Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [77]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 534-540.

***

Vizita SS Bartolomeu I al Constantinopolului[1] la București a fost o surpriză pe care n-am putut să o percepem prea bine în prima zi, pentru că nu l-am putut vedea nici la intrare şi nici la ieşire. A ieşit foarte discret.

A doua zi, în aula de la Drept[2], a ţinut un discurs despre Sfântul Ştefan cel Mare[3] iar la Academia Română[4] a primit o distincţie.

Părintele Nicolae Necula[5] a ţinut un discurs introductiv, în care i-a redat biografia şi activitatea invitatului nostru de marcă.

S-a născut la 29 februarie 1940 în Turcia, din părinţi credincioşi şi se numea Dimitrios.

În 1961 ajunge licenţiat în teologie, între 1961-1963 efectuează stagiul militar, terminând ca ofiţer în rezervă, în 1964 ajunge diacon, între 1963-1968 studiază la Roma, Bossey şi München, devine preot şi ştie 7 limbi: greacă, turcă, franceză, engleză, italiană, germană şi latină.

E făcut mitropolit de Calcedon iar din 1991 ajunge patriarh ecumenic. E al 270-lea arhiepiscop al Constantinopolului şi patriarh ecumenic.

Datorită activităţii sale de apărare şi protejare a mediului e numit „Patriarhul verde”, are o mare deschidere ecumenică şi i s-au conferit 27 de titluri de „Doctor honoris causa”[6].

Rămân numai la aceste detalii. Însă mă bucur că avem astfel de ierarhi.

Arhiepiscopul Albaniei, care ne-a vizitat capitala de curând, Anastasios al Tiranei şi a toată Albania[7] are de asemenea o viaţă bogată în realizări duhovniceşti şi o activitate scriitoricească imensă.

Aşa aş vrea să fie orice preot, ierarh şi credincios al Bisericii: să lupte prin tot ceea ce face ca să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să slujească oamenilor şi Sfintei Biserici.

A existat un moment aparte, pe care soţia mea l-a sesizat. La un moment dat patriarhul României[8] vorbea şi microfonul era mai departe de el şi nu se auzea prea bine. Iar patriarhul Constantinopolului, dându-şi seama de acest lucru, a îndreptat microfonul spre el.

Nu a făcut morga celui care nu trebuie să se „coboare” la acest gest. Ci l-a ajutat cu microfonul, înainte de a o face cel de lângă el.

Asta denotă smerenie şi respect şi dragoste pentru patriarhul nostru.

Iar când a venit de la aeroport, în discursul de răspuns la primirea făcută de patriarhul Teoctist, i-a spus acestuia la un moment dat, că se bucură de el ca Sfântul Iacov de Isav, care i-a spus lui Isav: „când am văzut faţa ta, parcă aş fi văzut faţa lui Dumnezeu” (Fac. 33, 10).

Mi se pare o alegere plină de atenţie şi de dragoste a cuvintelor de bun venit ale patriarhului ecumenic.

În începutul discursului de la Facultatea de Drept a salutat şi studenţii, cu cuvintele: „prieteni studenţi şi studente”.

Pe mine m-a emoţionat asta, pentru că nu am mai auzit pe nimeni folosind aceste cuvinte în dialog cu studenţii sau în discursul lor faţă de studenţi.

Despre acest discurs am scris şi într-o altă carte a noastră, dar vreau să remarc aici faptul, că a vorbit despre Sfântul Ştefan cel Mare cu o însufleţire pe care rar o găseşti la un român.

Dacă vorbeşti cu cineva care a făcut Istoria sau cu unul mai erudit o să te întrebe imediat (dacă nu e prea credincios omul): „Cum să-l numim pe Ştefan cel Mare Sfânt, dacă a avut mai multe soţii şi vărsa repede sânge omenesc?”.

Însă patriarhul ecumenic a spus dimpotrivă, că nu Biserica de azi l-a canonizat, ci faptul că „el a rămas în memoria Prea Sfintei Biserici Române, ca apărător viteaz şi ca ortodox insuflat de sus”.

Şi a remarcat credinţa sa, mărturisirea credinţei lui, generozitatea Sfântului Ştefan, generozitate „concretizată în fapte bune”, nădejdea şi dragostea lui de Dumnezeu şi de oameni.

Consider că a dat cel mai bun răspuns la motivul canonizării Sfântului Ştefan cel Mare: conştiinţa vie a credincioşilor din toate timpurile, care l-au mărturisit ca Sfânt.

*

Sunt în drum spre Fericitul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] şi ascult o melodie „de lume” (la radioul autocarului), cu versuri cam aşa: „viaţă trecătoare te-ai stins ca o lumânare” şi „tinereţea mea s-a cununat cu moartea”.

Mi-au plăcut şi le-am notat.

A nota ceva care îţi place, cred eu, ţine de cumulul de erudiţie benefică pentru tine şi pentru alţii.

A devenit o obişnuinţă să îmi notez despre tot ce văd şi percep, despre tot ce îl atinge pe om, despre tot ce ne atinge inima şi mintea într-un anume fel.

În drum spre Bucureşti, la întoarcere, am auzit nişte leacuri naturale de excepţie: lacrima viţei de vie pentru ochi şi zeamă de brusture[9] şi ţelină rasă şi puse într-o cârpă, pentru dureri de articulaţii, junghiuri şi crampe musculare.

Pomana de 7 luni a bunicului nostru Marin Picioruș (căci în a 6-a lună dădeam examene), a avut parte de un soare frumos şi de o atmosferă caldă şi calmă în acelaşi timp.

Am fost fericit în inima mea.

Mulţi vor să te bruscheze, ispitele vin din toate părţile, dar important e cum ne bucură Dumnezeu atunci când ne întristează oamenii.

Am început să am probleme cu ochii. Văd uneori mai greu scrisul mic şi care se află la o distanţă mai mare de mine.

Ca în anul acesta, parcă nu a fost niciodată mai frumos praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov[10].

S-au scos Sfintele Moaşte de sâmbătă seara şi azi e marţi iar mâine e miercuri, praznicul Sfântului, şi ele sunt de atunci scoase afară, spre închinare.

Puhoi de lume. O coadă imensă. Megafoanele ţipă până în vale, o icoană imensă e pusă pe clopotniţă, fântânile arteziene ţâşnesc într-una şi comerţul cu de toate e foarte înfloritor.

Mai am puţin şi fac ultimele retuşuri şi adăugiri la traducerea comentariului la Predica de pe Munte al Sfântului Augustin al Hipponei şi apoi voi face o introducere.

Scrierile Sfântului Fotie cel Mare, traduse de soţia mea, trebuie şi ele revăzute şi completate[11].

Mă întreb în sinea mea despre ce or să zică cititorii mei (acum doar potenţiali) despre „discrepanţa” imensă dintre începutul şi sfârşitul cărţii de față.

Marcel [Hancheș] mi-a spus deja, că vede o trecere de la interiorizarea vieţii duhovniceşti la exteriorizarea ei în această carte, adică despre o înaintare a mea în viaţa duhovnicească.

E normal să fie aşa. E firesc să fie altcumva sfârşitul decât începutul.

Şi, deşi la început scriam numai pentru mine, pentru că renunţasem la ideea să mai scriu literatură (după ce o sfârşisem cu literatura şi arta), acum, deşi par să scriu pentru mulţi, scriu de fapt tot pentru aducerea mea aminte, pentru mustrarea mea, pentru conştientizarea de sine a decăderii mele.

Însă, am înţeles că trebuie să fiu sincer cu mine până la capăt şi să mă preocup de tot ce există pe lume, pentru că nimic nu trebuie să-mi fie străin, dacă vreau să îmi asum lumea aceasta, pentru a o transfigura, prin harul lui Dumnezeu, în mine însumi.

Însă sinceritatea mea nu prea place. E sigur: nu e prea plăcută de mulţi.

Pot să fiu socotit diletant, pentru că nu mulţi mă ştiu în această ipostază: de om care nu glumesc cu mântuirea mea şi cu tot ce se întâmplă cu mine şi împrejurul meu.

Astăzi oamenii nu mai au timp de suflet, ci doar de afaceri, fiind ahtiați să ocupe posturi şi funcţii mai înalte, pentru că gândesc în logica de doi bani a parvenirii.

Par pentru mulţi „un inadaptabil”, pentru că eu nu prea „ştiu” să îmi văd viitorul, adică să mă fac preot şi să îmi iau o parohie bună şi să mă îmbogăţesc peste noapte şi cam atât.

Mulţi, când mă văd cu soţia mea, la prima impresie, cred că „am greşit” alegerea. O, nu e nicio greşeală!

Numai că ei nu o cunosc pe Gianina [Picioruș][12] şi nu o văd ca mine, fapt pentru care nici nu știu de ce e în stare și câte facem împreună.

Dacă ar vedea-o ca mine, ar iubi-o şi ei foarte mult.

Şi tocmai eu, care nu par să parvin, după toate datele esenţiale ale vieții mele, sunt socotit de unii „profitor”. E ironic!…

Schimbăm registrul, pentru că mojicia umană e mare…

Mă bucură toţi aceia care îşi iubesc şi cinstesc Sfinţii lor Părinţi şi Maicile lor binecuvântate de Dumnezeu, pe care i-au cunoscut, lângă care au trăit şi care au adormit de curând sau încă mai trăiesc.

