Un singur frumos…și 21 de milioane de urâți

Dan Puric, Despre omul frumos, București, 2009, 173 p.

Dedicată părintelui Iustin Pârvu, p. 6/ „România este o țară neodihnită”, p. 10/ Copilăria și-a făcut-o la Nehoiu, p. 13/ Bătrâna care a dus în America un pietroi de râu de dor, p. 17/ „Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era România eternă”, p. 18/

Neuitarea binelui, p. 20/ părul mare, Ibidem/ iedul Berciul, p. 21/ „mai tare decât adevărul e credința”, p. 23/ Moștenire de la tatăl său: mâinile, tandrețea și privirea melancolică, p. 24/ „Simplitatea este un privilegiu”, Ibidem/ De la mamă: umorul și arta, p. 25.

De ce are bărbatul logică „absurdă”, p. 26? Eu nu am găsit nimic absurd…în logică…/ De ce e bărbatul stupid în fața femeii, Ibidem? De unde acest complex de inferioritate în fața ei? De ce încearcă autorul să își supradimensioneze persoana mamei sale? De ce nu vrea să fie obiectiv cu el, cu părinții și cu trecutul său?

Poporul lui Eminescu nu a murit în pușcăriile comuniste, p. 31, ci a supraviețuit masacrului/ Caragiale nu a vorbit despre turpitudinea neamului în esența lui, p. 31-32…ci despre caricaturi umane individuale/

Luciditatea lui Eminescu, p. 32.

Și după ce a spus în p. 31 că românii au devenit dintr-o nație o populație, în p. 32 autorul spune că românii au o profunzime lucidă și nu sunt epidermatici.

Citează, ca peste tot, fără ca să nuanțeze, să explice ceea ce citează. Și de ce trebuie să mai citeze, dacă poate să spună, în cuvintele sale, ce vrea să spună?

Concentrarea pe ce se mai poate construi, p. 39.

Dan Puric laudă pe cei închiși în pușcărie în masă…deși nu toți au ieșit Sfinți din închisori…Iar, pe de altă parte, toți românii autentici…par să fie numai „foștii legionari”…În afara închisorilor n-au trăit…Sfinți în România?

Ce nu se cam spune de obicei e aceasta: unii au supraviețuit închisorilor cum au putut…pe când alții s-au sfințit în închisori și după aceea. Trebuie să vedem ce au făcut ortodocșii care au trecut prin închisoare în și după aceea…pentru ca să îi judecăm obiectiv. Ce au făcut cu ei înșiși?

Pentru că sfințenia e personală…și nu o realitate de masă.  Iar închisoarea nu e pentru toți o izbăvire

Autorul face din orice întâlnire de reținut o melodramă grețoasă, pentru că îți bagă sentiment în ea până o face manea.

Ca să convingi cu un exemplu trebuie să nu îl forțezi.

Iar Dan Puric literaturizează lucrurile care se petrec în viața lui până le face mitologice…adică până le falsifică naturalețea.

Însă maneliștilor sentimentali nu le place să gândească…de aceea au nevoie de Dan Puric ca să le aducă un plus de vigoare sentimentală.

Ce fel de oameni îi cumpără cărțile lui Dan Puric…de plăcere?

Nucul lui Mircea Platon, p. 55/ Cum să impunem, p. 55-56, un conducător în democrație, în afară de votul electoral? Să îl impunem cu forța…și să-i omorâm pe toți cei care nu sunt de acord cu el?/ Nu, România nu se autoconduce!, p. 56. Numai cei care trăiesc în visul lor paralel cu realitatea…cred acest lucru. Tocmai de aceea nici nu vin să voteze…și permanentizează starea de ambiguitate electorală.

Laude exagerate aduse lui Platon și Hurduzeu, p. 72/ „doina este suferința fără pauză”, p. 78/ Eminescu este un scriitor explicit ortodox, p. 93, numai că nu mulți au cultura lui ca să își dea seama de acest lucru/ Nu doar bătrânii neamului nu pot să uite frumusețea neamului nostru, p. 97! N-o uită niciunul care o cunoaște…Și asta înseamnă că nu o uită nici cei care nu sunt români…dar ne-au cunoscut într-un fel anume…

Din tot ce citează, autorul pare să aibă citiri…nu și aprofundări. Și e mai ușor, e adevărat, să frunzărești cărți pentru a-ți extrage citate…decât a săpa în cărți pentru a-ți forma propria ta gândire.

