Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [30]

În Icosul al XII-lea, Sfântul Calinic este numit „trandafir al noului Ierusalim”, „trează îmbătare din picătura altarului/ pusă pe suflet ca pe fundul cleștarului/ că așa te-ai limpezit cu toate bucuriile darului” și „a privirii aghiasmă binecuvântată”, pentru a se pune în lumină curăția și sfințenia sa.

Sufletul său era precum cleștarul (cristalul) de curat, iar privirea ochilor săi ca aghiasma binecuvântată – o metaforă pe care n-am mai întâlnit-o în alte acatiste sau rugăciuni: dacă Mântuitorul ne-a spus că luminătorul trupului este ochiul (Lc. 11, 34), deci privirea omului sfânt, în concepția Fericitului Daniil, este ca apa cea pură, limpede, sfântă, dulce (blândă), izvorând binecuvântare.

Sfântul Calinic a arătat „tărie în duh, mai tare ca tăria de stei” și „foame de sfințenie, flămândă stăruință,/ [pentru] că ai aflat în înfrângerea inimii/ pâinea cea spre ființă”, hrănindu-se cu smerenia mai mult decât cu pâinea.

În Condacul al XIII-lea este cerută mijlocirea Sfântului Calinic – „Avvă cu nume puternic la rugăciune” – ca „să ne izbăvim/ de patimi, de neliniști și de tot felul de ispitiri,/ ca să biruim pe drumul dumnezeieștii înnoiri”, al înnoirii duhovnicești, care se produce dacă renaștem prin pocăință și devenim oameni noi.

Fericitul Daniil a tins spre formularea unui limbaj cât mai simbolic, metaforele poetice fiind pentru el asemenea unor cufere ferecate în care sunt ascunse virtuțile sfințeniei. Acestea, întrecând lucrurile pământești, trebuie exprimate corespunzător, în opinia sa, în imagini și simboluri care să sugereze marile taine duhovnicești, să indice faptul că este vorba, aici, de experiențe mai presus de minte și de cotidianitate.

El nu a căutat să metaforizeze abuziv, așa cum fac mulți în zilele noastre, ci să scrie poetic ca formă de ofrandă personală de laudă, ca cei din vechime, entuziasmat fiind de măreția virtuților și a darurilor cu care s-au împodobit Sfinții lui Dumnezeu.

De asemenea, acatistele sunt pline de formulări specifice scrierilor isihaste și de referiri la „sfințita rugăciune curată”. De aceea, sunt ceva mai greu de înțeles de către creștinii obișnuiți, care nu au citit Teologie și mai ales pe Sfinții Părinți isihaști.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [29]

Tot în Icosul al X-lea, Sfântul Calinic este numit „nimbul cel luminător/ al unei îndumnezeite frunți /…/ vistierie a harului deschis/ și cules din slovele toate”, „dezlegător de bătrân manuscris/ râvnitor al luminii neînserate”, „cărturărie ctitorită/ în pajiștile Frăsineilor cu otavă”. Pentru că râvna învățăturii și dragostea pentru cărturărie se poate manifesta oriunde, cu atât mai mult în Mănăstirile care adăpostesc manuscrise și cărți vechi, dumnezeiești, și care odinioară erau centre de învățătură și cultură, atâta timp cât existau oameni iubitori de a citi și a se instrui.

Cărțile nu erau considerate slavă deșartă sau învățătură vană, ci din bătrânele manuscrise și „din slovele toate” se ajungea la „lumina neînserată”, erau, adică, îndreptare sigure spre viața duhovnicească, sfântă. Iar Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Calinic „rudenia Maicii Domnului/ curata Împărăteasă a treziii”, a treziei duhovnicești, și „statornic biruitor al somnului/ din scaunul de lemn al chiliei”. Adică Sfântul îmbina asceza mentală (studiul asiduu al cărților împletit cu rugăciunea neîncetată) cu practica ascezei fizice (osteneala trupului). Căci „tu Sfinte cu înfometare ai iubit/ toate testamentele Părinților, toate bucoavnele sfinte” (Condacul al X-lea).

Condacul al XI-lea amintește de o minune a Sfântului Calinic, care a dezlegat trupul neputrezit și împietrit de mulți ani al unui mort, care s-a transformat, pe loc, în „țărână cu oase albe amestecată”. Iar autorul Acatistului se roagă ca, asemenea, și el să fie dezlegat, prin rugăciunea Sfântului, de împietrirea sufletului.

