să acceptăm că ei există în sensul: să nu îi mai ignorăm.

Trebuie să ne rugăm pentru ei şi să-i ajutăm să-şi dea seama, într-un fel sau altul, de minciuna în care trăiesc. Aşa se procedează din punct de vedere ortodox!

A nega o realitate de facto înseamnă a-ţi însuşi o atitudine ipocrită şi puritanistă.

A sta departe de ea, a nu o cunoaşte – pentru că nu te interesează astfel de oameni – înseamnă a-i discredita pe fraţii tăi şi a-i socoti inferiori ție.

A nu face nimic pentru astfel de oameni răniţi de păcate înseamnă a nu lua aminte la tine însuţi, crezând că tu trebuie să stai impasibil, când alţii sunt căzuţi din bine.

Impasibilitatea şi nesimţirea nu sunt trăiri ortodoxe, după cum nu sunt nici aroganţa, ipocrizia, superioritatea trufaşă sau meschinăria.

Trebuie să te întrebi, să-ţi pui întrebări dar la Domnul să ceri răspunsul. Lui trebuie să-I ceri, în mod smerit, răspunsurile la nedumeririle tale.

Când stai lângă Domnul nu-ţi dai seama cât de greu trăiesc cei care fug de El. Dar când ai fost în iad, când şi tu ai coborât în iadul păcatului, atunci orice suflet care suferă te face să suferi.

E un lucru minunat acesta, când gândim la câte dureri înmagazinăm în noi într-o viaţă de om.

Citim atâtea, răbdăm atâtea, trecem peste atâtea piedici…pentru că Domnul Hristos ne face să învingem mereu, să ne învingem mereu.

Ajungem să facem ceea ce n-am fi crezut că suntem în stare să facem.

Cu Domnul, tot ceea ce ni se părea respingător cândva – pentru că erau smerite – ajungem să le trăim şi să ne bucurăm de ele.

Ni se par bune acum barba, părul, cuviinţa, omenia, smerenia, iertarea, cuminţenia. Iubim tăcerea, rugăciunea, cântarea cuvioasă, liniştea, contemplaţia. Ne bucură pacea, înţelegerea, dragostea, buna vieţuire între oameni, întrajutorarea, jertfirea de sine.

Nutrim gândul mântuirii pentru toţi, ne iertăm duşmanii, îi iubim şi ne rugăm pentru ei şi nu dorim să întristăm pe nimeni.

O, asta e minunea vieţii după Dumnezeu! Dumnezeu ne umple de harul şi de toată pacea Sa!

*

Mă opresc la Rom. 2, 15-16. Acest text e folosit adesea de noi pentru a prezenta legea morală naturală.

Cei ce aud legea, nu se fac drepţi la Dumnezeu pentru că o aud, ci pentru că o împlinesc. Deci dacă împlineşti legea lui Dumnezeu devii drept, un om drept în faţa lui Dumnezeu.

A fi drept înseamnă a fi credincios şi aceasta în tine însuţi. Nu e vorba de o dreptate exterioară ca în protestantism, ci de o dreptate prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti.

Cei Drepţi şi Legea sunt cei ai Vechiului Testament.

Iar versetul al 14-lea începe să ne vorbească despre legea morală naturală.

Păgânii nu erau sub Legea mozaică, dată prin Sfântul Moise. Ei nu aveau Legea dată pe Sinai.

„Dar din fire fac ale legii” lui Dumnezeu dacă trăiesc potrivit legilor firii date de Dumnezeu.

Şi ei, păgânii, cât şi cei ai Vechiului Testament aveau legea morală naturală în inima lor. Ambele tabere puteau să trăiască conform voii lui Dumnezeu: unii după prima lege a lumii, alţii după a doua.

Iar între cele două nu există o contradicţie, pentru că ambele vin de la Dumnezeu.

Păgânii nu au lege dar sunt lege pentru ei înşişi. Conştiinţa lor le dictează ce să facă. Ei au fapta legii scrisă în inimă. Au lumina dată de Dumnezeu în minte, care îi poate face să despartă binele de rău. Lumina minţii, a înţelegerii…

Conştiinţa îi judecă pe păgâni iar propriile lor înţelegeri, ceea ce au dedus ei, îi învinovăţeşte sau îi disculpă în ziua Judecăţii de Apoi. Atunci Dumnezeu va judeca.

Atunci se vor judeca „cele ascunse ale oamenilor”. Ce au în inimă oamenii.

La Mt. 25 aflăm coordonatele Judecăţii subliniate în faptele morale ale oamenilor, pe când aici, la Rom 2, 16, se vorbeşte despre o luare în consideraţie şi a lucrurilor de taină ale inimii.

Două texte scripturale complementare. Se vor judeca faptele dar şi mobilul lor. Cele ascunse se vor cunoaşte.

Sfântul Pavel vorbeşte adânc şi lapidar. Ceea ce spune despre legea morală naturală trebuie aprofundat.

Nu se spune concret, ad litteram, că Dumnezeu e şi autorul legii morale naturale, ci numai că fapta legii le-a fost scrisă în inimi păgânilor.

De cine? De El, în mod indiscutabil.

A scrie în inimă înseamnă a pune în inimă prin harul Său.

În manualul de Teologie Morală din 1979 există următoarea definiţie: „Legea morală naturală este, prin urmare, lumina inerentă firii omeneşti, prin care omul credincios cunoaşte ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, sau este cunoaşterea pe care Dumnezeu ne-o împărtăşeşte prin însăşi natura noastră, pentru a face binele şi a evita răul[2].

Pare uşor de înţeles…Dar e foarte greu de delimitat – sau nici nu se poate delimita – această realitate intrinsecă.

Firea omului – după versetul al 14-lea – le face pe cele ale legii sau e conformă cu ea, în esenţă, cu voia lui Dumnezeu. Între fiinţa noastră şi voia lui Dumnezeu nu e un antagonism.

Dacă s-ar cerceta paginile Sfântului Maxim Mărturisitorul în această problemă, cred că s-ar face mai multă lumină.

Păgânii nu sunt sub imperativele legii vechitestamentare dar firea lor, conştiinţa lor, le impune normalitatea, firescul.

Cu alte cuvinte, cu cât eşti mai aproape de ce îţi spune conştiinţa, cu atât vezi firescul şi normalul vieţii.

Pentru că pot prinde gustul firescului, păgânii aceştia arată că stau şi ei sub lege, sub legea primordială, care e universală.

Ei nu au legea scrisă pe pietre, pe foi de papirus, pe plăci de bronz sau de aur, ci în inimă. Adică acolo unde trebuie să se împlinească şi faptele legii, ca să fii Drept, Sfânt al lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Legea Vechiului Testament trebuia interiorizată iar legea firească a păgânilor trebuia exteriorizată prin acţiunile voinţei sufletului.

Păgânii trebuiau să se unească cu binele firii iar iudeii să-l personalizeze. De fapt, şi unii şi alţii trebuiau să îşi improprieze binele, normalitatea.

Astăzi, unii neagă normalitatea, firescul şi spun, că nu putem ştii ce e normal să facem.

Tot vorbindu-se despre subiectivism, subiectivitate, s-a ajuns ca acest cuvânt să fie înţeles inexact și anume ca: individualism, separatism.

Oamenii se separă unii de alţii şi vor să arate că nu există nicio normă obiectivă, niciun firesc, nicio normalitate, ci numai „iniţiative” singularizante.

Dar, din noi, ţipă firescul. Trebuie numai să-l acceptăm şi să nu ne îmbătăm conştiinţa cu tot felul de minciuni „la modă”. De fapt moda nu ne lasă să ne comportăm normal şi nu neştiinţa!

Simţim ce trebuie să facem şi alegem contrariul sau nu alegem tot ceea ce ne spune conştiinţa să alegem.

Sfântul Pavel ne arată aici, că legea morală naturală nu e dezvăluită în mod impersonal acestora, ci le este arătată chiar de mărturia conştiinţei lor şi de deducţiile raţiunii lor.

Conştiinţa vorbeşte despre lege.

Raţiunea vorbeşte despre existenţa moralităţii, a faptelor personale bune.

*

Citind din Demonii lui Dostoievski[3] mi-am dat seama ce trebuie să facem pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Nu mi-am pus până acum problema de faţă sau nu mi-am dat seama, n-am conştientizat ceea ce s-a întâmplat cu mine în acest sens.

Scriitorii se chinuie să intre în fiinţa personajelor, să deceleze aspiraţiile lor, motivele pentru care fac anumite lucruri, resorturile interioare ale afirmaţiilor lor, caracterul lor în definitiv.

Acest lucru trebuie să îl facă şi orice creştin ortodox în fiinţa lui. Trebuie să ne analizăm scrupulos, în detaliu, fără a face din detaliu o manie persecutoare sau să ne dereglăm mental.

Cunoaşterea de sine presupune o privire a noastră în lumina voii lui Dumnezeu.

Cu cât ne privim mai adânc, mai atent, cu atât înţelegem ce trebuie să vindecăm. Lupta cu patimile din noi înşine are nevoie de o trecere a lor, personală, în revistă.

Trebuie să vezi de unde, pentru ce, din ce cauză, ele, patimile, sunt în tine şi te provoacă la rele.

În manualul din 1979 de teologie morală se spune, că există o conştiinţă psihologică în om, alături de conştiinţa morală şi că aceasta se ocupă numai cu efuziunile eu-lui propriu.

Adică scriitorii pot fi nişte psihologi remarcabili fără însă a fi şi nişte moralişti remarcabili.

De fapt, orice ortodox care se despătimeşte trebuie să fie ager şi fin psiholog şi moralist în acelaşi timp.

În zona artei putem găsi adevărul împănat cu minciună când e vorba de cunoaşterea vieţii sufleteşti.

Oricât ar părea de „geniali” şi de „mari” artiştii, literaţii, dramaturgii, poeţii, tot Sfinţii Părinţi spun cele mai sincere adevăruri în ceea ce ne priveşte.

De aceea, când citiţi cărţi neteologice fiţi atenţi la sensul şi conţinutul lucrărilor şi fiţi circumspecţi în ceea ce le priveşte, pentru ca să nu culegeţi moarte în locul vieţii.

O idee greşită, crezută cu tărie, îţi strică sănătatea sufletului. Adesea ţinem de bune gânduri, păreri, intenţii neverificate în lumina înţelegerii întru Duhul Sfânt şi prin acestea batem pasul pe loc în ceea ce privește creşterea noastră duhovnicească.

Patimile autorilor de romane se răsfrâng, în mod evident, în scrisul lor şi ele ne influenţează şi pe noi.

Dar pătrunzând în fiinţa noastră intimă, ca într-un tărâm necunoscut, găsim aceiaşi monştri hidoşi ca în romane, şi unii, poate şi mai fioroşi.

Autorii de romane se „exorcizează”, se eliberează de  rău scriind. Pe când noi ne eliberăm de patimi privind patimile proprii cu ochi pătrunzător şi luptând, după sfaturile Sfinţilor Părinţi, împotriva acestora.

A te cunoaşte pe tine însuţi e un lucru greu, anevoios. Cere multă osteneală. Cunoaşterea adevărată de sine duce la smerenie, la multă umilinţă şi la adevărata frică de Dumnezeu.

A te cunoaşte pe tine e o totală desconsiderare a vieţii tale, o transformare a ta cu totul.

După o astfel de chirurgie spirituală nu te mai recunoşti: pentru că cel ce erai odată a murit.

A vorbi despre o patimă cu tine însuţi înseamnă a scrie zeci de pagini de roman într-o singură zi.

Disecarea unei patimi ne face să scriem zeci de romane într-o viaţă, pe care nu le păstrăm până la urmă nici măcar în amintire, ci le lăsăm să se afunde în abisul sufletului nostru. Scriem fără să scriem.

Gândurile, raţionamentele, deducţiile noastre, analizele noastre ar părea „teribile” pentru un autor de romane dar pentru noi ele reprezintă munca grea a despătimirii.

Dumnezeu ne luminează mintea şi noi înţelegem multe dintre încorsetările patimilor, care altfel ne-ar rămâne total necunoscute.

Oamenii îi privesc pe oamenii duhovniceşti din afară, neştiind ce tranşee sapă în ei, ce lupte duc pe fiecare secundă, de câte forţe rele sunt împinşi spre hău.

Viaţa după Dumnezeu e grea. Numai harul Său ne-o face uşoară.

O, Doamne, ajută netrebniciei mele celei multe!

*

Psalmii Sfântului David și ai celorlalți autori sunt o frumuseţe răscolitoare, o rugăciune adâncă, un strigăt de durere, o conştiinţă acută.

Ei te previn, te învaţă, te educă, te fac să te rogi, te cufundă în tine, îţi arată cum eşti, cine eşti, ce trebuie să faci, unde să mergi, la cine mergi, pentru cât timp mergi acolo. Ei sunt frumuseţea credinţei, a umilinţei şi a iubirii de Dumnezeu.

Ei încep cu fericire, cu acest cuvânt: „fericit” şi se termină cu „Domnul”, pentru a arăta că nu eşti fericit decât în Dumnezeu.

„Fericit Bărbatul” – spunea Sfântul Augustin al Hipponei în comentariul său la Psalmi – văzând în Bărbat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Hristos Domnul.

El e Bărbatul. Iar cei care sunt ai Lui, indiferent de sex, vârstă sau etnie sunt bărbaţi ai credinţei, adică cei care au rezistat şi rezistă în faţa păcatului, a răului.

Sunt fericiţi nevoitorii pentru Dumnezeu. Ei sunt numiţi fericiţi, pentru că sunt fericiţi.

Ei, cei care nu au umblat cu păcătoşii, cu demonii şi cu cei care seamănă rele sunt fericiţi.

Domnul e fericirea lor. Bărbatul fericirilor, Hristos Însuşi e fericirea lor.

Cel care a rostit fericirile era El Însuşi posesorul tuturor acestora şi tot El este Cel care îi umple de fericire pe toţi cei care se pocăiesc.

E fericit aici nu numai cel care n-a umblat în sfatul celor răi ci, implicit, şi cel care a renunţat la acest sfat, la această punere la cale a răului. Hristos n-a umblat în sfatul necredincioşilor (Ps. 1, 1).

El nu a stat în calea celor ce păcătuiesc, pentru că păcat nu a avut şi nimeni nu-L poate vădi de păcat.

Nu a stat pe scaunul celor ce hulesc – pentru că aceia stau şi aşa pe un scaun nemeritat – ci S-a suit de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl pentru a domni peste toţi şi ca om.

El nu a umblat, nu a stat şi n-a şezut în rău, în păcat.

Cei care umblă după rele, stau în rău împotriva conştiinţei lor. El a vorbit cuvintele mântuirii, cuvintele vieţii veşnice.

*

„Unii nu se vor apropia tremurând, ci îmbrâncindu-se, lovind pe alţii, pleznind de mânie, ţipând, blestemând şi necăjindu-se cu cei din jur într-o mare confuzie”.

Uneori observăm şi astăzi astfel de comportamente reprobabile.

În loc să ne urcăm pe „aripile Duhului…noi ca şerpii ne tărâm pe pământ şi mâncăm murdărie”, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfârşitul predicii sale îl prezintă plecarea lui Iuda de la Cină aidoma plecării ortodocşilor mai înainte de binecuvântarea finală a Sfintei Liturghii.

O predică – ca toate predicile sale de fapt – memorabilă.

Tratarea temei e făcută cu multă pătrundere şi atenţie iar partea practică atinge dureri ecleziale, comunitare.

Îmbulzeala fără sens şi neacordarea atenţiei cuvenite Sfintei Liturghii sunt taxate prompt şi pe drept motiv.


[1] Parafrază la *** Despre vedenii, duhuri şi minuni, Ed. Sofia, București, 2002, p. 165. Textul e următorul: „Duhurile viclene sunt date în vileag de inimă; mintea nu este îndeajuns pentru acest lucru”.

[2] ÎPS Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol I, Morala generală, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 104.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 354-374.

***

Cu cât renunţăm la noi, cu atât ne îmbogăţim în dragostea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a aproapelui nostru, a semenului nostru.

Ne simţim bine să dăm, pentru că devenim tot mai mult oameni, tot mai mult după chipul lui Dumnezeu.

Devenim sensibili la durerile şi necazurile tuturor, pentru că-i considerăm suflete care suferă, ce tânjesc după alinare şi ajutor.

Dar fericirea de a dărui nu se poate exprima în cuvinte. Ea e trăită efectiv şi mai puţin exprimată.

A o exprima înseamnă a spune, în ultimă instanţă, prea puţin din aceasta.

Răutatea însă nu ne bucură realmente. Ea ne închide, ne face opaci pentru calităţile, aspiraţiile, nevoile şi suferinţele celorlalţi.

Pe când, milostenia şi dragostea sunt o punte reală, de legătură între oameni, răutatea dinamitează şi aruncă în aer această punte dumnezeiască.

Devenim izolaţi şi nepăsători unii faţă de alţii, dacă privim numai la noi. Dacă ne idolatrizăm, ceilalţi devin obiectele propriei noastre slăbiciuni, pe care noi o considerăm propria noastră „forţă”.

Ruşinea piere din noi și dintre noi.

Prietenia nu mai e decât un aranjament profitabil.

Tot ce e sfânt se perimează, devine caduc, neatrăgător în inima contemporanilor noștri.

Şi fuga mare e după plăcerea de a trăi lejer, nestingherit dar totuşi singuri şi tânjind după o lume ideală sau după o afecţiune impersonală.

Neraportarea la ceilalţi ca la nişte egali, distruge echilibrul social al acestei lumi. Societatea nu mai e a tuturora ci a unora mai mult iar a altora mai puţin sau chiar deloc.

Tindem să ne auto-excludem reciproc.

Nu mai respectăm valori.

Nu mai avem idealuri.

Mulţi, nu mai tindem spre nimic.

Dar toate acestea sunt ceea ce nu trebuie să fim noi. Sunt nedesăvârşiri personale.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Când omul ajunge la conştiinţa să îşi facă cruce pentru a fi pusă pe viitorul său mormânt, realizează că aceasta, crucea, înseamnă renunţarea, mai mult sau mai puţin dureroasă, la sine însuşi.

Crucea aceasta îi arată că trebuie să renunţe la viaţă. Îi arată că viaţa mai e doar pentru scurt timp.

Şi tocmai din această cauză, crucea îi indică, că trebuie să se despartă de ceilalţi în pace şi în iertare.

Crucea nu cere răzbunare, ci iertare.

Trebuie să moară omul. Omul e muritor. E trecător ca frunza şi ca iarba, repede trecător.

Şi pentru că îşi face cruce de viu, de când este încă în viaţă, aceasta îl arată ca pe un biruitor al său şi nu ca pe un învins.

Cine nu iubeşte Crucea, n-a înţeles sensul adânc al ei: viaţa. Deşi Crucea e moarte, dacă este acceptată de bună voie, ea rodeşte viaţă, viaţa veşnică.

Şi la mormintele noastre stă crucea, stă semnul încrederii neabătute în înviere.

Ai renunţat la tot prin cruce şi te-ai închis în mormânt. Mormântul pare o uitare de sine profundă – nu în sens neoprotestant, ci în sensul că trupul se descompune în pământ, datorită despărţirii lui de suflet – dar el se va deschide în ziua învierii.

Sufletul nu doarme! El e viu…dar trupul se odihneşte. El se odihneşte, chiar dacă îl vedem descompunându-se şi mirosind urât sau bineînmiresmat.

Învierea va fi un rod al învierii Domnului dar fiecare va învia, după faptele lui, spre viaţa veşnic fericită sau spre viaţa veşnic nefericită.

Şi omul binecredincios meditează la crucea lui.

A dus el crucea şi în sine însuşi? Întrebarea aceasta ar trebui să încolţească şi în noi. Ea ar trebui să ne trezească din somn, dacă încă nu ne pasă de veşnicia noastră. Să nu uităm: noi nu avem numai viaţă, ci şi viaţă veşnică!

*

Suficienţa e stagnare, e mama prostiei. Din cauza acesteia n-am învăţat şi n-am înţeles nici lucrurile cele mai simple.

Dacă ne-am oprit la un înţeles, ne-am atrofiat, am murit. Înţelegerea e infinită şi cine crede că o stăpâneşte şi o posedă în întregime e ca un om care se minte pe sine, cum încă mă mai mint şi eu, păcătosul.

Sensurile duhovniceşti ale acestei lumi sunt nesfârşite, căci Logosul dumnezeiesc e bogăţia şi izvorul inepuizabil al lor. Trebuie să înţelegem şi să aprofundăm continuu raţiunile lucrurilor, ale Sfintei Scripturi, ale fiinţei personale. Trebuie să muncim zi de zi, clipă de clipă. Truda noastră e plină de bucurii infinite.

Simt că trebuie să adâncesc pe fiecare zi spusele pline de har ale Sfinţilor Părinţi. Dorul după această muncă mă mistuie cu putere. Simt o sete continuă după harul lui Dumnezeu, fără potolire. Acolo sunt apele harului!

O, ce dulce e iubirea Ta, Dumnezeule! Inima mea tânjeşte de darul Tău şi după bogăţia slavei Tale! Ajută-mă, călăuzeşte-mă, învaţă-mă să Te iubesc, Dumnezeul meu! Inima mea e plină de dragostea Ta, cu toate păcatele şi ticăloşiile mele.

Trebuie să învăţăm să renunţăm la poftele şi tabieturile noastre pentru această misiune sfântă. E un chin dar unul salvator, mântuitor.

Până nu voi face acest lucru, voi rămâne întristat, că trec prin viaţă prea uşor sau, mai bine-zis, nu mă voi simţi împlinit în mine însumi cu ceea ce fac şi spun.

Trebuie să aprofundez continuu şi să mă smeresc continuu. Trebuie să învăţ să-mi plâng păcatele, să mi le văd, să le urmăresc, să fiu aspru şi necruţător cu ele, fără însă a lupta împotriva sănătăţii mele.

Orice faptă necugetată ne costă.

Excentricităţile şi păcatele tinereţii mele m-au secătuit pentru toată viaţa.

Simt că am pierdut ceva ce nu mai pot să recapăt deşi simt, cred şi trăiesc cu conştiinţa, că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, din marea Sa iubire de oameni.

Nu merit nimic. Nici viaţa, nici darurile, nici mila Sa. Dar pentru că Domnul meu e Prea Milostiv, mă bucur şi slăvesc marea Sa iubire de oameni.

*

Dictonul „Cuget, deci exist” al lui Descartes[1] trebuie înlocuit cu „Iubesc, deci sunt un om” al Sfântului Calist Patriarhul[2].

Pot cugeta şi mă pot frământa mult dar pot, în același timp, să nu exist pentru Dumnezeu. Dar dacă îl iubesc pe El, pe Dumnezeu, atunci sunt un om după chipul Lui, partener al dialogului plin de iubire dintre Dumnezeu şi omul duhovnicesc.

Cugetarea, filosofia mea e vană, mă poate îndepărta de iubire, mă poate însingura, pe când iubirea mă umple, mă desăvârşeşte.

Iubirea mă face să fiu om, om al lui Dumnezeu, om pentru Dumnezeu.

Iubirea mă face să înţeleg, că omul e destinat să fie al lui Dumnezeu şi să trăiască înţelegându-L şi iubindu-L pe El.

*

Simt că oamenii, cei mai mulţi, care nu au multe legături cu Sfânta Biserică, Îl privesc pe Dumnezeu deformat, ca şi când ar avea chipul lor.

„Ce poţi să faci împotriva lui Dumnezeu?”, spun ei când dau de necazuri, pentru că în mintea lor Dumnezeu lucrează şi Se manifestă arbitrar, fără vreo legătură cu oamenii.

Chipul lui Dumnezeu, cum arată Dumnezeu e o transcendenţă absolută în viziunea lor, pentru că fac abstracţie de întruparea Domnului, chiar dacă ştiu câte ceva despre ea.

Foarte puţini ortodocşi – şi o spun cu durere – cunosc cine e Prea Sfânta Treime. Unii cred că e vreun Sfânt sau altceva.

Foarte puţini ştiu că Prea Sfânta Treime e Dumnezeul nostru Cel prea iubitor.

În loc de Treimea cea prea sfântă şi atotiubitoare găsim la aceştia un Dumnezeu unic, atotputernic, răzbunător, ca la iudei sau la musulmani.

Ba, la unii, găsim un Dumnezeu foarte antropomorfizat, chiar sexist, faţă de care „adoratorii” se poartă pornografic.

Alții ne dau date despre un Dumnezeu gândit ca fiind impersonal, văzut ca o forţă sau ca o idee.

Îi neliniștește prea puțin ideea Iadului dar un loc aparte îl ocupă „Dumnezeul” şansei, al norocului, al soartei.

Acceptă – mulţi dintre ei – că au fost „sortiţi nefast”, că Dumnezeu „a greşit” în privinţa lor dar că nu au ce face.

Pe când alţii, luptă împotriva „egoismului” lui Dumnezeu, Care nu îi lasă să se dezvolte după propriile lor idealuri singularizante.

Când păcătuiesc, nu ştiu să vadă în Dumnezeu pe Iubitorul de oameni, pe Iertătorul tuturor păcatelor şi pocăinţa lor e o luptă cu trupul lor şi o ciudă pe ei, că au fost în stare de asemenea fapte; o revoltă a propriului lor orgoliu faţă de ei înşişi.

Consideră că au un Dumnezeu, că toţi avem un Dumnezeu dar că nu trebuie să „teoretizăm” despre El sau că El nu trebuie slujit în Sfânta Biserică.

E un Dumnezeu pe Care Îl avem dar care „nu ne aparţine”. Dumnezeu stă deasupra noastră şi face ce vrea, uneori chiar „împotriva” Lui.

*

„Cine poate să îmi dea primăvara după iarna grea?”, se întreba un tânăr cântăreţ român într-un cântec al său.

Răspunsul e unul singur: Hristos. El e Primăvara cea dulce, Care dezgheaţă inima pentru viaţa veşnică.

Am ascultat cântecul și am zâmbit la înțelesul duhovnicesc al primăverii în microbuzul care mă ducea spre Fericitul Ilie, la Turnu Măgurele…

*

Dumnezeu ne dă prilejul să întâlnim oameni pentru a ne îmbogăţi reciproc în iubire şi în cunoaştere dar şi pentru a ne ruga pentru ei.

Odată întâlniţi, aceşti oameni devin prezenţe de neînlocuit ale inimii şi minţii noastre. Ei rămân în noi.

Preocuparea de ei devine o constantă pe care trebuie să o actualizăm prin rugăciune.

Rugându-ne pentru ei, învăţăm să iubim şi, mai ales, învăţăm că iubirea e o purtare a tuturor, în orice moment, în rugăciune.

Ajută-mă, Prea Milostive Doamne, să mă rog pentru păcatele mele şi pentru toată lumea! Ajută-mă să port în mine, mereu, lumea întreagă, cu toată desăvârşirea şi nedesăvârşirea ei.

*

Ne-ar putea întreba cineva: „De unde aveţi atâta îndrăzneală, atunci când vorbiţi despre credinţa voastră ortodoxă?”. Și unui astfel de om i-am putea răspunde cu cuvintele Sfintei Muceniţe Cecilia din Roma († 22 noiembrie)[3] în faţa eparhului: „Din buna ştiinţă şi din neîndoita credinţă[4].

Când cunoşti temeinicia, valoarea şi înălţimea credinţei ortodoxe, ştii pentru ce lupţi, ştii pentru ce eşti gata să mori.

Adevărata cunoaştere a credinţei naşte o credinţă puternică, o credinţă care e în stare să se jertfească, să moară pentru Hristos Dumnezeu. O credinţă care nu ţi se impune cu putere e o credinţă inaptă, rece, sterilă.

Tocmai de aceea, citind şi recitind vieţile Sfinţilor observăm, că prin termenul de credinţă, noi desemnăm – în comparaţie cu ei – mai mult literele, decât forţa lor.

Ca să preferi moartea martirică trebuie să ai o iubire fermă, curată şi încredere nezdruncinată în Cel pentru Care vrei să mori.

Fără aceste virtuţi neapărate, nu cred că poți să ai „nebunia” sfântă de a dori să mori.

Sfinţii Mucenici mureau nu pentru o idee, ci pentru dragostea unei Persoane pururea iubitoare. Ei mureau pentru Hristos, căci îşi trăiau toate zilele împreună cu El şi pentru El.

Judecătorilor păgâni li se părea aiurea această dragoste, pentru că nu înţelegeau că ea e fundamentul adevăratei vieţi şi al adevăratei cugetări.

Valorile lor, axiologia lor era prea pământească, pentru ca să poată înţelege torentul de iubire din cei pe care îi omorau fără milă.

*

Câteva cuvinte la o lucrare a Sfântului Grigorie de Nyssa[5] numită: Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată[6].