Dacă Dan Puric ar fi fost un gânditor ortodox autentic cred că mi-aș fi dat seama

El este însă unul care și-a însușit o sumară cunoaștere teologică pe care o amestecă cu viața sa palpitantă și rezultă…și cărți

Poveștile nu țin loc de gândire…ci înseamnă evitarea logicii/ a expunerii riguroase.

Minte sau rațiune e tot una în Ortodoxie, p. 100/ Și când nu citează riguros…autorul se zice că plagiază pe cei citiți…sau îi fură

Și Dan Puric îi cam fură la idei pe mulți în cărțile și discursurile sale…și le dă anonime…Și oamenii nu se cam prind de acest lucru…pentru că nu au cultură prea multă.

Mai pe scurt: și autorul…și cititorii…se cam mint pe ei înșiși. Bravo lor?!

Despre nașul Dan Gabrielescu, p. 113/ Canonizările, p. 141…ca și când ele ne-ar rezolva, în mod automat, împăcarea cu noi și cu trecutul nostru.

Câți dintre cei canonizați recent de Biserica noastră sunt cunoscuți de popor? Câte cărți s-au scris despre ei?

Vrem noi canonizări…ca și când i-am ști pe toți cei din vechime…sau ca și când am fi rezolvat toate necunoscutele despre cei pe care îi dorim canonizați.

De unde atâta grabă…la oameni care nu fac nimic esențial pentru Biserica lor?

Autorul ne promite canonizarea Sfinților închisorilor comuniste în nici 10 ani, p. 143. Afirmație făcută în octombrie 2008

Voievodul acesta ortodox se numește Iustin Pârvu”, p. 144? Nu e prea mare exagerarea?

Nu a protestat părintele Iustin că e crezut sfânt și voievod al românilor?

Cred că primul lucru pe care ar fi trebuit să îl facă e să îi ceară autorului să facă o notă de subsol…în care să spună că cel elogiat…nu e de acord cu ce se spune despre el

Gheorghe Ceaușu, la final, crede că Dan Puric e un om providențial, un om așteptat de poporul român, p. 163.

Dar ce face Dan Puric atât de neașteptat pentru România și pentru Ortodoxie, dacă ia ideile altora, muncite…și le face „propria-i gândire”?

Era așteptat…ca să facem bani cu el?

În ce constă noutatea asta năucitoare, pe care nu o văd nicăieri?

În concluzie: Dan Puric e „singurul om frumos” al României, apare până și pe copertă…deci: ce ne mai trebuie alții?! Avem unul și gata!

Însă, pentru mine, e năucitor cultul personalității născut în jurul lui Dan Puric…în urma la doar doi-trei ani de apariții publice.

Chiar atât de puțin vrea România și Ortodoxia românească de la un vorbitor public?

Dacă ni se cântă în strună…pe două-trei idei…nu contează dacă n-are nicio operă în spate?

E bun doar cine ne lingușește păcatele și…micile așteptări?

Escamotarea demnității

Fii demn! a lui Dan Puric [București, 2011, fără editură…și tipărită la S.C. LUMINA TIPO s.r.l., având 207 p.]…e încercarea eșuată de a-și eroiza părinții, mai ales mama (căreia îi este dedicată cartea), pentru că, în cele din urmă, nu reușește să spună despre familia sa decât…că au încercat să reziste, deloc protestatar, în timpul comunismului.

În comparație cu martirizații închisorilor comuniste pe care Dan Puric încearcă să îi pună în relief, în conferințele sale, în mod legitim, cei doi medici, părinții săi…fac naveta, o duc ca tot românul, au impact, fără doar și poate, în viața fiului lor…dar viețile lor nu au reverberații de talie națională sau mondială.

Așa că demnitatea despre care autorul încearcă să ne convingă…nu e o moștenire de familie…ci o moștenire națională.