Sfântul Calinic este povățuitor spre „înstrăinarea morții duhovnicești” – adică înstrăinarea de patimi și de păcate prin moartea duhovnicească față de această lume și de poftele ei – și îndrumător „la o viețuire [începând încă] de a[i]ci a tuturor treptelor cerești” (Icosul al XI-lea). El este considerat un „propovăduitor neobosit/ cu rouă profetică-n cuvânt”, fiind „văzător adânc/ în suflete și în vreme” și „minunată arhimandrie/ cu arzătoare voroavă”, având, adică, cuvântul predicării plin de foc dumnezeiesc.

Condacul al XII-lea creionează un portret al omului sfânt (care e și Arhiereu) astfel:-

Viața omului dumnezeiesc se cunoaște
nu numai din măreția de minuni și de moaște,
ci [mai mult] din cuviința cea întreagă a gândirii,
din curăția neumbrită a trăirii.

Nu e de seamă întrucât diavolii ți s-au supus,
ci cum în inima ta L-ai purtat pe Iisus,
[cum ai purtat] dragostea lui Dumnezeu, care ne luminează
și mai presus de toate darurile așează
[pe cel care o are].

Iată în ceea ce, Sfinte Avvă, destoinic te-ai arătat,
al slujirilor depline împodobit bărbat.
De aceea și noi, cu glasuri lăudătoare,
strigăm din clocotul inimii noastre în sărbătoare: Aliluia!

Omul duhovnicesc cu adevărat caută și vede sfințenia nu atât în darul facerii de minuni, care îi uluiesc pe cei puțini credincioși, cât mai ales în dreapta credință și dreapta cugetare a Sfântului, în curăția și nevinovăția vieții lui, în comparație cu perfidia lumii acesteia perverse: semne ale iubirii lui adevărate pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [28]

Și dacă Icosul al VIII-lea era alcătuit din catrene, Icosul al IX-lea este compus din terține, variație ce reprezintă o noutate interesantă în structura unui acatist:

Bucură-te, nevoitor neîncetat
care te-ai închinat și ai lucrat
după predania numelui minunat!

Bucură-te, Filocalie trăită,
cu măiestria numelui moștenită,
dintru măreața sfințenie aghiorită!

Bucură-te, cântărețule din lăută,
în zicerea numelui neîncăpută,
prea muzicala rugăciune tăcută!

Bucură-te, murmur de alint
al numelui celui de har gângurit,
ca o porumbiță cu aripi de argint!

Bucură-te, avânt al descătușării,
cu numele în stăruința repetării,
ca o mare litanie a îmbrățișării!

Bucură-te, minte drept-slujitoare
în meșteșugita numelui chemare,
dintru rugăciunea inimii sfințitoare!

Bucură-te, adânc însetat
de îmbătarea mirului vărsat
dintru năstrapa numelui preacurat!

Bucură-te, lărgime a desfătării,
cu numele lipit răsuflării,
precum leagănul de talaz al mării!

Bucură-te, harnic deslușitor
întru suirile de lăuntric Tabor,
spre schimbarea la față a tuturor!

Bucură-te, pace săltătoare a numelui de slavă
cu adiere mângâietoare
dintru răsunătoarea sufletească dumbravă!

Bucură-te, Sfinte Părinte Calinic,
dumnezeiesc Arhiereu și Avvă!

Fericitul Daniile a zugrăvit, așadar, aici, icoana rugătorului isihast, a celui ce se roagă preponderent cu rugăciunea inimii, care cheamă în permanență numele Domnului Iisus Hristos.

În Icosul al X-lea, o altă virtute a Sfântului Ierarh Calinic este pusă în evidență: aceea de cititor asiduu al Sfintei Scripturi, cugetător adânc și tâlcuitor al ei. Prin citirea ei, zice Fericitul Daniil,

chipul cel stăpânesc al Domnului ai văzut,
și ochiul tău heruvicesc aevea L-a păscut.
Fă-ne să aflăm și noi, Sfinte, minunea aceasta a vederii
Și-n Scripturi s-aflăm Viața de sub zăvoarele tăcerii,
Ca-n valea lui Iosafat, oasele slovei să-nvieze
Și-ndreptățită, inima noastră ție să-ți psalmodieze:

Bucurăte, rob preasfânt al citaniei,
dar al seraficei înțelepciuni! [etc.]