În prima pagină, din prima pagină a traducerii în limba română am format următoarea propoziţie: „acest cuvânt…statornicit în litere…e ca o vistierie a amintirii”.

E foarte frumoasă expresia Sfântului Grigorie. Cartea are astfel un scop anamnetic. Ea aduce aminte sau din ea îţi aduci aminte.

Ea poartă în sine o fixitate mereu dinamică, un sfat care te poate învăţa oricând. Dar la ea te întorci şi ca la o vistierie, ca la o comoară a vieţii veşnice.

Cartea sfântă e ca o cutie cu diamante nepreţuite, o bogăţie infinită a harului dumnezeiesc. Prin ea, Dumnezeu te umple mereu de har, pentru că ea adapă inima vie cu apele mereu izvorâtoare ale Duhului Sfânt.

„Alegând unele dintre scrierile dăruite nouă mai înainte de Duhul”. Sfântul Grigorie era încredinţat că scria cărţi în Sfântul Duh, împreună cu El. El vedea cărţile sale teologice ca daruri ale Sfântului Duh.

„Împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii”.

Sfântul Botez şi Sfânta Mirungere şterg boala păcatului originar şi împărtăşesc celui botezat harul Sfântului Duh. Prin Sfântul Duh, firea omului capătă vechea ei frumuseţe, frumuseţea primordială.

„Când vine la tine bogăţia darului (Sfântului Duh – n. n.), fă-te sărac cu cugetul, neîncrezându-te niciodată în tine şi aşteptând dragostea în suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului”.

Pentru Sfântul Grigorie, iubirea e cea care fundamentează bogăţia Sfântului Duh în sufletul nostru. Darurile Sfântului Duh duc la iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Ele duc la comuniune şi nu la singularitate trufaşă. Darurile duhovniceşti trebuie primite cu sărăcie duhovnicească în suflet, cu lepădare de sine.

„Să nu slăbim nicicând încordarea ostenelii”. Osteneala nu e o relaxare ci o muncă susţinută, o muncire a ta pentru viaţa după Dumnezeu.

Nevoindu-te, eşti încordat în privirea la sine dar şi în privirea la sfârşitul vieţii tale. Prezentul şi viitorul te ţin, concomitent, în încordare, pentru că tu încercivindeci rănile trecutului dar şi să scapi de laţurile prezentului.

Nevoinţa e o luptă hotărâtă, o alegere reînnoită zilnic. În cadrul ei nu poţi să faci pauze, pentru că nu există nicio  secundă a vieţi tale în afara sferei vieţii morale.

Sfântul Grigorie numeşte aici patimile: „pui ai răutăţii”.

*

Părintele Savatie Baştovoi[7] are o mică lucrare, numită Ruşinea de dinaintea Spovedaniei[8], de o profunzime şi o înţelegere a sufletului adâncă, duhovnicească.

Pentru el, păcatul nu e o cădere din creştinism, ci suntem – când păcătuim (şi toţi păcătuim, mai mult sau mai puţin) – „nişte creştini loviţi, dar creştini”.

Păcatul te loveşte, te răneşte. „Viaţa creştinului – spune Sfinţia sa – „nu e alcătuită doar din victorii, doar din reuşite ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie”.

Îşi începe lucrarea cu o povestire din viaţa Vlădicii Antonie, episcopul Surojului[9], pentru a emite adevărul, că: „nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune…ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului”.

Și aceasta, nu pentru că nu am vrea, ci pentru că: „nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi (sau – n. n.), pur şi simplu, voinţa”.

Însă păcatele pe care le facem şi urmările lor trebuie suportate cu bărbăţie, din puterea lui Hristos, Care ne întăreşte.

Părintele Savatie vrea să dea încredere fraţilor ortodocşi. El îndeamnă la smerenie, la înţelegerea neputinţelor personale.

Are un răspuns foarte pertinent la întrebarea ce a suscitat acest răspuns. El spune, că „ruşinea pe care o simţim (atunci când ne spovedim – n. n.) nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre”.

Cu alte cuvinte, ruşinea nu arată inconştienţa celui care vine să se mărturisească, ci adâncimea înţelegerii păcatului şi a consecinţelor lui.

Autorul nostru face din viața eroului american de box, Rocky Balboa, şi din soţia acestuia[10] o parabolă ortodoxă – cum a mai făcut şi în alte lucrări ale sale – dovedind aici, după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, că tot ceea ce există creat de Dumnezeu e un mediu pentru reflecție duhovnicească.

Chintesenţa vieţii ortodoxe constă în nerenunţarea la luptă.

Pentru ca nimeni să nu renunţe, Părintele Savatie dă mai multe înţelegeri actului mărturisirii.

Dacă nu putem spune o faptă rea preotului nostru duhovnic, spune el, „du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale numai spune-o”. Ceea ce contează este iertarea, curajul de a dori să fii iertat.

Pentru cei care şi-au pierdut încrederea în preoţi, el îi sfătuieşte să se confeseze unor oameni în care au încredere iar pentru cei care nu se încred în oameni, să se confeseze direct lui Dumnezeu.

Ceea ce contează – pentru aceştia din urmă – e să iasă din ei înşişi, să aibă curajul să spună unui alt „tu” uman sau lui Dumnezeu problemele lor.

Lucrarea conţine şi o mică exegeză la viaţa Sfântului Petru şi a lui Iuda. Sfântul Petru nu s-a mărturisit oamenilor, dar s-a mărturisit lui Dumnezeu, pe când Iuda s-a mărturisit oamenilor dar n-a avut curaj să se mărturisească lui Dumnezeu.

Trebuie să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim, chiar dacă nu credem acest lucru.

Trebuie să-I spunem Lui păcatele noastre. Dar, trebuie să avem conştiinţa, că păcatele noastre pot fi fleacuri, pe lângă cele în care am putea să cădem pe viitor.

O lucrare plină de nobleţe şi de compasiune. Acestea sunt armele, de fapt, cu care trebuie să luptăm împotriva tuturor relelor de astăzi.

*

În cartea Îndreptăţirea binelui a lui Vladimir Soloviov[11] am găsit – pe lângă multe altele – un pasaj scriptural înţeles confuz.

Soloviov spune: „deşi străbunul Avraam avea o sensibilitate morală superioară, hotărârea lui de a-şi sacrifica fiul (Fac. 22, 1-13) se datora insuficientei sale înţelegeri a ceea ce cuprindea ideea de bine; el sesiza perfect forma imperativă a legii morale, ca expresie a voinţei supreme, şi o accepta în mod necondiţionat, dar îi lipsea conceptul de bine sau ceea ce poate fi obiect al voinţei lui Dumnezeu[12].

O înţelegere greşită a voii lui Dumnezeu. El disociază voia lui Dumnezeu de ideea de bine, neînţelegând că tocmai voia lui Dumnezeu e binele.

Sfântul Avraam tocmai pentru că ştia că Dumnezeu e binele sau că voia Sa îl conduce numai la fapte bune, acceptă imediat să-l sacrifice pe Isaac, pe singurul său fiu.

Soloviov ar fi dorit, ca Sfântul Avraam să aibă o doctrină despre bine, o filosofie morală, după care să se ghideze în acţiunile sale şi care să fie autonomă faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Însă Sfântul Avraam Îl socoteşte pe Dumnezeu ca izvor al binelui, fapt pentru care se supune dorinţei Lui, chiar dacă uciderea aceasta părea să fie în contradicţie cu El.

El, Sfântul Avraam, alege nebunia credinţei, acest paradox al credinţei, care, în ascultarea de Dumnezeu, face lucruri care par a fi „imorale” pentru filosofi şi moralişti.

Voia lui Dumnezeu nu e supusă raţiunii noastre limitate iar propria noastră idee de bine, nu-L determină pe Dumnezeu să ne facă propriul joc.

Voia lui Dumnezeu trebuie acceptată cu smerenie şi cu credinţă, chiar dacă ne depăşeşte în multe aspecte ale ei.

Acest episod scriptural însă e plin de conotaţii profetice. El anunţă moartea Fiului lui Dumnezeu, Care părea – pentru unii – că nu trebuia să se întâmple.

Părea, pentru mulţi, un rău şi chiar și unii dintre Sfinţii Apostoli L-au sfătuit pe Hristos Dumnezeu  să fugă de moarte.

Dar după cum Sfântul Avraam nu dă înapoi şi era gata să-l sacrifice pe Sfântul Isaac, la fel nici Domnul nu cedează gândurilor satanice de renunţare la Cruce, căci Jertfa Sa era pentru mântuirea lumii întregi.

În interpretarea lui Soloviov, se observă disocierea netă între teologia dogmatică şi teologia morală, ultima neavând statutul de teologie morală, ci de filosofie morală.

Deşi, teoretic, acceptă că legea morală e o expresie a voinţei dumnezeieşti supreme, în practică însă, el consideră morala ca fiind autonomă şi o consecinţă, în totalitate, a unei gândiri imanentiste.

Morala lui, nu e deci morala care decurge din voia lui Dumnezeu, ci morala care decurge din procese cognitive strict subiective.

Greșeala lui e aceea de a intra pe teritoriul Sfintei Scripturi cu idei care nu aparţin voinţei divine şi, mai mult, de a arăta că aceste idei străine credinţei noastre „concordă” cu Revelaţia dumnezeiască sau că „decurg”, în mod logic, din aceasta.

Acest fel de greşeală e făcută de toţi aceea, care fără a se curăţi de patimi mai întâi şi fără a primi simțirea harului în inima lor, în multă smerenie, cred că pot înţelege cele ale lui Dumnezeu în forţă, cu propriile lor puteri şi fără ajutorul Lui.

Această idee a „adevărului impersonal” îi face să fie orbi la adevărul, că adevărul adevărat e o Persoană și că această Persoană ne iradiază în legătură intimă cu Ea şi nu o filosofie bine gândită.

Fiind prea îmbâcsiţi de impersonalismul păcatelor lor, ei cred că pot cuceri orice fără să fie în relaţie cu ceea ce vor să cucerească.

Dar tocmai în aceasta constă marea lor deziluzie: că nu pot cuceri prin egoism pe Dumnezeu, pe Cel care trebuie iubit cu toată fiinţa noastră.

Consecinţele demersului scriitoricesc al lui Soloviov duc la autonomizarea omului…Aici e tot răul!

*

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte învierea morţilor – pentru că e o înviere a trupurilor – învierea „cea mică”[13].

Pentru el, învierea cea mare e învierea pe care „am avut-o din păcat”, prin care am ieşit din păcatul originar: „Căci am fost îngropaţi cu El în Botez şi ne-am sculat cu El prin Botez”.

Sfântul Botez e „prima înviere” şi cea mai mare, pentru că ea ne-a adus „izbăvirea de păcate”.

Pentru că am înviat cu sufletul, învierea trupului, în ziua de apoi, e învierea cea mică. Căci de cea importantă şi primă, creştinii ortodocşi au trecut deja.

*

Fericitul Dumitru Stăniloae, prezentând „energia” dumnezeiască ca lucrare a făcut să se înţeleagă faptul, că harul dumnezeiesc izvorăşte din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri – după învăţătura Sfântului Grigorie Palama[14] – dar că acesta nu e despărţit de Cele trei ipostasuri dumnezeieşti, pentru că „nu există lucrare fără lucrător[15].

Pentru că numim harul lucrare a lui Dumnezeu, Îl înţelegem pe Dumnezeu ca pe un izvor personal sau, mai bine-zis, tripersonal al harului şi dialogul îndumnezeirii tot la fel de personalist ca şi comunicarea harului dumnezeiesc.

Graţia „creată” catolică e o evidenţă impersonală, pentru că ea vine prin Biserică şi nu direct de la Prea Sfânta Treime.

De fapt, conceptul de grație creată este o inovaţie puerilă şi, în acelaşi timp, catastrofală, deoarece consecinţele ei sunt: un Dumnezeu mort, fără viaţă iradiantă şi nişte suflete lipsite de puterea şi bogăţia de daruri a Sfântului Duh.

Sfânta Ortodoxie nu Îl desparte radical pe Dumnezeu de oameni. Dumnezeu şi omul sunt în comuniune, într-o legătură directă şi plină de iubire.

Catolicismul e separat de oameni prin graţia „creată supranaturală”, pentru că n-a permis omului să vadă o intimitate reală cu Dumnezeu.

Graţia „creată” e o barieră între el şi Dumnezeu și nu o punte de legătură. Dumnezeu a fost închis într-o transcendenţă „egoistă”, pentru că au pierdut sensul real, scriptural şi patristic al relaţiei harice a omului cu Dumnezeu.

El, Dumnezeu, nu stă departe de noi. După cum spune Fericitul Dumitru: „Harul e fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană, sau ca (şi – n.n.) comuniune treimică de Persoane[16].

Harul e o fereastră, o respirare a vieţii dumnezeieşti şi nu un vehicul de esenţă creată între Dumnezeu şi noi. El e transcendenţa ce poate fi gustată de imanenţa oamenilor, fără ca aceştia să o considere imanentă. Harul e lucrarea, iradierea, strălucirea, mlădierea dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi, proprie şi firească Ei din veci.

Dacă teologii romano-catolici numesc harul „creat”, atunci Îl fac pe Dumnezeu o creatură sau nu mai disting pe Dumnezeu de creaţia Sa.

Harul e lucrarea proprie a lui Dumnezeu şi nu un efect al voinţei Prea Sfintei Treimi.

Catolicismul confundă timpul cu veşnicia sau introduce materia, într-un mod imaginativ, în veşnicie.

Harul e cel care ne îndumnezeieşte, cel care ne transformă fiinţa cu totul şi dacă el e creat, atunci nu ne poate scoate dintre limitele creaturalului.

Nemaivăzând rostul adânc, intern al harului în mântuirea personală sau nemaiavând harul, datorită separării de Adevărata Biserică a lui Hristos, catolicismul a început să filosofeze, considerând harul „lucru în sine”, care „mântuieşte” separat de Hristos şi care nu ne scoate câtuşi de puţin din timp.

Sunt robii istoriei şi ai timpului. De fapt, sunt robi ai morţii.

Ei nu mai pot spune: „trăim în Dumnezeu şi umblăm în El”, pentru că nu se simt racordaţi, prin  harul Său, la viaţa lui Dumnezeu

*

In. 14, 21: „Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”.

Adesea aud, că trebuie să cunoşti mai puţin voia lui Dumnezeu şi că, mai ales, trebuie să trăieşti după voia Sa. Dar cum să trăieşti după ceva, pe care nu ştii cum arată?

Voia Sa o găsim în poruncile Sale. Și ca să le împlinim, trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu şi pe măsură ce o cunoaştem trebuie să o împlinim.

Cuvântul de mai sus al Domnului ar părea să le dea dreptate acelora, care bat moneda „trăirii”. Dar ce e „trăirea” de fapt ? A înălţa din umeri, nu e un răspuns.

Domnul ne-a dat porunci. El ne-a învăţat ce să facem, cum să procedăm vizavi de El, de oameni, de noi înşine, de ce e în jurul nostru.

Dar ce înseamnă să ai poruncile Lui? A avea Sfânta Scriptură acasă e doar începutul acestui „a avea”. Cel care are poruncile Lui, trebuie să le aibă în el, însuşite de el.

Și ca să-ţi însuşeşti voia lui Dumnezeu e nevoie de multă cercetare, de multă cunoaştere, de multă nevoinţă, de mult studiu, de multă smerenie.

A le avea presupune un mare efort, un efort continuu, care presupune o voinţă foarte sagace pentru adevăr.

O înţelegere pur mentală a poruncilor Domnului sau o pură memorare a lor, nu cred că ne duce la împlinirea cerinţei din versetul de faţă.

A avea poruncile lui Hristos înseamnă a le intui adevărul şi a întrupa acest adevăr, cu multă fidelitate, în noi înşine.

Cuvintele Lui intră în noi datorită dragostei ce o avem pentru El. Ele intră în noi, pentru că le iubim. Pentru că iubim pe Cel ce ni le spune.

Dar a le avea nu înseamnă numai a le accepta, ci a conlucra cu Hristos, ca El, prin Sfântul Duh, să ni le imprime în noi, să ni le scrie în inimă.

Cuvintele lui Dumnezeu pe care le avem – într-un mod minunat ale noastre, dar ca daruri ale Lui în noi – le avem în inimă, în cel mai adânc for interior al nostru.

Ştim că ele, cuvintele Lui sunt în noi dar totodată ştim că ele, aceste cuvinte, ni s-au imprimat într-un mod minunat, numai pentru că noi ne-am deschis Lui, L-am dorit pe El şi El ni s-a făcut nouă cunoscut.

Avem în noi şi la noi poruncile Lui şi asupra lor medităm. Ne străduim să le împlinim în fiece clipă, chiar dacă uneori greşim sau nu avem curajul să fim cei pe care El şi-I doreşte.

Le avem în noi, le avem în mintea noastră, le avem pe buze, le purtăm în mâini…cuvintele Lui cele preasfinte.

Dar dacă le avem, trebuie să le păzim. Și a le păzi e sinonim cu a le împlini, cu a le trăi.

Deci a trăi înseamnă a întrupa ceea ce ştii în mod desluşit. A întrupa voia lui Dumnezeu, pe care ai înţeles-o şi pe care te chinui să o înţelegi, cu smerenie, în continuare.

Trăirea e o mergere după adevăr. Dar pe măsură ce trăieşti după voia lui Dumnezeu, pe atât înţelegi şi aprofundarea necontenită a adevărului.

Adevărul nu e static.

Nu e pentru o clipă.

Nu e ceva de domeniul cuprinderii complete, ci trăirea în relaţie cu Hristos, Adevărul ipostatic.

Astfel, a înţelege voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Hristos iar a păzi voia Lui înseamnă a nu ştirbi dragostea faţă de El.

Dacă terfeleşti dragostea faţă de El înseamnă că dragostea ta este impură. Dacă nu păzeşti cuvintele iubirii Lui, nu-L iubeşti, pentru că de nu-I iubeşti cuvintele, de nu te pătrunzi de ele, arăţi că nu-L iubeşti nici pe El, nici persoana Lui.

A-L iubi pe El înseamnă să-L ai în tine şi să păzeşti în tine curăţia trăirii cu El. Nimic impur, nimic tendenţios…

Dar, o, Dumnezeule, iubirea mea e puţină şi ticăloşia vieţii mele e multă.

Cum să Te iubesc pe Tine, dacă păcătuiesc mereu?

Cum să Te am, dacă sunt călcător al poruncii Tale?

Mă arăt pe mine duşman al Tău şi nu prieten, deşi inima mea spre Tine tinde ca spre soarele ce o încălzeşte, ce o mângâie. Ca spre umbra ce îi alină dogoarea trupului.

În acelaşi timp, doresc să păzesc poruncile Tale, dar mă văd că nu le păzesc.

Și mai am o nedumerire foarte mare: aceea că nu ştiu cu adevărat ce înseamnă „a păzi”.

La nivel uman, a nu fura înseamnă a nu lua un fruct sau a nu jefui pe cineva în amiaza-mare. Dar la Tine a nu fura înseamnă  nici a nu gândi să furi sau nici a nu dori să ai ceea ce nu e al tău.

Şi tot aşa, la fiecare poruncă, primul înţeles îmi spune puţin…Dar dacă mă afund în fiecare dintre ele aflu, că ceea ce înţelesesem prima dată e prea puţin în comparaţie cu ceea ce mi se descoperă de către Tine.

De aceea, Iubite Doamne, cuvintele Tale sunt abisuri de înţelegere şi nu e uşor să spui că păzesc poruncile Tale.

Dar cu toate acestea, simt că Te iubesc, simt că poruncile Tale îmi rămân în inimă sau, mai bine-zis, îmi coboară în inimă, ca să Te simt pe Tine în ele.

Tu eşti în mine Iubire infinită iar eu, cu mută nebunie îndrăznesc să-Ţi spun: Te iubesc!

De unde atâta îndrăzneală? E o îndrăzneală bună? La prima vedere, m-aş îndoi de ceea ce spun. Dar pătrunzând mai adânc în mine, rugându-mă şi smerindu-mă, descopăr că dragostea Ta izvorăşte din mine sau că izvorul dragostei pentru Tine ești chiar Tu.

O, Doamne, mi-e teamă să spun adevărul sau să mă bucur? Iubirea mea cea plină de păcate mă face să plâng, mă face să-mi fie ruşine de mine, să mă rog pentru iertare.

Dar, în acelaşi timp, simt că iubirea Ta mă învăluie, mă aprinde, îmi săgetează inima cu o dulce, clară şi smerită iubire, pentru care sunt profund recunoscător.

La atâta milă şi dragoste, recunoştinţa mea e un abis al tăcerii, în care simt că niciun cuvânt n-ar fi destul, pentru a-Ţi spune inima mea.

Adâncul iubirii Tale îmi adânceşte adâncul inimii şi tocmai acolo, unde eu nici nu ştiu cum arată acest adânc, e dragostea pentru Tine, ce împreună petreci cu mine. E o taină şi totuşi mă pronunţ. E o taină pentru mine.

A împlini poruncile Lui înseamnă a-L iubi şi dacă Îi împlineşti poruncile, Îl simţi pe El Însuşi în tine, ca pe Cel care e fiinţa virtuţilor Tale, după cuvintele Dumnezeiescului Maxim Mărturisitorul[17].

Trebuie să-L ai în tine. La Sfântul Botez Îl primim în noi pe El, pe Hristos.

Îl avem în abisul fără fund al sufletului nostru ca pe Lumina lumii, ca pe grăuntele de muştar, ca pe comoara din adâncuri. El e în noi şi ne vorbeşte din noi înşine şi ne spune poruncile Sale conştiinţei noastre.

El e glasul pe care Îl auzim vorbind: glasul conştiinţei. Noi nu-L auzim numai în Sfânta Evanghelie vorbind, ci şi în noi. Dar pentru a-L auzi din noi, trebuie să înlăturăm noaptea şi iadul din inimă, să facem curăţenie în străfundul fiinţei noastre.

Deci, nu-i uşor! Nu trebuie numai să posteşti, să te rogi, să vii la Sfânta Biserică, fără să ştii pentru Cine faci acestea. Trebuie să ştii cum, când, pentru Cine, de ce avem nevoie să-I ascultăm poruncile.

Dar dacă ele nu ar avea legătură cu noi, de ce ni le-a dat? De ce ne-a spus ceva, nişte precepte, dacă nu ne ajută să le şi împlinim?

Întrebări cu finalitate bună dar venite dintr-o minte confuză, neclară.

Poruncile Lui au legătură cu noi, sunt în folosul nostru şi putem să le împlinim. El a ştiut că putem să le împlinim şi tocmai de aceea ni le-a dat.

Dar El Însuşi ne ajută să le şi împlinim, să ne concentrăm toată viaţa în împlinirea lor.

Trebuie să avem poruncile Lui dar şi pe El. Dacă le avem pe acelea, nu e logic ca pe El să dorim a-L avea şi mai mult? El Însuşi e iubirea noastră iar poruncile Lui sunt semnul, pecetea practică a iubirii noastre.

Pe El Îl iubim prin poruncile Sale. Prin cuvintele Sale urcăm la iubirea Lui, la bunătatea Lui, la curăţia Lui, la El Însuşi.

Poruncile Lui nu ne ţin la distanţă de El, ci ni-L apropie. Dacă poruncile Lui sunt rău înţelese, atunci ele devin moduri ale nepăsării faţă de El.

Împlinite pentru ele însele, poruncile Lui sunt moduri de dispreţuire a Lui, pentru că se sfinţeşte legea în locul Puitorului de lege şi pentru că legea devine mai importantă decât Cel care a predat-o lumii.

Poruncile Lui trebuie să ne înveţe cât de mult ne-a iubit şi ne iubeşte El. Aceste semne de iubire faţă de noi trebuie primite cu iubire faţă de El, pentru ca acestea să fie simţite ca nişte cuvinte vii, pline de focul şi curăţia vieţii dumnezeieşti.

Când El e privit ca fiind separat de cuvintele Sale şi când ascultăm cuvintele Lui fără să simţim că El ne vorbeşte prin ele şi acum, şi mereu, tocmai de aceea slujbele noastre ortodoxe ni se par „seci”, „fără vlagă”, „prăfuite”.

Dar nu e aşa! „Praful” acesta imaginar nu e decât reflectarea în propria noastră minte a urâciunii din noi, a tristeţii şi a somnambulismului nostru. E ca atunci când noi suntem trişti şi vrem ca toţi să plângă.

Când tristeţea păcatului e în noi, considerăm că toată lumea e curvă, e pierdută, e ticăloasă, e nemernică.

Dar aceasta  nu e decât o percepţie greşită a noastră, o optică deformată.

Ca să faci ceea ce vrea Dumnezeu trebuie să te mistuie toată viaţa înţelegerea voii Sale.

De aceea nu e înţelept să spui: „trăieşte”, când nu ştii ce înseamnă „a trăi” iar a trăi presupune tocmai o urmare a voii lui Dumnezeu, Care nu foloseşte o logică umană decăzută ci supralogica, metalogica, intuirea realității continuu apofatice.

În imperativul „trăieşte” se observă o infatuare copilărească, care presupune că oceanul are doi metri adâncime şi că cerul are stelele formate din luminiţele pomilor de Crăciun.

Se trece cu vederea asceza umilinţei şi se propune asceza uşurătăţii, a autosuficienţei.  Adică vrei să porneşti la luptă, să te bați şi ţi-ai uitat mitraliera acasă, adică înțelegerea a cum trebuie să lupți cu patimile.

În locul aprofundării clipă de clipă soluția ta neroadă este o unilateralitate fariseică.

„Cel care are poruncile Mele” – spune Domnul – are şi viaţa Mea, cuvintele Mele, Crucea Mea.

În vacarmul vieţii cotidiene, el păzeşte nu numai suprafaţa cuvintelor Mele, nu numai ceea ce pare să fi spus Eu, ci el apără şi ceea ce Eu am suferit trăind printre oameni. El trăieşte şi află cât de greu e a trăi cu Hristos.

Chiar dacă greşeşte, chiar dacă e slab, chiar dacă se simte adesea biruit, fără putere, fără prea mari speranţe, el suferă cu Hristos, simte viaţa împreună cu El, se zbate să nu fie înghiţit de valul morţii, de valul nebuniei satanice.

Şi de aceea, el Mă iubeşte, acest om, pentru că e una cu Mine, e una cu Mine în tot timpul şi numai în Mine vede scăparea, ajutorul, mila, Cel-mai-bun-Prieten.

El e cel care Mă iubeşte, pentru că nu renunţă la Mine, nu uită de Mine şi prin asta arată că el are poruncile Mele şi pe ele le păzeşte.

Să ascultăm glasul Domnului!


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes.

[2] *** PG, vol. 147, col. 860 AB apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 269.

A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie20.htm.

[3] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie22.htm.

[4] *** Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1993, p. 417.

[5] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_de_Nyssa.

[6] Poate fi citită aici: http://www.scribd.com/doc/48524369/Sfantul-Grigorie-de-Nyssa-Despre-randuiala-cea-dup%C4%83-Dumnezeu-a-vie%C5%A3ii-%C5%9Fi-despre-nevoin%C5%A3a-cea-adev%C4%83rat%C4%83.

[7] Blogul său: http://savatie.wordpress.com/.

[8] Comentariile de aici le-am făcut pe baza textului său, găsit în format Word, la nivel online. Ulterior acesta a fost introdus în cartea sa Ierod. Savatie Baștovoi, O pogorâre la Iad. Despre perversiuni și păcate în general, Ed. Marineasa,  Timişoara, 2002, p. 83-94.

[9] Un sait în memoria sa: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/.

[10] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0479143/.

[11] Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, trad şi note de Nina Nicolaeva, Ed. Humanitas, București, 1994.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Soloviov.

[12] Liniile punctate arată opiniile greşite, faţă de care am luat atitudine. Întreaga carte însă are probleme grave din punct de vedere teologic, ca şi autorul ei.

[13] Cf. PG, vol. 50, col. 438-440, în Cuvânt despre Înviere, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol 2, p. 149, n. 49.

[14] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama.

[15] Cf. TDO, vol. 2, p. 200.

[16] Ibidem.

[17] Mâna sa. Fotografie preluată (apare în varianta finală a cărții n.n.) de aici: http://www.calauzaortodoxa.ro/stiri/sf-maxim-marturisitorul-la-manastirea-voronet/.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [17]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 343-354.

***

Mă văd tare păcătos şi nepocăit. Îmi dau seama că sunt inconştient faţă de dezastruoasa mea viaţă interioară. Trăiesc prea uşor şi răpit de dulceţile trecătoare ale acestei lumi deşarte.