Din p. 63 a cărții, de când Dan Puric devine informator…iar viața lui, până la revoluție, devine una dintre metaforele cărții…m-a făcut să sar peste orice parabolă a cărții (și sunt câteva pagini bune)…în care încearcă să metaforizeze realitatea.

De ce? Pentru că autobiografia romanțată…nu e o lecție de demnitate.

Dacă ai lucruri demne, suferințe importante, dramatice în familie…ca opozant al comunismului…trebuie să le spui pe scurt…și să nu le combini cu ale altora. Pentru că da, alții chiar au avut familii suferinde din cauza demnității de a protesta…în fața unui regim criminal, ateist, satanist…

Însă o familie care s-a strecurat prin comunism…și a rămas întreagă…nu este eroică…ci doar descurcăreață.

Iar eroismul, înțeleg din substratul cărții, despre care ar fi vrut să ne vorbească autorul, este al celui care a spus nu!…când mai toți: plecau capul.

Nici familia lui Dan Puric și nici el însuși nu poate fi demn…de el și de ai lui până la revoluție…pentru că nu s-au împotrivit…nimănui în mod eroic.

Ca majoritatea românilor…au tăcut…au făcut compromisuri…și au rămas democrați până astăzi.

La fel, umorul cărții e contrafăcut…pentru că el nu are prospețimea trecutului, nu e congenial cu trecutul, ci este un râs așteptat de public, e râsul care a învățat că prinde…și pe care îl livrează împănat cu accente naționaliste, cu accente teologice critice, cu starea minții celui care încearcă să fie ortodox de foarte recent

Alături de inflația de citate celebre (în texte care nu se ridică la profunzimea celor citați) și de gesturile teatralizante (care demonstrează că gesturile țin loc de experiențele pe care vrea să le sublinieze)…umorul său religiozizat e al treilea set de gesturi oratorice care pe mine mă fac să nu am încredere în discursul lui Dan Puric…chiar dacă îmi place cu mult mai mult decât al unora și mai falși decât el.

Urina strânsă de-o lună (p. 10), umorul din jurul mamei cu înclinații superstițioase (p. 18 sq.), mama și bunica la teatru (p. 34), bibliotecara de România (p. 74-75), etc. sunt pasaje care te fac să râzi, la propriu…dar nu te fac să vezi râsul.

Ca și în expunerile sale live, Dan Puric, în scris, râde împreună cu cititorii dar nu îi face să își înțeleagă râsul…sau nu le curmă râsul încă fiind el…pe buzele lor…

Însă, dacă cel mai adesea râde fără morală…în schimb, în pasaje ca: turismul românesc horror (p. 77), frica bună (p. 126), franțuzoaica și coniacul românesc (p. 131), întrerupătorul Puric la conferințe (p. 140-141)…autorul moralizează mult prea tușant, grețos de tușant…

O astfel de carte e ca o predică din aia fals pietistă, încărcată până la refuz cu moralizări…dar din care lipsește măsura și rațiunea străvăzătoare

De aceea e o carte de masă, o carte de efuziune sentimentală, care prinde la o majoritate ortodoxă românească tot la fel de mult precum concertele lui Tudor Gheorghe sau Ștefan Bănică jr., însă nu te învață despre…demnitate.

De ce? Pentru că demnitatea nu are deloc râs…ci doar odioase și incalificabile încercări de minimalizare ale omului.

Demnitatea apare când ești pus la zid…când ești călcat în picioare…când ești crezut o lighioană ce trebuie exterminată.

Tot la fel ca în lagărele de gazare…demnitatea românească din închisoare…nu e cu râs…și nici nu poate fi recuperată prin râs

Însă, de aceea am spus că e pentru un anume fel de râs, ideologizat…unde trebuie să reziști tupilându-te și nu pierzându-ți locul de muncă

Adică, paradoxal, Dan Puric scrie pentru același fel de oameni demni, care au rezistat prin…pactizare cu vremurile…și nu prin intrarea la mititica, pentru că au călcat pe nervi regimul.

La vremuri noi, tot noi…ca să parafrazez…o stare de spirit

Cartea e fluentă, e un taifas tihnit, costă 20 de lei, o parte dintre ei vor fi pentru Aiud…însă nu e o carte de demnitate…ci o tânjire după demnitate.