Remarcăm imaginile poetice îndrăznețe, care pot fi caracterizate a fi, cu egală întemeiere, atât tradiționale, cât și moderne. Observăm, de asemenea, însemnătatea cu totul deosebită pe care Fericitul Daniil o acordă citirii Sfintei Scripturi, care nu e nicidecum o îndeletnicire facultativă în rândul ortodocșilor, așa cum cred unii. Dar, în același timp, autorul nostru exprimă concepția ortodoxă și atunci când spune că, fără luminarea lui Dumnezeu, cuvintele Sfintei Scripturi stau „sub zăvoarele tăcerii” și că Hristos prinde chip, cu adevărat, din Scripturi, numai în sufletul celui  care, prin lecturi, rugăciuni și asceză neîncetată, capătă „ochi heruvicesc” care paște pe pajiștea cuvintelor Domnului.

Fără harul lui Dumnezeu, chiar dacă sunt cuvinte dumnezeiești, pentru cei orbi și mândri adevăratul înțeles al Scripturilor rămâne întunecat, iar cuvintele sunt moarte, motiv pentru care și Fericitul Daniil se roagă ca, prin rugăciunea Sfântului Calinic, „ca-n valea lui Iosafat, oasele slovei să-nvieze” – o imagine foarte puternică, pentru că, prin aceasta, înțelegem că aceste cuvinte sunt cu totul uscate și risipite, fără nicio putere de viață în ele, dacă harul lui Dumnezeu nu le dăruie trupurile înțelesurilor și nu le face vii, cu adevărat, în ochii duhovnicești ai celor care citesc. Adică întruparea înțelesurilor Scripturii, învierea cuvintelor moarte scrise pe pagini reprezintă o adevărată și uluitoare minune a lui Dumnezeu și nu e deloc așa cum afirmă protestanții și neoprotestanții: oricine ia Biblia în mână și citește o înțelege, fără să aibă nevoie de tâlcuire duhovnicească.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [27]

În Condacul al VIIlea, Fericitul Daniil consideră că însăși esența monahismului este „lucrare spre Vederea cea față către față”, ceea ce mulți uită, din păcate, văzând Mănăstirea numai ca loc de retragere din vânzoleala lumii, de reculegere, de viață liturgică mai regulată și mai liniștită în comparație cu cea îngăduită de existența ca mirean. Și acestea sunt de dorit, dar nu aceasta ar trebui să constituie idealul vieții monahale, pentru că el este mult mai înalt și greu de atins.

Atât monahul, cât și Preotul, este cel „chemat la rudenia Iubirii,/ negrăita înrudire a dăruirii/ cu iubirea cea răstignită a lui Dumnezeu”.

Despre Sfântul Calinic afirmă: „Noianul blândețelor și asprimea bărbătească/ în inima ta milostivă s-au cumpănit”, fiind „cârja cea cârmuitoare cu asprimi de blândețe ce ne ocrotesc” (Icosul al VIIlea).

Metafora patristică a Soarelui-Dumnezeu care luminează înăuntru și face sufletul străveziu și strălucitor este formulată astfel de autorul nostru, în Condacul al VIII-lea: „Oglinda minții, în Domnul sprijinindu-se,/ te-ai luminat în sinea ta de necrezut,/ așa precum cleștarul în sinea sa privindu-se/ se licărește plin de soarele văzut”.

În Icosul al VIII-lea, Fericitul Daniil scoate în evidență câteva din marile virtuți ale Sfântului Calinic, între care și sărăcia, în versuri remarcabile, din care reproduc mai jos câteva strofe:

Pomenire de har prea dumnezeiască
a fost toată viața ta pământească,
un sărac al săracilor în sacos de arhiereu,
adevărată slugă a slugilor lui Dumnezeu.

Te-ai făcut nevoiașilor cârma și anghira,
râvnind pe urmele marelui Ierarh din Mira,
dăruindu-te pe tine, dăruind ce-ai avut,
prefăcând în aur ceresc aurul cel de lut.

Pentru aceasta și noi în uimită descoperire
ne bine-veselim de a ta proslăvire:

Bucură-te, săracule în duh arhieresc,
care te-ai lipsit de cele dulci și drepte
și te-ai dat iară, pentru cele înțelepte,
lut în mâna marelui Dumnezeu!

Bucură-te, slugă euharistică,
fiindcă mila preotului e Liturghia
și aprinderea laudei, pravoslavia,
frumusețea mistică!

Bucură-te, cel ce ai lovit împietrirea
ca să țâșnească bune izvoare,
apele virtuților izbăvitoare,
dar mai ales milostivirea!

Bucură-te, al durerilor sprijin neînșelat,
care, cu toate alaiurile de slăbănogi,
de orbi, de schilozi și de ologi,
ai flămânzit și însetat!

Bucură-te, dărnicia ce singură se împarte,
hrană, aur și vorbă curată,
dar mai ales fiindcă inima ți-a fost dată
palmelor sfioase și sparte!