Focul dragostei dumnezeieşti e aproape stins în mine. De fapt, nici nu-l mai văd. Credinţa mea e stearpă. Ochii mei sunt bolnavi de atâtea păcate. Mintea şi inima îmi sunt pustii.

O, Dulcele meu Iisus, nu mă părăsi! Nu mă lăsa fără dragostea Ta! Vezi cât de singur şi ticălos sunt. Miluieşte-mă! Fără Tine îngheţ definitiv.

Degeaba căutăm aer şi relaxare la televizor sau la computer. Adevăratul aer ne vine din Sfintele cărţi. De aici respirăm boarea Duhului Sfânt.

Fricile care nu ne duc la pocăinţă sunt satanice şi orice ne bucură pentru puţin timp ne va întrista veşnic

Să încercăm să ne pocăim zilnic!

Să ne găsim în situaţia de a ne cere mereu iertare.

Esenţialul e să fim ai lui Dumnezeu şi numai ai Lui.

Fugim după nou pentru că nu ne înnoim clipă de clipă. Fuga noastră după altceva e o fugă de noi înşine. Dacă ne-am opri din fuga, din alergarea aceasta bezmetică, am realiza că trebuie să ne pocăim, adică să ne schimbăm viaţa.

Adevărata sensibilitate faţă de oameni se naşte din adevărata sensibilitate faţă de Dumnezeu, din trezvia şi atenţia cu care trăim în faţa lui Dumnezeu.

Nu putem fi atenţi la cel de lângă noi, dacă suntem nepăsători faţă de Hristos. A-L cunoaşte pe Domnul presupune dragostea de a-i cunoaşte pe oameni.

Când cunoşti pe cineva, Îl cunoşti pe Hristos prin el. Omul te duce la Hristos, la dragostea Lui, dacă îl iubeşti în Hristos. Hristos îţi vorbeşte prin oameni. El te face să vezi în ei oameni adânci, sensibili, afectuoşi…nişte Sfinţi.

Oricând stai de vorbă cu un om îl găseşti nou.

O, dacă am lepăda păcatele! Ele ne distrug pentru eternitate. Păcatele mele sunt cele mai ticăloase. Ai milă de mine, Iubite Doamne şi de cei pentru care mă faci să mă rog! Nu ne uita! Tu eşti bucuria şi fericirea întregii lumi.

Pe 21 mai 2002[1], nişte Părinţi din Cipru au adus la Patriarhie din Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. M-am bucurat mult. Rugaţi-vă pentru noi, Sfinţilor Împăraţi şi Părinţi ai creştinilor!

Observ cu mare bucurie cum întoarce Dumnezeu pe oameni la Sfânta Ortodoxie! Am cunoscut un frate foarte evlavios[2], care din ateu a devenit apologet al credinţei împotriva evoluţionismului. E o bucurie unică să stai de vorbă cu astfel de oameni.

Trebuie să ne rugăm pentru toţi: atât pentru cei vii, cât şi pentru cei adormiţi.

Trebuie să ne rugăm continuu.

Rugăciunea e forţa care susţine pământul din mila lui Dumnezeu.

Rugăciunile Sfinţilor ne ţin în viaţă. O, Sfinţilor ai lui Dumnezeu mult prea iubiţi, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii!

În chip şi fel e discreditată dreapta învăţătură.

Oamenii nu înţeleg – ce orbire! – că Sfânta Biserica Ortodoxă nu poate fi biruită de nimeni şi de nimic. Nici porţile Iadului nu o pot birui.

Iartă-ne, Doamne şi nu ne lăsa, pe noi, nevrednicii!

*

Unii oameni spun: „Omul învaţă până moare”. Dar nu e cu totul adevărată afirmaţia. Căci omul învaţă şi toată veşnicia, atât apropierea de Dumnezeu – în Rai – sau depărtarea de El – în Iadul singurătăţii egoiste.

*

Protestanţii cred prea mult în intelect, în puterea lor de a gândi. Tocmai de aceea consideră, că o critică a textului Sfintei Scripturi sau o traducere ştiinţifică pot duce la înţelegerea deplină a mesajului pe care aceasta îl poartă.

„Dar”, după cum spunea Paul Evdokimov[3], „numai filologia nu ajunge să dea întregul înţeles textelor sfinte”[4], ci e nevoie şi de o înţelegere duhovnicească a lor, de o înțelegere ca urmare a curățirii de patimi.

*

Păcatul pare că aduce o noutate în tine. El te fascinează şi te face să te simţi „dator” să-l încerci, să-l cauţi.

Dar păcatul, răul nu e o noutate ci o monotonie – după cum se exprima PS Kallistos Ware[5], în capitolul Taina Persoanei, din cartea sa Împărăţia lăuntrică: „Sfinţenia nu e monotonă, ci răul”.

Răul – după ce te saturi de el – observi că e la fel de dizgraţios în orice păcat săvârşit. El te induce în eroare…şi doar atât.

*

Jocurile pe calculator sunt monotone oricât de captivante ţi s-ar părea. Ele te fac să gândești în mod teleghidat. Merg pe traiectorii fixe, predestinate. Nu pot înlocui viaţa cei care le utilizează. Nu pot trăi decât o aventură ireală.

Irealitatea lor te lasă rece. Totul e rece. Oricât de util ar părea computerul (și este foarte util), el nu poate înlocui viaţa şi bucuria ei, darămite viaţa duhovnicească.

Maşina rămâne întotdeauna maşină. După cum omul rămâne întotdeauna om și dorește o noutate benefică pentru sine, chiar dacă noutatea o caută în păcat și nu în virtute.

*

Goana după bani este iluzia împlinirii de-o clipă. Dar ce consecinţe are această boală!

*

Păcatul e o afundare în singurătate, o fugă de Cel mai mare Prieten al nostru: Hristos. Păcatul e o fugă de El.

*

Îndoiala drăcească e o frică venită din senin, care produce o tulburare fără sens, fără finalitate şi pentru ca apoi să plece tot la fel de neprevăzut după cum a şi venit.

*

Filmele catolice şi protestante referitoare la viaţa Domnului Hristos distrug noutatea prea unică, singularitatea absolută, taina neînţeleasă, străină înţelegerii noastre a persoanei lui Hristos Dumnezeu.

Ele sunt un comentariu eterodox care destructurează înțelegerea tradițională despre persoana Lui.

Ele văd în Domnul numai pe omul Iisus şi nu pe Dumnezeu-omul şi de aceea sunt distante de Sfintele Evanghelii înţelese în lumina Sfintei Tradiţii.

Ele explică omeneşte aspecte din viața Sa. Dau detalii imagistice imaginare. Îşi imaginează cum ar fi fost, cum s-ar fi petrecut lucrurile într-o parte sau alta a vieţii în trup a Domnului din perspectiva omului neînduhovnicit.

Încearcă şi reuşesc să fie anti-icoane, care blasfemiază prin actorii lor sfinţenia Domnului, a Prea Curatei Sale Maici, a Sfinţilor Apostoli sau a Sfintelor Femei Mironosiţe.

Sunt impregnate de învăţături eretice, care deformează înțelegerea dreptei învăţături şi de aceea nu ne trebuie, nouă, ortodocşilor.

Tocmai de aceea şi regizorii acestor filme mizează pe suferinţa pentru suferinţă, pe „realitatea” Domnului până la confundarea Lui cu lumea păcătoasă de azi, pe o istorie secularizată, pentru a ne îndepărta de o înţelegere suplă, duhovnicească a Sfintelor Evanghelii.

În loc să ne curăţim de patimi, prin aceste filme ni se propun miraje, halucinaţii, efecte speciale.

Vedem pe un aşa-zis „Hristos” născându-se sau fiind răstignit pe cruce…însă ştim că e un actor, un om oarecare, un mare păcătos.

În locul Prea Curatei Maici, a Pururea Fecioarei e o femeie oarecare despre care mă abţin să zic mai multe.

La fel, în locul Sfinţilor Apostoli.

La fel, în locul Sfintelor Femei Mironosiţe.

„Minunile” sunt foarte scenice. În spatele decorului joacă nişte oameni, care sunt plătiţi să mimeze sfinţenia. Acesta e marele rău!

Aceste filme nu evanghelizează lumea, ci o depărtează de ea.

Aceste filme neagă Sfintele Evanghelii, pentru că le trunchiază adevărul. Pentru că le modifică conţinutul.

Şi pe posturile de televiziune apar astfel de filme, ba înainte de Sfânta Înviere, ba înainte de Naşterea Domnului, în momente de sărbătoare, de praznic, tocmai pentru ca să ne facă să ni-L imaginăm pe Hristos şi nu să trăim împreună cu El, și cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, în viață smerită și atentă.

Filmele acestea şi chiar slujbele ortodoxe care sunt transmise la televizor nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Sfânta Biserică, de spaţiul dumnezeiesc al mântuirii noastre.

În loc să fim în Sfânta Biserica, stăm cu telecomanda în mână în faţa televizorului.

În loc să fim cu El suntem cu o imagine falsificată a Lui, depărtându-ne astfel de adevărata Lui frumuseţe.

Pentru că rugăciunea, slujba cere participare directă, totală și nu una distantă și indiferentă.

*

În Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky [6] sunt strecurate mai multe greşeli dintre care amintesc doar două:

1. se neagă istoricitatea persoanei Sfântului Dionisie Areopagitul (p. 53-54); lucru pe care l-au făcut şi alţi autori, care au căzut în capcana desconsiderării Sfinților Părinți pe analize subiective și

2. se spune: „Dumnezeu nu se mai înfăţişează ca obiect, întrucât nu mai este vorba de cunoaştere, ci de unire” (p. 57); asta în legătură cu extazul.

Mă refer la a doua greşeală. Dumnezeu, pentru noi, nu e un obiect ci o comuniune de persoane dumnezeiești iar unirea cu Dumnezeu prin slava Sa, adică vederea extatică nu e sfârşitul cunoaşterii lui Dumnezeu, ci începutul ei.

A fi în lumina dumnezeiască înseamnă adevărata cunoaştere teologică și duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu.

Lossky nu pare să fi înţeles realitatea vederii luminii dumnezeieşti.

*

Capitolul al cincilea al cărţii lui John Meyendorff[7]: Hristos în gândirea creştină răsăriteană[8] (paginile 99-120) e plin de inepţii care mai de care mai mari.

E negată istoricitatea şi apartenența eclesială a Sfântului Dionisie Areopagitul, fiind considerat că aparţine „adepţilor lui Sever[9], adică unor monofiziţi moderaţi, din Siria” (p. 100). Dar, se spune și faptul, că a fost „direct inspirat de Proclu[10], ultimul mare neoplatonic” (p. 100).

Însă, se concluzionează, paradoxal, un lucru care nu se poate deduce din premise (dacă e considerat eretic de către autor…deși Biserica îl cinstește ca Sfânt, pe 3 octombrie[11]), faptul că „a salvatesenţialul Revelaţiei creştine, aplicând sistemului neo-platonic (al lui Origen[12], n. n.) corectivul unei doctrine a transcendenţei absolute a lui Dumnezeu” (p. 101).

Adică, după părintele John, Sfântul Dionisie Areopagitul ar fi un eretic, plin de neoplatonism…dar care a salvat esențialul Revelației Dumnezeiești pentru Biserica Ortodoxă…Fără cuvinte!

Cât de departe e de adevărata înţelegere a Sfântului Dionisie! Dacă ar fi citit și crezut, la modul cuviincios, Sinaxarele Sfintei Biserici, părintele John, cu siguranță, ar fi fost mult mai perspicace în a vorbi despre persoana și teologia sa.

Drama însă continuă…După ce l-a acuzat de neo-platonism, în p. 104 părintele John scrie – negându-se astfel în mod inenarabil – : „Dumnezeu rămâne Dumnezeu transcendent şi Creator, Dumnezeul Sfintei Scripturi şi nu Unicul lui Plotin”. Se referă la teologia Sfântului Dionisie Areopagitul.

Inconsecvenţa sa textuală arată faptul, că fost influenţat de filosofia catolică şi protestantă în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Dionisie și a încercat, în mod penibil, să împace și capra și varza.

În p. 107, acesta scrie: „Dionisie evită totuşi cu abilitate orice referinţă explicită la noţiunea personalistă de ipostas pe care Părinţii Capadocieni o aplicaseră Sfintei Treimi”.

E şi normal să fie așa, atâta timp cât Sfântul Dionisie trăieşte în secolul I iar Sfinţii Părinţi Capadocieni nici nu se născuseră încă.

În pagina următoare, după textul unui preot – Jules Lebreton[13] – care spunea: „toate aceste speculaţii nu se ridică deasupra teologiei naturale” (în Tu Solus Sanctus, Paris, 1948, p.115) părintele John acceptă o altă aberaţie – ca să observăm de unde îi vin ideile – a lui J. Vanneste şi anume: „Dionisie rămâne, într-adevăr, tot timpul un filosof, şi nu un mistic în sensul modern al cuvântului” (La théologie mystique du Pseudo-Denys, în rev. Studia Patristica 5, TU, 80, Berlin, 1962, p. 403-407).

Însă cum ar putea un filosof să știe să explice asemenea realităţi dumnezeieşti ca Sfântul Dionisie și să se integreze atât de bine în Tradiție, încât unul ca Sfântul Maxim Mărturisitorul să îl considere, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, drept un teolog foarte greu, care trebuie analizat cu multă sfințenie?

Și de ce l-ar fi interesat pe un filosof păgân teologia creștină într-atât de mult încât să o ajute cu scrieri?

Și de ce îl mărturisește Tradiția Bisericii ca Sfânt de 2000 de ani…și acum nu mai e bun Sfântul Bisericii noastre?

După ce l-a desfiinţat cu totul, după ce l-a făcut cum a vrut, în total anacronism cu istoria și Tradiția Bisericii, în p.110 părintele profesor John Meyendorff revine și spune:

„Dionisie rămâne fundamental creştin susţinând că Dumnezeu este totuşi mai presus de Unul, a cărui cauză este”.

Nu mai ştii ce să crezi, până la urmă. Poate că tocmai acesta e scopul.

Deşi „Pâinea şi Vinul nu sunt pentru Areopagitul altceva decât simbolurile sacre” (p.115), el „se află în tradiţia perfectă a marilor Capadocieni” (p. 116). De ce?

Pentru că „depăşeşte antinomia fundamentală dintre transcendenţa lui Dumnezeu şi faptul prezenţei Sale în lume” (Ibidem).

Dar când tocmai părea „reabilitat”, în p. 118 Sfântul Dionisie e prezentat din nou în mod josnic, prin aceea că „sistemul dionisian duce la un fel de clericalism magic”.

De aceea, conchide autorul, „ar fi important să se examineze, dacă o influenţă conştientă sau inconştientă a lui Dionisie, n-a jucat vreun rol în dezvoltarea ecleziologiei în Occident, în epoca scolastică şi post-scolastică” (p. 118).

Adică, dacă nu l-au înțeles catolicii și protestanții cum trebuie pe Sfântul Dionisie sau pe Sfântul Augustin e de vină aceștia doi…că au scris cărți prea grele pentru mintea urmașilor.

Și astfel, unul dintre cei mai mari Sfinţi Ierarhi și Teologi ai Bisericii Ortodoxe e „dovedit” „eretic” chiar de un profesor ortodox de teologie și nu de un eretic, şi se pun pe seama lui toate greşelile catolice, de care el, bineînțeles, nu poate fi făcut răspunzător.

*

Panica „apocaliptică” distruge realitatea iubirii şi a ocrotirii lumii de către Dumnezeu. Iar când vezi sfârşitul feţei acestei lumi într-un mod S. F., bineînțeles că nu mai vezi pe Dumnezeu ca Treime de persoane atotiubitoare şi desăvârşite.

Aceste imagini cu care suntem infestaţi şi care ne terorizează nu fac altceva decât să ne panicheze în zadar.

Frica nu poate duce la linişte.

Mă refer la frica aceasta produsă de speculaţii eretice, demonice.

Această frică terorizantă duce la stări isterice şi paranoice şi nu la frica de Dumnezeu, care ne duce la înţelepciune şi înţelegere a adevărului dumnezeiesc.

*

Cei care vorbesc despre Dumnezeu fără a avea prea multă cunoaştere, experiere a Lui, se cunosc prin aceea că folosesc, într-un mod iritant, aceleaşi afirmaţii.

Motivul: au totul din citit și auzit și nu din relația cu El.

Pentru că şi-au făcut din cuvinte idoli, se repetă mereu în ceea ce spun şi îi plictisesc pe ascultători.

Pentru a vorbi trebuie să pătrunzi cu foarte multă subţirime de spirit realitatea subiectului.

Căci despre Dumnezeu se vorbeşte cu conştiinţa că poţi vorbi oricât fără a epuiza subiectul.

Uităm adesea că Dumnezeul nostru e Prea Sfânta Treime şi că nu e un „obiect” de disecat. Şi aceasta, pentru că vorbim despre El de la distanţa neiubirii.

*

Uneori, dracii ne satisfac în vis unele obsesii ale noastre şi acest lucru ne bucură într-un mod păcătos. Alteori ne înfricoşează cu nereuşite imaginare sau cu întâmplări pseudo-apocaliptice.

Ei ne aruncă, când în „binele” poftei, când în neliniştea plină de deznădejde. Aşa sunt înşelările lor!

Dracii ne momesc cu orice pot să ne prindă în plasă.

Trebuie să ne dezlipim de frica aceasta insinuantă şi să o detestăm şi să nu acceptăm pronosticurile lor alarmante, care nu cunosc mila şi ajutorul Domnului.

Facă-se voia Ta, Prea Bunule Doamne şi ne miluieşte!

*

Dacă iubim să dăm milostenie atunci ne îmbogăţim şi mai mult de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Pe măsură ce dăm, pe atât ne deschidem inima tot mai mult şi iubim tot mai mult. Dăruirea ne învaţă jertfa şi jertfa e întotdeauna dragoste, pentru că e renunţare la sine.


[1] Imaginea supra (apare în textul final n.n.), cu racla Sfintelor Moaște ale Sfinților Împărați Constantin și Elena, de la Catedrala patriarhală din București, e preluată de aici:

http://www.doxologia.ro/imagine/moastele-sfintilor-imparati-constantin-elena.

[2] E vorba de Ioan Vlăducă (pe care l-am cunoscut în București…pentru că stătea la acea dată, împreună cu mama sa, la București), despre care, la nivel online, se spune că a devenit monah. Nu l-am mai văzut de când a plecat din oraș…

Fotografia cu sine (apare în textul final n. n.) e făcută de Cristina Nichituș, al cărei blog îl găsiți aici: http://cristina-nichitus.blogspot.com/. Am preluat-o din articolul: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/11/dictatura-pseudo-stiintei-de-profesorul.html.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov.

[4] Cf. ed. *** Ortodoxia, trad. din lb. franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

[5] PS Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1996, p. 38.

[6] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, 1990.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Losski.

[7] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/John_Meyendorff.

[8] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, trad. din lb. engleză de Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997.

[9] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Severus_of_Antioch.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Proclus.

[11] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie03.htm.

[12] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Origen.

[13] A se vedea o listă a cărților sale: http://openlibrary.org/authors/OL128420A/Jules_Lebreton.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [16]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 323-343.

***

Stăm la Sfânta Liturghie şi trebuie să stăm plini de dragoste. Trebuie să stăm precum stau Sfinţii Îngeri şi toate Puterile cereşti în faţa tronului Dumnezeirii.

Trebuie să participăm la Sfânta Liturghie într-o încordare plină de adoraţie, într-o continuă uitare de sine pentru Dumnezeu.

A iubi pe Dumnezeu înseamnă a te uita pe tine pentru a gândi, simţi şi trăi numai în Dumnezeu şi cu El.

A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în iubire înflăcărată pentru El.

Credinţa adevărată naşte multă putere de nevoinţă şi de dăruire. Cine crede cu adevărat – şi tu cauţi să te convingi – acela te va convinge.

Credinţa vie convinge, pentru că ţi se impune cu multă seriozitate şi totală ataşare față de ceea ce propovăduieşte.

Când îţi vorbeşte un astfel de ortodox, el e, cu totul, ceea ce-ţi spune.

Căutând în viaţa lui împlinirea voii lui Dumnezeu, parfumul ei, acesta te bineînmiresmează şi pe tine.

Simţi iradierea frumuseţii lui duhovniceşti şi te bucuri, pentru că bucuria se naşte din adevăr, din curăţia sufletului.

Mă întorc iarăşi la parabolă. Definiţia Sfintei Biserici în acest capitol 10 al Sfântului Luca e aceea de : „casă de oaspeţi” (Lc. 10, 34).

Ea e precum un han sau un hotel sau un apartament care îi ţine pentru 10 ani, 20 de ani, 70 de ani pe oameni, pentru ca, prin moarte, aceştia să meargă la casa din cer (II Cor. 5, 1).

Acolo e casa nefăcută de mână şi veşnică. Aici e casa trecătoare dar în care Hristos ne îngrijeşte.

Dar compararea Sfintei Biserici cu o casă de oaspeţi ne mai poate învăţa şi faptul, că toţi suntem oaspeţi, că toți suntem bineveniţi dar şi aceea, că şederea noastră e scurtă aici, pentru că la hotel nu poți să stai prea mult.

Stăm puţin aici dar facem multe rele.

Aparatura noastră recentă ne dezvoltă foarte mult imaginaţia în defavoarea rugăciunii şi a vieţii noastre lăuntrice. Ea ne iradiază secetă şi pustiire duhovnicească.

Obsesia O.Z.N.-urilor, a filmelor de groază, a bolilor, a războiului, precum şi stresul, lipsa de timp, patimile ne întorc pe toate părţile şi ne îmbâcsesc mintea.

Imaginaţia noastră debordează de atâtea luciferisme.

Desenele şi imaginile pe care le vedem sunt făcute pentru ca să ne şocheze, să ne atragă şi ele ni se întipăresc adânc în suflet.

Reclamele ne supralicitează atenţia iar singurătatea oamenilor, însingurarea lor, închiderea lor în sine, inabordabilitatea lor mă îndurerează.

Devenim din ce în ce mai singuri şi mai suspicioşi.

Ne e teamă. Închidem uşa, o baricadăm, dar nu ne baricadăm mintea şi la gânduri. Gândurile sunt lăsate să zburde, să se prostitueze.

Cumpărăm, mereu cumpărăm. Consumăm foarte mult iar trupurile noastre sunt bolnave de atâta îmbuibare. Mâncarea multă ne face dizgraţioşi. La fel şi luxul.

Am transformat trupul într-un idol, pentru că, mai mult sau mai puţin, nu credem în suflet, în existenţa lui.

Dacă am înţelege că sănătatea sufletului este extrem de importantă nu ne-am mai împopoţona atâta.

Ne e teamă de moarte dar suntem morţi sufleteşte. Și nu ne place mizeria, putregaiul, boala dar suntem plini de împuţiciuni, căci patimile sunt împuţiciuni.

Fugim, alergăm toată ziua. Uneori ne dăm seama că nu ne-am rugat deloc într-o zi întreagă şi că, într-o zi întreagă, nu ne-am ocupat deloc de suflet, ci doar de trup.

Pentru trup cumpărăm haine, pentru el şi mâncare, pentru el mergem la frizer, la cârciumă, la fotbal…Dar pentru suflet, nu vedem Sfânta Biserică.

O, de am vedea-o! Ea ne-ar lumina viaţa, sufletul, inima. Ne-ar face vii, oameni duhovniceşti.

*

Păcatul însingurează. El te goleşte. Fără credinţă în Dumnezeu şi fără iubirea Lui am fi întotdeauna trişti, cu o tristeţe adâncă.

Păcatul e o mare oboseală.

O, sunt foarte păcătos! Şi cu toate acestea nu-mi văd păcatele. Sunt foarte orb. Nu-mi văd păcatele.

Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi să-mi văd păcatele mele, ca să mă mântuiesc şi eu!

Când te apropii de lume, de păcatele ei, devii lax, nestăpânit. Atracţia lumii te poate îmbăta foarte grav.

Te poţi îndoi chiar şi în credinţa ta sau râvna ţi se poate stinge. Atunci eşti în mare impas şi nu mai ştii cum să-ţi găseşti pacea. Dumnezeu însă nu te lasă! El te urmăreşte pas cu pas şi fiecare clipă e o înţelegere a prezenţei Lui.

Omul de azi aleargă mult şi visează mult. Doreşte „noul” cu orice chip, o schimbare…Dar nu vrea să-şi schimbe viaţa după Sfânta Evanghelie.

Încearcă multe lucruri care îi strică sufletul, multe perversităţi. E mereu agitat, pentru că trăieşte în afara lui şi nu în el. I se pare că nu are timp, dar îl pierde prosteşte.

Ascunderea lui în spatele cuvintelor te îndurerează. Mereu vrea să pară altul deşi nu s-a schimbat deloc.

O, progresule în rău! Ce pare a ne ajuta, ne îndepărtează şi mai mult de mântuirea sufletului.

Tehnologia de ultimă oră şi confortul par a ne ajuta dar nu e adevărat. Afli unele informaţii folositoare – dar puţine – pe când lucruri rele, destule.

Şi cu toate acestea, trebuie să trăim ca nişte creştini ortodocşi în orice secol. Pe cei de lângă noi trebuie să-i înţelegem şi nu să le justificăm păcatele!

Înţelegem neputinţele şi ne rugăm pentru ele, dar nu le ajutăm să se dezvolte.

Sunt gol. Mi-e sufletul gol. Sunt un nenorocit. Demenţa păcatului mi-a stricat toată viaţa. Dar Ţie mă rog: miluieşte-mă! Miluieşte-mă, Dumnezeul meu! Tu poţi să învii sufletul meu cu Duhul Tău cel Sfânt!

În Sfânta Biserică ne dăm seama de responsabilitatea noastră pentru sufletul nostru. Când suntem în afara ei, sufletul e doar o vorbă. Dar ca membrii vii şi activi ai ei, înţelegem că ne-am născut pentru a nu ne mai întoarce niciodată la nefiinţă.

La sfintele slujbe auzim de multe ori că se cere iertare a păcatelor. Iertarea e o necesitate. De ea avem nevoie ca de aer. Dacă stăm fără iertarea lui Dumnezeu, arătăm că suntem nesimţitori.

Pentru că oricine stă fără mustrare de cuget dispreţuieşte şi iertarea Lui.

El ne iartă, mereu ne iartă. Dacă nu mai ştiu de câte ori m-am spovedit, cum să mai ştiu câte păcate am mărturisit până acum? Multe păcate, înfiorător de multe păcate…

El m-a iertat şi eu am rămas tot îngâmfat. Îngâmfarea aceasta mă va duce în Iad. O, dureroasă învârtoşare!

Trăind în păcat avem sentimentul irealităţii: acela că trăim dar nu la propriu. Înăuntrul nostru ne simţim goi, neîmpliniţi.

Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, o, dacă L-am iubi! Viaţa noastră ar fi plină, vie, plină de Duhul Sfânt. Iartă-ne, Doamne, şi ne ajută!

*

Momentele în care ne dăm seama cel mai bine de noi înşine sunt momentele de neputinţă şi slăbiciune intensă, în care simţim totul greu, aproape imposibil de rezolvat de către noi înşine.

Uneori simt că mă preling în pământ de atâta oboseală. E o oboseală extremă.

În acele momente nu mai pot face nici cele mai simple gesturi. Şi tocmai de aceea mă bucur şi laud pe Dumnezeu Cel prea bun.

Câtă grijă are El de noi! Ne ajută oricând, şi în cele mai simple mişcări ale noastre.

Cea mai mare bucurie e să Îl lauzi pe Dumnezeu. El mi-a dat să trăiesc aceasta. Când Îl lauzi pe El, totul se îmbracă în lumină, în bucurie. Inima ta trebuie să i-o dai lui Dumnezeu.

Iubirea pentru Dumnezeu mistuie inima.

A iubi pe Dumnezeu înseamnă a avea foc ceresc în inimă. Fără harul Duhului Sfânt totul e rece, e fad, e fără viaţă. Mă doare că nu toţi înţeleg bucuria Duhului Sfânt şi a rugăciunii din inimă.

Ne e teamă să vorbim despre lucrurile cele mai sfinte, când tocmai despre ele trebuie să vorbim.

Prea multe lucruri banale în discuţiile noastre.

Suntem huliţi de toţi dar la noi e harul Său. Vieţile Sfinţilor noştri ne relevă acest fapt.

Câtă durere în lume din cauza păcatelor! Dacă ne-am înţelege duşmanul – adică păcatul – am renunţa la toată civilizaţia, ştiinţa, arta, cultura, confortul pentru a ne plânge păcatele.

Lacrimile curăţitoare sunt esenţiale.

A nins mult. Dumnezeu ne-a binecuvântat din belşug iar ninsoarea e un chip al curăţiei duhovniceşti.