Mie îmi place să îi cinstim pe Sfinţi nu numai când ei nu mai sunt printre noi, ca oameni vii, în trup, ci şi atunci când ei ne văd şi ne vorbesc nouă, când sunt aici, vii, cu noi.

Cine nu l-a simţit pe Sfânt că e Sfânt din timpul vieții a fost orb stând pe lângă el toată viața.

Cărţile care apar în urma sa, scrise și păstrate de ucenicii lui, sunt adevărate minuni pentru noi.

Însă multe lucruri ei le voalează, pentru ca să nu-i „smintească” pe oameni.

Aşa e: se smintesc mulţi! Dar nu din cauza Sfinților ci, mai degrabă, din cauza răutăţii lor și a micimii lor de suflet cu care se raportează la Sfinții lui Dumnezeu.

Însă folosul este imens, pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu cu înfocare.

Trebuie să facem Paterice imense despre Sfinţii de azi!

Să nu mai ascundem comoara de har a prezentului!

Fiecare cuvânt al lor, al celor care îşi sfinţesc viaţa este edificator, relevant.

Prea încercăm să îi includem în tipare nivelatoare şi nu încercăm, mai degrabă, să ne asumăm diversitatea şi unicitatea lor ireductibilă.

Mie nu îmi place să mi să spună minciuna că Sfinţii „sunt toţi la fel” sau că despre ei „nu se mai poate spune nimic”.

Despre ei se pot spune imense lucruri mereu iar fiecare Sfânt e o cale unică spre Dumnezeu şi cu totul personală şi răscolitoare pentru noi, pentru fiecare dintre noi.

Doamne, ajută-ne să ne bucurăm de diversitatea prea dumnezeiască a Sfinţilor Tăi dar şi de unitatea lor în credinţă, mărturisire şi simţire a relaţiei cu Tine! Ajută-ne să ne bucurăm întru mila şi bucuria Ta şi ne iartă!

*

Ispita că „am ajuns sfinţi” e una care reapare continuu.

Bucuria păcătoasă că am ajuns „foarte sus” şi că „nu mai putem cădea de acolo”, pregăteşte o mare cădere de multe ori.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru ca să fie milostiv și lesne iertător cu infatuarea şi prostia noastră.


[1] Idem: http://patriarchate.org/patriarch/biography.

[2] Idem: http://www.drept.unibuc.ro/.

[3] Idem: http://www.stefancelmare.ro.

[4] Idem: http://www.acad.ro/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Necula.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctor_honoris_causa.

[7] Idem:

http://www.orthodoxalbania.org/English/Archbishop/Archbishop%20Page%202.htm.

[8] PFP Teoctist Arăpașu: http://www.patriarh.ro/Teoctist/repere.php.

[9] La noi se zice: lipan.

[10] Frescă preluată [va apărea în forma finală a cărții n.n.] de aici: http://sfdumitrucluj.dagisar.com/Biserica/Poze/sf_dimitrie_basarabov_300.jpg.

[11] Ambele traduceri au fost introduse de noi în Traduceri patristice (vol. 2), carte care poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

[12] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [76]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 531-534.

***

Standul librăriei e politeist, e divers până la refuz şi tocmai de aceea te împinge să stagnezi duhovniceşte. Pentru că, dacă ai citi tot ce îți oferă, ai creşte cu o carte şi te-ai afunda cu alte zece sau o sută.

O emisiune inter-religioasă m-a surprins şi ea printr-un teolog neoprotestant, care a venit şi a spuns, că preotul trebuie să fie un mijlocitor în rugăciune pentru comunitate. El trebuie să-şi asume răspunderea comunităţii, să compătimească cu comunitatea de credincioşi.

Şi mi s-a părut imens saltul acestuia, pentru că neoprotestantismul „clasic” nu acceptă alt mijlocitor între Dumnezeu şi om decât pe Hristos, nefăcând distincţie între iconomia mântuitoare a lui Hristos şi opera de rugăciune, de mijlocire a Prea Curatei şi a Sfinţilor sau a ierarhiei Bisericii  pentru noi.

Dacă ar pătrunde ideea aceasta foarte ortodoxă, şi noutestamentară în primul rând, în mentalitatea neoprotestantă, relaţia „preotului”, a „fratelui” predicator cu credincioşii săi ar spori simţitor, pentru că el ar avea un ascendent „sacru” faţă de ceilalţi, chiar dacă nu în fapt, cel puţin în idee.

Şi tot atunci s-a spus, că rolul preotului în lumea de azi e să salveze ce a mai rămas de salvat, deşi aici se observă o neîncredere în harul dumnezeiesc şi în convertirea rapidă a omului.

Un preot ortodox vorbea despre „un parteneriat cu Dumnezeu”, care traducea termenul de conlucrare, la care un neoprotestant a replicat faptul, că e mai drept a se vorbi despre „o părtăşie cu Dumnezeu”.

Vorbesc despre lucrurile pe care le văd, pe care le aud, pe care le trăiesc. Şi mă bucur de tot ce văd, de tot ce aud, de tot ce trăiesc.

Mă bucur şi de cei care nu se bucură de mine iar pe cei care par să îi ignor, îi vizez în inima mea mereu şi mă rog pentru ei.

Toţi cei care mă felicită că am intrat la doctorat sau mulţi dintre ei, ca să nu generalizăm, din răutatea ce îi caracterizează sau din invidie, vor să vadă dacă mă înalţ, dacă mă laud, dacă mă propun pe mine în faţa lor.

Şi pe cei care vin cu această curiozitate îi dezamăgesc rău de tot, pentru că în loc să le vorbesc de bucuria mea şi de cât de „tare” sunt eu în comparaţie cu ei, eu le vorbesc despre greul acestui drum, despre munca imensă care trebuie depusă, despre greutatea de a fi doctorand. Şi ei rămân cu un gust amar, că nu am reacţionat cum „trebuia”: adică să mă laud cu toată gura.

Pentru că ei nu doresc să se bucure cu mine ci să găsească noi motive pentru ca să mă discrediteze.

O femeie e întrebată dacă bărbaţii sunt „porci”, în sensul de nesimţiţi, dar ea răspunde că nu sunt porci, ci „vrăjitori”, adică profitori.

Cel care „vrăjeşte” femeile, care le duce cu preşul, e băiatul de băiat, care e bazat, nene, care cunoaşte şpilul acestei vieţi şi ştie ce trebuie.

El „ştie”, înţelegi? El e bazat, e fundament.

Tânărul român şmecher vrea să fie şi el ca ţiganul prost şi incult, care fituie[1] banii în dreapta şi în stânga şi îl imită mai întâi în vorbire.

Dar vine una, vere, şi zice: „Bărbaţii sunt porci neserioşi”. Şi, după cum se vede, fiecare îşi zice păsul, of-ul lui, vorbește despre cicatricea lui sufletească.

După doamna cu porcii remarc câteva ziceri ale lui Andrei Pleşu, pentru că la televizor aşa apar: după ministru vine o cântăreaţă, după cântăreaţă una care prezintă moda, vine meteo sau de ce nu un film horror, păpuşile mapetz/mapeț, ştiri, viaţa satului etc.

Televizorul nostru cel de fiecare ceas ne-a învăţat cu oala cu de toate, aşa că la fel ne e capul şi aşa trebuie să fie şi cartea asta.

Trebuie să vorbeşti pe limba publicului şi publicul e foarte pestriţ, nuanţat sau neinteresat de nimic special.

Şi spune Pleşu, că diferenţa dintre vulgaritatea de tarabă şi cea mai subtilă este evidentă pentru cineva cu spirit dar, în speţă, se cam ajunge tot acolo.

„Trebuie să ştii ce să faci cu limbajul”, ne avertiza el, pentru că „limbajul e o formă de hrană”.

Şi enumera calităţile limbajului: persuasiune, emoţie, hrană.

În mod normal, aspiraţiile „sunt un fel de a te uita în sus”, dar aspiraţiile lumii de azi, care încep să se realizeze, devin „o privire în jos”.

Şi dă exemplu faptul, că am renunţat la costumul de muncă şi toţi ne cumpărăm blugi. Are dreptate.

În loc să mergem spre mai bine, în loc să fim mai culturalizaţi, mai atenţi, noi ne facem şi mai bonţi în priviri şi aspiraţii.

Atrăgea atenţia că particula „care” o aude folosită mereu în mod greşit: adică ca un cuvânt de legătură.

Un altul spunea, că după revoluţie românii nu mai ştiu „să palatalizeze” cuvintele. Şi el are dreptate.

Altuia i se părea că limbajul folosit de trupa Paraziţii[2] nu e un limbaj fără rost. Îi dau şi lui dreptate.

Ascultam azi un cântec al trupei Şuie Paparude[3], „Scandal” se numeşte, şi avea cuvinte foarte atent ticluite.

Probabil nu mulţi înţeleg ritmul interior al hip-hop-ului sau al oricărei alte muzici tinere.

E totuşi un mare risc să te crezi în stare de orice.

Uneori, de atâtea laude, ajungi să crezi că te pricepi la orice dar nu e adevărat.

