Etichetă: Daniela Sontica

„Jurnalul Naţional” despre cei trei sfinţi care vor fi canonizaţi mâine, 26 octombrie 2008

Leave a comment

Momentele sărbătoreşti închinate celor doi sfinţi Dimitrie care bucură credincioşii în aceste zile sunt întregite de canonizarea a trei sfinţi români: Domnito­rul Neagoe Basarab, Iachint de Vicina şi Dionisie Exiguu.

Proclamarea solemnă a celor trei sfinţi se va face la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, după Liturghia ce va fi săvârşită mâine, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimtrie. Care au fost motivele pentru care Domnitorul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, va fi trecut în rândul sfinţilor? „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?

Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele bi­serici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”, pare a răspunde de peste vremuri cronicarul Gavriil Protul în „Viaţa Sfântului Nifon”.

UCENICUL LUI MACARIE


Preasfinţitul Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, cel care a propus canonizarea domnitorului cărturar şi isihast, a scris câteva rânduri foarte frumoase despre acesta. Cităm: „Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări”, scrie ierar­hul.

Neagoe Basarab a fost mai întâi mare ban la curtea lui Radu Vodă, ocupându-se de relaţiile externe. Tânărul Neagoe deprinsese vorbirea multor limbi străine în şcoala de la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea, unde l-a avut drept dascăl pe marele cărturar Macarie monahul. Când Nifon, Patriarhul Constantinopolului, a fost alungat de la curte de Radu Vodă, Neagoe l-a luat sub ocrotire, devenindu-i şi ucenic şi învăţăcel. „Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”, scrie Gavriil Protul în cronica sa.

DARNICUL DOMN


Neagoe a rămas în istorie ca unul dintre cei mai darnici şi mai mari ctitori de biserici. Dragostea sa faţă de aşezămintele sfinte se vede în ctitoriile rămase până azi: neasemănata Mănăstire a Argeşului, cu turlele răsucite spre cer, isprăvirea de zidit a Mănăstirii Dealu, daniile bogate către Mănăstirile Cutlumuş, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron, Hilandar şi Marea Lavră din Muntele Athos.

Mila lui s-a mai îndreptat spre Meteore, aşezămintele din Muntele Sinai, Ierusalim şi Ascalon. N-a uitat nici de cele de acasă: Tismana, pe care a îm­bră­cat-o în plumb, a renovat Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov, Snagov. Prietenia cu călugărul tipograf Macarie de la Bistriţa a făcut ca Neagoe să participe la tipărirea primelor cărţi de la noi: Liturghierul în 1508, Octoihul în 1510 şi Tetraevanghelul în 1512.

Au fost primele cărţi de cult tipărite pe pământ româ­nesc. Evlavia tânărului Neagoe trebuie să fi crescut şi mai mult după aceste fapte care îi arată credinţa puternică. Viaţa şi domnia sa se suprapun cu începutul epo­cii isihaste din mănăstirile româneşti. Şi-a pus amprenta şi asupra lui emulaţia care-i cuprinsese pe monahii vremii şi pe care el îi cerceta.

„Umblând prin lumea din Răsărit şi Apus, cercetând bibliotecile de pe acolo, adunând ca albina mierea din floarea ştiinţelor, având bucuria de la Domnul Dumnezeu de a întâlni pe Ma­carie, tipograful, cu care a lucrat la tipărirea sfintelor cărţi şi apoi mitropolit, pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit şi de la care a învăţat; pe Maxim Brancovici, învăţatul mitropolit sârb, unchiul soţiei sale, Miliţa, grăitu-s-a de Duhul Sfânt, să scrie «învăţăturile» după care să trăiască Ţara Românească şi să domnească urmaşul în domnie, fiul său, Teodosie”, scria Episcopul Calinic.

Multe dintre sfaturile primite de la patriarhul ajuns sfânt avea să le transpună Neagoe în „învăţăturile către fiul său Teodosie”. Scriere care cuprinde preţioase îndemnuri duhovniceşti, dar şi de cârmuire şi administrare a ţării, testamentul lui Neagoe Basarab a fost considerat de marii învăţaţi din toate veacurile de după el o capodoperă, precum şi primul tratat de teologie românească. Episcopul Arge­şului şi Muscelului, PS Calinic Argatu, consideră că „învăţăturile lui Neagoe..” ar trebui să stea alături de Biblie şi de Cartea de rugăciuni la căpătâiul nostru.

Iachint de Vicina

Sfântul Ierarh de Vicina a fost primul păstor al Bisericii din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod. Fostul Mitropolit al Vicinei, din 1359, a venit la Curtea de Argeş, la cererea lui Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, fiind şi sfetnicul apropiat al marelui domn.