Trebuie să ne curăţim inimile şi minţile.

Astăzi, în tren, nu puteam vedea soarele datorită faptului că geamul era îngheţat. Dar când gheaţa s-a topit, soarele ne-a încălzit trupurile şi inimile.

O, tot la fel şi Hristos! Cât avem inimile îngheţate nu putem să ne bucurăm. Avem nevoie de El mereu. Ne împărtăşim mereu cu El, căci avem mereu nevoie de El, mare nevoie.

Şi dacă îl ai pe El nu-ţi trebuie nici mese scumpe, nici călătorii extravagante, nici case spaţioase şi pustii. El îţi ajunge. El te umple. El e totul, tot ce-ţi trebuie.

Mulţi fraţi vor să citească cuvinte duhovniceşti dar nu vor să le şi aplice în viaţa lor.

Citirile însă nu ţin de foame!

Faptele bune ţin de foame. Ele te hrănesc, te ajută.

A asculta e una iar a înţelege ce asculţi e alta. Trebuie să înţelegem voia lui Dumnezeu, după cum vrea El și nu după cum vrem noi.

Am sufletul îmbâcsit de rele…

Oboseala prea mare este extrem de periculoasă și de ea trebuie să ne ferim. Ea ne face incapabili de nevoinţă şi de rugăciune.

Excesul e dăunător, chiar dacă pare bun. Să fugim de el!

Presupunerile minţii noastre sunt bizareriile care ne strică liniştea, dacă le luăm de reale. Trebuie să nu acceptăm aceste imaginaţii neroade.

Mulţi încurcă înţelepciunea duhovnicească cu înţelepciunea de pe urma vârstei şi asta e o mare greşeală.

Trebuie să-i ascultăm pe toţi chiar dacă nu vrem.

O, ce greu e să repari ceea ce ai stricat! Cât de greu e să reiei cu cineva o relaţie abandonată! Asta pentru că eu sunt un mare netrebnic şi nu iert. Neiertarea mă va duce în Iad. Vai mie!

Conştiinţa care nu te mustră are o inimă care nu palpită în fața judecății. O, dulce e o asemenea stare! Dă-mi, Iisuse Doamne, şi mie, ticălosului, o asemenea mare dulceaţă dumnezeiască!

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Îmi pare rău de tot ceea ce am greşit în ticăloasa mea viaţă. Regret multe, foarte multe. Îmi pare rău pentru toate păcatele şi neorânduielile pe care le-am provocat şi le provoc din multă prostie şi infatuare.

Mă simt un rebut nefolositor. Sunt un ticălos, un prăpădit, un mare orb. Acestea toate mă dor, mă fac nefericit, trist.

Îmi pare rău că iubesc puţin. Îmi pare rău că mă rog puţin şi citesc foarte puţin. Sunt foarte leneş. Nu mă nevoiesc deloc. Şi astăzi aş putea să mă nevoiesc atât de mult!…

Nu-mi dau seama că îmbătrânesc.

Nu aştept moartea şi de aceea sunt vrednic de plâns.

Cine iubeşte gândul la moarte îşi iubeşte sufletul.

Eu nu am grijă de suflet. O, vai mie!

Iartă-mă, Doamne şi mă miluieşte!

*

E o mare înşelare să păcătuieşti de dragul altora pentru ca să-i câştigi pe aceştia. Nu câştigăm nimic cu păcatul! Ajungem ca şi aceia – poate şi mai rău – dar nu-i mântuim.

Rugăciunea şi asceza îi mântuiesc pe ceilalţi dar, mai ales, smerenia.

Uneori simţim să predicăm numai ca să rostim cuvinte „frumoase”. Ne place să vorbim dar nu să învăţăm, să salvăm oameni de la păcate, din neştiinţă. E un mare rău.

Căutăm să plăcem numai oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Dar dacă Lui nu-I plăcem, ne ostenim în zadar.

Trebuie să discutăm cu oamenii – dacă ne cer sfatul şi ajutorul – cerând luminarea Domnului. Domnul îi ascultă pe cei ce se smeresc. Să ne rugăm Lui! Să ne rugăm cu toată inima. El ascultă o astfel de rugăciune pentru că e sinceră.

Cred că e greu să predici în Sfânta Biserică. Trebuie să spui mereu şi mereu ceva nou, ceva viu, tu însuți fiind nou și foarte viu, plin de har.

Repetiţiile plictisesc. Repetiţiile goale de conţinut.

Forţa predicii e încrederea în ceea ce spui.

Pe unii ne omoară stilul de a predica, pe alţii frica de a nu greşi. Dar ar trebui să ne înfricoşeze, în primul și în primul rând, viaţa noastră păcătoasă, pentru că din cauza ei nu știm să vorbim pentru și despre Dumnezeu.

Dacă ne ascundem rănile de oamenii duhovniceşti nu facem decât să ne prelungim bolile sufletului. Sfatul lor ne poate vindeca, pentru că e sfat dumnezeiesc.

Uneori, putem să credem că suntem sănătoşi, când bolim adânc. Uneori vorbim despre lucruri mari iar noi suntem ispitiţi de multe patimi. O, ce rău ne facem singuri!

În răbdare, constă sănătatea vieţii duhovniceşti! Trebuie să răbdăm mult, să răbdăm toate.

*

Pareneza[1] cred că trebuie să fie un cuvânt viu, care să nu recapituleze evenimentele ci să le explice. Trebuie să explicăm, mereu să explicăm şi să explicăm duhovniceşte.

Ne trebuie un limbaj care să se impună în fața credincioşilor.

Fraze scurte dar concise.

Trebuie să lovim credincioşii direct în inimă cu gloanţele iubirii dumnezeieşti.

Ţinta trebuie să fie sigură: inima, în care a coborât puterea de discernere a minţii!

Să punem accentul pe cuvinte, pe înţelesul lor. Să le explicăm fraţilor noştri cum se înţelege, în harul lui Dumnezeu, tot ceea ce există.

E neortodoxă imitarea şi intuirea rece a realităţii.

Trebuie să vorbeşti cu focul dragostei dumnezeieşti, încât toţi să tacă mâlc, fascinaţi de căldura, sinceritatea şi puterea ta de înţelegere, care e, de fapt, darul lui Dumnezeu.

Să vorbim cu dragoste! Dragostea face, prin cuvinte, inimi tinere.

Tinereţea duhovnicească apare în suflet şi la vârsta de o sută de ani, dacă vrei să primeşti bucuria Duhului Sfânt.

Pareneza e o vorbire în Duhul lui Dumnezeu.

Trebuie să ne instruim mereu mintea şi inima dar să nu confundăm instruirea cu luminarea dumnezeiască, pentru că aceasta e o hulă împotriva Sfântului Duh.

Avem nevoie de episcopi, preoţi şi diaconi harismatici. O, ce mare nevoie avem de ei! Ne trebuie glasul inimii lor curate.

Pareneza vine şi satură inima. După ce ascultăm o pareneză trebuie să simţim că abia atunci ne-am întors pe pământ.

Inimile oamenilor aşteaptă cuvinte vii, clare, puternice, dumnezeieşti.

Oamenii vor să audă glasul Domnului, glasul Său lin şi îmbucurător.

A predica – pentru acestea toate – e o harismă. Să nu ne îmbătăm cu apă!

Omilia, pareneza, necrologul, orice cuvântare bisericească trebuie rostite cu sfinţenie. Nu numai că trebuie să crezi în ceea ce spui dar trebuie să şi convingi asupra faptului, că ceea ce spui tu şi vrei să se petreacă cu tine.

Ne uităm – atunci când vorbim – la cine ne ascultă şi prin asta păcătuim. Trebuie să vorbim în elanul dragostei de Dumnezeu şi nu după feţele oamenilor!

Să nu-i trecem cu vederea pe cei care ne par nouă a fi „simpli”. E o mare greşeală. Bogăţia nu aduce şi înţelepciune iar sărăcia nu e un mod de a fi al proştilor şi al ignoranţilor.

Cuvintele trebuie să aprindă foc în inimile tuturor. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice”.

La toţi trebuie să privim cu mare cuviinţă, cu smerenie profundă şi cu multă dragoste.

Predica nu e un spectacol dar ea trebuie să fie mereu un prilej pentru o nouă orientare a vieţii noastre. Ea trebuie să ne ducă la Hristos, căci El e sensul vieţii noastre. El e sensul unic, în sensul de unic cu adevărat.

Să avem pauze edificatoare în vorbire! Gesturile noastre trebuie să vorbească şi să ajute cuvintele mai presus de cuvinte.

Ochii şi gura noastră trebuie să înspăimânte de dragoste pe toţi. Ei, ochii şi ea, gura, trebuie să fie ale Domnului.

Poţi să spui multe cuvinte care să nu-ţi aparţină şi de el să nu-ţi pară rău. Dar când spui cuvinte din inimă, atunci inima spune cuvinte adânci, foarte adânci.

Ferice de ascultătorii smeriţi ai cuvintelor adânci!

Ei, pe lângă cuvinte, simt şi puterea cuvintelor, care declanşează în ei dorinţa după pocăinţă, după curăţire.

Doamne, dă-ne cuvinte pentru ca să vorbim întru dragostea Ta! Fără Tine, totul e fad și nu avem bucurie!

*

Mila Domnului e foarte mare cu noi păcătoşii. El ne rabdă multe. Ne scoate din multe căderi, din multe păcate.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Astăzi am descoperit că Sfântul Augustin are un comentariu complet la cartea Psalmilor[2].

Gianina [Picioruș] mi-a tradus primele patru versete comentate şi mi-am dat seama că primul psalm e înţeles de acesta ca fiind eminamente hristologic.

„Bărbatul” e Hristos şi El nu a avut păcat. El e „ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor” iar apele sunt cei care cred sau vor crede în El iar „frunza lui” sunt cuvintele Lui, care nu cad niciodată.

Mi-a plăcut ceea ce am citit până acum.

Până nu citim ceva şi nu aprofundăm subiectul ca atare avem păreri greşite despre lucruri.

Spre exemplu, despre cele 95 de teze[3] ale lui Martin Luther[4], nu ştiam decât în treacăt…şi asta din Seminar.

Fără să le citesc, din spusele altora, mi se păreau nişte problematici interesante. Dar acum, după ceea ce le-am cunoscut conţinutul în integralitate, am înţeles cât de unilaterală era poziţia lui.

El avea ce avea cu cei care predicau eficienţa indulgenţelor şi apoi cu papa, care dorea să ridice bazilica Sfântul Petru.

Pomeneşte la un moment dat de un cuvânt al Sfântului Laurenţiu („cei săraci sunt comoara Bisericii”, teza 59) dar îşi dă în petec în teza 75 printr-o blasfemie la adresa Prea Curatei.

Citind şi din cele două Catehisme ale lui (mare și mic), mi-am dat seama cât de departe era de dreapta înţelegere a lucrurilor.

Dumnezeu ne învaţă, prin toate câte ne dă să trăim, cum să ne smerim sufletul. El ne spune, pe fiecare zi, că fără El bâjbâim, că fără El viaţa noastră e un chin imens.

O, Doamne, ajută-mi mie păcătosului! Nu lăsa lumea Ta, Iubite Doamne şi ne iartă!

Dacă am studia cu atenţie Sfânta Scriptură, dacă am citi-o rugându-ne, contemplând înţelesurile ei am învăţa multe lucruri care acum ni se par grele, imposibil de înțeles.

Cuvântul dumnezeiesc nu e greu, ci inima noastră e rece şi grea! Nu mai înţelegem, pentru că ne-am lenevit peste măsură.

*

În viaţa după Dumnezeu, totul e să iei aminte şi să nu crezi că e vreun lucru simplu sau uşor. Cei smeriţi văd cum nu pot face nimic fără sfat, pe când ceilalţi nici nu vor să audă de părerea altora.

Suferim mult din cauza autosuficienţei noastre şi a răutăţii. Ne facem rău crezând că suntem fericiţi şi că totul  e bine în viaţa noastră.

*

Recitind paginile Fericitului Dumitru Stăniloae[5] despre persoana Domnului Hristos din volumul al treilea al Dogmaticii sale, am ajuns astăzi la un pasaj, care mi-a reamintit de o ispită, din trecut, a Satanei.

Glasul Satanei îmi striga în mine: „Hristos era Sfânt, El nu putea păcătui. Tu nu poţi să te mântuieşti, pentru că El nu a avut firea ta, puterea ta de a învinge ispitele”.

M-a chinuit mult acest glas satanic…

Împotriva lui, Fericitul Dumitru a scris: „El a dat…firii şi voinţei Sale umane, adeseori, numai atâta putere câtă avea să fie necesară şi celorlalţi oameni pentru a ţine aceste afecte în limitele trebuinţelor firii”.[6]

Îmi „părea rău” pe Dumnezeu; că El e „mai tare, mai puternic” decât mine. Cât întuneric sufletesc! Acest fapt, îmi luase dorinţa de a mai crede, de a mai nădăjdui în Dumnezeu.

Facem multe greşeli, dacă Dumnezeu nu ne luminează mintea în legătură cu acest fel de gânduri.

Cunoscând trei perioade mari de înşelare drăcească în viaţa mea, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru ca să înțeleg să mă smeresc tot timpul, indiferent de câte aș trăi și aș înțelege, mă cutremur la gândul de unde m-a scos mila şi iubirea lui Dumnezeu.

Nici nu mai vreau să vorbesc despre acele stări pline de neorânduială, de satanism, de înfumuare, de părere de sine, de mândrie luciferică…

Sunt înşelat de Satana în multe lucruri dar nu-mi dau seama. Luminează-mi mintea mea, Prea Curată Stăpână!

Nu mai îmi place să dau detalii despre ticăloasa mea viaţă. Consider că acele lucruri au fost şterse de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Deşi sunt ticălos, am conştiinţa că  Dumnezeu Prea Bunul m-a iertat pentru toate ticăloşiile mele. Și asta numai din mila Lui și nu pentru durerea inimii mele.

Am văzut mila lui Dumnezeu cu multă bogăţie. Mă minunez de cât de slabi suntem noi şi păcătoşi, şi totuşi: Dumnezeu nu ne ia harul Său. El e cu noi.

Sfinţii Părinţi erau atât de smeriţi, de curajoşi, de puternici duhovniceşte, încât eu mă văd în faţa lor mai praf decât praful.

Ajută-ne, Iubite Doamne, şi smereşte sufletul meu!  Ai milă faţă de netrebnicul Tău rob şi mă miluieşte!

Satana îmi aprinde trupul şi sufletul uneori încât sunt nevoit să cad la pământ, să suspin din tot sufletul şi să mă rog cu smerenie ca să pot să continui să citesc. Eu vreau să citesc, să aprofundez dumnezeieştile dogme iar el îmi trimite enervare, plictiseală, mâncărime pe corp, dorinţa de a sta degeaba.

Sunt nevoit să citesc unele cărţi teologice, pentru care nu am o stare propice iar demonii mă fac să am silă de cele sfinte.

Uneori am lipsit de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că eram prea obosit de atâta citire sau pentru că m-aş fi simţit nervos la slujbă şi aş fi intrat în panică datorită pierderii timpului pentru învăţătură iar demonii mi-au spus, prin impulsurile lor, să nu mă mai duc deloc acolo.

Vor să uit de cele sfinte, de rugăciune, de linişte, de contemplare, de frumuseţea comuniunii şi a dragostei.

Mă asaltează şi cu frica de moartea bunicului meu şi cu frica de pierderea examenelor pe care le am de dat, într-un cuvânt: cu frica viitorului.

O, cum luptă el, împotriva providenţei dumnezeieşti!

Vor să te facă să crezi că eşti singur şi că nimeni nu te poate ajuta. Dar acest lucru e o minciună. Căci Prea Sfânta Treime şi tot cerul e cu noi şi pentru noi.

Ajută-mă, Prea Sfântă Treime şi de toate cele rele, de păcate şi de căderi cumplite, izbăveşte-mă! Ai milă de ticăloasa şi înfumurata mea viaţă. Ai milă de toată lumea Ta şi ne miluieşte.

*

Cine se poate pregăti vreodată, cu adevărat, ca să-L primească pe Domnul? Întotdeauna simt că nu pot să fac nimic pentru acest moment, decât să mă las în voia Lui, să mă dau cu totul Lui.

Ce iubire trebuie să ai pentru Hristos? Cum trebuie să-L simţi pe El? Cum trebuie să trăieşti înaintea Lui? Mă simt mic şi prost şi nu ştiu să-L iubesc pe El cu adevărat.

Dar de El am cea mai mare nevoie şi apoi de Prea Curata Sa Maică. Vreau să mă împărtăşesc cu El. Inima şi trupul meu tânjesc întotdeauna după iubirea Lui, după curăţia Lui, după sfinţenia Lui, după dumnezeirea Lui.

El e viaţa mea, deşi sunt păcătos şi neisprăvit. Pe măsură ce îmi dau seama de cât mă iubeşte Dumnezeu, mă văd şi mai negru şi mai spurcat şi mai ticălos. Iubirea Sa îmi arată neiubirea mea şi lipsa mea de ruşine.

Slăbiciunile ne arată nimicnicia vieţii noastre. Când suntem slabi şi neputincioşi, atunci ne dăm seama de cât de puţin suntem pe pământ, cât suntem de trecători.

Te simţi din ce în ce mai mic şi descoperi atotputernicia Prea Sfintei Treimi cu mare uimire şi bucurie.

Când ni se ascultă rugăciunile, inima ne e zâmbitoare şi fericită. Dar când rămânem în aşteptarea împlinirii lor, ar trebui să ne pocăim. E foarte necesar. Dumnezeu ştie de ce avem nevoie iar dacă nu ne ascultă înseamnă că nu avem nevoie acum sau niciodată de lucrul pe care îl cerem.

Ar trebui să mă rog mai mult. Sunt delăsător şi foarte mincinos. Îmi găsesc scuze, pentru ca să nu mă nevoiesc.

Nevoinţa e o ştiinţă duhovnicească unică.

Cine a gustat măcar puţin din harul ei se bucură nevoindu-se.

Îndrăzneala păcătoasă strică evlavia, aşezarea liniştită a ortodoxului.

Când ne permitem mai mult decât e cuviincios devenim urâţi şi respingători.

Doamne Iisuse întăreşte în dreapta credinţă pe cei care Te iubesc pe Tine! Ai milă de mădularele Trupului Tău, de robii Tăi şi îi călăuzeşte pe calea mântuirii. Ei au nevoie mereu de mila şi de ajutorul Tău.

Ai milă şi de cei care Te caută pe Tine şi încă nu Te-au găsit dar şi de aceia, care cred că Te-au găsit dar Îţi neagă dumnezeieştile-Ți cuvinte. Toţi avem nevoie de Tine, Iisuse Domne, miluieşte-ne!

Cel mai mare adăpost al nostru e Sfânta Biserică. Aici stăm sub acoperământul harului dumnezeiesc. Aici ne odihnim noi, ortodocşii.

Cei care nu cunosc dumnezeiasca noastră credinţă, vorbesc uşor despre ea, pentru că nu ştiu că e adevărata viaţă. Dacă ar şti de cine râd, ar plânge cu amar.

S-au înmulţit hulitorii şi necredincioşii. Aceştia ne îndurerează continuu. Ei calcă toată sfinţenia în picioare. Le place să se sinucidă sufletește şi nici măcar nu ştiu că fac acest lucru.

Creştinii noştri ar trebui să-şi ştie bine credinţa ortodoxă. Dar pentru că mulţi nu ştiu de ce sunt ortodocşi, de aceea și duc o viaţă nesimţitoare şi păcătoasă. Mă îndurerează mult această situaţie!

Ei, cei care ar trebui să fie Sfinţi, Îngeri pe pământ nu ştiu nici cele mai generale lucruri ale credinţei.

Şi de aceea sunt amăgiţi de secte. Sunt atraşi cu bani, cu lucruri de îmbrăcat, cu filme şi cărţi sau chiar cu forţa.

Şi merg, sărmanii, ca nişte vite spre junghiere! Merg spre moarte, crezând că au găsit „adevărul”. Dar adevărul nu stă la eretici ci în Sfânta Biserică Ortodoxă, Care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

Suntem în Postul Mare. Postul e un timp aparte, un timp plin de har. Simţi că trăieşti, că trăieşti duhovniceşte.

O, ce bucurii imense! Nimeni nu se poate bucura ca noi. Şi asta, pentru că ne bucurăm în Hristos Domnul: Bucuria şi Viaţa lumii.

Ceea ce pare de nedepăşit, trece. Dumnezeu ne poartă întotdeauna de grijă, El, Mult Iubitorul de oameni!

Din mâna Lui, nu ne poate lua nimeni. El e cu noi şi nimeni împotriva noastră.

Sminteala e cel mai mare rău pe care îl facem aproapelui nostru. În loc să-l zidim, îl îndurerăm, îi aruncăm apa delăsării pe focul râvnei. Să nu fim sminteală nimănui! Dacă se poate, să nu îndurerăm pe nimeni.

O, Doamne, iartă-mă pentru multele mele sminteli! Sunt un mare ticălos, miluieşte-mă!

Desăvârşirea e un chin şi o oboseală imensă dar şi multă bucurie duhovnicească. Simt, presimt acest lucru deşi nu cunosc starea de fapt.

Slavă Ţie, Doamne, pentru multa Ta iubire de oameni! Îţi mulţumesc Ţie, Prea Curată Stăpână, pentru darul şi bucuria pe care mi le dai deplin. Nu le merit şi nu le voi merita niciodată.

*

Deşi am fost ostenit şi întristat cu inima în adâncul sufletului meu m-am bucurat nespus de praznicul Învierii Domnului.

Hristos Domnul a înviat din morţi şi ne-a arătat că vom învia şi noi. El ne-a arătat că nu vom sta pentru totdeauna în morminte, ci mormintele sunt numai săli de aşteptare ale celei de-a doua veniri a Sa.

Învierea Domnului ne-a arătat frumuseţea firii umane desăvârşite. Ne-a arătat cât de nemaipomenit de curată şi de duhovnicească o face lumina dumnezeiască.

Ne-a umplut de o bucurie negrăită, dumnezeiască. Ne-a umplut de pacea cerului, de liniştea îngerească. Şi chiar dacă am fost întristaţi de oameni – pentru păcatele noastre – Dumnezeu ne-a bucurat şi ne bucură.

Citesc Dumnezeieştile cărţi şi mă veselesc negrăit.

Când cauţi să exprimi ceea ce înţelegi, te vezi un rău vorbitor, căci înţelegerile vor să se exprime smerit, după cum se şi întipăresc în suflet.

Avem nevoie de minte şi inimă smerită pentru ca să ne lumineze Dumnezeu iar cine nu ştie şi nu vrea să fie smerit, nu poate înţelege aceste comori duhovniceşti.

Observ cum cuvântul dumnezeiesc nu are sfârşit. Cu cât te scufunzi în el, cu atât te simplifici şi cu atât înţelegi taine nebănuite.

Minţile mândre şi înfumurate dispreţuiesc vorbele smerite pentru că nu ştiu înţelepciunea şi măreţia smereniei.

Dacă ar şti ce e smerenia nu ar mai dori cuvinte mari şi goale. Dar pentru că nu ştiu, de aceea umplu văzduhul de vorbe şi inimile care îi ascultă de nesimţire şi necunoştinţă.

Trebuie să fim în toate recunoscători lui Dumnezeu.

Recunoştinţa e dragoste şi adoraţie din belşug.

Trebuie să-I mulţumim cu toată fiinţa noastră pentru ca să avem sănătate duhovnicească.

Te bucuri când Dumnezeu îţi descoperă sufletele oamenilor dar mai mult te bucuri când te smereşti şi îţi vezi neputinţele. Te bucuri nu pentru că vezi păcate grele, ci pentru că smerenia te umple de har, de pace.

Avem nevoie de Părinţi. Avem nevoie de oameni Sfinţi cu care să vorbim, lângă care să trăim, de care să ne săturăm sufletul.

Sunt buni învăţătorii, foarte buni, dar Părinţii sunt neapăraţi. Fără ei ne-am pierde cu totul în această lume.

Cine nu a respirat harul lui Dumnezeu lângă un om dumnezeiesc nu cunoaşte ce e Sfânta Ortodoxie. Au pierdut mult, foarte mult.

Schemele mentale aiuritoare şi ideile greşite în cele ale teologiei ale multora au luat naştere, tocmai pentru că nu au stat în imediata apropiere a oamenilor duhovniceşti, trăitori în Duhul Sfânt și care să fie și niște mari teologi.

Dacă ar fi cunoscut astfel de oameni, s-ar fi izbăvit de nebunia de care sunt purtaţi.

Cei care au forţă duhovnicească astăzi, care pot să se exprime cu autoritate harică în Sfânta Biserică, sunt ucenicii Părinţilor. Și asta pentru că au fost crescuţi în libertatea Duhului Sfânt şi nu cu o mentalitate scolastică.

Aceştia, ca şi Părinţii lor, vorbesc din experienţă autentică şi de aceea nu pot fi biruiţi de nimeni.

Sfântul Macarie de la Optina scria: „Neliniştea şi deznădejdea din lupta cu patimile duc la mândria sufletească[7]. Și ar putea să ne mire această însemnare.

Dacă socotim că mândria vine numai din virtuţi multe şi mari, greşim din neştiinţă. Căci mândria vine şi din aceea, că omul se vede gol şi singur dar nu acceptă acest lucru.

Mulţi oameni de litere şi ai artei – pe care îi numim „genii” – dar şi mulţi creştini, pe care i-a învins Satana din cauza infatuării lor, au căzut într-o asemenea stare de deznădejde.

Ei au socotit că disperarea e mai reconfortantă decât pacea Duhului Sfânt. Ei au socotit că mândria îi înalţă în ochii celorlalţi şi de aceea au preferat-o pe duşmancă în locul prietenei.

Vai de noi, dacă credem că putem lupta împotriva lui Dumnezeu!

Iscodirile minţii întunecate de păcat aduc o slavă trecătoare.

Arta, oricât de frumoasă şi de fabuloasă ar părea ea, e o nimica toată pe lângă o singură foaie a Sfintei Scripturi, dacă înţelegi duhovniceşte Scriptura.

Ştiu că nu pot fi crezut de mulţi. Ştiu că pare „absurd” ce spun eu dar e foarte adevărat.

Hristos e mai frumos decât orice şi mai scump decât oricine. El e totul pentru ortodocşi. Noi nu avem altă bucurie, altă cinste, iubire, pace, adevăr decât pe El.

Aşa-zişii „creştini” catolici, protestanţi sau neoprotestanţi nu vorbesc despre Hristos, ci despre o fantasmă a minţii lor, pe care au numit-o cu numele Preadumnezeiescului nostru Mântuitor.

Ei stau rupţi de El. Nu-L cunosc! Dacă L-ar cunoaşte, iubirea Lui i-ar sfinţi şi i-ar umple de toată bucuria.

Observ pe mulţi fraţi de-ai mei cum au pierdut sensul adevărat al cuvintelor, sensul ortodox şi plin al cuvintelor, şi cu toate acestea se consideră ortodocşi.

În şcolile noastre de teologie sunt devieri mari de la Ortodoxia autentică, pentru că multora li se par insignifiante diferenţele dintre noi şi unii eterodocși. Lucru care este o mare orbire.

Am ajuns la un limbaj teologic care nu ne caracterizează, pentru că nu trăim smeriţi şi nu-i mai iubim pe Sfinţii Părinţi.

Atâta timp cât nu ne sfinţim viaţa, nu suntem ortodocşi, ci apostaţi. Cădem de la Hristos dacă nu mai suntem cu El şi fără El nu mai înţelegem care este acrivia duhovnicească care ne mântuie.

Doamne, Dumnezeule Prea Bun, nu ne uita până în sfârşit! Ai milă de orbirea noastră şi ne smereşte. Fă-ne să înţelegem. Fă-ne să intuim adevărul acestei vieţi duhovniceşti şi ne miluieşte.

„Sfinţii Părinţi în învăţătura lor nu sunt abstracţi şi meditativi, ci foarte practici[8]. Ei nu abstractizează ceea ce spun pentru că nu-şi imaginează ceea ce spun. Ei vorbesc pentru toţi, pentru mântuirea tuturor.

Când nu ştii despre ce e vorba vorbeşti în general. Dar credincioşii noştri au nevoie de lucruri particulare, de lucruri subtile, de lucruri trăite efectiv.

Pentru că nu poți să ajuți pe nimeni, dacă tu nu știi spre ce să îi îndrepți pe ei, dacă tu nu ai trecut pe acolo în viața ta duhovnicească.

Trebuie să explici mult, detaliat, adevărul dumnezeiesc pentru a fi înţeles de către alții iar noi alocăm prea puţin timp învăţării, educării, luminării poporului lui Dumnezeu.