Demnitatea vorbește scurt, la obiect și fără înflorituri.

Dacă ar fi făcut 5, 10 sau 20 de ani de temniță grea…nu ar mai fi scris-o…

Însă nouă ne plac cărțile presupus eroice, presupus duhovnicești, presupus teologice…așa că nu ne pierdem timpul cu tehnicalitatea: e sau nu e așa

*

Post scriptum: Recenzia de față e o recenzie numai pentru domnul Dan Puric…Dacă dumnealui dorește să facă o remarcă, să îmi arate faptul că nu am înțeles nimic din ea…e binevenit să o facă. Vom publica răspunsul său

Dan Puric intervievat de părintele Ovidiu Dincă

Despre arta crestina, cunoastere, iubire, trezvie si si modelele crestine

Reporterul: Dumnezeu v-a daruit multi talanti; pe care il socotiti a fi cel mai stralucitor?

Dan Puric: E greu sa decizi astfel. Cred ca lucrul pe care l-am perceput este ca atunci cand oamenii m-au nedreptatit, m-au lovit, m-au jignit, Dumnezeu mi-a dat aceasta capacitate de a nu ura, de a nu tine in mine si de a alerga si a ma intoarce catre El. Si atunci, parca simti dragostea Lui si mai tare; cand o lume te nedreptateste, ii multumesti lui Dumnezeu pentru aceasta nedreptate, pentru ca prin nedreptatea lor cunosti si mai tare iubirea lui Dumnezeu. E un paradox. Iar apoi, capacitatea de a vedea in lucrurile care par normale, comune e lucrarea lui Dumnezeu.

Se zice ca Dumnezeu nu este numai cel mai mare, este si cel mai mic si in lucrurile foarte mici se ascunde lucrarea lui Dumnezeu; apoi intr-un puric (aluzie la numele sau -n.rep.) va dati seama!

Maica Tereza a fost intrebata: „Maica, dati-mi exemplu de ceva sfant!”. Ea raspunde: „Uite, matur bine prin curte!”. Ce raspuns interesant! A face un lucru bun, cat de mic este esential pentru concretetea crestinismului. Iata, biserica nu este monofizita, rupta de realitatea lumeasca, are grija de ea!

Acum m-am intors dupa o calatorie incredibila cu Preasfintitul Damaschin; mi-a aratat complexul acesta social, de un firesc extraordinar; cred ca e unicat in Romania. Sunt impresionat! In mod normal, la Slobozia, nu putea sa se intample asa ceva. Aici e un lucru de inalta civilizatie, de gospodarire crestin-ortodoxa. Am vazut o catedrala care are frumusetea si liniile de forta care imi amintesc de Biserica Sfanta Sofia, avand o pictura exceptionala; va spun lucrul acesta fiindca am facut Arte Plastice si observ acest lucru in Baragan. In plin desert se face o lucrare crestina de nebanuit. De unde asemenea resurse?!

Reporter: Domnul Hristos e numit Cuvantul lui Dumnezeu, Cel prin care toate au prins viata. Parintele Slaniloae il numeste si Arhetipul Imaginii. Sunt asadar doua cai de hierofanie, accesibile omului: imaginea si cuvantul. In teatru, ele sunt refolosite, atat dialogal si monologic, cat si imagologic prin mimica. Vedeti formele acestea imbisericite si, totodata, forme ale teatrului coexistand?

Dan Puric: Sigur ca da. In primul rand, crestinismul merge foarte mult pe imagistica, nu pe imagine. Eu am zis ca cea mai slaba imagine, pe care a avut-o vreun om pe pamant, a fost cea a Domnului Hristos. A avut imaginea tandari, dar din acele tandari s-a constituit icoana. El n-a fost un om cu imagine, chiar i-au rupt imaginea, slava, tot.

Imaginea o folosesc de fapt politicienii; imaginea in termenii mei este un act de impostura. Imagistica (de aceea, eu spun ca nu raspund de imaginea Romaniei in lume, ci de icoana neamului meu – sunt doua lucruri total diferite!) are in teatru dimensiunea unei reprezentari mimetice – sa zicem radacina teatrului grec -, in care eu prezint viata si care face parte din bucataria teatrului; omul trebuie sa recunoasca viata.