Ca păstor şi părinte sufletesc al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Mitropolitul Iachint a hirotonit preoţi în toate satele, a zidit biserici în cetăţi şi sate, a întemeiat noi mănăstiri şi schituri, a întărit legătura cu Patriarhia de la Constantinopol.

Ajutat de Vladislav I (1364-1377), a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul al IV-lea, prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. Iachint este cel care l-a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos.

Dionisie cel Mic


Dionisie cel Mic sau Exiguu s-a născut în jurul anului 470. El însuşi spune unde s-a născut: „Scythia îngrozitoare prin frig şi prin barbari, dar care totdeauna a ridicat oameni plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea ţinutei lor”. Se crede că şi-a primit educaţia ortodoxă într-o mănăs­tire din Scytia Minor (Dobrogea de azi), după mărturisirea sa din prefaţa pe care a scris-o unei cărţi duhovniceşti.

În jurul anului 500, Dionisie se afla la Roma, unde a dus o viaţă duhovnicească deose­bită şi unde a şi murit destul de devreme. „Teolog, interpret şi critic, monahul Dionisie este cel care a calculat şi fixat cronologia erei creştine, care cu mici modificări este valabilă până astăzi”, se spune în „Viaţa Sfântului Dionise”.

Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic şi „călugării sciţi” – reprezentanţi ai mo­nahismului dobrogean – atestă existenţa monahismului pe aceste meleaguri româneşti, se mai spune în „Viaţa” sa.

Resfinţire

Mâine va fi resfinţită Catedrala Patriarhală, slujbă care se impune în urma lucrărilor ample de consolidare, restaurare a picturii murale, de aplicare a frescelor exterioare pe faţadă. Au fost placate cu piatră treptele, contratreptele şi platoul de la intrarea în biserică. În altar s-a făcut pardoseală cu marmură.

Au mai fost restaurate elementele decorative din piatră: brâul median, bulbii de piatră, capitelurile stâlpilor pridvorului, ancadramentul uşii de intrare, stâlpii din pronaos cu coloane şi capiteluri. S-a reabilitat clopotniţa, de unde se vor auzi pentru prima dată noile clopote aduse de la Innsbruck.

S-au mai restaurat catapeteasma şi mobilierul ornamental din lemn, au fost recondiţionate candelele şi candelabrul mare din argint, vitraliile, au fost montate ferestre noi şi aparate de aer condiţionat, s-au refăcut instalaţiile termice, electrice, de sonorizare.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Poezia vieţii în viaţa maestrului Grigore Vieru

Leave a comment

Spunea undeva că unii visau să ajungă în Cosmos, iar el visa să treacă Prutul. Prima dată l-a trecut în 1973. Acum, poetul Grigore Vieru aproape face naveta între Bucureşti şi Chişinău. Zilele trecute a poposit şi la Jurnalul Naţional. La plecarea sa, drumul s-a luminat a poezie.

Ne aflam pe ultima sută de metri şi în loc de nervi aveam nişte elastice bine întinse. Lucram la ediţia cu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Deodată intră pe uşă Grigore Vieru cu aeru-i inconfundabil. Ne înmânează un articol în care îi evocă pe cei doi artişti care i-au cântat răscolitorul imn „Eminescu”.

Luăm colile scrise de mâna lui în timp ce, culmea!, se scuză că poate articolul nu e ce aşteptam noi, că la presă „nu se pricepe aşa bine” ca noi!… Ca prin farmec, atmosfera se relaxează pe fondul vocii poetului. Ne luminăm sub privirea lui de un albastru închis, potolit. Părul îi este tot aşa rar, cum îl ştim de la televizor şi din fotografii, cărunt, aproape de umeri, poetic şi voievodal. În piept ascunde cinci bypass-uri, dar tot inimos rămâne şi, contrar indicaţiilor medicale, suferă: într-un ziar din Chişinău a fost numit „terorist”. Persistă în binecunoscuta lui teroare de a iubi românitatea.

ZVON DE CLOPOTE. I-am ascultat cu aviditate amintirile unei copilării în care adevărurile despre neam şi Dumnezeu au lipsit cu desăvârşire. „Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii.

Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal, la Miorcani, unde şi-a petrecut marele poet Ion Pillat copilăria, pe malul drept al Prutului biserica funcţiona. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!”