E mult lucru dar lucrătorii sunt puţini.

E greu lucrul, cerinţele sunt mari iar ofertele duhovniceşti sunt puţine.

Până când ne vom mai minţi? Până când vom mai flămânzi şi înseta cu toţii?

Mă doare neevlavia şi indiferenţa dar eu sunt primul neevlavios şi indiferent, nesimţitor cu totul.

Mă dor păcatele altora dar eu am cele mai mari păcate. Cu cât încercăm să ne disculpăm cu atât ne facem mai vinovaţi. Tânjim după curăţie şi ne înnămolim în fiece secundă.

Tăiem lucrarea unei patimi şi vedem alte zeci de patimi în noi, de care nu ne-am ocupat deloc. Tot timpul am avea cu ce ne lupta în sufletul nostru, dacă n-am fi atât de indiferenţi.

Un părinte profesor[9] ne spunea într-o zi: „citim absenţi de noi înşine” rugăciunile la slujbă sau acasă. Aşa se întâmplă de multe ori!

Uităm că stăm în faţa lui Dumnezeu şi ne risipim la cele lumeşti. Ne pierdem prin lume. Uităm de El pentru te miri ce…

Oboseala şi surmenajul afectează direct viaţa duhovnicească. Datorită oboselii pătrunde în suflet lehamitea de cele sfinte şi nepăsarea. Mari rele!

Nervozitatea şi saturarea în timpul cititului te fac să nu mai suporţi dumnezeieştile cuvinte.

Urâtă e şi sila de nevoinţă, care este cauzată de slăbirea trupului şi a puterii de judecată a minţii.

Oboseala te face să uiţi, să fii neatent, să te enervezi repede.

Mulţi nu-şi dau seama că au ticuri nefireşti şi apucături grosolane.

Dacă nu ne suspectăm clipă de clipă, atât interiorul cât şi exteriorul nostru, nu ne putem da seama de aceste anomalii pe care ni le-am însuşit cu timpul.

Cântările noastre cultice sunt unice, pline de aroma sfinţeniei. Ele te desfată dar te şi smeresc, te cutremură și te umplu de lacrimi dulci.

Să le iubim, fraţii mei! Să le cântăm şi să umblăm în ele: mereu adâncind înţelesul lor.

Ele sunt ca apa cristalină: curate şi pure.

O, Doamne, ce frumoasă e Biserica Ta! Ce frumos, ce prea minunat e Trupul Tău cel tainic!

*

Am citit, spre seară, vedeniile Fericitului Filotei Zervakos şi m-am cutremurat.

În a 6-a scria: „Şi Biserica şi statul, împreună cu mai-marii lor, sunt adormite, în vicleniile vremurilor de astăzi, în adâncul somn al indiferenţei şi al trândăviei[10].

O, Doamne, ai milă de noi, păcătoşii! Cuvintele sale m-au făcut să mă cutremur de ticăloasa mea viaţă.

La ce bună atâta distracţie? Voi muri şi în Iad mă voi duce. Toate fumurile vieţii mele se vor sfârşi odată cu moartea.

Când simţi că nu mai poţi, că nu mai suporţi, pocăieşte-te, plângi, descarcă-te în faţa Blândului Iisus! Varsă înaintea Lui durerea Ta!

Doamne, ştii că n-am făcut niciun bine şi că sunt un ticălos. Tu ştii că mă suporţi din milă prea multă. Iartă-mă!

Tot ce îţi cer e să mă ierţi, pe mine, netrebnicul. Fără iertarea Ta mă simt greu, împovărat. Grele îmi sunt păcatele! Iartă-mă şi mă miluieşte, Iubitorule de oameni!

Când ne dăm seama de cât de mult am păcătuit numai atunci începe pocăinţa noastră. Dacă ascultăm şi primim laudele care ni se aduc avem o părere falsă despre noi.

Numai aspra privire a păcatelor noastre ne mângâie.

O, ce greu e să faci un lucru bun! E greu să urci muntele nevoinţei ortodoxe!

Sfânta Ortodoxie nu e politeţe şi zâmbete uşoare ci nevoinţă aspră, continuă, plină de sacrificii, de chinuri, de renunţări şi greutăţi.

Cei care se nevoiesc duhovnicește suportă multe dureri de la draci şi de la oameni. Dacă nu reuşesc oamenii să te enerveze, încearcă dracii.

O, cât ne luptă Satana! Dacă nu ne-ar ajuta Domnul, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, ale tuturor Sfinţilor şi ale Sfinţilor Îngeri n-am putea birui toate aceste bariere care ni se pun în faţă. Ajută-ne, Doamne, după mare mila Ta şi ne miluieşte!

Sfinţii au fost prigoniţi întotdeauna de oamenii acestei lumi.

Au fost publicate în limba română Acatistul şi Slujba Sfântului Simeon Noul Teolog[11] şi, în curând, va fi publicată şi sfânta sa viaţă scrisă de Sfântul Nichita Stithatul[12].

Câtă suferinţă a îndurat! Câte suferinţe au îndurat toţi!

Nu există altă cale decât suferinţa şi multa răbdare cu mulţumire.


[1] Despre acest gen de cuvântare bisericească a se vedea: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, cap. Privire de ansamblu asupra genurilor propovăduirii.

În PDF, p. 6-8: http://ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/23.pdf.

[2] Opera sa:

http://www.documentacatholicaomnia.eu/20_40_0354-0430-_Augustinus,_Sanctus.html.

[3] În română: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_95_de_teze.

[4] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_St%C4%83niloae.

[6] Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (siglă: TDO), vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 66.

[7] *** Patericul de la Optina, trad. de Cristea Florentina, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002, p. 89.

[8] ÎPS Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, trad. din limba greacă de prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 18.

[9] Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă:

http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=41%3Apr-prof-dr-vasile-rduc&option=com_content&Itemid=276.

[10] *** Călător către cer. Viaţa şi predicile Fericitului Filotei Zervakos, trad. de Pr. Şerban Tica, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 247.

[11] În 2002. A se vedea:

http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&keyword=Acatistul&product_id=151.

[12] În 2006. A se vedea:

http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&path=36&product_id=170.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [15]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 300-323.

***

O, dacă n-aş fi ştiut mila lui Dumnezeu şi dacă nu m-aş fi bucurat din plin de ea aş fi fost sufletul cel mai de piatră! Dar mila Ta, Doamne, mi-a zdrobit nesimţirea. A făcut o rană dulce în piatra nesimţirii mele, deşi piatra e tot întreagă în mare parte.

Sunt gol, mă simt gol. Mă simt putred şi ticălos. Un suflet plin de singurătate şi dezamăgire ticăloasă.

Sunt gol dar Tu mă umpli, Doamne! Tu îmi arăţi bucuria Ta şi mă umpli de veselie. Căci pe Tine Te primesc – deşi cu multă nevrednicie – ca să-mi sfinţeşti sufletul şi trupul şi viaţa mea cea foarte ticăloasă.

Tu mi Te dai mie şi eu sorb sfinţita linguriţă cu mare dor. Te primesc. Te simt în mine. Simt cum luminezi şi sfinţeşti cele din lăuntru ale mele. Simt acestea şi atunci prăznuiesc. Atunci e sărbătoare.

Fără Tine sunt trist: trist după Tine.

Azi nu m-am împărtăşit cu Tine şi Te doresc pe Tine. Te doresc în trupul meu, Doamne, ca pe Lumina care luminezi întunericul, ca pe Focul care arzi vreascurile păcatului, ca pe Hrana care saturi pururea.

Deşi vorbesc ca un nebun şi ca un stricat, spun adevărul. Deşi – poate nu sunt crezut – acestea simt eu, înşelatul şi spurcatul şi netrebnicul robul Tău: Te doresc mai mult decât orice.

L-am întrebat pe un frate – pe un om cu mare dor de Hristos dar şi erudit iubitor de Sfinţi Părinţi – de modul cum se împărtăşeşte şi mi-a spus că se împărtăşeşte de mai multe ori cu aceeaşi Sfântă Spovedanie.

Face aceasta cu conştiinţa faptului, că Sfânta Împărtăşanie îl curăţeşte micile abateri şi că atunci când face un păcat mare, merge să se mărturisească.

Eu am alt tipic, deşi mi-aş dori şi eu să fiu de mai multe ori cu Hristos Domnul într-o săptămână.

Mă mărturisesc – chiar şi la ceea ce pare „mic” – şi apoi mă împărtăşesc, dacă Părintele îmi dă voie.

O, deşi mi-aş dori de mai multe ori pe săptămână aceasta, mi-e frică să nu fiu crezut nu ştiu cum şi să nu mai fiu împărtăşit nici la o săptămână cu Dulcele Iisus.

Doamne, învaţă-mă ce să fac şi iartă-mă!

Iartă-mi puţina credinţă şi frica copilărească pe care o am.

Îmi dau seama – din mila Domnului – că fără dreaptă cugetare – şi asta din ce în ce mai mult – nu poţi face nimic mântuitor.

Cuvintele duhovniceşti trebuie înţelese şi aplicate în funcţie de om, de context, de acţiune.

Dacă spui cuvinte sfinte unui frate, fără a şti în mod concret – din mlădierea Sfântului Duh – despre ceea ce îi trebuie nu faci decât să iei în deşert cuvintele Sale.

De aceea, trebuie viaţă curată şi mult discernământ atunci când sfătuieşti pe cineva.

Trebuie să vezi, să simţi, să înţelegi viaţa şi nevoile sale.

Un sfat bun e un sfat care are grijă de toate detaliile.

O, Doamne, învaţă-mă să fiu smerit şi să împlinesc dumnezeieştile Tale porunci!

Nu iert din toată inima. Asta mă doare. Mă ţine egoismul pe loc. O, de-aş fi puţin mai atent la sufletul meu! E ca un pământ nemuncit, plin de bălării şi mărăcini. E ca un om mort, care nu simte şi nu aude nimic.

Încep să se coacă strugurii sau, mai bine zis, încep să se culeagă viile.

Culesul viilor e aidoma Înfricoşatei Judecăţi. Acum se culeg boabe de struguri, atunci boabele răbdării şi ale umilinţei noastre sau boabele acre ale aguridei noastre.

Unii vor culege strugurii Duhului Sfânt iar alţii agurida păcatelor de tot felul. Vai nouă! Vai nouă, dacă nu vom avea roade de pocăinţă!

Nu păcatul trebuie arătat, ci roadele pocăinţei. Dacă vom arăta păcate, vom primi pedepsele veşnice.

O, vai nouă! Cine ne va scăpa de focul acela? Cine ne va fi nouă ajutător?

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-ne nouă! Fii scăparea noastră, Prea Milostivă Maică!

Copiii sunt frumoşi. O, Doamne, ai milă de ei! Ei sunt plini de viaţă iar eu plin de păcate.

Un frate mi-a spus, că e „fariseism” să spun că sunt păcătos. Dar eu asta sunt: un mare păcătos. Nu pot să spun că sunt altceva, dacă acesta sunt și așa mă simt.

Ai milă de mine, Doamne, de mine, prea păcătosul!

Sunt şi mă simt un mare păcătos, cel mai mare dintre păcătoşi deşi, uneori, uit acest lucru. Îl uit dar tot acesta sunt: un mare păcătos, cel mai mare păcătos.

Nu mă uita, Doamne, şi pe mine necuratul şi blestematul! Ai milă de mine şi mă iartă, Sfinte Doamne!

E mare diferenţă între cântecele aşa-zis „evlavioase” şi cântările de cult ale Sfintei Biserici Ortodoxe: singura şi adevărata Sfântă Biserică. Numai acestea din urmă te umplu de bucurie sfântă şi adevărată.

Cântecele făcute pătimaş, chiar dacă par „bune”, sunt foarte departe de liniştea şi bucuria Duhului Sfânt. E o mare durere, când astfel de cântece sunt cântate şi de fraţi de-ai noştri prea puţin cunoscători.

Ajută-ne, Doamne, ca să înţelegem tot ce trăim şi tot ce vedem după voia Ta! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Mulţumesc Ţie, Născătoare de Dumnezeu Prea Curată, că ai auzit netrebnica mea rugăciune, a păcătosului, şi nu ai trecut cu vederea inima îngrijorată şi singură, care ți se mărturiseşte ție, Stăpână!

Cine nu cunoaşte milele cele mari şi neîntrecute ale Maicii lui Dumnezeu nu ştie faptul, că nu există cuvinte îndeajuns de multe, pentru ca să o lăudăm pe Prea Sfinţia sa.

Ajutorul ei întrece gândul.

Mila ei e plină de îndurare.

Acoperământul ei cel stăpânesc ne scapă de tot războiul sufletesc.

Prea Curata Stăpână îi ajută pe cei care se roagă ei cu credinţă şi cu dragoste nebiruită. Ea îi ascultă pe păcătoşi. Asta am înţeles din plin! De acest lucru mă bucur! Ea îi ascultă şi pe cei care nu au decât rugăciune umilită.

O, Stăpână, nădejdea ortodocşilor, nu ne uita pe noi! Tu eşti cu noi şi suntem apăraţi de toate relele. Îţi mulţumim ție pentru toate!

Laud şi mă bucur şi fericesc postul. O, fericit şi dumnezeiesc mijloc al mântuirii! Câtă fericire şi frumuseţe ne aduci în suflet! Cât de folositor ne eşti, cât de grabnic folositor ne eşti!

Tu cobori harul lui Dumnezeu în noi.

Tu ne subţiezi mintea dar şi trupul.

Tu stingi focul cel ruşinos din coapsele noastre iar pe balaurii, care ne sălbăticesc, tu îi ţii la depărtare.

Tu ne faci să călătorim cu bucurie pe cale. Căci furtuna patimilor încetează când tu eşti căpitanul vasului nostru.

Tu eşti doctorul care extirpezi patimile.

Tu eşti focul care aprinzi tămâia rugăciunii în inimă.

Prin tine mintea se face văzătoare a celor de taină, căci tu alungi vălul de pe sufletul nostru, post binecuvântat, o, învăţător al nevoinţei!

Domnul ni te-a dat împreună cu sfinţita rugăciune ca arme împotriva diavolului, ale celui ce ne pierde prin înşelarea adusă de viclenia sa.

Tu, fericite post, curăţeşti casa sufletului, pentru ca rugăciunea să picteze în el – plină de har – chipul Domnului Hristos.

Tu eşti cel care arzi mărăcinii şi ciulinii, pentru ca rugăciunea continuă să aducă rod însutit şi înmiit în ogorul inimii.

Tu eşti arma ortodocşilor!

Tu eşti arma care-i scoţi afară pe soldaţii nelegiuirii şi umpli sufletul de pace şi de bucurie cerească.

O, mult ne ajuţi tu! Mult ne ajuţi tu, sfinţite post şi tu, binecuvântată rugăciune!

Unii lucrează cu bisturiul iar alţii cu plugul. Unii lucrează cu ciocanul iar alţii cu foarfecele.

Noi, creştinii ortodocşi, pentru mântuirea sufletului nostru, lucrăm cu postul, cu rugăciunea, cu smerirea minţii, cu prihănirea de sine, cu privegherea neîncetată asupra noastră.

Pentru cei rătăciţi e „bună” zbenguiala; pentru noi, nu. Pentru cei care dezertează din Sfânta Biserică sau trăiesc fără luare aminte, în gânduri rele şi păcătoase, e „bun” tot ce e rău.

*

Să nu-l socotim pe om după faţa lui! Ea ne poate înşela. Aşa mă înşală pe mine faţa omului întotdeauna.

Astăzi un bărbat mi-a cerut să citească volumul al III-lea din cărţile apărute în română ale Sfântului Ignatie Briancianinov. Eram vizavi de el în tren, întorcându-mă de la Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

M-a văzut citind şi mi-a cerut să citească şi el. M-a surprins cererea lui şi m-am bucurat să-i dau cartea, deşi crezusem, că un om ca el nu vrea să citească o asemenea carte.

După mintea mea, socotisem că el nu ar fi dorit să citească cărţi ortodoxe dar m-am înşelat.

O, judecare a aproapelui! Multe păcate mai fac din părerea de sine! Iartă-mă, Sfinte Doamne, că sunt nevrednic!

Acum îmi pare rău, că nu ştiu mai multe despre acest om dar şi de faptul că am ezitat și nu i-am dăruit lui cartea, nu i-am lăsat-o. Egoismul meu şi-a spus încă o dată cuvântul.

Mă laud cu multe dar nu fac nimic. Îmi place să pierd timpul în defavoarea mântuirii mele.

O, de-aş înţelege cum să-mi mântuiesc sufletul meu! Pentru că nu simt, în mod real, valoarea sufletului îmi place să filosofez ca să treacă timpul. Rău mă voi chinui! Vai mie! Vai mie, spurcatului şi blestematului! Vai mie, celui necredincios şi ticălos!

Sora E. repetă mereu: „În Iad o să mergi!”. Iar eu sunt nesimţitor ca o piatră. Văzându-mi păcatele, ea îmi spune că sunt egoist.

O, Doamne, cel mai ticălos sunt! Sunt mai ticălos decât toţi!

Un cerşetor binecuvântat de Dumnezeu, fără ambele picioare de la genunchi în jos, vine nu ştiu câte sute de metri ca să cerşească în metrou iar eu, care am picioare încă bune – din mila lui Dumnezeu – nu alerg în fiecare zi la Biserică.

Mă lenevesc. Sunt leneş. El se trezeşte de dimineaţă, de foarte de dimineaţă, pentru că ştie că îi trebuie mult timp ca să străbată distanţa până la metrou.

Dar eu, ce fac? Eu trândăvesc. Eu sunt leneş şi plictisit. O, vai mie!

Toţi sunt Sfinţi, numai eu sunt păcătos. Acesta este un mare adevăr! Când uit acest adevăr sunt ca frunzele de porumb, pe care le-am văzut azi spulberate de viteza trenului. Sunt un fulg atunci: un fulg pe care îl poartă vântul unde vrea.

Cei care au patima băuturii merg de multe ori la bar, dar eu merg de prea puţine ori în faţa Domnului prin rugăciune umilită.

Ei mă întrec prin voinţa lor, pe mine, care trebuie să mă pocăiesc de păcatele mele. Nici cât fac ei pentru a bea, nu fac eu ca să mă pocăiesc. O, vai mie! Sunt mai de plâns decât toţi oameni.

Unii oameni muncesc de dimineaţă până seara, muncă grea, pentru ca să-şi câştige existenţa lor şi a familiilor lor iar eu nu mă ostenesc nici măcar puţin ca să scap de Iadul chinurilor mele veşnice. Nu îmi dau seama. Nu îmi dau seama cât de prost şi nesimţitor sunt!

Iadul e chin, e chin veşnic. În el voi fi aruncat eu. Acolo mi-e locul! Dar dacă Tu vei voi, Doamne, mă vei feri de acesta! Facă-se voia Ta, a-toate-iertătorule Doamne!

Sunt nesimţitor. Prea milostivul Dumnezeu îmi trimite în fiecare zi şi noapte scrisorile milei Sale. Fără mila Sa n-aş fi existat deloc.

Mila Sa m-a ţinut şi mă ţine, pentru că Domnul îl iubeşte nespus pe om, pe făptura mâinilor Sale.

Sunt orb, prea orb. Dacă mi-aş da seama cât de mult greşescamuţi de uimire.

Dumnezeu rabdă îndelung! Nu putem păcătui noi, cât poate răbda şi îndura Dumnezeu. El întrece orice aşteptare a noastră. El ne doreşte fericirea în ciuda modului nostru iresponsabil.

De aceea aşteaptă îndelung lacrimile noastre, pocăinţa noastră. O, El aşteaptă să ne venim în fire!

Dacă începem să simţim că suntem păcătoşi, suntem pe drumul cel bun.

Dumnezeu aşteaptă pocăinţa noastră. El nu are mitralieră ci braţe deschise, braţe iubitoare, îndelung iubitoare. El nu ne pune la zid ori de câte ori noi păcătuim ci ne cheamă la El, pentru ca să nu scăpăm în groapa avidă a Iadului.

Cine nu înţelege, că Bunul Dumnezeu tot ceea ce face pentru noi face din iubire şi grijă mare pentru noi, n-a înţeles ce trebuie.

El vrea să ne mântuim, nu pentru că aşa vrea El, adică cu forţa, ci pentru că El ne iubeşte şi ştie că mântuirea e adevărata noastră traiectorie. El ştie unde trebuie să mergem, căci pentru aceasta S-a întrupat.

O, Doamne, dă-ne să înţelegem ce să facem! Tu ştii neputinţa noastră, ajută-ne!

În ciorile care ne furau nucile din nuc i-am văzut pe diavolii care îmi fură rugăciunea şi rodurile ei. În muştele care nu mă lasă să mă concentrez când citesc sau scriu i-am văzut tot pe aceştia.

Viermele din măr sau din gutuie e patima ce îmi strică inima. Ferestrele murdare şi îmbâcsite sunt ochii întunecaţi ai inimii mele.

Jaluzelele de la geam, netrase la vederea priveliştilor păcătoase, sunt pleoapele mele, care nu se închid ca să nu văd ceea ce mă va tulbura amarnic.

Aud greierii cântând în noapte. Aşa ar trebui să mă rog şi eu: tot cu aceeaşi străduinţă şi durere în suflet!

Iarba, acum toamna, se usucă. Şi eu mă voi usca în curând, în curând! În clipa în care n-am să gândesc, îmi voi lua la revedere de la această lume. Voi rămâne un hoit prăpădit. Voi rămâne o mână de oase.

De ce atâta mândrie?

De ce atâtea laude?

De ce atâta dezmierdare?

Ele nu-mi vor mai folosi atunci…Pentru că acestea nu folosesc niciodată. Eu cred că-mi folosesc dar mă înşel. O, crunt mă înşel!

Nu aud clopotul cum mă cheamă.

Nu îl aud pe preot prohodindu-mă.

Nu aud sunetul pământului căzând pe tronul meu (dacă voi avea aşa ceva!).

O, nemernic sunt! Om ticălos şi putred de atâta vanitate.

Trec pe lângă preoţi ca un înfumurat. Nu mă aplec smerit ca să iau binecuvântare! Trec pe lângă cei care cerşesc și sunt nemilostiv.

Trec nepăsător prin viaţă. Trec ca un om nesimţitor.

Nu privesc cerul şi nici pământul.

Nu mă minunez de atâta frumuseţe câtă există.

Citesc cărțile în grabă. Mă rog în grabă. Mă pregătesc pentru mărturisire şi împărtăşire în grabă, în foarte mare grabă.

O, unde mi-e capul! Păcatul m-a rătutit de tot. M-a înnebunit cu totul. Dezmeticeşte-mă, Doamne, şi scapă-mă de această mare boală!

Câinii apără curtea dar gândurile mele mă jefuiesc. Apa spală paharele dar din ochii mei lacrimi nu curg, căci mi-e inima împietrită. Păsările zboară în văzduh dar mintea mea nu se înalţă la Dumnezeu.

Merg, târându-mă precum râma pe pământ. Mă târăsc, nu trăiesc! Mă târăsc printr-o mulţime de murdării.

Florile te bineînmiresmează cu mirosul lor. În schimb, eu împut totul în jurul meu! Mă mândresc mereu.

Mândria e ca mirosul puturos al veceului. Gândurile părerii de sine sunt precum viermii necurăţiei.

Burta mea e întotdeauna nesătulă. Limba mea slobozeşte cuvintele precum avioanele bombele şi apoi regretă.

De ce nu te-ai gândit cu o secundă mai înainte?! De ce nu te-ai oprit la timp?!!

I se pare că merge înainte, când ea merge ca şi racul. Mintea mea merge astfel. Îmi propun multe şi fac puţine sau aproape deloc.

Ambiţia de a face mereu planuri îmi consumă toată ziua, ba chiar şi noaptea.

Nu priveghez noaptea dar îmi fac griji. Nu mă rog dar mă pierd în visări despre rugăciune. Mi se pare că mă rog – auzi înşelare! – când abia mă rog două minute într-o zi întreagă.

O, ce neisprăvit sunt! O, ce fariseu spurcat! Sunt o mortăciune împuţită.

Ajută-mi, Doamne, că în fărădelegi mi-am trăit viaţa! Miluieşte-mă şi mă iartă!

*

Vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu te umplu de lacrimi oricând. De lacrimi pline de iubire. De lacrimile dulci ale iubirii de Dumnezeu. Ele te învaţă oricând ceva nou, ceva care îţi trebuie, ceva de care ai nevoie.

Lacrimile unei mame, care îşi iubeşte cele patru fiice pe care nu le mai are, ne învaţă cu ce foc trebuie să ne plângem şi noi păcatele. Dacă nu ne plângem păcatele suntem morţi încă în viaţă!

Soarele răsare dimineaţa şi astfel începe o nouă zi. Mai trăiesc încă! Dar cât? Păcate am multe. Multe, prea multe. Pocăinţă nu am. Gânduri bune nu am. Mă văd trăind dar nu mă gândesc că o să şi mor.

O, ce netrebnic! Pentru toţi sunt un ticălos şi un spurcat, pentru că m-am netrebnicit ca nimeni altul. Am inima îngreunată. Mintea mea e nesimţitoare şi rece. Ajută-mi mie, ticălosului, Doamne! Luminează-mi mintea, pentru ca să fac voia Ta întotdeauna cu inimă curată!

*

După ce se culege via, ai vrea să mai mănânci struguri. Cei pe care îi găseşti – uneori câteva boabe ici şi acolo – ţi se par mai dulci decât toţi pe care i-ai mâncat vreodată.

Tot aşa e şi viaţa omului pe patul morţii: o viaţă care are nevoie de pocăinţă. Clipele acelea – dacă îţi plângi viaţa – sunt mai bune decât toate zilele păcătoase pe care le-ai trăit. O, să ne plângem păcatele!

Vârtejul vieţii noastre vrea să ne facă uituci cu totul. Dacă uităm să ne plângem păcatele, uităm că există judecată dreaptă.

Văd oameni cărora nu le place cum trăiesc. Care nu se simt liniştiţi. Nu le place viaţa lor…dar continuă pe acelaşi ton păcătos.

Trebuie să ne rugăm pentru ei, pentru ca să ne rugăm şi pentru noi. Rugându-ne pentru ei, înţelegem de câtă rugăciune e nevoie ca să ne îndreptăm şi noi înşine.

Deşi suntem păcătoşi, trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor, pentru ca toţi să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu, cea fără margini, faţă de poporul Său.

O, Doamne, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

O soră mi-a spus că ocupaţia ei este plânsul. O, ce lucrare minunată!

Dacă ne plângem păcatele, ne curăţim întinăciunea cea mare a vieţii noastre. Plânsul cel bun e baie curăţitoare.

Îndreptăţirea de sine e o mare urâciune.

Dacă vrei să-ţi faci un bine trebuie să te autocondamni şi nu să te „autoabsolvi”.

Pentru că nu te poţi „ierta” pe tine însuţi. Numai preotul lui Dumnezeu te iartă şi te dezleagă cu puterea dată lui de către Hristos Domnul.

O, trebuie să cunoaştem şi să iubim liniştea Sfintelor Biserici! Sfintele noastre locaşuri de rugăciune sunt oaze de linişte şi de har în mijlocul zgomotelor acestei lumi.

În cârciumi e hărmălaie. La piaţă, aidoma. Pe stadioane şi pe străzi, zarva oamenilor şi a maşinilor, te tulbură şi te năuceşte.

Dar când intri în locaşul dumnezeiesc, intri în locul unde inima ţi se umple de bucurie iar mintea ți se luminează de înţelegeri dumnezeiești.

În faţă ai Sfântul Altar. De când intri în Sfânta Biserică te îndrepţi spre Tronul lui Dumnezeu. Vezi înalta şi duhovniceasca înălţime teologică a catapetesmei. Paşii tăi trebuie să fie smeriţi, îmbrăcaţi în sfiiciune. De pe pereţii din dreapta şi din stânga dar şi de deasupra te privesc Sfinţii lui Dumnezeu.

Tu ai venit să te închini Împăratului cerului şi al pământului, lui Hristos, şi Împărătesei celei prea bune şi prea milostive, Prea Curatei Stăpâne Maria.

Cu ce inimă ai venit? Care sunt gândurile tale? Oare ai venit ca un fur, ca un tâlhar sau ca o oaie smerită şi ascultătoare?

Trebuie să ştii, iubite, că lui Dumnezeu nu-i plac cei care vin ca să se afle în treabă. Dacă nu ai venit cu inimă bună, atunci nu te poţi folosi.

Inima smerită şi duhul umilit şi înfrânt nu sunt scoase afară dar inima de piatră şi mintea trufaşă, care nu aduc rod, chiar dacă sunt aduse cu forţa, nu simt nimic plăcut în Sfânta Biserică.