Cunosc pe mulţi care cântă muzică psaltică dar nu sunt dăruiți cu vocea necesară. La fel, mulţi profesori, preoţi, doctori, avocaţi, care par nişte buni practicieni dar care nu se încadrează în peisajul instituţiei lor. Ei nu pot să te convingă că sunt ceea ce sunt doar prin simpla lor prezenţă.

Au nevoie să spună cine sunt şi ce fac, pentru ca să devină stimaţi şi credibili.

Însă eu cred că omul care merită să fie undeva, trebuie să spună mai întâi de toate, prin ceea ce emană din el, fără cuvinte, despre cine este şi ce face.

Andrei Gheorghe a spus la un moment dat: „în informaţie nu se introduce emoţie”. De ce, nu?! Pentru că el are o teorie falsă despre informaţie.

Pentru că societatea standardizată de azi refuză să fie reală şi, ca drept urmare, falsifică o ştire redând-o rece şi impersonal.

Crainicii TV au părerea lor despre ce sunt puși să spună dar şi-o maschează cel mai adesea.


[1] A se citi: cheltuie sau risipeşte pe toate distracţiile.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Parazi%C5%A3ii.

[3] Idem: http://www.suiepaparude.ro/.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [75]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 523-531.

***

A fost acaparatoare pentru mine redescoperirea lui Adrian Lemeni[1] în calitate de profesor. Vorbea cu însufleţire la curs, cu zelul celui care restaurează instituția apologeticii în facultatea noastră.

Şi pe când le vorbea studenţilor lui, îmi vorbea metalingvistic, în mod evident, şi mie, celui care venisem ca invitat la cursul său.

Bucuria din ochii lui era bucuria celui care înţelege că e înţeles, iubit şi apreciat de către mine.

E bucuria pe care o vreau în toate relaţiile de pe pământ.

Spațiul temporal al seminarului său a fost foarte bine cumpănit: o oră şi un sfert pentru discutarea unei teme iar celelalte 45 de minute care mai rămân sunt alocate prezentării lucrărilor de seminar, una sau două, maxim trei.

Implementarea fundamentului duhovnicesc în teologia academică românească – deşi poate părea ironică această afirmaţie pentru un trăitor ortodox autentic, care nu cunoște situația dramatică din învățământul teologic românesc – are nevoie de oameni ca el, şi ca părintele Doru Costache[2] sau părintele Daniel Benga[3].

Cursul său, proiectul său de curs, în ceea ce privește tematica (depinde cum o va umple de conținut) pentru Teologie fundamentală sau Apologetică Fundamentală este revoluţionar în teologia românească academică.

Dacă şi ceilalţi părinţi amintiţi şi alţi mulţi tineri ca ei ar demara un proiect vast de înnoire în învăţământul teologic, cu experienţa pe care o au acum și cu bibliografia imensă pe care o au la îndemână (nu mai vorbesc de mijloacele tehnologice ale momentului), ar putea să redefinească învăţământul teologic într-un an de zile.

Adrian mi-a dovedit-o.

Macheta cursului său la Teologie fundamentală, pentru un semestru, e următoarea:

1. Experienţa eclesială a adevărului: criteriul fundamental al apologeticii ortodoxe;

2. Relaţia intrinsecă dintre natural şi supranatural în Tradiţia ortodoxă;

3. Unitatea cosmosului şi a istoriei în cadrul Revelaţiei divine;

4. Raţiune şi credinţă;

5. Logica participativă şi ontologia iconică a cunoaşterii eclesiale;

6. Sisteme de gândire şi curente filosofice care înţeleg distorsionat relaţia dintre natural şi supranatural (ateismul, deismul, panteismul, panenteismul) şi dintre credinţă şi raţiune (raţionalismul şi deismul);

7. Atitudinea Părinţilor apologeţi în contextul provocărilor prilejuite de întâlnirea dintre Evanghelie şi cultura elenistică;

8. Cultura profană şi experienţa eclesială: perspectivă patristică;

9. Rădăcinile secularizării şi distorsiunile înţelegerii eclesiale a adevărului (Scolastica, Renaşterea şi Reforma);

10. Modernitatea şi principiile sale constitutive;

11. Alienarea conştiinţei religioase (iluminismul şi pozitivismul);

12. Structuralismul ca tentativă de eradicare a metafizicii sau logica fără Logos;

13. Teologie şi ştiinţă în contemporaneitate;

14. Limitele cunoaşterii discursive şi axiomatice reflectate în paradigma ştiinţei contemporane (Fizica, Matematica, Cosmologia).

15. Teoria evoluţionistă şi implicaţiile sale. Ideologizarea şi manipularea rezultatelor prin cercetarea ştiinţifică;

16. Comunicarea cuvântului sacru în paradigma erei informatizate;

17. Martirajul şi valoarea lui apologetică: relevanţa martirajului în lumea contemporană.

Mie, tot acest proiect, mi se pare extraordinar, deoarece poate fi cadrul unei continue aprofundări şi diversificări tematice.

E structurat în mod fundamental altfel decât cele din anii ’40.

În 1948, Teologia fundamentală a fost scoasă din planul de învăţământ al facultăților de teologie din România deoarece era reacţionară la propaganda ateistă.

Cu noi planuri de predare a Dogmaticii, a Moralei, a Istoriei Bisericii Universale etc., adică apropiindu-ne de modul autentic de teologhisire şi expunere ale Sfinţilor Părinţi dar cu limbajul, instrumentele şi în cadrul lumii de azi am fi mult mai proprii pentru a face teologie.

Îmi pare rău că în timpul cursurilor din timpul facultății, datorită conflictul meu real și nu regizat, adică principial, cu părintele Doru Costache, nu am avut tihna să remarc, în toată autenticitatea lui, programul înnoitor al acestuia în a face teologie şi apropierea sa faţă de cultură, ştiinţă şi problemele reale ale omului de azi.

Şi în urma acestui conflict principial am înţeles încă odată, că nu trebuie să ne uităm, în primul rând, la ce e greşit la celălalt, ci la ce e bun şi autentic la el şi pe acel lucru să îl aprofundăm.

Poziţia sa pro-evoluţionistă nu o accept nici acum, pentru că nu e acceptabilă în cadrul învăţăturii ortodoxe. Dar multe din aprofundări sale teologice m-au făcut să privesc mult mai atent și mai amplu lucrurile.

Am căutat prilejuri de împăcare cu părintele Doru Costache dar poate că n-am fost prea convingător. Și îi dau dreptate: ceea ce știe el despre mine și despre ce înțeleg eu e foarte puțin în comparație cu ceea ce știu și am înțeles eu despre el.

Poate, pe viitor, când cărțile mele și munca mea teologică vor fi la îndemâna tuturor și voi deveni tot mai explicit, va înțelege că reacțiile mele la unele dintre afirmațiile sale au izvorât din experiența mea teologică și duhovnicească și nu din aversiune față de persoana sa.

Și, ca el, nu mă înțeleg mulți din jurul meu…și nici nu le pot reproșa acest lucru.

Problema e, ca după ce m-ar citi, după ce mi-ar citi cărțile să nu înțeleagă nici atunci nimic despre mine.

Uneori trebuie să trecem peste multe bariere reale sau închipuite pentru a fi credibili.

Mie nu-mi place deloc situaţia asta ingrată și neproductivă, când celălalt vrea să îi trăieşti viaţa şi teologia până la depersonalizare numai pentru că el e profesorul tău.

Nu e academică această dorinţă de intrare în forţă în celălalt pentru a-i implanta propria ta părere.

Dacă celălalt nu ne acceptă, orice încercare a noastră de a-l brusca se va transforma într-o neacceptare și mai sagace.

Însă, pentru mine, deşi au existat toate aceste dispute virulente, respectul, admiraţia şi dragostea pentru persoana şi teologia sa sunt vii, cu toate că nu sunt de acord cu poziţia sa evoluţionistă.

Căci atunci când ţi se spune, că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, a fost primul dintre multele „primate”,  care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, atunci acest lucru e inacceptabil.

Dacă Sfântul Adam e „un maimuțoi văzător de Dumnezeu” (O, Doamne, iartă-mă…și îl iartă!) s-a ales praful de Revelație, de teologie, de viața duhovnicească, pentru că raționalul și duhovnicescul sunt înlocuite de irațional și de animalitate.

Nu am căutat însă motive de ceartă cu părintele Doru Costache și oricând ne vom întâlni îi voi arăta respectul meu pentru alte poziții teologice ale sale corecte.

Însă nici nu pot să accept falsificări grosolane ale Revelației și ale istoriei, pe care cineva să mi le spună cu nonșalanță și, în același timp, să mă forțeze să le cred „ortodoxe”.

La fel stau lucrurile şi cu părintele profesor Constantin Coman[4]. La un curs de Introducere în hermeneutica Noului Testament i-am spus acestuia, că fără prezenţa interioară a  harului dumnezeiesc nu poate înţelege în niciun fel planul duhovnicesc, adânc al Sfintei Scripturi. Ştia şi dânsul acest lucru.

Însă i s-a părut că am fost „ireverenţios”.