La un moment dat, cand teatrul depaseste spatiul mimetismului si devine marturisitor, atunci se naste arta crestina. Scenele de teatru religios sunt scene ilustrative, ele nu sunt arta crestina. Arta bisericeasca este in cadrul bisericii.

Teatrul bisericesc nu este pentru crestini; el a fost imagistic. Abia acum se naste teatrul crestin. Teatrul crestin il ia pe om de la fast-food-uri cu ale lui (cu obisnuintele lui), il ia pe copil de la computer si il duce usor-usor, ca pe Scara Sfantului Ioan Scararul, catre zona unde incepe sa palpeze credinta; ca o propedeutica, il duce pana la poarta bisericii. Acesta este un lucru foarte important care se naste acum sub ochii nostri.

Vorbesc eu; in lume este insa o arta mercenara, usor patologica. Dar nu lumea da sensul lumii, ci Dumnezeu. Un crestin nu e in lume, e in rostul ei. Lumea poate sa fie iesita din rostul si randuiala ei.

A fi lamurit inseamna a fi in taina lui Dumnezeu. A avea dreptate poate sa fie exact aceeasi catastrofa, pe care o anunta Noica, atunci cand spunea ca nu se poate pune semnul „egal” intre exactitate si adevar. Sunt doua lucruri total diferite. A avea dreptate – poate aduce stupiditate dreptatea; a fi lamurit – se petrece cu ajutorul lui Dumnezeu. Asa si in aceasta situatie.

Hegel spunea ca arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului. A intuit ceva. Dar el, saracul, nu si-a dat seama ca va muri sub suflul cald al pornografiei si violentei. Arta sec. XXI este o arta din ce in ce mai degradanta pentru conditia omului. Uitati-va la toata cinematografia mondiala, la piesele de teatru.

Si totusi, de ce in Romania s-a nascut acest filon de arta crestina? Inseamna ca ceva se intampla! De ce lumea, acolo unde ma duc (lumea musulmana, asiatica, Europa, America) vibreaza la un lucru cu care piata nu i-a obisnuit deloc? Eu vin cu lucruri rudimentare.

De ce vibreaza? Inseamna ca au pierdut ceva, inseamna ca le este sete de ceva. Si atunci, timpul se da inapoi. Este singura zona unde timpul este reversibil: in Biserica. In spatiul fizic si in spatiul nostru uman, timpul este ireversibil, sageata are directie inainte.

Numai in timpul liturgic este inapoi. Este ca in spatiul microfizic cuantic, ca un film care se deruleaza inapoi. Cand intri la Liturghie, timpul filmului vietii tale se da inapoi pana la Hristos si pleci din nou la viata cu El. Si lucrul acesta il simte ultimul taran roman, ultima baba, fara sa judecam la nivel conceptual. Ea simte Camasa lui Hristos, ea se leaga cu mosii si stramosii.

Prin Biserica te doare ca Stefan cel Mare a fost infrant de turci, sau Mihai Viteazul, rememorezi momentul infrangerii, istoria este adunata acum si aici si retraita: pleci cu ea. Nu devine un act de rememorare pasiva, este un act de anamneza care te pune pe pozitii.

Astfel, teatrul are si cuvantul – eu am folosit tacerea, care nu este mutenie, este limbaj divin, limba vremii ce va sa vina; tacerea este o asceza. Cuvantul este alienat si alienant. Astazi este la fel: nu mai avem capacitatea sa comunicam de la roman la roman pentru ca majoritatea dintre noi foloseste romana europeana. Multi din cei care lucreaza au devenit „clone”.