Dacă poţi căsca la dumnezeieştile noastre slujbe, înseamnă că eşti nesimţitor cu inima. Cântările pe care le auzi sunt pline de harul Duhului Sfânt. Dar dacă tu nu le simţi, datorită păcatelor tale și ale negrijii tale, asta nu înseamnă că ele nu pot bineînmiresma pe cei curaţi cu inima.

Mergi mai departe. Vii la Sfânta Icoană din dreapta şi te închini. O săruţi cu evlavie. Prin faţa Sfintelor uşi treci făcând o metanie, pentru ca Icoana Prea Curatei, de la masa prinoaselor, să fie şi aceasta sărutată de tine.

O, urmează Icoanele împărăteşti! Le săruţi cu multă simţire, la fel ca şi pe Icoana hramului, cât şi pe Icoana Sfântului iubit mai mult de comunitate.

Săruţi mâinile şi picioarele Sfinţilor. Ce e mai mult decât atât e necuviinţă.

Îţi găseşti locul tău în Biserică şi asculţi. Asculţi şi nu discuţi! Şi ce asculţi? Cuvinte dumnezeieşti, adânci, pline de har, pline de sfinţenie.

Nicăieri în lume nu vei mai găsi cuvinte ca acestea. Cuvintele acestea sunt cuvintele vieţii veşnice.

Crede-mă, iubitule, cuvintele acestea sunt mai folositoare decât orice lucru de pe lumea aceasta!

Vezi deasupra policandrul. El e plin de lumini. El reprezintă lumina multă şi mare a Sfintei Evanghelii, care s-a pogorât din cer pentru noi.

Policandrul luminează lumii celei binecredincioase. El stă deasupra ei, pentru ca să îi ridice mintea de la pământ la cer. Stă suspendat în aer, pentru ca să ne arate că trebuie să avem minte duhovnicească, luminată, care nu se înnoroieşte în lumea aceasta.

O, la strană se cântă pentru Dumnezeu! Aici se cântă dumnezeieşte.

Fiecare Sfânt e lăudat şi pomenit cu cuviință iar Dumnezeu e arătat ca fiind întreit în persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – căci fiinţa Sa e una, nedespărţită şi neîmpărţită.

Cântările închinate Prea Curatei Stăpâne sunt pline de dulceaţă şi de dragoste dumnezeiască. Trebuie să ai glas de Înger ca să cânţi asemenea cântări.

Sfânta Liturghie e comoară ascunsă pentru unii iar pentru alţii bogăţie neîmpuţinată. Unii nu-i cunosc binefacerile iar alţii le doresc mai presus decât orice altceva.

Peste tot numai frumuseţe!

Preoţii lui Dumnezeu ies să cădească şi tot sfântul locaş se umple de bună mireasmă. O, mireasmă înălţătoare!

Tămâia aceasta e simbolul rugăciunilor pline de dragoste, pe care trebuie să le facem noi dar şi un mijloc de intuire a cât de plăcute sunt rugăciunile Sfinţilor în faţa lui Dumnezeu.

Stăm în faţa lui Dumnezeu. Cum trebuie să stăm? Ca nişte robi smeriţi. Aşa trebuie să stăm! Să nu ni se pară că suntem buni de ceva.

Hainele de pe noi trebuie să fie cuviincioase şi simple. Lănţişoare la gât sau ghiuluri la mâni nu trebuie să existe. Numai capul plecat şi inima simplă şi rugătoare sunt bineplăcute Lui. Suntem în faţa lui Dumnezeu.

Să stăm cu frică şi să luăm aminte cu cutremur! Acest lucru ni se spune la un moment dat.

O, dacă am lua aminte! Ni se reaminteşte cine trebuie să mănânce Trupul Domnului şi cine trebuie să bea Sângele Său cel prea sfânt. Aceia suntem noi.

Ne plecăm genunchii cu toţii.

Chemăm pe harul Prea Sfântului Duh să se pogoare la noi și să sfințească Darurile, pe preoți și pe credincioși.

O, prea mare minune! Cea mai dumnezeiască minune a lumii se săvârşeşte acum! Cinstitele Daruri devin Sfintele Taine ale Domnului și Mântuitorului și Dumnezeului nostru.

Pâinea şi vinul devin Hristos, Dulcele nostru Mântuitor.

El e mântuirea lumii. Prin El ne mântuim noi, păcătoşii.

Ne ridicăm şi o lăudăm pe Prea Curata Stăpână a lumii. O, axioanele sunt tresăltări dumnezeieşti!

Mai apoi cântăm Tatăl nostru. Ne regăsim toţi de fraţi şi de fii ai aceluiaşi Părinte Ceresc.

Cerem să vină Împărăţia Sa dar dorim şi Pâinea cea cerească. Dorim să ne umplem de slava Sa, pentru ca să ne împărtăşim cu Domnul slavei.

O, se deschid uşile cerului!

Apare Sfântul Potir în ochii noștri, prea dorit și prea frumos…şi preotul lui Dumnezeu îi împărtăşeşte din el pe cei vrednici de mila Domnului, care sunt împreună frați.

Aceia mănâncă şi beau pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi proslăvit prin învierea Sa din morți.

Nespusă bucurie!

Necercetată adâncime!

Omul se uneşte cel mai intim cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Apolisul îndurerează oarecum. Se sfârşeşte Sfânta Liturghie şi ne pare rău. Trebuie să plecăm acasă…Dar aici, aici, în casa lui Dumnezeu e cel mai frumos.

O, cât de minunată e Sfânta Ta Biserică, Doamne, Dumnezeul meu! Sunt prea rece şi totuşi mă umplu de darurile Bisericii Tale, de darurile Mamei noastre duhovnicești.

O, când o să-mi vin în fire?! O, când o să-mi dau seama că viaţa nu e un joc?!

Zilele vieţii noastre se scurg cu repeziciune. Sunt ca şi copacii, pe care nu-i mai vedem în viteza mare a maşinii.

Punem muzică în timp ce şofăm şi asta înseamnă plăcerile păcătoase. Dacă nu suntem atenţi sau dacă aţipim la volanul vieţii noastre, ne accidentăm de moarte.

Căci păcatul înseamnă moarte.

Orice moment de neatenţie ne costă. Ne costă prea mult, mult prea mult.

Credem că trebuie să ne grăbim, dar smerenia e cea necesară.

Credem că trebuie să ne răzbunăm – pentru că aşa credem că e „ mai bine” – dar Sfânta Scriptură ne spune să iubim și să lăsăm răzbunarea Domnului.

El nu ne spune să-i iubim numai pe-ai noştri, ci pe orice om. Dacă am merge mai des într-un cimitir, am vedea pe cine urâm noi degeaba. Urâm la urma urmei un mormânt, căci omul se sălăşluieşte în mormânt. Un mormânt rece.

La unele morminte nu mai vine nimeni…Iar la altele, din când în când, mai vine câte o bătrânică sau câte o fiică evlavioasă sau câte un fiu ascultător şi înlăcrimat.

Pun flori, lumânări aprinse şi lacrimi…

Lacrimile se pierd primele…apoi luminile aprinse…şi, în cele din urmă, şi florile. Florile se usucă.

O floare ruptă putrezeşte aidoma omului. O floare uscată, nu ne mai dă să înţelegem mai nimic din frumuseţea ei de odinioară.

Putrezim. Ne mănâncă viermii. Unora nu le place această realitate. Le e teamă să o şi audă.

Dar dacă ne plângem păcatele, mormântul ne e un prieten devotat, pentru că ne ajută acţiunea noastră binecuvântată. El ne îndeamnă să plângem. El ne dă voie să plângem. El ne începe plânsul, mormântul, pentru ca tot el, să ni-l sprijine.

Mormântul ne îmbrăţişează durerea. El ne-o alină.

Ni se spune, uneori, că am rămas „singuri”…Dar asta e doar o părere.

Ni se spune, că „nu mai putem suporta” viaţa pe care o ducem…Dar ne înşelăm.

Ni se par oamenii „răi” şi „vicleni”…Dar noi suntem aşa.Pentru că suntem o oglindă care reflectă defectuos imaginile.

Ne schimbăm în rău, pentru că nu vrem să ne întărim în virtuţi. Virtutea e o întărire în bine. Cine face binele, cunoaşte ce înseamnă liniştea.

O, nu e bine să te lauzi! Nu e bine să îți facă plăcere lauda inconsistentă. E o pierdere de timp acest lucru.

Umplem văzduhul de vorbe şi doar atât.

Tăcerea e mai bună decât vorba.

Tăcerea naşte rugăciune şi gândire umilicioasă.

*

Oamenii au nevoie de multă dragoste şi sinceritate. Avem nevoie de iertare. De aceea şi simţim iertarea ca pe o descătuşare, ca pe o liniştire a sufletului.

Dumnezeu ne iartă. E îndelung iertător şi tocmai de aceea mergem cu dragoste la El, în faţa Lui. Lui Îi spunem ceea ce ne doare. Lui Îi spunem cu putere, din tot sufletul,  cuvintele inimii noastre.

Celui care vine la noi şi ne întreabă, trebuie să-i dăm curaj, încredere în iertarea lui Dumnezeu.

Trebuie să-i învăţăm – pe cei care ne întreabă – milele Sale cele bogate, multa Sa iubire de oameni cu care ne-a iubit şi ne iubeşte. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit, nu ne-ar mai fi creat. Existenţa noastră dovedeşte marea Sa iubire de oameni.

El l-a făcut pe om. Omul nu e o creatură spontană, care a apărut și s-a dezvoltat haotic, la întâmplare. Omul e făptura lui Dumnezeu şi e făcut pentru a fi împreună cu El.

De aceea venim în Sfânta Biserică: pentru ca să fim cu El, să trăim vecinătatea lui Dumnezeu.

Dar nu numai atât! Noi nu venim numai ca să-L vedem pe Dumnezeu şi să plecăm. Noi venim şi ca să-L luăm pe Dumnezeu cu noi, în sufletele şi în trupurile noastre.

Aceasta este iubirea cea mare a lui Dumnezeu: că intră în casa noastră cea spurcată, fără să ne ceară mai mult decât putem noi să facem!

El ne cere inima, ne cere voinţa noastră, ne cere timpul nostru, ne cere moartea noastră. El ne vrea cu totul ai Lui. Tocmai de aceea ne umple de atâta milă: pentru ca să ne umplem şi mai mult de smerenie!

Sfintele noastre Biserici sunt pline de mila Sa. În ele aflăm căldura şi îmbrăţişarea Duhului Sfânt.

La noi nimic nu te stinghereşte.

Totul e lin, plăcut, plin de nădejde, de multă pace sufletească.

Iubim mai mult pacea decât gâlceava cuvintelor.

Dacă te pierzi în multe, te osândeşti singur la neorânduială interioară.

Dumnezeu lucrează tainic.

Faci un anumit lucru sau te afli în acel loc unde se folosește sufletul tău.

Nu te întreba dacă e bine să fii acolo unde eşti! Acolo unde eşti, eşti bine. Dumnezeu rânduieşte fiecărui om locul şi mijloacele mântuirii sale. Numai smerenie să existe.

Dacă sufletul se pocăieşte şi se smereşte, roadele se văd imediat. Căci şi focul face imediat căldură. Fiindcă roadele pocăinţei sunt căldura îndreptării pe calea cea bună.

Renunţi la ce ai fost din dor, din dragoste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu îi îmbată dumnezeieşte sufletul celui credincios.

Trebuie să te rogi cu tărie, din adâncul inimii tale şi să nu te îndoieşti pentru ceea ce te-ai rugat.

Rugăciunea e încredere desăvârşită în ajutorul lui Dumnezeu.

Dacă te rogi înseamnă că aştepţi de la Dumnezeu să ţi Se facă prezent prin mila Sa, prin purtarea Sa de grijă, prin dragostea Sa.

Dumnezeu e aproape de tine, lângă tine.

Tu iubitule, trebuie să înţelegi maxima ta păcătoşenie, pentru ca să-l primeşti pe Hristos, Cel care a venit să îl vindece pe om de boala păcatului.

Păcatul – e clar! – e o boală. E boala bolilor. Nu SIDA[1] e boala prin excelenţă, ci păcatul.

Oricum s-ar numi acest păcat el e boală imensă. De păcat a venit să ne vindece Iisus Hristos, Domnul nostru şi de urmările păcatului.

Coborârea Sa la noi a făcut posibilă urcarea noastră de-a dreapta Tatălui. Înălţarea Domnului la cer – datorită Întrupării Sale – e şi ridicare noastră la cer.

El S-a întrupat nu pentru a renunţa apoi la trupul pe care L-a asumat, ci pentru a-l îndumnezei, pentru a-l transfigura.

Trupul Său a devenit mâncarea noastră cea mai importantă, mâncarea esenţială. Sângele Său a devenit băutura cea prea limpede şi însufleţitoare, care ne îndumnezeieşte.

Mama noastră ne dă din trupul ei un trup. Sufletul e de la Dumnezeu și nu de la părinții noștri. Însă Hristos ni Se dă cu totul. El nu ne dă puţin din Sine. El ni Se dă cu totul nouă. De aceea ne şi cere un răspuns total la iubirea Lui.

O, prea mare, prea imensă, neînțeleasă și neajunsă iubire a lui Dumnezeu! Cine poate înţelege, Dumnezeule, marea Ta iubire de oameni? Mintea mea e firavă şi ticăloasă.

Înţelegerea Ta ne umple de uimire şi de dragoste şi de aceea nu avem cuvinte pentru a Te lăuda.

A vorbi despre Dumnezeu înseamnă a ne umple de dragostea Lui. El e cu noi! Acest lucru e cel mai important.

Dacă El e cu noi şi noi trebuie să fim ajutători la neputinţele tuturora.

Cel de lângă noi, ne aparţine.

El aparţine iubirii noastre.

Nu ni-l facem sclav, ci iubit.

Îl iubim pentru Dumnezeu. Și trebuie să îl iubim după cum ne-a iubit pe noi Dumnezeu.

Sfânta Ortodoxie e viaţa pentru Dumnezeu, trăită în iubire faţă de toţi. Dacă nu-i iubim pe toţi, nu iubim pe niciunul cu adevărat.

În pomelnicul pentru Sfânta Liturghie ne scriem dragostea de fraţi. Rugăciunea e o declaraţie de dragoste sfântă. Îi scriem pe cei pe care-i iubim, pentru că îi avem înscrişi în inimă.

Foaia cu nume demonstrează rugăciunea noastră tainică pentru aceia, neuitarea lor, grija noastră pentru ei, legătura noastră interioară nestricată cu ei.

Această foaie se aduce la Sfântul Altar pentru ca să o vadă Hristos, Cel care ştie cum să preţuiască dragostea. Hristos, Care-i iubeşte pe aceia, îi strânge în braţe: pentru că împlinirea dragostei este primirea ei de cea mai mare dragoste, de dragostea lui Dumnezeu!

Pe cei vii, cât şi pe cei morţi îi aducem dragostei Lui şi El nu scoate pe nimeni afară. El îi primeşte pe toţi şi-i iartă pe toţi.

O, dacă ar şti acest mare adevăr tot pământul! Toţi oamenii trebuie să cunoască dragostea lui Dumnezeu, pentru că au cea mai mare nevoie de ea.

La El trebuie să venim cu cea mai mare încredere.

Dacă te îndoieşti, Îl faci pe Dumnezeu „neputincios”.

Iar dacă-I ceri lucruri care nu-ți trebuie, Îl consideri pe El „neştiutor” a inimii tale.

E mare lucru să înţelegi, să respecţi şi să iubeşti – cu minte duhovnicească – întreaga creaţie, întreaga zidire a lui Dumnezeu.

Dacă loveşti un câine – fără ca să-ţi facă nimic – nu cunoşti compătimirea şi nici conştiinţa neputinţei.

Dacă baţi, cu duşmănie, calul care te trage după el şi, odată cu tine, şi o căruţă plină cu lemne, nu cunoşti durerea muncii, a efortului prelungit, a epuizări subite.

Te crezi „stăpânul invincibil” şi uiţi că eşti mult mai neputincios decât multe dintre animale şi păsări.

O, de-am sta cu mai multă băgare de seamă în mijlocul naturii! Dacă am observa totul cu minuţiozitate, am vedea ce minuni de frumuseţe şi de măreţie ne-a lăsat Dumnezeu în jurul nostru.

Omul nu e pus să dărâme, ci să protejeze, să îngrijească creația lui Dumnezeu.

E uşor să tai o pădure întreagă dar e mult mai greu să sădeşti o pădure întreagă.

Frumuseţea unei mici flori e mult mai încântătoare decât orice produs al croitoriei.

Totul e minunat! Totul e făcut cu mare grijă!

Dacă nu suntem atenţi la amănunte, ni se pare că ştim multe. Dar dacă ne luăm la bani mărunţi, atunci observăm multe lacune în gândirea, în înţelegerea noastră vizavi de noi, de oameni, de Dumnezeu, de istorie, de lumea din jur…

Nu eşti frumos cânt te lauzi, ci când recunoşti, în mod smerit, că ai multe de învăţat.

Smerenia e plină de frumuseţe, e răpitoare, e dumnezeiască.

Haina lui Dumnezeu e haina smereniei. El a venit ca un Rob, deşi era Stăpân. Nu a vrut să I se slujească, ci a vrut ca El să slujească.

El a spălat picioarele Ucenicilor şi nu Ucenicii, Lui. El S-a plecat asupra picioarelor lor. Și asta pentru ca să le spună – în mod fizic – că smerenia, numai ea, te poate învăţa cum să mergi.

El S-a plecat şi le-a spălat picioarele, le-a făcut picioarele să fie curate. El le-a spălat picioarele, adică sufletul.

Sufletul nostru s-a simţit curat după Sfântul Botez,  nu pentru că şi-a închipuit că e curat, ci pentru că a devenit curat.

Îi desconsiderăm pe unii fraţi datorită sărăciei lor considerându-i nişte „gunoaie” dar ne înşelăm amarnic.

Uneori, ei sunt mult mai de preţ pentru Dumnezeu, decât mulţi dintre cei lăudaţi şi apreciaţi. Ni se pare că aici nu mai e nicio „surpriză plăcută”…Dar tocmai aici – pentru că Dumnezeu vrea inimă smerită – sunt, de multe ori, cele mai frumoase şi sfinte suflete ale omenirii.

Puteţi să mă acuzaţi de „idealism”…Însă, iubiții mei, adevărul strigă cu putere!

Să nu ne uităm la haină şi – mai ales – la jegul hainei lor, ci la inimă! Acolo priveşte şi Dumnezeu.

Fumurile noastre neroade nu ne pot ajuta.

În fața Iadului nu ne ajută nici poziția socială, nici facultățile făcute, nici aprecierile primite.

Grosolănia noastră ne condamnă!

Cu cât credem că suntem „mai frumoşi” cu atât ne urâţim înaintea lui Dumnezeu.

Părerea de sine, care mereu se justifică, se îndreptăţeşte, e o mare urâciune.

E foarte urât să vedem bătrâni îmbrăcaţi ca cei tineri şi crezându-se tineri. Aşa ceva nu se face! Trebuie să ne conştientizăm vârsta pe care o avem şi să ne comportăm ca atare.

Nu e frumoasă o bătrână cu părul alb văzută mergând cu capul gol. Dar nicio tânără nu e cuviincioasă cu fustă scurtă şi machiată în chip şi fel.

Cerceii n-au ce căuta nici la femei şi nici la bărbaţi.

Brăţările şi lănţişoarele fără Sfântă Cruce nu sunt pentru creştinii ortodocşi.

Aurul şi argintul la gât sunt incompatibile cu pocăinţa şi viaţa smerită.

O, dacă am înţelege odată acestea! O, dacă am renunţa la toate podoabele Satanei!

Inconştienţa e mare printre noi.

Ajută-ne, Doamne, nouă neputincioşilor şi ne miluieşte! Ai milă de noi, că rătăcim ca nişte orbi, fără să ştim ce trebuie să facem!

Cuvintele sfinte sunt ca şi iluminatul stradal pe timp de noapte. El înlătură întunericul gros al păcatelor.

Când auzim cuvântul lui Dumnezeu, auzim cuvintele vieţii veșnice. De aceea, trebue să ne bucurăm!

Creştinii ortodocşi se bucură mereu. Bucuria e modul de a-ţi exprima mulţumirea și pacea inimii.

*

Astăzi au fost mulţi, foarte mulţi credincioşi la Sfântul Dimitrie Basarabov († 27 octombrie)[2]. Au stat ore întregi ca să-i sărute Sfintele Moaşte. Era o coadă imensă. Aceşti oameni m-au smerit profund.

Eu n-am fost în stare – şi nici nu sunt – să stau atâta timp numai ca să sărut, pentru câteva clipe, sfânta lui mână…dar ei au stat. Ei au stat cu credinţă.

O, aceştia sunt adevăraţii credincioşi! Ei cred, cred cu tărie! Eu sunt slab. Sunt puţin credincios.

Doamne, pentru rugăciunile lor cele sfinte, miluieşte-mă şi pe mine şi pe mine, păcătosul!

Tăria lor demonstrează tăria credinţei noastre. Dacă nu credeau – tot la fel de puternic – şi străbunii noştri, ne-am fi pierdut de mult. O, Doamne, să nu ne laşi niciodată!

Rugăciunea e respiraţia Sfintei Biserici.

Noi ne rugăm mereu. Preoţii se roagă mereu şi ne îndeamnă continuu la rugăciune. Orice slujbă a noastră e rugăciune şi e rugăciune pentru noi.

Uneori credem că putem trăi fără rugăciune. Însă viaţa sufletului e rugăciunea. Nu putem trăi fără ea, pentru că ea, rugăciunea, e iubire de Dumnezeu.

Nu ne aducem aminte de Dumnezeu rugându-ne, ci ne adresăm Lui, Celui de lângă noi. Ne adresăm oamenilor prin cuvinte, prin gesturi dar şi prin glasul inimii. Aşa facem şi în relația cu Dumnezeu!

Cuvintele rugăciunii, închinăciunile şi metaniile dar şi dragostea inimii noastre sunt un dialog cu El sau cer un dialog cu El pentru totdeauna.

Mergem la Dumnezeu pentru că vrem să fim cu El mereu. O clipă fără El e un Iad, e o singurătate covârşitoare. Fără El, toată fiinţa mea s-ar nimici imediat.

Dar Hristos nu ne lasă din mâna Sa! Prin El, întru Duhul, suntem bineplăcuţi Tatălui. Fiul ne duce la Tatăl, prin Duhul iubirii şi al comuniunii. Întru Duhul, Îl vedem pe Hristos ca trimis al Tatălui pentru noi.

Trăim în Duhul Sfânt, vedem cum Hristos ia chip în noi şi cum noi devenim ai Lui. Trăim şi trăim împărtăşindu-ne cu Hristos, întru Care Se odihneşte Duhul Sfânt.

O, ce lucrări dumnezeieşti! Uneori, tot ceea ce văd, mă umple de bucurie.

Smerindu-te, începi să-i înţelegi şi să-i iubeşti pe oameni.

Dacă nu-ţi zdrobeşti mintea, dacă nu-ţi omori înfumurarea cugetului, nu poţi să priveşti nepătimaş.

Credem că ştim multe, dar ne înşelăm. Nu ştim nimic. Suntem prea obtuzi. Dumnezeu Se vede cu ochi de copil. Ca să-L înţelegi pe El, trebuie să devii ca El.

Citim atâtea şi le uităm în mare parte. Uităm oameni, obiecte, evenimente, clipe. Dar faptul disconfortului sufletesc, neîmplinirea sufletească n-o uităm, căci ea ne însoţeşte mereu. Regretăm multe. Pentru toate ne trebuie pocăinţă şi lacrimi. Uneori vrem să plângem şi nu putem. Suntem ca de plumb. Niciun strop, nici măcar unul. O, ce dureroasă e această stare!

Ca să înţelegi imnele Sfintei Biserici îţi trebuie multă smerenie şi mult timp pentru a le pătrunde înțelesurile.

Uneori simţi că ţi „se blochează mintea” când le gândești. Nu poţi mai mult. Aceasta e cât poţi. Trebuie să te smereşti! Trebuie să ceri ajutor Prea Curatei Stăpâne!

Neputinţele te ajută să fii mulţumitor mereu. Dacă vezi că nu poţi, atunci nu te mai încrezi în tine ci în Dumnezeu.

Credem de multe ori, că ceea ce am făcut a fost din cauza noastră, pe când adevărul e acela, că am făcut un lucru bun pentru rugăciunile Sfinţilor Săi.

Ajutorul Sfinţilor Lui e o permanenţă în viaţa creştinilor ortodocşi. Noi trăim din rugăciunile Sfinţilor şi pentru rugăciunile lor.

Cei care stau departe de viaţa Bisericii, numesc asta „nebunie” şi „închinare la oameni”. Dar ei nu ştiu ce spun.

Noi vedem în Sfinţi pe Dumnezeu, pe Prea Sfânta Treime, căci Hristos, în Duhul Sfânt, a locuit şi locuieşte în ei iar unde sunt Aceştia e şi Tatăl.

De ce nu toate trupurile devin Sfinte Moaşte? Pentru că nu locuieşte întru ei harul Prea Sfintei Treimi.

Harul dumnezeiesc izvorăşte din Sfintele Moaşte. E vizibil duovnicește. Sufletul îl simte, îl gustă, se bucură de el, se odihneşte prin el şi în el. Harul dumnezeiesc e vizibil pentru sufletul curat.

În Sfintele Moaşte nu este putreziciune, pentru că harul dumnezeiesc le conservă, le păstrează ca mărturie a iubirii lor pentru Dumnezeu, a iubirii continue, pentru că în Raiul Său Sfinții lui Dumnezeu, ale căror trupuri sunt pe pământ, sunt vii și plini de slava Sa.

O, Sfintele Moaşte sunt frumuseţi sufleteşti! Ele împarfumează respiraţia noastră sufletească şi atmosfera de rugăciune a Sfintei Biserici.

În Sfintele noastre Biserici poţi să te rogi, pentru că simţi să te rogi.

Într-o casă oarecare, fără Icoana Sfântă a Stăpânei, fără pictură evlavioasă, fără Sfânta Cruce, fără Sfânta Împărtăşanie, aşa cum sunt aşa-zisele „case de rugăciune” neoprotestante, nu poţi să te rogi, pentru că te simţi străin şi singur.

Între pereţii albi, ca de spital, nimeni nu te vrea. Nu e loc de rugăciune, ci grajd.

Dar în Sfintele noastre Biserici,  frumuseţea liturgică, adică Icoanele, fresca Bisericii, tămâia cădelniței, mirul de mirungere după Sfânta Liturghie, veșmintele strălucite ale preoților sunt o trimitere expresă la frumuseţea sufletului.

Așa trebuie să fim de frumoși după cum vedem că e frumoasă, cu frumusețe duhovnicească, Biserica Sa.

Dacă în tine e frumuseţe, o vei transmite şi în jurul tău fără doar şi poate.

Am înţeles, că a predica înseamnă a-ţi vărsa sângele.

Trebuie să saturi, să saturi mereu.

Trebuie să ai cuvinte. Dar cuvinte vii, adevărate, pline de teologie.

Şi, mai ales, trebuie să fii dumnezeieşte de sincer în modul cum vorbeşti şi în ceea ce spui.

Predica e o încordare a tăriei dragostei, o revărsare bine drămuită a dragostei noastre.

Ca să iubeşti, trebuie să faci dovada înţelegerii şi aceasta ţi se cere în orice clipă.

Trebuie să te afunzi în smerenie când vorbeşti.

Trebuie să vorbeşti multora ca şi când ai vorbi cu tine însuţi sau ca şi când ai vorbi numai cu tine.

Când vorbeşti, simţi că-ţi sfâşii inima, că rupi din propria-ţi inimă, pentru a oferi, pentru a împărţi şi altora.

Predica e un dar din darurile lui Dumnezeu.

Dacă am primit în dar, tot în dar trebuie şi noi să oferim.

Predica nu se plăteşte! Ea se primeşte sau se respinge. Dar dacă e primită, plata predicii e bucuria înţelegerii, care s-a născut în cel care a ascultat-o.

*

Am înţeles că Sfinţii sunt lângă noi când ne rugăm. Îi simţi! Sunt lângă tine.

Când suntem tulburaţi, ni se pare că nimic nu are sens. Dar luminarea Domnului ne limpezeşte, ne arată direcţia cea bună. Trece tulburarea şi vine pacea, pacea care covârşeşte orice înţelegere a minţii.

O, ce dulce e această pace!

Profunzimea ei nu o poate înţelege biata noastră minte. Dorim să pricepem, să înţelegem cât mai multe. Dar dacă dorim aceasta egoist, atunci intrăm şi mai mult în întuneric.