ACELAŞI NEAM. Când era copil, Grigore, fiul lui Pavel şi al Eudochiei Vieru, dorea să fie erou, ca Pavel Moruzov. La şcoală erau îndemnaţi să fie vigilenţi cu spionii de pe malul stâng al Prutului, că ar putea oricând să invadeze Republica Moldova. Grigore Vieru ne mai povesteşte şi despre „generaţia schilodită” de regimul stalinist, despre cât de târziu a aflat că dincolo şi dincoace de Prut sunt oamenii aceluiaşi neam.

„Eu din clasa I până la liceu, chiar la facultate, o parte din ea, ştiam că vorbesc limba moldovenească şi aici în România se vorbeşte altă limbă, româna. Aşa ni se spunea, că suntem altă seminţie. Eu credeam ce îmi spunea învăţătorul acela. Eram nevoiaşi şi aveam o căpriţă care dădea lapte, ne mai ţinea ea, şi, mic fiind, o duceam să pască iarbă pe la malul Prutului, unde crescuse verdeaţă, erau sălcii mari.

Nouă, copiilor, ne dădeau drumul până la sârma ghimpată. Şi dincolo de Prut arau cu caii, că nu erau tractoare pe atunci. Probabil că mai azvârlea câte un cal din copită şi câte un om striga la cal: «Ho, nebunule!». Eu mă frământam în mintea mea: «Ce o fi? Eu ştiu că asta e altă limbă, dar şi la mine în sat tot „Ho, nebunule!” se spune la cal». Încerca mintea mea de copil să desluşească, vă daţi seama…

Până la moartea lui Stalin, satele noastre, mai ales cele de pe malul Prutului, erau pline de rude. Într-un sat o soră, dincolo s-a refugiat, şi bine a făcut, fratele; părinţii la mine în sat, iar copiii dincolo. Nu ştiam nimic despre ei până la moartea lui Stalin, pentru că nici pasărea nu cuteza să treacă Prutul. Fusese război, apoi doi ani de foamete groaznică în ’46-’47. Trăiesc, nu trăiesc? Nu ştiam nimic despre ei, nici ei despre noi. Dar geniul femeii a găsit un mijloc de comunicare.

Ţin minte că eu, ca oricare copil de ţăran, de pe la 6 anişori eram cu părinţii la prăşit, la secerat, ne luau la muncile câmpului. Eram cu grănicerul rus lângă noi, care nu ştia limba noastră. Stătea cu arma lângă noi, care seceram sau prăşeam. Atâta frică intrase în noi că nu îndrăzneam nici să ridicăm capul să ne uităm pe malul Prutului. Prăşeau femeile, săracele, că mai mult ele prăşeau, cu capul în jos. Şi ce făceau ele? Cântau.

Melodii populare, dar înlocuiau versurile şi aşa transmiteau mesaje dincolo, îşi povesteau viaţa. Dincolo, pe malul celălalt erau şi ei la muncile câmpului şi se prezentau în cântec. Maică-mea spunea: «Eu sunt Doichiţa lui Pavel Vieru, fratele meu e în viaţă». Cântau şi ei, le răspundeau tot aşa. Astăzi, oamenilor nu le vine să creadă când află astfel de lucruri. Comunele acestea de pe malul Prutului erau supuse unui regim mai aparte faţă de celelalte. La noi veneau zilnic la şcoală, la club, ne adunau în casele noastre, veneau cei de la raion şi eram pionieri de acum, şi ne spuneau: «Să fiţi vigilenţi, că în orice moment partea dreaptă a Prutului poate să trimită câţiva spioni să invadeze».

Eram îndoctrinaţi bine. Voiam să devenim eroi precum Pavel Moruzov, care îşi trădase părinţii. Voiam să fiu, vezi bine!, erou şi eu. Aveam un ochean. Când au dus armatele pe la noi prin sat, Operaţia Iaşi, erau localizaţi soldaţii pe la casele oamenilor, iar la noi era bucătărie ofiţerească, maică-mea, fiind văduvă de război, era mai de încredere pentru ei. Un ofiţer avea un ochean cu o lentilă spartă, eram mic şi mi-a dat mie ocheanul cela. Pitit între sălcii, priveam spre Miorcani şi stăteam ore întregi să aştept spionul să apară.

Prin anii ’80 se mai îmblânziseră lucrurile, era Gorbaciov la putere, au început să treacă Prutul nişte mari «spioni»: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaş, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Adrian Păunescu, Marin Sorescu. Doar spioni din ăştia pe care lumea îi primea cu lacrimi în ochi.”