Bucură-te, gură de mărgăritar,
care-n chenar de bună rostire
ți-ai adus pârga roadelor de gândire,
ca pe o milostenie de har!

Bucură-te, de Dumnezeu cuvântător,
care te-ai adus Gândului lin
și te-ai făcut ție însuți străin,
numai din pornirea sfântului dor! [Etc.]

Fericitul Daniil e printre foarte puținii pe care îi putem auzi spunând, în vremurile noastre, faptul că „pârga roadelor de gândire” e „o milostenie de har”.

În Condacul și Icosul al IX-lea, Sfântul Calinic este din nou lăudat pentru viețuirea sa isihastă și este invocat ca învățător al celor care doresc să deprindă rugăciunea neîncetată: „Ritor al Împărăției Cerurilor te-ai dovedit/ că pe dumnezeiasca predanie atonită ți-ai însușit./ Și meșter al trăirilor isihaste ai ajuns,/ întru știința numelui de mărire al lui Iisus./ Pe care și noi te rugăm a ne-o învăța,/ ca să binecuvântîm, Sfinte, pomenirea ta”.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [26]

În Condacul al III-lea, avem un portret inefabil, al celui care „ai trecut printre noi în sfințenie străvezie,/ ca un semn acoperit de o lumină târzie./ Dar din fântâna de adânc a sufletului tău/ Frumusețea cea nespusă a Feței lui Dumnezeu/ a covârșit în jur, ca o pace izvorâtoare,/ prin bunătatea măsurată a cuvintelor tale”.

În Icosul al III-lea, primele versuri prelucrează ecouri din Psaltire (psalmul 1, invocat de atâtea ori în compunerile religioase): „Fericit bărbatul cel prea cuvios/ dezlegat de toată urâțenia vieții/ cel ce păzește râvna urmării lui Hristos/ întru neprihana cea sfântă a Frumuseții”. Se înțelege că un asemenea bărbat preacuvios a fost și Sfântul Calinic, spre care Fericitul Daniil își îndreaptă adesea rugăciunea pentru a-l întări în nevoința isihastă: „Pentru aceea și nouă, atât de slabi în stăruință,/ fii iertător și ne ajută puterilor de pocăință”… (Condacul al III-lea).

Specifică Fericitului Daniil este stabilirea unei relații personale cu Sfântul căruia îi închină acatistul (așa cum este și firesc), mărturisindu-și condiția, motivele intime pentru care aduce ofranda de rugăciune:

Jar de aur ca fundul cuptorului
arde în mine adânca dăruire a dorului,
dorului de desăvârșire, dorului de sfințenie.

Și grabnic strig din izbucnitoarea inimii denie
prea înfricoșata bucurie de-a te fi aflat
pe tine, Sfântul nostru cu adevărat,
atât de simplu și atât de firește minunat…
(Icosul al V-lea)

Chenoza cea de suire la Înviere
lucrează în noi pe trepte de tăcere.
Și sufletul când rodnic e stăpân
are liniștea drept bunul cel mai bun.

Tu, Sfinte Calinic, cel ce ai viețuit această minune
frânge-ne și nouă din isihasta pâne,
ca de tine hrăniți cu fărâma cea vie
să cântăm Domnului din biruitoarea bucurie: Aliluia!
(Condacul al VI-lea)

Lumina e apa nețărmuririi cerești,
e însă și trupul făpturilor heruvicești.
Dar îmbrăcat și omul din aceeași stihie
va fi un înger în trup la un țărm de vecie.

Că și urzeala ta, Sfinte, din duh și din țărână,
de sub șiacul de călugăr, o ai suit ca o arvună
a biruinții noastre cea de l-al optulea veac,
sub blajinul tău chip de heruvim sărac,
către a cărui icoană, cu nimb vioriu,
toată evlavia noastră te proslăvește viu:

Bucură-te, minte care ai suit gerul piscurilor de singurătate!
Bucură-te, dor care ai băut cerul din paharele luminii prea curate! [etc.]
(Icosul al VI-lea)

Autorul acatistului, Fericitul Daniil, ni se înfățișează el însuși sub ipostaza de om al rugăciunii, care are nevoie de ocrotirea și ajutorul unui Sfânt care a înaintat recent pe aceleași trepte ale nevoinței isihaste, în viața sa de sfințenie. Talentul poetic slujește nevoia de tălmăci (pentru sine și pentru alții) scara nevoințelor, pentru a lăuda și a se ruga unei personalități însuflețite, anterior, de același ideal în viață, care a biruit ispitele lumii acesteia și a ieșit din vâltoarea ei la lumina care e „apa nețărmuririi cerești”, lumina dumnezeiască în care sunt îmbrăcați Îngerii și în care trebuie să se îmbrace și omul pentru a fi „înger în trup la un țărm de vecie”.