Ne simţim neputincioşi când vrem să facem răul, chiar dacă suntem beţi din cauza lui. Beţia dorinţei de a face bine, această binecuvântată dorinţă a virtuţii însă, ne dă putere, ne dă forţă, ne dă energie ca să ne jertfim pentru ceilalţi.

Când îi dorim pe ceilalţi în Hristos, îi dorim cu adevărat, pentru că îi dorim Sfinţi în Hristos.

Umanitarismul nu e tot una cu milostenia.

Uneori ni se pare că suntem „oameni buni”, pentru că dăm cuiva ceva în numele nostru. Aceia ne laudă, ne mulţumesc, pentru că noi nu-i dorim schimbaţi, înnoiţi în Hristos, ci doar mai bine hrăniţi sau mai bine îmbrăcaţi.

În celălalt trebuie să-L vedem pe Hristos şi Lui să-I facem toate.

Dacă îl vezi în Ion pe Ion, te raportezi faţă de el ca faţă de un om ca şi tine. Dar dacă în Ion, în fratele Ion, îl vezi pe Hristos, atunci lui Ion trebuie să îi dai tot ce i-ai da lui Hristos dacă ar fi în faţa ta.

Sfânta Ortodoxie nu ne învaţă să facem cadouri fără inimă, ci milostenie cu inima răstignită, cu inima suferindă din cauza iubirii faţă de oameni.

A-i iubi pe oameni înseamnă a suferi pentru ei şi din cauza lor.

A iubi înseamnă a răbda rugându-te, jertfindu-te.

În Parabola Samariteanului milostiv, Domnul l-a adus pe cel rănit de păcat la casa de oaspeţi (Lc. 10, 34), adică în Sfânta Biserică.

Dar aici nu l-a lăsat pur şi simplu, ci „a purtat grijă de el” (ibidem). L-a îngrijit pe acela. Adică pe fiecare dintre noi.

Domul ne-a adunat de pe cărările morţii în Sfânta Biserică şi poartă grijă de noi, pentru că ne hrăneşte cu Sine, cu dumnezeieştile Sale cuvinte, cu daruri prea multe şi binecuvântate.

Această dumnezeiască parabolă e un abis de lumină dumnezeiască. M-a bucurat Domnul cu această vedere!

Mă bucur şi mă cutremur de bogăţia de har a Sfintei Scripturi. Ni se pare că ştim multe…Dar dacă ne apropiem în mod concret de text, căutarea sensului şi înţelegerea lui ne epuizează, pentru că înţelegerea necesită multă căutare, comparare, pătrundere şi, mai ales, totul se rezolvă şi mai greu, dacă luminarea Domnului nu ne ajută imediat.

Înţelegerea Sfintei Scripturi e o suferinţă, o crucificare, o înaintare dureroasă.

Nu poţi citi şi înţelege Sfânta Scriptură stând comod!

Nici a predica, nu e o comoditate!

Totul se face prin renunţare, prin multă rugăciune şi nevoinţă interioară şi exterioară.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/SIDA.

[2] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/26/predica-la-pomenirea-sfantului-dimitrie-basarabov-27-octombrie-2010/.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 276-300.

***

Dacă stăm şi cugetăm bine vedem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi.

Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi murit când aveam nu ştiu câte păcate de moarte?

Ce s-ar fi întâmplat dacă ne-ar fi lăsat prea mult în deznădejdea, în care, de multe ori, am căzut?

Ce s-ar fi întâmplat, dacă ispitele pe care le-a îngăduit pentru noi, ţineau dublu decât au ţinut?

Nici nu îmi pot închipui…

Suntem slabi iar Dumnezeu e prea milostiv.

Noi nu ştim ce ne trebuie şi El ni le rânduieşte foarte bine pe toate.

Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna. Să-L slujim fără încetare. De la El e tot binele.

De la El vine bucuria şi viaţa, pacea, binecuvântarea, mântuirea şi sfinţirea noastră.

Trebuie să răbdăm tot ce vine asupra noastră şi să ne punem nădejdea numai în El.

Cine nădăjduieşte numai în Dumnezeu nu are de cine să se teamă.

Ceea ce se repetă în Sfânta Scriptură trebuie să ţinem minte neapărat. Dumnezeu ne vorbeşte de multe ori despre acelaşi lucru, pentru că ştie că suntem uituci şi delăsători şi uităm ceea ce trebuie să facem sau de ceea ce trebuie să ne ferim.

Să ascultăm cu frică dar şi cu dragoste! Dumnezeu ne vrea binele veşnic. De aceea ne lasă să suferim. Prin puţină suferinţă câştigăm împreuna bucurie şi veselie cu Sfinţii.

Cine nu vrea acest lucru? Cine nu ar renunţa la toate pentru o asemenea promisiune adevărată?

Credeţi Lui şi faceţi fapte bune, odihnind pe fraţi şi surori cu cuvintele şi faptele voastre.

Cu omul bun şi plăcut lui Dumnezeu sufletul ţi se odihneşte. Când vezi oameni ai lui Dumnezeu bucuria dă pe afară, te inundă.

Nu poţi să nu plângi, când vezi cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Dacă facem voia lui Dumnezeu inima noastră e un locaş ceresc, o binecuvântare pentru întreaga lume.

Rugăciunea nu trebuie să se stingă! Ea trebuie să ardă mereu în noi. Ea trebuie să fie o lumină vie.

Dumnezeu e iubire, pentru ca şi noi să fim flăcări vii de iubire.

Gustaţi iubirea lui Dumnezeu şi veţi fi vii!

Când o veţi face, aveţi să daţi slavă lui Dumnezeu!

Mergeţi la sfinte slujbe ale Sfintei Biserici pentru ca să vedeţi cât de mult ne doreşte Dumnezeu, cât de mult ne iubeşte El!

Dragostea Lui nu are odihnă. Ea ne caută, ne cheamă, ne strigă. Dacă El n-ar fi făcut aceasta n-am fi ştiut că existăm. Am fi privit numai la păcatele acestui pământ păcătos şi împuţit care suntem.

Sfânta Biserică Ortodoxă e stâlpul şi temelia adevărului, singura şi unica, sfântă şi mântuitoare.

A căuta Sfânta Biserică în afara Sfintei Biserici Ortodoxe e ca şi cum ai căuta lumina soarelui prin nămol.

Fericiţi sunt cei care s-au născut ortodocşi! Sunt cei mai fericiţi dar şi cei mai responsabili.

Din cauza noastră, numele lui Dumnezeu sau se va preaslăvi sau se va blestema de gurile şi de ochii care ne văd şi de urechile care ne ascultă.

*

Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate! Primăvara, prin înverzirea şi înflorirea pomilor, a florilor, a ierbii, te cheamă la bucurie, la dragostea lui Dumnezeu. Simţi cum Dumnezeu ne învaţă să iubim, să fim sinceri cu noi înşine şi cu El sau, mai bine zis, cu El şi apoi cu noi.

Sfântul Simeon Noul Teolog scria: „Cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliţă?” (Imnul al 6-lea). Căci dragostea dumnezeiască ne curăţeşte, ne arde necurăţia sufletului.

El trăia împreună cu Dumnezeu şi această iubire îi străpungea inima.

O, Doamne, facă-se voia Ta şi cu noi, robii Tăi! Învaţă-ne să Te iubim, Doamne şi, pentru iubirea Ta, să renunţăm la tot păcatul care ne întinează!

Mă simt liniştit în camera de la stradă[1]. Aici mă pot ruga înlăuntrul inimii, cu multă tânjire după Dumnezeu.

Dumnezeu este toată comoara noastră. Trebuie să ne dăm seama cât mai curând de acest lucru.

*

Doamne, Îţi mulţumesc Ţie, eu, netrebnicul, că ai intrat în casa sufletului meu, Cel care, astăzi, ai intrat în Ierusalim întru binecuvântarea robilor Tăi!

Îţi mulţumesc Ţie, Stăpâne, că nu pentru faptele mele cele rele Te-ai milostivit de mine, ci pentru mila şi iubirea Ta, Tu, Cel care îi faci vii pe cei care Te iubesc pe Tine.

Mă bucur şi mă veselesc când trăiesc cu Tine, căci Tu îmi dai să cunosc sfinţenia şi dragostea Ta.

Sunt tare netrebnic, dat Tu umpli de bucurie inima mea şi îmi dai să-Ți cânt Ţie cu dragoste.

Doamne, nu-i uita pe cei care Te-au cunoscut pe Tine cu adevărat şi care nu ştiu cum Te pogori Tu la cei păcătoşi şi le sfinţeşti viaţa.

Tu Te laşi mâncat de cei păcătoşi şi Te uneşti intim cu ei, cum nici ei nu înţeleg dar se bucură de împreuna vieţuire cu Tine.

Tu ne înveţi să fim iertători, pentru că Tu îi ierţi pe cei care se pocăiesc din toată inima.

Tu ne umpli, Doamne, de dragostea Ta, pentru că Tu eşti dragoste plină de milă şi de iertare.

*

Când văd o sinagogă sau un locaş de adunare protestant sau catolic văd ziduri ale necredinţei.

Sinagoga Îl aşteaptă pe Mesia, pe Cel care a venit deja. Catolicismul crede că a venit Hristos dar vrea Unul care să fie Domn al lumii de azi, un Stăpân lumesc şi cât se poate de emancipat. Iar protestantismul susţine că Hristos a venit dar că nu trebuie să facă El legile lumii, ci ei să-I facă legile Lui.

Fiecare „vrea”. Nici unul nu Îl primeşte smerit.

Numai ortodoxul cel adevărat se bucură duhovniceşte de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii şi el Îi spune Domnului: „Nu voia mea, Doamne, ci voia Ta să se facă întru mine!”

Evreul, chemat să afle cât de Bun este Domnul, a refuzat şi refuză invitaţia cea plină de iubire şi Cinei celei de Taină nu i se face părtaş ci vrăjmaş, pentru că nu crede în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut din Fecioară, din Sfânta Fecioară Maria, în Fratele nostru mai mare, prin faptul că El a fost Iubirea cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu Tatăl.

Îşi astupă urechile şi ochii inimii. Nu vrea să audă, aidoma părinţilor lui cei tari la cerbice, care sunt mânjiţi pe mâini de sângele Prorocilor.

El se împotriveşte după ce-L ucide pe Cel Nevinovat. După ce mii, zeci de mii, milioane de oameni s-au mântuit, sfinţindu-şi viaţa prin numele Aceluia, în faţa Căruia tot genunchiul se pleacă, „al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2,10).

Cum îţi e milă de un om orb, care vrea să treacă strada dar nu ştie în ce parte este, tot la fel îmi e milă de acest evreu, care vrea să meargă la Hristos în timp ce fuge de El.

O realitate dureroasă. O realitate care îţi sfâşie inima, pentru că pe Sfânta Cruce a Golgotei Hristos Domnul Şi-a întins sfintele Sale mâini pentru toţi şi nu numai pentru unii.

Şi pentru acest amărât şi nefericit evreu s-a vărsat sfântul şi scumpul sânge al lui Hristos!

Orbirea lui nu îl lasă să-L vadă pe Soarele cel adevărat, Care a strălucit pe pământ cu putere şi chiar lângă el şi pentru el mai întâi.

Fiii Împărăţiei nu au vrut un loc în sânul Sfântului Patriarh Avraam ai cărui urmași vrednici trebuiau să fie.

Dar noi, cei care stăteam departe, am dat buzna şi am umplut locurile goale. Fapt pentru care s-a împlinit prorocia, cum că fiii celei sterpe s-au făcut mai mulţi decât ai celei ce rodea mereu.

Sinagoga arată jalnic, pentru că ea propovăduieşte o nălucă, un viitor iluzoriu, o fericire care nu va avea niciodată concreteţe.

Ea cheamă dar nu poate umple inima.

Ea îşi flutură stindardul ca o fată pletele, dar nefericirea ei se coboară în Iad, pentru că e o fată ucigaşă, o fată urâtă şi plină de blestem. Pentru că a luat asupra sa blestemul cel din sfânta Vinere Mare.

Ce să-i spun acestei clădiri?! Să-i spun că nu va fi niciodată fericită şi că niciodată nu va sălta de bucurie?

Să-i spun că e o ruşine şi o ridicare de turn babilonic, dorind o slavă ce piere ca floarea şi ca iarba?

Să-i spun, o, că ea e glasul acelei mulţimi care striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” şi care, şi acum, strigă la fel?

I-aş spune aceste lucruri dar mă tem că va rămâne tot mută şi surdă şi că îndurerarea mea şi tristeţea mea în ceea ce o priveşte nu se va putea alina nici de astă dată.

Ea rămâne cu ziduri prăfuite şi adună, ca o statuie, sub ea, frunzele uscate pe care le bântuie vântul ce suflă din Iad.

Mai departe găsesc infatuarea catolică. Măreaţă, impunătoare, strivitoare de suflet şi în vârf…crucea. Dar nu pare a fi Sfânta Cruce, pentru că nu te atrage, nu te umple de bucuria de a o săruta şi venera.

Ceea ce văd acum e o siluire.

Din trupul dat de la Dumnezeu, catolicul a ajustat ochii, nasul, mâinile, picioarele, degetele de la mâini şi de la picioare în aşa fel încât omul nu mai arată normal, ci o caricatură.

Căci credinţa, căreia i-au luat unele lucruri şi le-au înlocuit cu altele, arată ca şi cum am pune gura pe tălpi şi nasul pe spinare şi am desfiinţa capul, pentru că e nefolositor pentru noi.

Cântarea ortodoxă e dulce, e lină, e cutremurare sfântă. Ea îţi umple ochii de lacrimi pentru că îţi umple inima de iubire.

Cântarea ortodoxă e un pământ cu flori răpitoare, care te fac să uiţi că eşti pământ şi să te crezi în cer.

Când se începe missa însă, ca un lătrat de fiare, auzi orga. Sufletul omului nu mai ştie aici să cânte şi pentru că nu mai ştie, ştie orga, ca şi cum orga ar avea nevoie de mântuire.

Frumoasa icoană ortodoxă lipseşte şi apare statuia. Duritatea formelor ei, cât şi nepăsarea cu care piatra te priveşte te fac să te simţi singur şi chinuit.

Ceva, în aer, te umple de o dulceaţă păcătoasă, de o patimă fină a dulceţii şi de slavă deşartă datorită căreia au renunţat la harul lui Dumnezeu pentru ca nimeni să nu-i mai mângâie.

Tirajul tipăriturilor e mare.

Misiunile de caritate sunt multe ca firele de telefon sau ca becurile electrice.

Au vrut stăpânirea lumii şi, prin multe tertipuri, o au din plin sau se zbat să o aibă.

Dar ce folos este să-ţi pierzi sufletul ca să câştigi lumea întreagă? Dar ce folos este să te crezi al lui Hristos şi, în acelaşi timp, să-L negi.

Căci „de la Tatăl şi de la Fiul” e o negare a Prea Sfintei Treimi şi, prin urmare, şi a Domnului Hristos.

Spun „Iisus” dar nu vorbesc despre Iisus Hristos Mântuitorul viilor şi al morţilor.

Spun de „Fecioara Maria” dar nu vorbesc de Prea Curata Fecioară, pentru că ce vor ei să fie înălţare e coborâre a acesteia.

Spun „Spiritul Sfânt” sau „Paracletul”…Dar nu e vorba de Duhul Sfânt, de Mângâietorul, de Duhul Adevărului ci de o plăsmuire filosofică, de o învăţătură a acestei lumi, în care Satana i-a amăgit împotriva lor.

Deasupra ei, a acestei clădiri şi a tuturor celorlalte ca ea, stă o mână omenească ca o fantasmă, ca o ultimă nebunie care le încoronează pe toate celelalte, care au fost spuse sau nu au fost amintite.

Această fantasmă e papa. Pentru că au eliminat Capul Trupului, adică pe Hristos, Capul Sfintei Biserici.

În locul lui Hristos a ajuns omul, desfiinţând astfel totul, pentru a se idolatriza un sac cu viermi sau cum spune Scriptura: pământul. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Să nu credeţi că o spun ca să râd ci o spun ca să mă întristez.

Şi pe acest om, pe catolic, îl deplâng, pentru că el e ca o ramură oarecând verde, care, crezându-se copac, s-a dezlipit de trunchi şi a sfârşit prin a fi călcată în picioare de porcii aceia, pe care fiul cel risipitor îi păzea şi îi hrănea cu roşcove.

Când nu mai vrei să faci ascultare devii rob părerii de sine şi când nu mai vrei să miroşi aer curat şi duhovnicesc, atunci începi să te crezi înţelept şi drept.

Pentru că atunci uiți, că înţelepciunea lumii acesteia e nebunie în faţa lui Dumnezeu şi că cine se înalţă pe sine se va smeri cu desăvârşire, atunci când Dumnezeu îi va judeca pe toţi cu nepărtinire.

Dacă locaşul evreului era prăfuit din cale-afară, locaşul catolicului e un mormânt văruit, frumos spoit pe afară, ca să pară că aşa sunt de frumoase şi oasele urât mirositoare dinăuntru.

E ca atunci când vrei să mănânci miezul unei nuci, spargi nuca şi găseşti în ea ceva tocmai bun de aruncat.

Ceea ce pare pe dinafară frumos nu e şi pe dinăuntru. Pentru că acest om a vrut să câştige de pe urma Hristosului plăsmuit de el stăpânirea şi slava acestei lumi şi de aceea e deşert şi gol.

Are mânuşi în mâini dar merge desculţ prin zăpadă.

Are ochelari la ochi dar ochelarii sunt făcuţi în aşa fel încât îi arată lucrurile distorsionat şi el nu prea înţelege multe.

Ei, catolicii, L-au primit pe Hristos – pentru că dintre noi au plecat – dar au renunţat la El – pentru că nu erau unii de-ai noştri.

Dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi. Dar pentru că nu erau de-ai noştri, de aceea au şi plecat.

Stau liniştiţi, sărmanii, când ar trebui să se înspăimânte. Au o linişte de piatră, pentru că inima le-a ajuns de piatră. Încearcă să zâmbească dar au zâmbetul unui mort. Vor să spună că sunt vii. Însă, fraţilor, nu sunt semne ale vieţii în voi!!!

Dacă îi pui faţă în faţă cu Sfinţii Părinţi, de care se tem şi pe care-i renegă, le vezi înşelarea, care ție îți sare în ochi şi în care ei stau ca într-un fotoliu. Deşi fotoliul acesta, în realitate, e flacăra nestinsă a Iadului.

Creştinule ortodox, ai auzit? Ai auzit, fratele meu, pentru ce trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu?

Tu le ai pe toate: Îl ai pe Hristos, o ai pe Prea Curata Fecioară, îi ai pe Sfinţi şi pe Îngeri. Pentru că tu te închini Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Sfintei şi Celei deofiinţă şi de-viaţă-făcătoarei Treimi.

Păstrează acestea şi nu stinge Duhul şi te vei mântui.

Plec de aici şi privesc spre locaşul protestant sau spre zecile de locaşuri, care interpretează Scriptura Preasfântă după cum vor.

Şi ce văd? Văd că, aici, Hristos e un subiect de discuţie sau un bun motiv pentru a-ţi arăta mândria şi nebunia. Văd toată frumuseţea şi sfinţenia călcate în picioare.

Pentru că aceştia sunt dintre fiii celor care au eliminat Capul Bisericii pentru a umfla propria minte omenească cu ateismul.

Din mamă atee au ieşit fii fără de lege.

Din mamă nebună au ieşit fii cu totul degenerați, care nu mai suferă doar de nebunie ci de satanism feroce.

Dacă mamei îi e încă ruşine să îşi vândă toate hainele cele vechi, ortodoxe, care mai au ceva cu sfinţenia de altădată, copiii ei depravați au desfiinţat tot veşmântul bunei cuviinţe şi preferă goliciunea care se ascunde în spatele frunzelor ruşinii.

Aş putea să spun mai multe şi despre aceştia, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dar mi-aş îndurera inima şi mai mult.

Zidurile necredinţei pe care le văd mă chinuie în fiecare zi şi, mai mult de acestea, mă dor zidurile care se ridică în inimi şi între fraţii cei împreună cu mine, care sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfierea Botezului.

Dacă acolo se ridică ziduri din ce în ce mai tari şi mai reci, aici ar trebui să se sfărâme pe fiecare zi.

Rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul şi mă iertaţi, dacă prin durerea mea v-am atins propria voastră durere.

Facă-se voia Ta, Doamne, precum în cer aşa şi pe pământ. Amin!

*

Văietarea păcătosului

Vai celui ce păcătuieşte fără frică de Dumnezeu, care este momit de poftă păcătoasă!

Vai celui ce uită rostul faptelor bune şi, mai ales, starea celor osândiţi!

Îl plâng pe acesta, pentru că eu sunt.

Eu sunt păcătosul care încurc pofta cu ideea şi fapta virtuţii şi mă scald în fapte de ruşine ca un dobitoc uitând amara osândă pe care o voi primi.

Amară e soarta vieţii mele. Voi fi trimis în Iad, pentru că uit şi uit să fac binele. Aceasta e uitarea pierzării: să uiţi că trebuie să faci binele.

Când nu sunt ispitit mă încred şi mă fălesc. Când nu sunt ispitit, cred – în nebunia mea – că fac mari lucruri.

Dar eu sunt înşelat de diavol.

Eu doar mă încred prosteşte în mine însumi, făcându-mi o părere falsă despre viaţa mea.

Sunt păcătos dar, uneori, mi-e ruşine să o spun. Mă ascund dar Dumnezeu mă vede şi mă ştie.

Vai mie: încerc să mă ascund de ochii atotvăzători ai lui Dumnezeu!

Păcătuiesc fără ruşine şi fără sfială, păcătuiesc greu. Și totuşi, Dumnezeu nu pogoară foc din cer şi nici nu deschide pământul ca să mă înghită ci, din contră: El mă îndeamnă la pocăinţă, pentru că El e milostiv şi de oameni iubitor.

Eu păcătuiesc cu trupul, cu fapta, cu gândul, cu cuvântul, cu mişcările inimii.

Păcatul e lucrarea vieţii mele celei sterpe, deşi nu-l doresc şi vreau să scap de el. Vreau să termin cu păcatul şi să fac fapte bune şi sfinte. Dar, totuşi, fac ceea ce urăsc şi nu fac ceea ce mă odihneşte.

Vai ţie, păcătosului!

Ţie îţi spune Domnul să nu pui vinul nou, al înţelegerii evanghelice în burdufuri vechi, adică într-o inimă veche, păcătoasă, stricată de patimi.

Tu nu te pleci şi de aceea cazi.

Cazi ca o pană de pasăre, care s-a desprins de aripă şi pluteşte prin aer căzând în noroi.

Noroiul patimilor tale, ticălosule, e mare!

Ochii tăi s-au stricat de poftă nesăţioasă.

Mâinile tale sunt pline de fărădelegi.

Urechile tale surprind numai răutăţi, numai blasfemii, numai ticăloşii drăceşti.

Ai picioare încă sănătoase. Dar ce folos? Cu ele alergi spre păcate, spre răutate.

O, amară e viaţa ta! Păcatul pe care tu îl placi, el, îţi desfigurează viaţa. El te secătuieşte, te îmbătrâneşte înainte de vreme, îţi strică liniştea, te omoară, te scoate din legătura ta cu Dumnezeu.

Tu arunci mila şi iubirea lui Dumnezeu şi te închini la idoli, deşi nu eşti idolatru ci creştin-ortodox. Domnul a făcut totul pentru tine…Tu ce faci pentru El?

El ţi-a dat viaţă. Ți-a dat Însuşi Trupul şi Sângele Său şi ţie, nemernicule, puţin îţi pasă! Vei merge în Iad!! Vrednic eşti de osândă!!!

Păcătuieşti şi nu te pocăieşti. Nu-ţi plângi fărădelegile. Nu îţi plângi neputinţele şi căderile. Aştepţi să fii iertat dar nu ierţi, pentru că eşti neîndurător.

Cândva, meşterului aceluia vestit[2], ceea ce zidea ziua i se fărâma noaptea. Dar mie, ce să mi se sfărâme, dacă nu lucrez?! Eu doar mă ascund, trufindu-mă ca un balon de săpun fără consistenţă.

Ar trebui să mă vaiet, să îmi plâng sufletul în fiecare zi, să mă tânguiesc, să-mi recunosc nemernicia. Dar cu grijile vieţii mă umplu, uitând că eu sunt „blestematul”, pe care Dreptul Judecător îl va arunca de la faţa Sa.

Ca o fecioară nebună nu pot fi, pentru că eu sunt una desfrânată, care nu am nici fapte, nici roadele Duhului Sfânt. Vai mie! Vai sufletului meu! Sunt o panoramă a deşertăciunilor.

Viermii păcatelor colcăie în inima mea şi de veninul patimilor sunt plin ochi.

Pentru cel care nu-şi vede păcatele e uşoară viaţa. Dar pentru cel care le vede e plângere.

Dă-mi să plâng, Doamne! Dă-mi să plâng! Căci eu sunt ticălosul, eu sunt orbul, eu sunt pătimaşul, eu sunt lucrătorul răutăţii şi a toată patima.

Nu am linişte. Păcătoşii sunt neliniştiţi pentru că conştiinţa îi mustră continuu.

Nu am odihnă. Pentru că odihna e venirea harului dumnezeiesc în inima smerită şi curată.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi şi ruşinea care mă încearcă când e vorba de viaţa mea, acestea toate mă mustră cu asprime şi îmi arată nespusa mărime şi gravitate a petelor spirituale ale sufletului meu. Vai mie!

Cu păcatele mele îi smintesc pe toţi. Și de aceea nu le spun pe fiecare în parte, pentru că au o duhoare satanică mare, care nelinişteşte.

Cei curaţi cu inima se îndurerează de viaţa mea nebună. Ca un cal sălbatic fiind, nu doresc zăbala ascultării şi alerg de capul meu prin toate gropile morţii.

Orbirea minţii şi infatuarea mea mă duc să mă tăvălesc prin multe mlaştini. În trupul meu e foc drăcesc şi alunec uşor în păcat ca un prunc de niciun an.

Vreau să mă împotrivesc patimilor dar uit împotriva cui lupt şi mă dedau la plăceri şi fapte de ruşine.

Rău am ajuns şi rău mă fac pe fiecare zi. În loc să mă debarasez de apucăturile vechi, învăţ şi altele noi, şi în loc să mă simplific, mă complic ca un dement refuzând sfatul cel bun şi înţelept.

Cine e de vină?! Eu şi voinţa mea cea rea!

Nu e de vină diavolul: el decât mă îndeamnă.

Eu duc păcatul până la capăt, pentru că tot eu accept să-l fac.

Sunt naiv. Sunt buimăcit de iluzii. Fug după fantasme şi năluciri ca un om beat.

Refuz adevărul şi prefer minciuna deşi ştiu, foarte bine ştiu, că aceea e minciună.

Omul înţelept vede focul şi trece pe lângă el. Eu cad în el şi mă pârjolesc în el.

Mă mărturisesc şi iarăşi mă întunec.

Făgăduiesc şi iarăşi mint, sfidând îndurerarea şi mila lui Dumnezeu.

Faptele mele mă împing să mărturisesc: sunt vrednic de osândă şi de tot chinul. Dar tot eu, tot eu strig: „Doamne, fie-Ţi milă de mine şi mă scapă de Iad, pe mine, păcătosul şi necuratul!”.

Sunt negru: dar nu la trup, ci la suflet.

Sufletul mi-e negru.

Sufletul mi-e păgân de atâtea răutăţi şi fărădelegi.

Am făgăduit să mă unesc cu Hristos şi m-am întors la diavol.

Am făgăduit să mă unesc cu Bucuria a toată lumea şi – lucru neînţeles – aleg tristeţea, crunta tristeţe a păcatului.

Vai mie: sunt trist! Nu de o tristeţe care se poate alina de oameni, ci numai de către Duhul Sfânt.

Numai Duhul Sfânt îi mângâie pe robii Săi.

Numai el ne umple de bucurie şi face să se spulbere şi să se împrăştie norii cei negri ai tristeţii şi ai deznădejdii noastre.

Vai celui care se desparte de viaţa neprihănită şi alege prihănirea!

Acela alege întunericul în locul luminii, moartea în locul vieţii, tristeţea în locul bucuriei.

Vai celui care uită să se pocăiască şi se încrede în faptele pe care le face!

Păcătosul acesta va fi dispreţuit de Dumnezeu şi de El vor râde vrăjmaşii Lui. Dumnezeu îl va depărta de la El şi duşmanii lui îl vor lua ca trofeu în Iadul cel mai de jos.

Plâng pe acest păcătos nenorocit şi mă rog de el să se îndrepte.

Îi spun lui să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă.