Am fost acum cateva zile la un studiou de televiziune si aveam un „robotel” langa mine si nu puteam sa-i spun ca este robotel, ca il jigneam. In timp ce vorbeam, am accesat incet-incet copilul din el, la sensibilitate si am vazut ca a inceput sa pauzeze cuvintele. Miracolul cel mai tare este ca atunci cand s-a introdus robotul in telefonele noastre, prin 1975, ridicai telefonul si formai un numar si auzeai: este ora 2,15 minute si 30 de secunde, iar tatal meu care era de conditie veche, era de o anumita varsta si civilizatie zicea: „multumesc, duduita, sarut-mainile, sunteti foarte draguta, nu mai trebuie sa repetati! Nu va obositi!”. Era efortul increstinarii unei masini.

Sigur ca masina este necesara, dar el ramasese din plamada aceea, era un Don Quijote. Culmea e ca cine il auzea, nu inregistra robotul, ci efortul lui de a umaniza masina. Acest lucru nu pot sa-l uit.

Cand ma cheama cineva de la televiziune care vorbeste automat, eu intreb atat: „Iertati-ma, sunteti viu sau sunteti pe robot automat?”. Mi-a spus cineva ca e de la BBC; i-am spus ca atunci cand imi spune ca e de la BBC, parca culege graunte in curte. „Stati mai usor ca eu nu va inteleg, in primul rand sunteti din plastic!” Lucrul acesta este de Pateric.

Sfintii sparg pojghita aceasta. Ma duc la Parintele Arsenie Papacioc si ii zic: „Parinte, cred ca e cazul sa facem o societate civila!”. Si el imi spune: „De ce imi vorbesti in limbi straine?”. Nu este exceptional?! A zis: „Nu trebuie sa faci nimic din ce ai zis! Trebuie sa refaci legatura cu cerul!” Si-atunci vedem ca trebuie un alt sistem de referinta. Actul acesta transcende.

Pe mine nu ma intereseaza pozitia poetica, pe mine ma intereseaza martiriul crestin. Au iesit niste flori uriase de pe acest mal, Romania. De aceea, zic ca noi putem da la export sfinti in America, Franta. Nu-i vindem, pentru ca sfintii n-au pret. Ii daruim ca sa mai sfinteasca locurile de acolo.

Reporter: „Cunoasterea umfla, iar iubirea zideste”, spune Lactantiu. Cum vedeti arta fara Dumnezeu?

Dan Puric: Umflata. A zis-o atat de bine, ca eu nu pot altceva, decat sa subscriu. Filosofii greci au fost atat de destepti. Cunoasterea aceasta umflata a creat crime, orori si creeaza in continuare. Acestia au trufie, sunt stapani pe ei insisi, ca noi nu avem nimic de spus. Ei au solutia, sunt infailibili.

Cunoasterea seaca face pe om infailibil, adica stupid. Credinta smereste. Este ca si cum eu as intra pe scena fara fiorul intalnirii, as intra in virtutea unei profesii. Beligan are si la 89 de ani fiorul intalnirii. Asta inseamna si bunul-simt crestin pe care ti-L plaseaza Dumnezeu acolo prin mama. Asta ar trebui data la Bruxelles: Lactantiu.

Unii au obezitate de cunoastere. De aceea nu se mai vede nici poporul sarb, nici poporul roman, nu se mai vede nimic. Astfel s-a petrecut si cu Africa, iar acum au aparut cu afro-americanii. Cand am fost in Australia i-am intrebat ce au de gand sa faca cu populatia aborigena si mi-au zis ca de ce folosesc acest cuvant cu sens de primitivism; in corectitudinea politica, noi trebuie sa-i privim ca pe frati. Mi-era greu sa-i spun ca pana in 1975 nu ii tratau ca pe oameni, impuscandu-i. Ce era sa mai zic? Am tacut, ca tacerea-i sfanta. Daca i-as fi spus, el nu stia nici de unde vine. E o lume rasturnata.

Dupa ce mi-a tinut teoria, am iesit pe strada si in fata Parlamentului era o casuta construita din carton, facuta de aborigeni (care nu se lasau nici macar fotografiati, pentru ca aveau credinta ca le iese sufletul). Daca sunteti ca fratii, de ce puneti acesti oameni in rezervatii? Ei sunt cu administratia de bloc, eu sunt cu Dumnezeu. Si-atunci le dau lectia inapoi si le zic: extemporalul il scrieti voi, nu eu.