Însă a spune adevărul şi a fi onest cu tine însuţi și cu convorbitorul tău nu e niciodată o greşeală, ci un act asumat prin care îți mărturisești propriul crez, convingerea cea mai adâncă.

Ceea ce i-am spus lui este singura cale de a cunoaşte tot ceea ce există. Numai învăţaţi de Dumnezeu putem percepe bucuria dumnezeiască şi raţiunile adânci şi tainice ale creaţiei lui Dumnezeu.

Disputele teologice oneste, cinstite (ei le-au înțeles altfel, din păcate) dintre mine și unii dintre profesorii și colegii mei nu vin dintr-un fals și gongoric conflict al generaţiilor, în care eu nu cred, ci din diferența de racordare la viaţa duhovnicească și la Tradiția Bisericii, adică din diferența personală de experiență teologică și duhovnicească.

Vorbim pe măsura noastră, a fiecăruia…și dacă nu acceptăm că lucrurile se pot vedea mult mai larg, mult mai profund, considerăm că celălalt e de vină pentru ceea ce noi nu înțelegem.

Dacă vrei să faci teologie academică „pură”, poţi spune orice gând îţi vine despre Sfinţii şi istoria Bisericii, despre creaţie, moarte şi păcat, stând cu ţigarea în mână, drăcuind şi înjurând, scriind după o partidă de sex sau fără să dai pe la Biserică cu anii, fără să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti şi fără să te gândeşti la despătimirea ta de patimi sau la viaţa veşnică şi să vezi teologia ca pe o sumă de informaţii, înşiruite şi ticluite cu morgă academică şi care să fie o realitate pur intelectualistă, fără tangenţă cu harul dumnezeiesc.

Însă dacă vrei să îţi sfinţeşti viaţa, cadrul academic trebuie îmbogăţit în comparaţie cu ce e acum, pentru că trebuie să fii cu adevărat prieten cu Dumnezeu, apropiat al Său prin har şi apărător dar şi tâlcuitor cu evlavie al adevărului dumnezeiesc.

Începem de la texte amendate critic, de la filologie riguroasă şi atentă, de la texte şi mărturii sigure, dar trebuie să sfârşim în bucuria de a cunoaşte şi mai profund pe Dumnezeu, pe oameni, pe noi înşine şi creaţia întreagă.

O zi de vineri…care s-a transformat într-o bucurie extraordinară, măreaţă. Când Dumnezeu te bucură sau bucuria continuă a lui Dumnezeu, pe care El o revarsă în noi, e o realitate despre care trebuie să vorbim numai la superlativ, la super-superlativ, pentru că întrece orice aşteptare.

Trec la domeniul vizual, al concluziilor care vin din ideea vizualizată.

În „S1m0ne”[5], Al Pacino[6], întotdeauna trist şi cu faţa sa cu tente stranii, lugubre, creează femeia virtuală, un alter-ego care bate toate recordurile ca şi cântăreaţă.

Toţi o iubesc deşi ea este doar o femeie creată din milioane de  pixeli.

Nimeni nu o văzuse pe această femeie dar ea umplea ecranele întregii lumi, având admiratori înfocaţi, demenţial de iubitori.

Al Pacino joacă drama artistului căruia i se iubeşte creaţia dar nu e iubit el, autorul ei. Vrea să convingă presa că ea e o ficţiune, că ea e numai pe dischetă dar nimeni nu îl crede.

Îşi propune să arunce toate dischetele, şterge programul cu Simone (ajunsese la versiunea a opta a acestui program, în care crease o femeie pe calculator, care se mişca independent de el, deşi făcea gesturile lui, ca femeie însă şi gândea ca el)  dar o cameră de luat vederi îl filmează când aruncă în ocean o cutie foarte grea, care arăta aidoma unui coşciug.

Anunţă că Simone a murit. Îi face înmormântarea…dar e prins că „moarta” nu exista în coşciug şi e închis.

Interogatoriul la care a fost supus era înnebunitor.

Nimeni nu-l crede că a fost o farsă. Toţi îşi vor femeia virtuală înapoi. Nimeni nu vrea să creadă că e o nălucire, că acea femeie nu a existat niciodată.

Și aceasta, pentru că admiratorii nu pot să accepte că s-au înşelat, că miliarde de oameni au iubit şi iubesc o fantomă.

Fiica deţinutului recreează programul, Simone revine dintre cei morţi şi farsorul de geniu, alias Al Pacino, iese din puşcărie. Soţia lui îi propune să îi mintă în continuare dar de data asta într-un stil şi mai mare.

Creează imagini virtuale în continuare, în care el are doi copii cu Simone şi e fericit, deşi Simone nu există iar Al Pacino locuieşte cu reala lui soţie, mult mai în vârstă decât ficţiunea de pe computer şi cu fiica acestuia, o domnişoară în toată regula.

Concluzia filmului e că poţi să-i minţi până în pânzele albe pe cei care vor să accepte totul fără nicio discernere.

Vraja ecranului nu îţi mai dă voie să te întrebi, dacă ceea ce vezi tu e cu adevărat, dacă există în realitate.

Primeşti surogatul pentru că ţi se pare frumos dar nu observi că ceea ce vezi tu nu e şi ceea ce trebuie să mănânci.

Mai departe, concertele lui Beyoncé[7] sau ale lui Eminem[8], cu milioane de spectatori şi telespectatori trebuie să fie un punct de reflecţie înspăimântător pentru orice credincios, nu neapărat ortodox.

Cum de atrag atâția tineri trei tâmpenii spuse pe scenă și Biserica și teologia nu mai sunt gustate, nu mai sunt relevante pentru ei?

Cât de incapabili suntem noi dacă nu mai putem înspăimânta lumea cu frumusețea și sfințenia lui Dumnezeu?

Trebuie să ne întrebăm, noi, toţi cei care credem în Dumnezeu, indiferent cum Îl concepem fiecare, de ce la slujbele noastre nu vin atâţia oameni, câţi vin la ăştia doi pentru două ore de muzică şi scălămbăială?

Şi dacă ei ştiu să facă acest „miracol”, ce nu ştim noi, cu toţii, să facem, ca o mare parte, nu zic toţi, dintre credincioşii noştri, să vină la slujbă?

Mă întorc la filmul cu Al Pacino numai pentru o singură remarcă, care mi-a scăpat anterior.

Unul dintre cei care îl bat în închisoare, îi spun că a distrus „o icoană” prin actul său de omor, „icoana” întregii lumi.

Cu alte cuvine, femeia creată pe computer și care devenise fascinația tuturor, fusese ucisă de același Al Pacino, care din creatorul ei devenise iconoclastul idolilor contemporani.

Cine ucide astăzi, în oamenii de azi, imaginea „adorată” a Madonnei[9], a lui Elvis Presley[10], a lui Eminem sau a Britney Spears[11] este iconoclastul lumii postmoderne, al lumii autonome, „emancipate” de sub tutela „retrogradă” a religiilor.

Când un student român la teologie, înflăcărat pentru credinţa ortodoxă, aude că alţii terfelesc crezul său, e dezamăgit profund.

Însă el nu conştientizează prea bine, că pentru ateul, eterodoxul sau căldicelul de lângă el şi din toată lumea, Ortodoxia e o „religie ca toate celelalte”, care nu are nimic „spectaculos”, e „învechită”, e „anacronică” și nu îi inspiră niciun moment de extaziere în faţa istoriei ei.

Pentru ceilalţi noi nu suntem nimic extraordinar. Şi trebuie să învăţăm să acceptăm şi să trăim cu acest regret enorm (chiar dacă trebuie să facem tot ce se poate ca să fim ortodocşi autentici şi să ştie şi alţii despre noi): că ceilalţi nu ne dau atenţie şi le suntem indiferenţi în mare parte.

Protestul nostru e luat în râs, pentru că şi pe Sfântul Pavel l-au luat în râs atenienii.

Trebuie să acceptăm diversitatea opiniilor, a crezurilor, a nebuniilor din toată lumea, pentru că nu le putem scoate din istorie şi din traiectoria istorică a lumii.

Suntem conduşi spre noi forme politice, economice, sociale.

Începem să vedem cât mai mulţi negri, chinezi, americani, italieni, germani pe la noi şi vom vedea şi mai mulţi.

Vor creşte blocuri din senin şi se vor dărâma cele vechi în multe locuri.

Moravurile se vor strica şi mai mult.

Şi chiar dacă nu vrem noi doi, zece, o mie, multe milioane vor „schimbarea”, această adâncire a noastră într-o masă imensă de pofte.

Şi relevanţa martirajului în viaţa noastră, pe care o indica Adrian [Lemeni], îşi va arăta acurateţea şi mai mult, în persoanele celor care vor face tot ce se poate, în orice mediu ar fi, ca să mai rămână, totuşi, ortodocşi.

Andrei Gheorghe[12] spunea la o emisiune a sa[13]: „Nu mai alegem noi. A dispărut monoteismul frumuseţii. Acum suntem în politeismul frumuseţii”. Are mare dreptate!

Acum suntem în plină elaborare a amestecării politeiste a frumosului cu urâtul. Avem şi bune şi rele dar amestecate, toate la un loc, neierarhizate, aşa cum găseşti acum cartea religioasă lângă cea economică sau politică, amestecate cu monden şi trivialitate.