Îi spun lui să nu refuze mila lui Dumnezeu.

„Scoală-te tu, cel ce dormi, şi te va lumina Hristos!” (Efes. 5, 14). Ridică-te dintre cei morți, dintre cei nepocăiți și pocăiește-te de relele tale, pentru ca să fii viu!

Dumnezeu nu vrea moartea ta, păcătosule, ci El vrea ca tu să fii viu întru El!

Şi dacă păcătosul va înţelege acest glas înţelept atunci va face aceasta şi bine îi va fi. Din rodul mâinilor lui va mânca şi în lăcaşurile cele cereşti se va sălăşlui.

Doamne, fie voia Ta şi cu el, cu robul Tău şi mântuieşte sufletul lui în vecii vecilor. Amin!

*

Iartă-mă, Doamne, pe mine, preapăcătosul şi ajută-mă să iert întotdeauna aproapelui meu, pentru că ştiu că de nu voi ierta, nici Tu nu mă vei ierta.

Iartă-mă, căci m-am făcut judecător al aproapelui meu, o, eu, cel condamnat deja pentru multele mele păcate!

Tu eşti Judecătorul tuturor iar eu un încrezut.

Tu îi vei judeca pe toţi. Dar până atunci Tu eşti mult milostiv faţă de toţi şi de mine, prea netrebnicul.

Şi pentru că văd păcatele aproapelui meu cu îngâmfare, de aceea nu mai mi le văd pe ale mele pentru ca să le plâng pe ele.

Nu-mi da, Doamne, ochi pentru alţii, ci numai pentru murdăria mea. Căci, cu adevărat, a mea e mai mare şi mai urâtă. E plină de împuţiciune şi de necurăţie.

O, Doamne, dă-mi inimă smerită! Umple inima mea de milă faţă de toţi dar faţă de Tine plină de pocăinţă.

Pocăinţă dă-mi mie, Mult Milostive, căci ea trebuie să-mi curăţească mintea şi inima.

Aud cuvintele Tale şi pe ele le citesc dar sunt surd şi împietrit. Le citesc şi mi se pare că le împlinesc –  o, nebunie ultimă! – dar eu stau prea departe de folosul lor dumnezeiesc.

A citi nu e tot una cu a înfăptui.

Citirea doar te umflă în pene şi te face să te crezi „înţelept”. Dar ce înţelepciune e asta?

O, nu e înţelepciune ci nebunie! Pentru că poruncile Tale trebuie să devină viața mea pentru ca să le înțeleg.

Aud cuvintele Tale şi mi se par „prea grele”. Dar asta, pentru că sunt leneş şi iubitor de desfătare.

Veacul acesta petrecăreţ şi care dormitează mi-a luat cu totul minţile şi sunt lipsit şi de cel mai mic rod mântuitor.

O, vai mie, celui netrebnic! Aud cum Tu ne spui: „Nu judecaţi” (Mt. 7, 1)! Și eu fac contrariul, neluând în seamă şi cealaltă parte a versetului: căci cei ce judecă, vor fi judecaţi şi osândiţi şi ei.

Eu îl judec pe aproapele meu şi asta mă arată mai rău decât el. Tu ne judeci pe amândoi. Dar şi mie, ca şi lui, ne dai mila Ta. Deşi trăiesc din mila Ta şi datorită milei Tale – o, eu nerecunoscătorul! – îl insult pe aproapele meu în loc să mă păzesc pe mine însumi. Căci pot cădea oricând în păcate şi mai grele decât el.

Presupun de multe ori cu păcat.

Presupun că un frate îmi vrea răul.  Dar asta e numai în mintea mea.

Eu visez himere şi le cred adevărate şi asta mă mâhneşte mult. O, Doamne, în loc să fac voia Ta, fac voia celui viclean!

Ce nu-mi place din cuvintele Tale – datorită năravului meu de fiară – le trec cu vederea şi bat apropo la cele pe care cred că le fac. Dar eu mă înşel. Eu sunt înşelat de Satana şi doar mă închipui a fi cineva.

Mi se pare că sunt „drept” dar sunt cel mai păcătos şi spurcat dintre toţi.

Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu să-Ţi fiu recunoscător!

Iartă-mă că nu ştiu să-Ţi mulţumesc pentru toate câte îmi dai şi pentru cât mă rabzi!

O, sunt mai rău decât fariseul din templu!

Eu cred, ca şi el, „că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Lc. 18,11). Dar ceilalţi oameni sunt mai buni decât mine.

Ai milă de mine, Doamne şi iartă-mă!

Iartă-mă pe mine, cel ce nu iert.

Iartă-mă pe mine mult păcătosul.

Vreau să mă îndrept şi sunt totuşi fără râvnă.

Tu ai spus să ne împăcăm cu toţi şi să-i iertăm pe toţi iar eu mă cert şi nu-i iert pe cei care mă clevetesc.

Pe drept cuvânt mă clevetesc! Eu sunt de vină!

Eu sunt de vină, pentru că sunt cel mai păcătos.

Mă port ca unul care făţărnicesc fapta cea bună.

Sunt plin de neomenie, de cruzime. De slavă deşartă sunt mereu biruit. Imaginaţia mea e plină de întinăciunea ce sunt. Ca să mă arăt „drept”, îi fac pe alţii nedrepţi. Îi vorbesc de rău spre murdărirea auzului celor care mă ascultă. Sunt un vierme, un ticălos. Mă mir că mă mai ţine pământul cu atâtea răutăţi câte fac.

Sunt leneş, prea leneş. Și, la rugăciune, şi mai leneş.

Delăsarea mea e ştiută de toţi. Dar eu mă încumet să spun lucruri mari despre mine.

O, iartă-mă, Ştiutorule de inimi!

Iartă-mă, Doctorule al sufletelor şi al trupurilor!

Iartă-mă şi dă-mi să-mi spăl inima cu lacrimi.

E prea neagră inima mea!

E cumplit de urâtă. Pentru că stau în bezna păcatului, în acea beznă, unde niciodată nu ajunge lumina Ta.

O, stau departe de Tine, Lumina lumii! Nici măcar o mică rază a slavei Tale nu văd. Pentru că, cum să vadă cel necurat pe Cel mai presus de toată curăţia şi sfinţenia? Aceasta nu se poate!

Iartă-mă şi mă miluieşte, căci mincinoasă e limba mea şi viaţa mea! Cu totul mincinoasă şi păgână.

Deşi de Tine mă apropii cu făgăduinţe înfricoşate, Iisuse Doamne, mai rău decât o fiară. Căci nu iert ci îl judec pe aproapele meu.

Îndreaptă aceste neputinţe ale mele şi ticăloşia mea, Doamne, Dumnezeul meu!

Dă-mi să Te văd pe Tine în aproapele meu şi să nu mai îndrăznesc vreodată a judeca, a minţi sau a vorbi de rău! Dă-mi să fac voia Ta, căci ea e mântuitoare!

O, iartă-mă, pe mine nesătulul de mâncare şi de băutură şi de vorbe!

O, iartă-mă şi nu mă pedepsi, căci Iadul mă mănâncă!

Ai milă de mine şi învaţă-mă să fiu şi eu milostiv, Iubitorule de oameni!

Ajută-mi, ca să se slăvească numele Tău și de mine, netrebnicul, acum şi-n vecii vecilor. Amin!

*

„Postul e sabia care taie toată răutatea de la inimă”. Găsim aceste cuvinte (aici sunt aranjate ca să fie o propoziţie) în cântarea a doua de la Laudele Vecerniei Duminicii izgonirii Sfântului Adam din Rai.

Câtă simplitate şi câtă realitate!

Postul taie răutatea pentru că o împuţinează. Nu mai dă materie patimilor ca să se răscoale împotriva noastră.

El e o sabie pentru cine îl mânuieşte după Dumnezeu, o sabie virtuoasă dar şi un motiv de îmbolnăvire, pentru cine crede că e numai suflet.

Ca să ştii cât trebuie să posteşti îţi trebuie exerciţiu. În timp ce postim aflăm cât putem să postim şi cât trebuie să postim.

Dar asta aflăm în timp, nu deodată. În ani la rând…

Dacă forţăm lucrurile ne alegem numai cu boli şi neputinţe fizice și mentale.

*

Uneori încercăm să sfătuim pe cineva şi auzim următoarea replică: „Termină, mi-ai făcut capul calendar!”

Cine ne spune aceste cuvinte e de multe ori un frate care nu vine la Sfânta Biserică şi pe care îl enervează sfătuirea despre pocăinţă.

Dar dacă privim cu atenţie replica ea ne-ar putea învăţa multe, ne-ar putea spune multe şi, în primul rând, că are multă ură faţă de Sfânta Biserică unul ca acesta.

„Termină! Nici nu vreau să aud! Mă enervează!”.

Și amintesc de calendar nu pentru ca să ne spună că-l cunosc sau că-l apreciază măcar ci, dimpotrivă: pentru ei calendarul e ceva foarte încurcat, un labirint, o enigmă…

Orice credincios ortodox însă vede în calendar o orânduire firească a zilelor de sărbătorire ale Sfinţilor cât şi sărbătorile „cu ţinere” – cum sunt numite – şi care sunt însemnate cu litere roşii.

Duminicile şi sărbătorile de peste săptămână, în care se face Sfânta Liturghie – şi nu mă refer la tipicul Sfintelor Mănăstiri – fiind însemnate cu roşu, îl atenţionează pe orice ortodox că nu e bine să stea acasă, ci să ardă, ca o lumină vie, aprinsă, în Sfintele Biserici.

În popor, marile sărbători sunt numite şi „zile cu cruce roşie”. Pentru că o cruce roşie e tipărită în faţa numelor sărbătorilor respective.

Însă pentru aceşti răutăcioşi, care nu vin la Sfânta Biserică şi care se tem de ea ca dracul de Sânta Cruce, calendarul e o neorânduială. Și asta pentru a ne arăta, prin însuşi cuvântul lor, că mintea lor e o mare neorânduială şi nu sfântul calendar.

Calendarul e sfânt pentru că ne vorbeşte despre Sfinţi, după cum Scriptura e sfântă nu pentru că are foaie bună şi coperți negre, ci pentru că în ea se cuprinde Revelaţia dumnezeiască, cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa că expresia: „mi-ai făcut capul calendar” vrea să ne spună, că am dorit să-i scoatem din neorânduiala minţii lor la o înţelegere dreaptă a vieţii acesteia, dar că această dorinţă a noastră, exprimată prin cuvinte folositoare, nu le-a făcut un bine, pentru că ei nu doresc binele şi, în consecinţă, nici nu vor să trăiască precum Sfinţii lui Dumnezeu din calendar, ci într-o viaţă strâmbă şi plină de păcate.

Însă eu spun, că e un bine să ai capul ca un calendar. Adică logic, binecuvântat, plin de gânduri sfinte!

E o mare bucurie să ai viața și mintea și inima ca la calendar, adică să fii plin de experiența și bucuria Sfinților din calendar!

Însă celui netrebnic i se pare „un chin” viața evlavioasă, smerită, mântuitoare, pentru că nu doreşte să se liniştească prin pocăinţă.

Aşadar, expresia de față, dacă e privită după înţelegerea celor ce-o folosesc împotriva noastră, ea e o hulă împotriva Sfinţilor.

Fapt pentru care, vă rog, să nu o mai folosiţi, căci e una plină de venin şi de răutate!

*

Mulţi dintre credincioşii ortodocşi cred, din neştiinţă, că zicerile poporului pot fi comparate cu acele cuvinte ale înţelepciunii sfinte aflate în Sfânta Scriptură. Dar asta e o înşelare drăcească.

Spre exemplu: „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, spune, pentru mulţi, o mare filosofie. Dar să o cercetăm şi să vedem dacă e aşa.

Pentru mine însă, expresia de față mi se pare a fi scornită de o minte neortodoxă. Mulţi se scoală de dimineaţă dar nu se scoală cu Dumnezeu, adică cu rugăciune şi încredere în Acela, ci cu sudalme şi cu griji multe, pentru ca să ajungă „departe” – zic ei.

Pentru un avar, „departe” înseamnă să strângă şi azi ceva bani, dar nu puţini, ci mulţi.

Pentru un agricultor necredincios, cuvântul „departe” înseamnă să fugă cât mai repede la câmp, fără să se mai gândească la Dumnezeu şi la sufletul său, şi să sape floarea soarelui sau să culeagă porumbul ori de frica râsului lumii, ori de frica hoţilor.

Pentru cineva care vinde – pentru un vânzător sau un patron – „departe” e cât mai multă marfă vândută, pe când, pentru o femeie uşoară – pentru că vedem cum se înmulţesc datorită „noilor legi” nechibzuite – „departe” reprezintă vinderea trupului său de cât mai multe ori pentru nişte amărâte hârtii blestemate.

Aşa că nu e de niciun folos trezitul de dimineaţă, dacă vrei să ajungi „departe” cu păcatele.

Mai bine spunem: „Cine se trezeşte de dimineaţă împreună cu Dumnezeu, cu mila Sa, ajunge să meargă departe de rău atât pe lumea aceasta, cât şi pe cealaltă”.

Dar să luăm o altă zicere, pe care o auzim de prea multe ori. Să luăm zicerea: „Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă”.

Ar părea, pentru început, o „parabolă bine aleasă”. Dar e oare aşa?

În locul „pisicii” suntem noi, care ne părăsim casa iar „şoarecii” ar fi duşmanii noştri, care se bucură nestingheriţi de „masă”, adică de casa noastră.

Însă creştinul ortodox nu se gândeşte în primul rând la rău ci la bine. El o lasă acasă pe Prea Curata Stăpână şi pe toţi Sfinţii şi aceia îi păzesc locuinţa, cum nu i-o pot păzi câţiva câini cât viţeii, pe care îi vedem la cei de bani gata în zilele noastre.

Să privim la înţelesul lor şi nu la cuvinte! Cuvintele par bune dar înţelesul lor e rău şi plin de frică şi îndoială păcătoasă.

Cine stă cu frica permanentă că i se vor fura bunurile şi că i se va sparge casa e legat strâns de iubirea de bani şi de aceea tremură tot timpul ca şi frunza în vânt.

Ce a spus Sfântul Iov când i s-a luat totul? A binecuvântat pe Dumnezeu. Ce face un om, care spune că cei care îl fură sunt ca şoarecii? Îi dispreţuieşte şi îi vorbeşte de rău, pentru că el se crede „inteligent”, adică o bună pisică.

Dar iată, altă zicere: „Munca e brăţară de aur”. Mulţi laudă această propoziţie…Însă nu orice fel de muncă aduce aur sufletesc.

Munca, nevoinţa duhovnicească ne umple de aurul faptelor bune, pe când împărţitul cărţilor sectare sau alba-neagra sau muncitul cu ziua pentru băutură nu sunt eforturi care ne umplu de binecuvântare, ci de osândă.

Dacă luăm aceste ziceri, aşa cum sunt ele, nu ne învaţă nicio înţelepciune, ci o viclenie şi o aruncare demonică după fapte şi lucruri potrivnice voii lui Dumnezeu.

De aceea, iubiţilor, dacă doriți să aflaţi cuvinte de înţelepciune, citiţi dar Sfânta Scriptură şi nu vă mai pierdeţi vremea cu ceea ce nu vă foloseşte!

Mergeţi la izvorul cristalin şi cu apa cea mai înviorătoare din câte există şi lăsaţi apa clocită a şanţurilor şi a gropilor.

Beţi din ceea ce vă face bine: din apa Duhului Sfânt şi aceasta vă va astâmpăra setea oricând!

*

Acum, spre seară, m-am apucat să citesc din Lavsaicon…Și la pagina a 24-a (ediţia Alba Iulia, 1994) am găsit cuvintele: „să cerceteze pe Cuviosul”…

Cuvinte care, din luminare dumnezeiască, m-au oprit ca să le înţeleg. Ce înseamnă a cerceta, de fapt?

A căuta cu de-amănuntul, a studia o carte, spre exemplu, cu multă atenţie şi încordare.

Acei oameni veniseră la Cuviosul Amun ca să-l cerceteze, să-l cunoască în cele de taină ale sufletului.

Ei veniseră, poate, să-l descoase sau să-l încerce,  am putea gândi noi la prima vedere. Dar a cerceta înseamnă a cunoaşte în urma unei vederi profunde, a privi pentru a lua aminte.

De aceea, când spunem că „cercetăm Sfânta Biserică” trebuie să fim acei creştini ortodocşi, care nu vin să se delecteze la Sfânta Biserică ci să se pocăiască și să se umple de teologia dumneaziscă, cea de multe feluri, a Bisericii.

Deci a cerceta înseamnă a cunoaşte în amănunt pe Sfinţii Părinţi tocmai pentru că le urmezi frumoasa icoană a vieţii lor.

*

La pagina a 28-a însă, în mica naraţiune despre Avva Pior, ceea ce iese în evidenţă sunt cuvintele: „Ca să nu-ţi fac supărare”.

Sfântul Pior îl vizitează pe Sfântul Pamvo şi vine cu pâine pentru sine spunându-i cuvintele de mai sus.

Aceleaşi cuvinte i le spune şi Sfântul Pamvo când îl vizitează pe Sfântul Pior, pentru ca să-i arate aceeaşi dragoste.

Dacă am privi cu o minte neduhovnicească cuvintele ni s-ar părea că sunt „cuvinte egoiste”. Dar, cu mila Domnului, dacă le înțelegem pe acestea, ne umplem de lacrimi dulci, când vedem câtă delicateţe, atenţie şi iubire existau în persoanele Sfinţilor Părinţi.

Ei nu doreau să facă nimeni vreun efort pentru ei, ci numai ei pentru alţii.

Nu doreau să supere pe nimeni cu nimic. Și de aceea gândeau foarte bine, cu multă trezvie, tot ceea ce făceau, pentru ca nu cumva să fie poveri pe capul celor care-i iubeau pe ei.

*

Nepătrunse sunt, Doamne, gândurile Tale şi purtarea Ta de grijă este plină de mare milă! Adevărat e cuvântul: nu e bine să judeci după ce se vede, ci după ce e omul.

Iartă-mă, Doamne, că l-am judecat greşit pe robul Tău şi am spus despre el ceea ce mi se „părea” mie a fi şi nu adevărul!

Am spus despre un frate ceva şi acum îmi pare rău. Eu îl socoteam într-un fel – nu bine – şi el a dat dovadă de multă înţelepciune şi chibzuinţă. Înţelepciunea lui m-a bucurat dar gândurile mele m-au ruşinat. Și asta: pentru că eu îl vorbisem de rău.

El nu ştia gândurile mele…Dar el s-a arătat – prin faptă şi nu prin presupunerimai înţelept decât mine, trufaşul şi osânditorul ce sunt.

Am greşit faţă de fratele…Dar el nu a ştiut asta. Însă Domnul ştie fiecare păcat al meu. El va judeca toate gândurile şi faptele noastre.

Iartă-mă, Doamne, pentru aceste gânduri rele şi pentru toate gândurile rele, pe care le-am gândit vreodată împotriva aproapelui meu.

Conştiinţa mă mustră, căci sunt multe astfel de gânduri.

El a venit – acest frate pe care eu l-am osândit – şi ne-a tăiat lemnele – foarte frumos şi foarte repede – şi ne-a cerut şi bani puţini iar eu l-am judecat. Îl judecasem greșit.

Pe mine trebuia să mă judec și nu pe el.

Dacă m-aş fi judecat, n-aş mai fi judecat pe altul, după cuvântul cel scris. Dar pentru că judec pe aproapele meu şi eu voi fi judecat şi voi fi găsit putred de păcate.

O, câte păcate am! Cine le poate număra? Cine le poate descrie cu de-amănuntul? Cine le poate înţelege toată grozăvia şi înverşunarea?

Abia mă scol şi mă dedau la rele. Până noaptea târziu – şi chiar şi în somn – Îl mânii pe Dumnezeu cu mii de păcate.

Mă rog dar mintea îmi e împrăştiată şi plină de griji şi spun cuvinte pe care nu le înţeleg şi nici nu le aud măcar.

Pofta de a mânca se aprinde imediat. Mă îngrijesc de stomac dar nu mă îngrijesc niciodată de suflet.

Doresc pâine curată şi proaspătă dar de cuvintele dumnezeieşti mă apropii cu nepăsare şi trebuie să mă silesc mult ca să fac ceva bun.

Totul vreau să fie servit bine şi la timp iar aproapelui meu nu-i dau nici măcar o privire bună. Fratelui meu lipsit şi nevoiaş, care nu mănâncă cu zilele ceva bun.

Mă îmbrac bine dar nu şi pe el. Pe el îl las să sufere de frig, adică pe Hristos.

Hristos cere mâncare, cere haine, cere apă, puţină apă iar eu îi spun lui Hristos – adică fratelui meu – că are păduchi şi e nespălat.

Da, fratele meu cel sărac şi cerşetor – care e Hristos – are păduchi şi e nespălat şi hainele sunt ferfeniţă pe el, pentru că el nu are detergent şi pe cineva care să i le spele.

El e bolnav iar eu gras de sănătate. Și nici aşa nu zic: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!”.

Mă privesc în oglindă – vai mie! – şi-mi pare că mâncarea viermilor e frumoasă. O, ce nebun sunt! Cum să fie frumoasă putreziciunea? Cum să miroase frumos hoitul, bălegarul, împuţiciunea?

Sunt mai orb decât orbii, pentru că mulţi văd mai bine decât mine cum să facă voia Domnului.

Înghit în sec în zi de post, pentru că îmi doresc îmbuibarea.

Mă aprind ca focul de poftă păcătoasă şi asta mă clatină ca şi furtuna pe vapor.

O, dacă nu m-ai fi ajutat Tu, Doamne! Tu ai fost ajutorul meu, braţul meu, întărirea mea! Tu m-ai scăpat de moarte de atâtea ori şi eu tot nepăsător sunt!

Sunt delăsător din cale-afară. Mă mişc ca un melc la bine şi ca un animal de pradă la rău.

O, eu sunt vrednic de plâns mai mult decât toţi! Dă-mi, Doamne, ca să-mi văd păcatele mele! O, dacă n-aş uita rugăciunea asta! Dă-mi să mi le văd pe toate – unul câte unul – pentru ca niciodată să nu mai zic, că sunt bun de ceva. Nu sunt bun de nimic! Trebuie să-mi intre în cap, bine de tot, acest adevăr.

Sunt nerespectuos pentru că sunt mândru.

Nu mă aplec să iau o binecuvântare de la un preot şi – mai mult – îi vorbesc de rău pe preoţii lui Dumnezeu.

Vai mie! În Iadul cel groaznic voi fi aruncat eu, cu toţi dracii şi cu toţi ereticii!

Râd de oameni şi de neputinţele lor. Ar trebui să mă rog pentru ei. Ar trebui să-i compătimesc.

Inima mea împietrită însă nu are lacrimi. Şi cum să existe lacrimi la cei ce nu au milă?

Dacă nu e dragoste, nu poate să fie nici milă în inima ta.

Sunt rău, rău şi răzbunător. Mă răzbun până şi pe o muscă, care nu mă lasă să scriu sau să mă rog. Mi se pare că toată lumea „trebuie” să mă asculte, când eu sunt cel mai prost şi analfabet om din câţi există.

Mă supăr repede.

O, iuţime necontrolată!

O, tinereţe neroadă!

Răbdarea mi-e la fel de străină ca atmosfera de pe lună. Mă agit şi mă vaiet la orice lucru datorită puţinei credinţe.

O, rău om ce sunt! O, rău suflet! Cuget puţin şi slab şi tocmai de aceea şi păcătuiesc atât.

Bietul meu Duhovnic e plin până peste cap de păcatele mele! Îl amărăsc mult cu ele dar, mai ales, cu nesupunerea şi egoismul meu.

Sunt tare egoist. Mă gândesc numai la mine. Am ajuns un idol pentru mine însumi.

O, rău nărav! O, ticăloasă socotinţă!

Îi văd pe oameni şi în loc să-i văd pe toţi buni, le găsesc tuturor „defecte” închipuite. Pun beţe în roate tuturor şi tocmai de aceea nu sunt plăcut de nimeni.

O, ce nenorocit sunt! O, ce spurcăciune! Sunt foarte păcătos, mai păcătos decât toţi.

În loc să mă rog, sunt leneş.

În loc să învăţ, dispreţuiesc sfatul.

Doamne, nu mă lăsa să mor aşa! Dă-mi să mă îndrept şi să mă pocăiesc, căci sunt tare mândru şi îngâmfat!

Ai milă de mine, care nu am milă de nimeni.

Fratele a plecat şi eu nici nu i-am mulţumit.

Pentru rugăciunile lui, Dumnezeul meu, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul! Ai milă de el şi sfinţeşte viaţa lui. Amin!

*

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Azi e ziua adormirii Sfântului Patriarh, mult prea iubit de noi, Ioan Gură de Aur († 13 septembrie și e pomenit pe 13 noiembrie)[3].

Prea Fericirea sa spunea mereu aceste cuvinte cu care eu am început însemnările de acum şi, aidoma lui, şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov.

Ajutaţi-ne şi pe noi, Sfinţilor mult prea iubiţi, că avem nevoie de sprijinul şi ajutorul vostru permanent!

Soarele încălzeşte cu putere. Însă sunt puţin răcit. Nu ştiu să mă bucur de mila lui Dumnezeu şi de iubirea oamenilor.

Astăzi m-am îndurerat la sfânta slujbă, pentru că nu cultiv gânduri bune ci gânduri potrivnice iubirii de fraţi. Când mi se spune adevărul bubelor mele, nu-l recunosc, nu-l accept. Sunt egoist, mândru şi îngâmfat.

Sora E. – un mare suflet – mi-a spus lucruri adevărate iar eu m-am împotrivit ei în cuvânt. Acum îmi pare rău. Îmi pare rău…

Însă mă bucur de un frate. Acesta s-a închinat la mormântul Sfântului Mucenic şi Domnitor Constantin Brâncoveanu şi a tras în el, ca o răsuflare prea înveselitoare, mireasma Duhului Sfânt. Acest lucru s-a petrecut cu el de mai multe ori.

O, se ruga şi respira dulceaţa şi răcorirea Duhului Sfânt!

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Tu ne porţi de grijă atât de minunat încât rămânem fără glas.

*

Astăzi a fost înălțată Sfânta Cruce[4]. Ca o stea mult prea luminoasă ne-a veselit şi ca un soare unic ne-a umplut de bucurie.

Îmi pare rău că nu toţi se bucură şi, mai ales, nu toţi ortodocşii. Aceasta e o durere mare a mea.

Și alta şi mai mare decât aceasta a lipsei de bucurie e aceasta: că ne mâncăm unii pe alţii. Mă îndurerează foarte, foarte mult acest fapt.

Soarele ne îmbrăţişează pe toţi. La fel şi harul dumnezeiesc. Ar trebui să fim plini de bucurie adevărată şi nu de închipuirea bucuriei.

Citesc Dumnezeieştile cărţi ale Sfinţilor Părinţi şi mă bucur nespus.

Îmi pare rău că nu citesc şi mai mult, că nu mă rog şi mai mult, că nu iubesc şi mai mult.

Fac metanii prea puţine şi prea puţin mă străpung cu frica de Iad.

O, nu am înrădăcinată adânc icoana Înfricoşatei Judecăţi!

Acestea sunt o parte dintre durerile mele, dintre realele mele dureri.

Nu ştiu să mă rog. Da, e tare adevărat! Nu ştiu să mă rog din toată inima şi din toată puterea mea.

Oamenii, numai privindu-i, te pot învăţa multe.

La sfintele slujbe aflăm lucruri pe care nimeni nu ni le poate da în altă parte.

Mireasma tămâiei şi mireasma Duhului Sfânt sunt numai aici: în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Te simţi acasă. Te simţi într-un loc dumnezeiesc, unde poţi respira duhovniceşte.

Sfintele Icoane nu sunt stridente. Ele te îmbrăţişează cu dragoste. Ele sunt bucurii neaşteptate, gânduri evlavioase, cuminţi, pline de sinceritate şi, mai ales, de milă.

În faţa lor simţi să fii bun şi să cauţi bunătatea.

Păcătosul ca mine vine în faţa lor ca să afle milă. La fel vine şi în faţa Duhovnicului.

Mi-e frică de pedeapsă şi de aceea fug la milă.

Milă voiesc iar nu jertfă!” (Os. 6, 6 / Mt. 9, 13). Aceste cuvinte mă încălzesc, îmi dau curaj.


[1] Acasă, la Scrioaștea, în camera mea cu ferestrele spre stradă…

[2] Meșterul Manole. A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/mesterul_manole.php.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Gur%C4%83_de_Aur.

[4] E vorba de praznicul de pe 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/%C3%8En%C4%83l%C5%A3area_Sfintei_Cruci.