Pozitia aceea smerita a lui Mircea cel Batran in fata fiarei numita Baiazid este a incercarii de imblanzire. Nu s-a putut. Dar l-a avertizat: „Nu ti-as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti!”. Este un punct-cheie pentru rabdarea si indurarea crestina.

Pe langa smerenie, milostenie mai este si furia sfanta. Ea pleaca de la nenegocierea Mantuitorului cu cei ce vindeau in templu si care vand si acum. Nu le-a zis: „puteti vinde la un pret mai mic!”. A pus mana pe bici si i-a dat afara, furios fiind.

Zicea Sfantul Apostol Pavel: „Manie-te, dar nu pacatui!”. Crestinul se poate mania, dar nu trebuie sa pacatuiasca. Ati mai vazut un asemenea paradox? Altul este manios si uraste; crestinul are dreptul la aceasta revolta: „Manie-te, dar nu pacatui!”. Nu o sa gasiti niciodata, in nici o religie, asemenea adevar fantastic, asemenea ruptura in care adevarul tasneste printr-un act paradoxal.

Reporter: Maturati poteca spre Biserica – este un crez al dumneavoastra. S-a mai intamplat sa mai bata vreodata vantul si sa aduca resturile inapoi?

Dan Puric: Tot timpul. Aici e ca la soselele germane: trebuie sa le intretii. Traim intr-o lume care se ocupa cu murdarirea, nu cu curatenia. Trebuie sa-mi exprim recunostinta fata de Preasfintitul Damaschin, pentru ca mi-a dat aceasta ocazie sa matur pana in treptele bisericii. Un lucru concret. Eu am declarat-o, Dumnezeu a vazut-o si a facut-o.

Ieri s-a facut la Slobozia. Da, ea (poteca – n.rep.) se intineaza tot timpul, dar acest lucru nu inseamna ca omul trebuie sa cedeze. Intr-un fel, este starea de veghe. Trezvia duhovniceasca isi gaseste in gandirea romaneasca, metaforic, in Praslea cel voinic si merele de aur (taranul roman stie ca atunci cand trebuie sa pazesii ceva, trebuie sa fii permanent treaz), analogia cu tepusele acelea de sub barba.

Trebuie ca omul sa fie peste fire; este o asceza total crestina. Pune tepusa sub barba; este un lucru important pentru poporul roman si pentru om, in general. Altfel, omul nu poate sta treaz. Ceilalti, bazati pe ei, au adormit. Sunt anumite structuri in gandirea arhetipala romaneasca ce denunta o fiziologie a crestinismului. Exista o stransa sudura. Noi nu suntem convertiti, noi suntem luminati.

Convertitul are zbucium, se intoarce; n-ati vazut ce se intampla in Occident? El tot la linia pagana vrea. Simion Mehedinti a surprins perfect ca peste aceasta nemurire planeaza ingerul lui Dumnezeu. Erau simpli pastori (romanii n.ed.) care au zis: asta o asteptam de mult timp. Era acel ceva care ne lipsea, dar noi pregatisem aeroportul pentru el. Toata starea si manifestarea noastra marturisesc acest lucru.

Reporter: Intr-o reala saracie de modele, tinerii va asculta si va privesc cu entuziasm. Ce calitati credeti ca trebuie sa aiba un model?

Dan Puric: In primul rand, sa nu se considere model, sa se considere ceva viu, sa se considere ceva marturisitor. Modelul poate deveni abstract; daca tanarul te considera model, este altceva. Eu ma consider un om care are enorm de lucru si de reparat in propriul suflet. Sunt in drum; niciodata nu m-ara dat rotund. Ma trezesc cu spaima sa nu ma lase Dumnezeu; e cumplit sa le lase Dumnezeu. Il rog pe Dumnezeu sa nu ma lase in lume; e ca si cum ai fi intr-un orfelinat. Ce-ar fi ca eu sa fiu al lumii? Imi aduc aminte, cand eram mai tanar, de cate ori l-am tradat pe Dumnezeu, crezand in Occident, crezand intr-un soi de bunastare materiala. Il plasam in alta parte.