[1] A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=36%3Aconf-dr-adrian-lemeni&option=com_content&Itemid=276.

[2] Idem: http://www.scribd.com/doc/25351935/CV-Revd-Dr-Doru-Costache.

[3] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=23%3Apr-conf-dr-daniel-benga&option=com_content&Itemid=273.

[4] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=6%3Apr-prof-dr-constantin-coman&option=com_content&Itemid=272.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/S1m0ne.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Al_Pacino.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Beyonc%C3%A9_Knowles.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Eminem.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Madonna_%28entertainer%29.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Elvis_Presley.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Britney_Spears.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Gheorghe.

[13] Din 15 octombrie 2004.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [74]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 519-523.

***

Istoricul catolic italian Gabriele De Rossa[1] spunea într-o carte de-a sa, că „globalizarea, produsul timpului tehnologic…putem să o numim ateism civil, fiindcă nu produce războaie, nu provoacă victime, sălăşluieşte liniştit în sânul familiilor noastre, şi hrăneşte societatea noastră cu bunăstare[2].

Dacă în comunism se propovăduia absența lui Dumnezeu, în democraţie bunăstarea socială ne acaparează mintea, pentru a nu mai reflecta la prezenţa şi realitatea lui Dumnezeu.

Dacă ateismul exclude, globalizarea te centrează pe multiplul terestru, pentru a nu mai avea racordare la transcendenţa lui Dumnezeu.

Publicitatea economiei de piaţă îţi oferă ample tentaţii, pe care nu ți le poţi satisface pe deplin. E prea mult ceea ce ea îţi oferă şi mult prea antagonice ofertele ei.

Ele te fac să trepidezi, să treci de la o bucurie la alta, de la o senzaţie la alta, să ai sentimentul că eşti bogat, că poţi să optezi pentru multe lucruri şi să te simţi satisfăcut de ceea ce încerci, de ceea ce experiezi.

Dar ceea ce experiezi e mai mult contingent decât duhovnicesc, e de aici, de pe pământ şi ţi se prezintă ca rupte de Dumnezeu şi ca lucruri în sine şi pentru sine.

Concluzia dezastruoasă este că ţi se dă prea mult tocmai pentru ca să nu reflectezi adânc la condiţia ta şi la realitatea ta interioară.

Societatea postmodernă te umple cu de toate pentru ca să uiţi de tine şi de vocaţia şi drumul tău eshatologic, trăit în relaţie vie, mereu actuală cu Dumnezeu.

Ne pierdem în labirintul imensei pieţe de oferte, când trebuia să ne pierdem în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, renunţând la noi înşine, la orgoliul de sine.

Punându-ne pe noi în centrul lumii ne opacizăm cu totul pentru adevăr, pentru că devenim propria noastră sminteală şi cădere.

Idolatrizându-ne libertatea, ne încătuşăm zilnic într-o lume ficţională, renegându-ne bucuria, singura bucurie: aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a ne minuna de bucuria Sa faţă de noi.

*

Sfântul Apostol Toma căuta confirmarea răstignirii Sale în trupul lui Hristos cel înviat, pentru ca să ne arate că nu putem iubi şi nu ne putem încrede decât în Cel care ne-a iubit atât de mult încât S-a răstignit pentru noi.

El Îl vrea pe Hristos cel răstignit pentru că Acela e adevăratul Hristos, credibilul Hristos Care a înviat din morţi.

El nu a negat învierea Sa din morţi, ci a vrut să se convingă de faptul, că Cel în care trebuie să creadă că a înviat este Cel care a murit pentru păcatele lumii întregi.

Însă Hristos nu vine imediat să-i confirme Sfântului Toma învierea Sa din morţi. Îl lasă să vadă dacă se încrede în confraţii săi de apostolie, dacă se lasă convins de acest adevăr.

Şi pentru a elimina orice îndoială, mai ales pentru noi, cei de azi, vine după 8 zile, tot într-o duminică la Apostoli, fiind de față și Sfântul Toma, pentru ca să ne încredinţeze pe toți, în mod deplin, că Cel care a murit pentru noi, a şi înviat pentru noi şi că El e Dumnezeul nostru.

*

După Înviere, Sfinţii Apostoli erau pe Marea Tiberiadei şi Domnul îi întâmpină cu Pedia, adică cu: „Fiilor!” (In. 21, 5). Îi întâmpină la ţărm.

Când vom ajungem la ţărm, chiar dacă nu avem mari rezultate, dacă ne-am străduit după puterile noastre, vom fi primiţi de El şi ne va numi fiii Săi.

Lipsa de peşte a acelei nopţi este o pildă pentru noi: fără Dumnezeu nu poţi converti lumea.

Străduinţa ta poate fi mare, poţi vorbi frumos, poți fi foarte convingător, însă nu pe atât de convingător, încât oamenii să se schimbe, să devină alţi oameni, dacă nu sunt ajutați de harul Său.

Poţi să ai năvoade, adică cuvinte, poţi să ai multă experiență predicatorială, poți să te dedici foarte mult slujirii lui Dumnezeu și luminării oamenilor…Însă fără harul Său, fără ca El să cheme peştii, pe oameni adică, la Sine, oamenii nu vor veni şi nu se vor lăsa prinşi de frumuseţea cuvintelor pe care le spui.

*

De ce a folosit Fiul lui Dumnezeu toate aceste comparaţii pentru oameni?

Astăzi par „peiorative” pentru mulți dintre contemporanii noştri.

Pentru că „a fi peşte” înseamnă a scoate fete la „produs”, a fi codoşul lor, cel care le tocmeşte prețul pentru  care trebuie să facă sex cu clienţii.

Însă nu despre astfel de „peşti” vorbeşte Domnul. Ci îi compară pe oameni cu peştii, pentru că şi oamenii şi peştii trăiesc în comunitate.

Sunt bancuri de peşti şi comunităţi de oameni. Şi pentru ca lucrurile să meargă bine trebuie să corespondăm între noi, să conlucrăm.

Mergem cu toţii după hrană.

La Biserică venim cu toţii ca să mâncăm, să ne hrănim de la Masa lui Dumnezeu.

Şi cea care ne atrage e frumuseţea Lui, a lui Dumnezeu.

Venim pentru El, pentru că am căzut în plasa iubirii Lui.

El sta pe ţărm dimineaţa (In. 21, 4), după ce se dusese noaptea, întunericul.

Ucenicii se munciseră toată noaptea, doriseră să prindă pește dar nu putuseră să prindă nimic. Erau obosiţi, dezamăgiţi…

Iar El vine şi stă pe ţărm…Și aşa de transfigurată era firea Sa umană după înviere încât nu au putut să o înţeleagă, să-L recunoască până nu au contemplat-o cu atenţie.

A fost nevoie de timp şi, mai ales, de înţelegerea plină de iubire a Sfântului Ioan, care i-a spus Sfântului Petru, că Acela e Domnul.

Şi El le spune: Fiilor!

Fiii lui Dumnezeu suntem noi, cei care murim şi ne naştem întru El, care mânecăm[3] cu dor spre El.

Şi El le cere mâncarea iubirii lor de care e flămând Dumnezeu. Şi ei spun că sunt goi de o iubire pe măsura Lui.

Dar, cu toate acestea, iubirea se naște din smerenie sau iubirea care stă în smerenie se ridică, ridică mreaja cuvântului pentru ca să prindă peşti pentru Domnul.

Sfântul Petru va transpune în faptă această minune. La Cincizecime nu va mai prinde peşti mari, ci mulţi oameni, din diferite părţi ale lumii. Ei vor veni şi vor cădea în plasa lui, a harului dumnezeiesc care lucra prin el.

Aruncă mreaja în dreapta, în partea înţelepciunii!

Aruncă cu înţelepciune cuvântul, fratele meu, dacă vrei să rodească!

E plin de înţelepciune corul Sfinţilor Apostoli, al acestor vânători de oameni.

Dacă aruncaţi cu dragoste cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl aruncaţi în pământul inimilor celor care vă ascultă, vă asigur, zice Domnul, că veţi afla mulţi oameni, care doresc să vină după voi!

Şi când a văzut minunea prinderii peştilor, atunci Sfântul Ioan a zis: „Domnul este!”. Nu putea fi altul mai minunat decât El, decât Domnul.

Când oamenii nu ştiu cum să îi convertească pe alți oameni, atunci îi învaţă Dumnezeu în inimile lor. Și harul atinge inima prin cuvântul propovăduirii și ei cred.

„Este Domnul!”…a răsărit pe buzele lui.

O veste plină de frumuseţe.

Şi Sfântul Petru era ghimnos (dezbrăcat). Era dezbrăcat de cele ale lumii şi în marea învolburată a multor dezordini.

Pentru a merge la El şi-a pus haina, o altfel de haină, cea a virtuţilor şi s-a aruncat în mare, în viforul acestei vieţi, pentru ca să înoate către Domnul.

Dragostea se îmbracă imediat când Îl vede pe cel iubit. Ea se îmbracă repede şi trece la lupta cu păcatul, pentru a-L vedea pe Cel iubit, pe Domnul.

Dar şi Ucenicii merg cu corabia, cu Sfânta Biserică spre Domnul. Nu sunt două căi: una a Sfântului Petru, adică a romano-catolicilor şi alta a ortodocşilor!