„La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote!”
Grigore Vieru

„Am fost la Curtea de Argeş, dar mai mult de două săptămâni nu am putut sta. Firea mea nu m-a lăsat. Sunt legat de lume şi lumea e legată de mine”
Grigore Vieru

„În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie”
Grigore Vieru

CREDINŢĂ. Există multe versuri memorabile în opera lui Grigore Vieru, dar parcă nimic mai tulburător decât: „Doamne, Cel din slăvile creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit?/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit”. E mare îndrăzneală în ele pentru un om credincios. Şi Grigore Vieru este. „Pentru timpurile acelea, da, erau îndrăzneţe versurile acestea. Am avut un prieten în copilărie, cel mai bun, era băiat de mare gospodar şi l-au dus în Siberia.

Familia lui era foarte cumsecade, nu erau chiaburi, cum se spunea, erau oameni mai pricepuţi în gospodărie ca alţii. Ei ne ajutau mult, că maică-mea era singură după război, tata murise, eram nevoiaşi, nu aveam plug, nu aveam cal. Ne arau pământul. I-ajutam şi noi la muncile câmpului. Într-o noapte, că eram vecini, ne-am trezit în ţipetele lor, au venit ca hoţii, că asta erau, hoţi, şi, când am văzut cum l-au aruncat în maşină ca pe un obiect, aşa, m-a marcat pentru toată viaţa. Strigătul acela, plânsul lui sfâşietor, eram mic, nici ei nu prea înţelegeau de ce se întâmplă asta, cu atât mai puţin eu. Mereu am spus că este un mare neadevăr şi o crimă ce s-a făcut atunci. În mod programat au vrut să ne extermine ca etnie.

Aici au fost puţine biserici demolate, dar la noi au fost rase de pe faţa pământului sau transformate în depozite. Mănăstirile, nu o să credeţi: una era spital de boli venerice, alta, spital de tuberculoşi, alta, puşcărie pentru minori, ca o sfidare.”


„Prin anii ’80 se mai îmblânziseră lucrurile, era Gorbaciov la putere, au început să treacă Prutul nişte mari «spioni»: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaş, Mirabela Dauer, Adrian Păunescu”

„Nu ştiam nimic despre rudele din satele de dincolo până la moartea lui Stalin, pentru că nici pasărea nu cuteza să treacă Prutul. Fusese război, apoi doi ani de foamete groaznică, în ’46-’47. Trăiesc, nu trăiesc?”

„Mă sperie credinţa lor că aş putea să-i ajut, iar eu nu pot. Nu le pot lua apărarea decât în cântec, în poezie. Ei, săracii, au şi probleme materiale”

„Mereu am spus că este un mare neadevăr şi o crimă ce s-a făcut atunci. În mod programat au vrut să ne extermine ca etnie. Aici au fost puţine biserici demolate, dar la noi au fost rase de pe faţa pământului sau transformate în depozite. Mănăstirile, nu o să credeţi: una era spital de boli venerice, alta, spital de tuberculoşi, alta, puşcărie pentru minori, ca o sfidare.”
Grigore Vieru

UN POEM. Abia când a devenit student şi-a dat seama de românitatea lui. Iar când i-a picat în mână publicistica lui Eminescu a înţeles tot ce i s-a ascuns până atunci. De altfel, acest volum îl consideră „manualul meu fundamental de istorie”. Grigore Vieru, cel cunoscut nouă mai mult pentru celebrele poeme patriotice, a debutat cu versuri pentru copii. Este coautorul unui Abecedar foarte apreciat şi al unor cărticele „obligatorii” în grădiniţele de copii. Primele rânduri în grafie latină apărute în Basarabia au fost ale lui Vieru, în 1988, în revista Literatura şi Arta.

Spunea undeva că unii visau să ajungă în Cosmos, iar el a visat toată copilăria să treacă Prutul. Prima dată l-a trecut în 1973. Acum, aproape face naveta între Bucureşti şi Chişinău. Dar, când stă mai mult aici, cei de acasă îl ceartă, că îi duc dorul. „Sunt supăraţi cei de acolo, ia uite, ne-a răscolit pe noi, şi lui i-e bine la Bucureşti… Ca nişte copii.” Îl invită românii peste tot, şi în Germania, şi în SUA. I-au propus unii să rămână definitiv în America. Ce să facă el acolo?

Că îl înjură cei de la Chişinău în reviste antiromâne? N-au decât. Îi pare rău că nu poate ajuta oamenii sărmani. „Mă sperie credinţa lor că aş putea să-i ajut, iar eu nu pot. Nu le pot lua apărarea decât în cântec, în poezie. Ei, săracii, au şi probleme materiale.”

Ne despărţim de poetul basarabean cu părere de rău. Se miră că am fost aşa prietenoşi cu domnia sa, noi ne mirăm că se miră. În urma lui, drumul se luminează a poezie.

Cf. sursa.

Pr. Dorin