Toate izbanzile mele artistico-socialee erau de fapt indreptari spre cale. Toate realizarile, elanul sunt opera lui Dumnezeu. Abia acum imi dau seama cat de mult m-a iubit. As fi fost lipsit de toate. Daca ma lasa in lume, intr-un firesc al lucrurilor, fara aceasta lupta, eram pe raul acesta namolos.

Taindu-mi voile mele, dorintele mele, visele mele, mi-am creat un alt vis, mi-am facut o alta cale. Si lucrul acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. La inceput, te revolti. Abia mai tarziu intelege omul. Pana si limbajul meu s-a nascut dintr-o disperare.

Poate as fi vrut sa fiu un actor obisnuit. Dumnezeu mi-a refuzat total acest lucru cu o tenacitate minunata. Mi-a dat calea aspra a ascezei. In clipa in care am aflat acesat lucru, I-am multumit. De aceea, il rog pe Dumnezeu sa nu ma lase in lume. Lume este o cadere. Lumea alearga. Crestinul o ia in raspar cu lumea. Nu ca ar fi cel care se opune gratuit; toti crestinii au mers invers decat lumea.

Sfantul Stefan se afla sub pietrele aruncate ale necredinciosilor. Totul s-a transformat intr-un peisaj, el vedea pe Dumnezeu. Acei bolovani n-au incetat sa cada. Sunt bolovanii unei omeniri care si acum se arunca?

Se poate spune ca Biserica Ortodoxa Romana are conditia Sfantului Stefan, primul martir. Bolovanii lumii sunt pe ea, chiar si bolovanii celor din tara. Sfantul Stefan s-a uitat in sus printre bolovani si L-a vazut pe Dumnezeu, in mod concret. N-a ramas inghetat.

Sfintii lucreaza in continuare. Daca n-ar fi lucrat sfintii, noi eram un popor disparut din istorie. Oricare alt popor, fara sfinti, era disparut din istorie. Taria poporului (zicea Petre Tutea ca „o caruta de tarani a tinut in sah imperii”) este data numai prin forta crestina.

Un crestinism asumat, puternic, la fel ca al lui Stefan cel Mare, care a ridicat biserici si unde era infrant. El punea pe soldati sa posteasca si le poruncea sa nu socoteasca victoria meritul lui, ci mila bunului Dumnezeu. Acelasi crestinism a fost asumai la talie universala de Sfantul Constantin Brancoveanu.

Care tara se poate arata in fata lui Dumnezeu cu asa ceva? Este o nestemata, o poarta deschisa spre rai a intregului popor roman. Sunt lucruri clare, de la soldatii morti pe front, la cei ce au murit in inchisorile comuniste. Istoria este „evenimentiala”; crestinismul transcende istoria. Sare si o aduce aici.

Reporter: Ce sfat dati tinerilor?

Dan Puric: Aceste lucruri ma blocheaza pentru ca tinerii de astazi nu trebuie sa fie loviti; ei sunt foarte confiscati. Le spun doar atat: celor care nu cred in Dumnezeu, sa aiba incredere, fiindca Dumnezeu nu o sa-i lase; celor care cred, nu le zic nimic, caci Domnul Hristos spune ca nu a venit pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Ei nu sunt pacatosi, ci impacatositi de altii. Sa creada in Dumnezeu, pentru ca nu o sa-i lase. Deocamdata sa ramana asa, nu-i forteaza nimeni. Sa nu uite ca Dumnezeu nu-i va lasa.

Reporter: Va multumesc!

Interviu realizat de preot Ovidiu Dinca

Baraganul Ortodox

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Predici şi alocuţiuni ortodoxe memorabile

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Învierea duhovnicească [predică; 30: 25 minute] / Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Interviul 1[ 26: 12 minute]; Interviul al 2-lea [ 24:01 minute]/ Ierom. Iustin Pârvu, Sfătuiri duhovniceşti [ 50: 14 minute] / Actorul Dan Puric, Cine suntem [ 53:38 minute]; Parabola vulturului [ video, 1: 49 minute]

Pr. Dorin.

Dan Puric vorbind despre frumuseţea omului

O conferinţă în două părţi: prima parte [ 78:39 minute] şi a doua parte [ 95:31 minute]

Pr. Dorin.