Ci prin faptul că Sfântul Petru se aruncă în apă imediat sunt arătați cei care renunţă la toate din iubire pentru El şi vor să pătimească toate pentru El.

Dar şi cei care stau în unire în locaşurile de cult, cât şi asceţii anahoreţi sunt în Sfânta Biserică şi împreună merg spre Domnul.

La ţărm era deja masa. Era masa Împărăţiei Fiului lui Dumnezeu, adică bucuria vieţii veşnice.


[1] Idem: http://it.wikipedia.org/wiki/Gabriele_De_Rosa.

[2] Conti Paolo, Il nemico ora è il nuovo ateismo, Corriere della Sera, 14 maggio 2000, p. 7, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, 2001, p. 86. A se vedea articolul în original:

http://archiviostorico.corriere.it/2000/maggio/14/nemico_ora_nuovo_ateismo__co_0_0005147287.shtml.

Citatul în original: „La globalizzazione, l’ avvento di un tempo tecnologico senza alcun rapporto con le più inquietanti domande: l’ aldilà, la trascendenza, la salvezza. Lo potremmo chiamare un ateismo civile perché non produce guerre, non provoca vittime, staziona tranquillamente all’ interno delle nostre famiglie, nutre le nostre società del benessere”.

[3] A mâneca înseamnă a te scula dis-de-dimineață.

Mânecăm cu dor spre El, adică ne trezim din zori, devreme, pentru a-I sluji Lui toată ziua și pentru toată viața. Ne trezim cu gândul la El, cu dorința de a face voia Lui în fiecare zi a vieții noastre.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [73]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 515-519.

***

Am văzut din nou, după Sfânta Liturghie, faţa radioasă, plină de har a stareţului Efrem de la Vatopedu.

Simţeai o bucurie de altă nuanţă în văzduhul Sfintei Biserici, o bucurie ascetică.

După predica sa de la Sfânta Ecaterina, s-a mers în sala 11[1] şi acolo a ţinut o conferinţă, ca şi data trecută.

Între timp, stau lângă Ioan Vlăducă şi îmi spune, ca răspuns la preţul reportofonului din mâna unei domnişoare: „Mama mea are o vorbă: suntem prea săraci ca să ne permitem să luăm lucruri ieftine”. Îi dau dreptate.

Omul sărac nu-şi poate permite să cumpere lucruri proaste, care se strică în două săptămâni. Dacă tot ai bani puţini, strânge mai mulţi şi i-aţi un lucru care să dureze, în loc să iei un lucru de doi bani, care trebuie înlocuit după câteva zile.

Îl întreb de numele mamei sale şi îmi spune: „Maria”.

Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi şi-i sfinţeşte pe ei, Iubitorule de oameni!

Şi de aici încolo încerc să punctez câte ceva din cele care s-au spus astăzi de către oaspetele nostru athonit.

„Biserica e puternică, noi suntem păcătoşi”, spune el întru început. Şi după Sfânta Liturghie începe „ospăţul cuvântului”, care se poate prelungi şi până noaptea târziu, ca la Sfântul Pavel, dacă setea de cuvântul lui Dumnezeu este mare.

Trebuie să facem ceva, noi teologii: „în primul rând să mulţumiţi lui Dumnezeu, cu lacrimi, că sunteţi ortodocşi şi, în al doilea rând, că sunteţi mădulare ale lumii teologice”. Are mare, mare dreptate!

Aminteşte de faptul că preşedintele Bush sn.[2] a spus unui ierarh ortodox, poate fără prea multă conştienţă, că: „Viitorul lumii aparţine Ortodoxiei”.

Un parlamentar protestant din Cuba s-a convertit la Ortodoxie şi s-a botezat la Vatopedu iar „Teologul trebuie să poarte în sine focul harului”.

Nu acceptă teoria ramurilor în legătură cu Sfânta Biserică, teologia trebuie să fie conexată cu experienţa personală iar „Sfinţii sunt  creştinii desăvârşiţi”.

De la ei trebuie să învăţăm şi noi, iar noi „creştem duhovniceşte [după] cum cresc şi pruncii: pe nesimţite”.

Stareţul Efrem a avut un educator care le repeta mereu: „să deveniţi copii buni, [pentru] ca să vă iubească Dumnezeu”.

Dar asta e o eroare, tușează el! „Dumnezeu nu ne iubeşte în funcţie de viaţa noastră. Dumnezeu o iubeşte pe Prea Curata la fel ca şi pe demoni”. Adică Dumnezeu ne iubește pe toți indiferent de viața noastră interioară.

E primul cleric ortodox pe care l-am auzit spunând acest lucru şi, mai ales, cu atâta convingere.

În timpul Sfintei Liturghii am stat lângă marea icoană a Răstignirii[3] pe care a pictat-o un fost coleg al meu de facultate şi soţia lui[4]. Şi mi-am aţintit ochii asupra ei.

Niciodată până atunci nu observasem, că palmele Domnului erau prinse în cuie ca şi când ar fi fost la rugăciune,  la rugăciune ca preotul care invocă pogorârea harului Sfântului Duh la epicleză.

Am avut astfel evidența lui Dumnezeu, Care Se roagă fiind pe Cruce, a Dumnezeului întrupat, Care e în starea de Jertfitor fiind în același timp și Jertfă vie, cum de fapt propovăduieşte Biserica.

Şi mai are ceva autentic această icoană, deplin autentic: pe lângă Crucea Sa apar numai Sfinţi şi niciun omorâtor de Dumnezeu întrupat.

Sutaşul care a mărturisit are şi el aureolă.

Deşi fusese unul dintre cei care au participat la execuţie, pentru că a crezut în Domnul a devenit Sfântul lui Dumnezeu.

Şi a fost reprezentat iconic aşa cum a murit într-un final şi nu cum era în momentul morţii Domnului.

O icoană cu profil eshatologic, pentru că arată împlinirea omului, cum va fi omul îndumnezeit.

Nu apare dramatismul înfiorător pe faţa Domnului, ca în tablourile occidentale, ci pacea lui Dumnezeu, cea care covârşeşte toată mintea.

Şi revin la conferinţă, pentru a urmări întrebările ce i s-au pus Părintelui Efrem. Eu dau numai răspunsurile lui.

Trebuie „să trăim mai mult şi să vorbim mai puţin”.

Şi-a adus aminte de Fericitul Paisie Aghioritul[5] şi de credincioşia sa faţă de Sfintele canoane.

Dacă Sfântul Nicodim Aghioritul[6] le numea „cârma Bisericii”, Fericitul Paisie spune, că dacă sunt cârmă nu trebuie să ţinem cârma drept, căci astfel conducem Biserica spre un ricoşeu cu ţărmul.

Ci cârma trebuie mişcată în ambele părţi, adică şi spre iconomie dar şi spre acrivie, pentru ca să nu înspăimântăm şi să îi facem să fugă de Dumnezeu pe cei care vor să se mântuiască, dar nici să nu le arătăm că Biserica nu are limite sigure ale adevărului şi ale vieţii ortodoxe.

Cauzele schismei de la 1054 sunt concentrate pentru el în „mândria unor creştini”, care s-au separat de Biserică iar neîmpărtăşirea deasă e o greşeală dogmatică. Adică e pentru împărtășirea deasă a credincioșilor și, implicit, nu e de acord cu Liturghiile la care nu se împărtășesc credincioșii ci doar preoții.

Postul de o săptămână pentru cei care vor să se împărtăşească e o „exigenţă prea mare” şi sunt foarte de acord cu el iar dacă nu ţi se potriveşte duhovnicul pe care îl ai, poţi să te desparţi de el, fără să fie nevoie să iei binecuvântare de la duhovnicul pe care îl părăseşti pentru a merge la altul.

Căsătoriile mixte (între un ortodox și un soț de altă credință) nu au succes prea mare. El le acordă  doar 3-5 % procente de reuşită.

Şi ne spune o zicătoare grecească: „Ia pantof de la tine chiar dacă e peticit”.

Adică mai bine îţi ei o femeie de la tine din sat, care nu e prea valoroasă, decât să iei una de altă religie, cu faimă dar să te cerţi cu ea pe diverse motive.

Căsătoria civilă fără cea religioasă e desfrâu iar un alt cuvânt percutant al Fericitului Paisie sună cam aşa: „La cea de a doua  venire [a Domnului] vom avea multe surprize”.

Dumnezeu îngăduie boala, bolile oamenilor, pe de o parte dar, pe de altă parte, le dă oamenilor de ştiinţă să găsească noi soluţi de stopare a bolilor.

În căsătorie cel mai important lucru e ca soţii „să se explice [unul altuia] întotdeauna” iar „cea mai importantă metodă de modernizare [a omului] e sfinţirea vieţii [sale]”.

Închei detaliile despre conferința lui cu o poziţie proprie la care nu m-am gândit niciodată până azi.

Întrebat despre fenomenul de la Medjugorje[7], Părintele Efrem răspunde că nu cunoaşte problema, dar că el acceptă minunile care se fac în catolicism sau cu mahomedanii, dar că aceste minuni nu autentifică şi învăţătura greşită a acestora.

Însă eu pun problema astfel: Dacă acele minuni invită la erezie, cum pot fi minuni bune?

Sunt de acord că se pot face minuni cu toţi eterodocşii, în viața acestora, pentru ca Dumnezeu să le arate Ortodoxia, Biserica Sa.

Dar când în urma unor „minuni” ortodocşii devin catolici, spre exemplu sau protestanţii trec la catolicism, adică din lac în puţ, atunci, fără îndoială, că e vorba de satanism şi nu de minune a lui Dumnezeu.

Să nu confundăm minunea, care invită la adevăr, cu focarul de iradiere satanică, care îndeamnă la erezii explicite.

O zi frumoasă, plină de frumuseţe dumnezeiască.

L-am întâlnit pe părintele diacon Iustin Manta, fostul meu coleg de la Seminar şi i-am mărturisit bucuria momentului de har, pe care mi-a prilejuit-o prin cântarea sa din Săptămâna Patimilor.

Mi-a spus că în catedrala de la Turnu Măgurele i s-a întâmplat de mai multe ori să trăiască acest lucru: momente de muzică dumnezeiască, de muzică harică, de stări mai presus de muzică.

Cred că am fost şi eu martor, de câteva ori, la astfel de momente unice din viaţa lui.

Sfinţeşte, Doamne, viaţa lui şi îl miluieşte pe el!

La fel şi pe stareţul Efrem şi pe toţi cei care sunt cu el şi pe corul care cântă acum la Ateneu şi pe toţi cei care i-am întâlnit în viaţa asta şi pe toată lumea Ta.

Bucură, Doamne, lumea ta! Umple-o de bucuria iubirii Tale, a prezenţei Tale prea sfinte, Iubite Doamne!

Dumnezeul meu, nu ne lăsa fără frumuseţea Ta şi ne miluieşte!


[1] Din Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/George_H._W._Bush.

[3] Din Biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul universitar al Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/29/o-familie-a-picturii-ortodoxe-autentice-marian-si-maria-elisabeta-bonef/.

[5] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul.

[6] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicodim_Aghioritul.

[7] Idem: http://www.medjugorje.org/.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [72]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 508-515.

***

Tocmai îl visasem pe părintele Marcel [Hancheș] că venise la mine şi că nu îl primisem prea bine iar el se întristase. Iar de întristarea lui şi eu m-am întristat şi apoi am plâns. Asta în vis

Şi pe 2 octombrie [2004] am aflat că el va veni la București pentru a fi naş de Cununie, pentru a doua oară în viaţa lui, pentru o prietenă comună.

Simţeam cum vine…spre București…în acea zi, pentru că îl așteptam cu bucurie

Şi cu cât venea mai aproape (a făcut 480 de kilometri cu maşina, cu mașina cuiva), bucuria şi pacea Sfântului Duh sporeau în mine cu putere şi, fără îndoială, şi în el şi în Rusalina, soția sa, ei fiind nașii noștri de Cununie.

Am discutat puţin…dar s-au deschis noi prăpăstii între noi, din nefericire, deși, totodată, am trăit bucuria de a ne simţi tot mai uniţi în unele amănunte de viață și de gândire.

M-au durut enorm câteva lucruri inacceptabile între doi oameni luminați de harul lui Dumnezeu.

Primul dintre ele: când mi-a spus că scrisorile mele către el, scrise din toată inima și cu toată conștiința, primele mele scrisori către el au fost nişte prostioare (!!!!!), fără să-mi spună cum sunt ultimele sau dacă tot ceea ce simt și gândesc și vreau e numai o prostie fără final iar viitoarea mireasă îmi spune, că Rusalina nu-mi putea citi scrisorile mele prime (?!) dar că a înţeles că trebuie să mă considere „altfel” (cum ?!).

Nicio remarcă personală, nicio subtilitate din partea lui Marcel și a Rusalinei…deşi eu i-am umplut de laude şi de admiraţie pentru ceea ce am văzut în ei și în munca lor eclesială și teologică.

Pentru că prietenii, care se văd profund unii pe alții, trebuie să se încurajeze întru toate cu mărime de inimă.

Nu aştept laude de la nimeni și ar fi cel mai penibille cer cuiva.

Însă prăpăstiile dintre noi doi și ei doi se nasc tocmai din această fugă de dialogul real din partea lor, considerând orice vedere a noastră vizavi de ei drept un atentat la persoana lor.

Dar atunci când dragostea nu e viciată de nimic se bucură să scoată în evidenţă frumuseţea celui iubit, chiar dacă acela nu i-o cere şi nici n-o doreşte.

Și asta numai pentru că dragostea se şterge înaintea celui pe care îl poartă în inimă, ca pe o comoară vie.

Când el mi-a spus că i-am scris lucruri uşoare, neconcludente, care nu-l interesau – nu mai îmi amintesc ce cuvânt a folosit în mod precis, pentru că a folosit un cuvânt căutat – stăteam pe aceeaşi bancă, în parcul de la Sfânta Ecaterina, unde cu câteva zile în urmă aşteptasem cu emoţie rezultatele la Dogmatică. Rezultatele examenului doctoral…

Și fiind încă în bucuria curată pe care am trăit-o de curând și în bucuria candidă cu care l-am așteptat, i-am așteptat pe amândoi cu dor…în fața lui, a celui care îmi spunea cu o doborâtoare indiferență toate acestea…mi s-a zvârcolit inima în mine…și am înțeles, în mod profund, că dau orzul pe gâște

Mi-am înghițit durerea, am făcut pe prostul, bucuria și jovialitatea mea i le-am pus la picioare, nimeni nu și-a dat seama ce trăiam atunci, câtă dezamăgire…și am vrut să văd până unde va duce mințirea mea în față…că sunt înțeles, apreciat, văzut de mintea și inima lui…

Am discutat câteva zeci de minute pe bancă, pe acea bancă, deși eram foarte obosit și fără chef de politețe fadă, pentru că au dorit să plece de la noi pentru ca să-i găsească pe viitorii săi fini.

Fina era la coafor şi a venit după vreo 2 ore şi jumătate. Numai că nu s-a arătat enervat de asta…

Dar dacă eu întârziam aşa de mult, cu siguranţă că s-ar fi enervat și ar fi plecat, pentru că de la mine se așteaptă să fiu duhovnicesc…pe când el se comportă ca un bădăran.

A fost liniştit, acolo, în parc, în timp ce a vorbit cu mine…fără să sesizeze că eu nu mă simt bine.

La noi în apartament au stat vreo jumătate de oară, ca pe spini, şi eu m-am uitat intens la ceas, ca nu cumva să îi reţin mai mult decât trebuie, pentru că dădeau semne evidente de grabă, de așteptare a lor de către alții. Și i-am crezut că se grăbesc

Am discutat, printre altele, în această jumătate de oră repezită, despre presupusul Filioque la Fericitul Augustin şi am ajuns amândoi la conluzia, că ni se pare mai mult un augment catolic târziu decât o reală greşeală a acestuia, apoi despre un text pe care eu îl tradusesem din latină, despre ce vreau eu să fac şi despre cum se simte el acum.

Dar când îl ia pe „nu” în braţe, nu-ul lui inflexibil, eu nu pot să mai fac altceva decât să renunţ la a-mi răci gura de pomană și să fac cum vrea el. De aceea am plecat cu ei în oraș…deși nu aveam chef de niciun fel

Doream să merg cu ei la naşul lor şi la viitorii miri numai pentru ca să mai vorbim, între timp, lucruri teologice și de viață și nu pentru că nu eram destul de obosit și mi-ar fi plăcut să mă plimb prin tot Bucureștiul…dar m-au abandonat în drum, fără nicio explicaţie de bun simţ, lucru pe care eu nu puteam să îl fac niciodată vizavi de ei, pentru că eu mă bucur și mă laud cu ei…și nu mi-e rușine cu ei.

Se pare însă că ori nașul lor nu m-a vrut pe la el…ori au considerat că mersul meu la viitorii lor fini e un lucru „neadecvat”.

Însă au avut nesimţirea să îmi propună să îi cazez pe cei doi şoferi/prieteni cu care ei veniseră, lucru pe care nu l-am dorit nicidecum.

Este inadmisibil ca ei să dorească să plece de la mine, să nu se bucure de o discuție prelungă și duhovnicească cu noi dar să îmi dea pe cineva cu care nu am nicio relație.

Le-am repetat de două ori: „Dacă în Ohaba (parohia sa) ar fi stat şi mama şi soacră-mea, și eu aș fi venit de la București în satul vostru, eu n-aş fi locuit la niciuna peste noapte decât la voi”.

De ce? Pentru că mama și soacră-mea nu le au cu viața duhovnicească nici cât negru sub unghie. Dar dacă noi pretindem că am fi duhovnicești dar considerăm că e o bucurie să fugim unul de altul atunci e vai de capul nostru.

Concluzia dureroasă: oamenii despre care eu vorbesc acum sunt nişte oameni duhovniceşti, niște oameni rari. Dar carenţele caracterologice ale acestor doi oameni frumoși și profunzi, orgoliul şi nesimţirea lor sunt gesturi de indelicatețe care ne consternează, pentru că le viciază o dragoste reală pe care ne-o poartă.

Iar apropierea fizică de ei îmi scoate în conștiință, de fiecare dată, şi mai explicite aceste lucruri.

Şi mă întreb, în mod cât se poate de legitim și de înfricoșat față de viitorul Bisericii noastre: Dacă unii ca ei pot să se comporte aşa, ce fel de speranţe să mai am de la alţii, de la cei care nu se curățesc de patimi, care nu aprofundează teologia Bisericii și nici nu înțeleg ce se petrece în ei și în jurul lor?

Faţă de oamenii pe care îi iubesc eu nu am trăit niciodată inconsistenţa aceasta a suspiciunii şi a răcelii educate, detaşarea sterilă faţă de persoana lor.

Eu vorbesc cu ei avându-i în mine şi nepropunându-mi să îi scot de acolo.

Dar când văd, fără tăgadă, semnele decadenţei, ale decăderii din dragoste şi din sinceritate din n motive, dragostea mea devine deodată solidă din foc aprins şi sufăr durerea celui omorât de prăbuşirea unui gigantic bloc peste el, prăbuşire provocată nu de un gură cască, nu de un necunoscător al sufletului oamenilor ci tocmai de cel pe care îl iubeam mult şi credeam că mă iubeşte mult.

Slujba Cununiei a fost făcută fără prea multe emoţii.

Ei, nașii noștri și ai proaspeților cununați, au plecat și ne-au lăsat „înlocuitori de nași”, să mergem unde?, tocmai acolo unde ieri nu au vrut să mă ducă.

Mergem cu taxiul, ajungem la masă şi ne intrăm în rolul de „înlocuitori de naşi”.

De aici încolo însă începe surpriza plăcută a acestei zile.

Ceea ce n-au putut să facă cei doi oameni duhovnicești și nici nașul lor, înainte, la slujbă și după…au făcut niște oameni nu prea aproape de viața Bisericii și, cu atât mai puțin, cunoscători ai teologiei sale mistice.

Oamenii de la masă au fost receptivi şi amiabili cu noi doi şi au constatat, cu bucurie, că m-am „coborât la mintea lor”  şi că vorbesc deschis, cum nu au mai văzut la alţi preoţi.

Le spun însă că eu nu sunt preot, lucru pe care îl crezuseră anterior…ci eu doar îl înlocui pe nașul mirilor, pe părintele Marcel și că soția mea o înlocuie pe doamna preoteasă Rusalina, bineînțeles într-un mod modest, adică în felul nostru și nu al lor

Se pune în discuție problema socializării dintre credincioşi, în termenii în care trebuie să fim ai Bisericii dar deschişi în acelaşi timp şi problemelor şi tendinţelor societăţii.

Bineînțeles, discuții purtate printre felurile de mâncare ale nunții, cu oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima dată…în afară de mireasă. Mireasa, absolventă de teologie, ne fusese colegă.

Mă abordează deschis una dintre fiicele socrului mare, care aspiră la a fi asistentă medicală – socrul mare are 7 copii, pentru că nu a vrut să avorteze niciunul soţia lui – şi mă întreabă despre statutul defavorizat al femeii în societatea de azi, care, după ea, ar decurge din textul liturgic al Cununiei.

Ea crede că femeia nu trebuie să se supună în mod integral bărbatului şi că trebuie să fie egala lui. Dar egalitatea promovată de ea avea tente feministe chiar dacă nu le conştientiza prea bine.

Înţelegea literal ideea că femeia trebuie să se teamă de bărbat – din Apostolul Cununiei – însă continuarea discuţiei cu ea şi cu soţul ei, mai ales, a dus la rezultate surprinzătoare.

Şi anume: au început să se problematizeze cu atenţie diferite aspecte ale raporturilor complexe dintre bărbaţi şi femei şi s-a înţeles că disponibilitatea şi dragostea mea de a vorbi cu oamenii e o dorinţă a înnoirii dialogului dintre cler şi credincioşi.

Soţul acesteia lucra în domeniul reclamelor şi îmi spune la un moment dat că el adoarme la predicile preoţilor din Bucureşti, care nu ştiu să fie actuali, extrem de ancoraţi în cotidianul zilei. Îi dau dreptate.

Pentru cineva care nu are cultură teologică şi vrea să consume repede slujba, cantonarea preoţilor noştri în texte şi motive tradiţionale nu prea prinde la un astfel de segment al societăţii, care ar dori o predică cu accente underground sau telenovelistice.

Ca să îl faci să rămână trebuie să îi vorbeşti pe un ton şi cu un limbaj familiar.

Însă ca să faci acest lucru trebuie să intuieşti profilul celor care te ascultă, să le urmăreşti cu atenţie gestaţia interioară, acea naştere a stării de ascultare sau de respingere a ta.

Dacă nu ştii când să termini – ne spunea profesorul nostru de predică, părintele Vasile Gordon – strici totul, pentru că predica trebuie să aibă un final dar trebuie să aibă şi o aprindere a minţii, a inimii, a entuziasmului.

Interesant a fost și faptul, că socrul mare, după o bere, două, a devenit mai încrezător în dialogul cu mine şi mi-a vorbit despre un caz „real”, zicea el, care l-a dezamăgit.

Și noi eram dezamăgiți…așa că dezamăgirea era o stare de spirit. Și ne spune…

Un preot făcea dragoste cu soţia lui şi a venit cineva ca să îl ia să îi facă o slujbă. Şi acela „s-a dat jos după nevasta lui” şi s-a dus să îi facă slujba solicitantului.

Şi treaba asta, că după ce preotul a făcut dragoste s-a dus să slujească i se părea aiurea, ca şi când nu ar fi avut voie preotul să facă dragoste cu soţia lui.

Şi l-am întrebat ce ar fi făcut el în locul preotului.

S-a uitat la mine, și-a dat seama că nu are niciun argument şi a încheiat discuţia pe această temă, pentru că punerea problemei era, în mod evident, falsă.

Dar „dezamăgirea” omului mi-a spus și altceva în subsidiar: că mulţi îl văd pe preot fără sex sau fără boli, pe când tot mai mulţi îl văd ca pe unul dintre noi, până la a-l confunda în mod total cu ei înșiși, care nu au nimic de-a face cu preoţia.

Idealizarea preotului sau a celui ce merge la Biserică dar şi discreditarea amândurora sunt două extreme, care ţin capul de afiş în creierul oamenilor nebisericoşi.

Unuia i s-a părut că sunt obscen în limbajul meu, pentru că el dădea dovadă de o mult prea falsă pudoare, atunci când am pus problema relaţiilor sexuale în căsătorie.

Vorba românului care ţi-o zice de la obraz: „ ei o fac pe înfundate, ca iepuroii şi se uită la tine miraţi, când aude de păcate trupeşti”.

Şi apropo de acest detaliu…La Arad, acum câteva zile, a fost primul târg pornografic din România, unde s-au vândut de la cătuşe de prins în pat până la casete porno şi dansuri la bară. Și, deși era multă afluență acolo, nimeni nu ar fi recunoscut, dacă eram cu ei la masă, că au fost și le-a plăcut

Discuţia se frânge în două, atunci când a venit o altă fiică a socrului mare, care era anul trei la Asistenţă Socială.

Avea un defect de vorbire din naştere, probleme incipiente cu auzul, dureri de ochi…dar cel mai important i se părea „sminteala” de care suferă.

A citit mai multe cărţi sectare şi acum vrea dovezi.

M-a întrebat, dacă nu cumva învierea Sfântului Lazăr nu a fost înviere, ci moarte clinică.

Răspunsul meu a fost acela, că e vorba de o minune, pentru că Cel care a înviat-o e argumentul cel mai convingător.

Ea nici nu-şi putea da seama cât de minunată era în neliniştea ei, pentru că neliniştea e apanajul omului care caută şi nu a somnambulului religios, care e ortodox dar e bâtă de oină în orice problemă teologică.

La 25 de ani ai ei, această criză religioasă e o manifestare nu de necredinţă, ci de o lărgire şi o aprofundare a credinţei personale.

Ea vrea să se întoarcă la ingenuitatea credinţei sale de la 15 ani, dar eu i-am spus că trebuie să meargă mai departe, la o credinţă mai profundă şi să nu se gândească la ce a fost, căci acea stare nu se va mai întoarce niciodată.

Vorbim până aproape de ora 17 iar socrul mare şi ginerele său ne conduc până la cimitirul protestant din apropiere.

Şi ginerele îmi spune că o să-mi ducă dorul, pentru că lipsa mea se va resimţi în mod evident. Şi atunci am înţeles impactul pe care îl avusesem în acea zi în viaţa lui.

Astăzi, din senin, E. a venit la mine și și-a cerut iertare, făcându-mi metanie. După tot circul celor doi ani, am înțeles că dracii au vrut să am repulsie de Sfinţii nebuni pentru Hristos, pe care îi iubesc aşa de mult, îngăduind această ispită venită prin ea.

De multe ori demonii caută să ne facă să vedem cele mai frumoase lucruri cu ochi răi şi, mai ales, reci.

Bucuria reală însă nu e să aştepţi să fii fericit, ci să primeşti fericirea venită de la Dumnezeu fără să te ataşezi de ea ca de o stare care ţi se cuvine.