Rugăciunea minții e un mod de a sui Everestul duhovnicesc, în chip lăuntric, spiritual, așa cum a făcut și Sfântul Calinic, „minte care ai suit gerul piscurilor de singurătate”.

Sfântul Calinic este personificarea unui „dor care ai băut cerul din paharele luminii prea curate”: un dor pe care îl simțea și Arghezi, ilustrându-l asemănător din punct de vedere poetic: „Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire de cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină” (Psalm, în care poetul, de la primul vers, face trimitere la rugăciunea isihastă: „Ruga mea e fără cuvinte”).

Figurile de stil nu sunt simple podoabe stilistice, ci mijloace de a fotografia realități spirituale, pe care cuvintele nu le pot reda în adevărata lor înfățișare. Tocmai de aceea, fiecare epocă literară își are realitățile ei, exterioare (concrete) și interioare (lăuntrice), iar stilistica ei trebuie studiată în raport cu aceste realități. Dacă ele nu mai sunt înțelese peste timp, nu înseamnă neapărat că acel tip de stilistică a fost nepotrivit, ci că oamenii viitorului nu mai fac efortul de a judeca corect relațiile dintre viață (credință) și stil.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [25]

Acatistele Fericitului Daniil, compuse ulterior, insistă și mai mult pe viața isihastă, pe tainele ei: pe rugăciunea inimii și pe schimbările duhovnicești lăuntrice, profunde, pe care viața cu Dumnezeu le provoacă, viața în ritmul rugăciunii, condusă după o logică și după reguli care le sfidează pe cele omenești și pe care oamenii cu greu (sau deloc) le înțeleg sau le acceptă.

Astfel, în Acatistul Sfântului Sfințitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, se insistă pe calitatea lui dublă, de „dumnezeiesc Arhiereu și Avvă” (așa cum îl numește refrenul icoaselor), adică de Păstor și Părinte duhovnicesc experimentat. De aceea i se spune, chiar în Condacul I, „Păstor al Rugăciunii înalte și tăcute”, autorul indicând, prin majuscula din „Rugăciune”, faptul că nu este vorba de orice fel de rugăciune, ci de aceea numită isihastă, pe care Ortodoxia o prețuiește în mod deosebit ca singura autentică, singura capabilă cu adevărat să îl apropie pe om de Dumnezeu și să îl facă să trăiască în harul Său.

Paradoxul acestei „Rugăciuni tăcute” îl indicase, de multă vreme, în poezia noastră, primul poet de marcă al literaturii române, Sfântul Dosoftei, când zisese: „Cu a Ta putere, grijă când am multă,/ Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 5-8). Pentru că rugăciunea isihastă sau rugăciunea inimii aduce tăcerea gândurilor și a grijilor. O știa și Eminescu, formulând astfel primele versuri dintr-un sonet: „Când însuși glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii”. Dar și Tudor Arghezi: „Ruga mea e fără cuvinte” (Psalm). O aflase cumva și Ion Pillat: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…” (Dosoftei Mitropolitul). Sau Vasile Voiculescu: „Pădurile de gânduri îngălbenite tac. […] Tu, Doamne, […] nu zăbovi la ruga uscatelor păduri:/ Trimite-mi pâlc de Îngeri, în spate cu securi” (În pădurile de gânduri).

Moartea gândurilor sau moartea minții e un deziderat isihast. Sau, altfel spus: rugăciunea curată, în deplina tăcere a gândurilor. Pillat îl evocă tangențial (accidental), iar în poezia lui  Voiculescu apare ca un pisc foarte îndepărtat și imposibil de atins, ca un ideal foarte îndepărtat.

În versurile Fericitului Daniil, referințele la viața austeră isihastă și la rugăciunea inimii nu sunt întâmplătoare, nu reprezintă simple contextualizări biografice, ci reprezintă miezul ideatic al compozițiilor sale. Și aceasta nu numai pentru că ne aflăm în fața unor Acatiste, adică a unor texte poetice cu caracter profund religios, destinate cultului ortodox. Autorul a decis astfel, cunoscând faptul că viața isihastă este substanța sfințeniei pentru cei care se nevoiesc ortodox. Nu toate Acatistele noastre, folosite în Biserică, au în centru problematica isihastă, ba chiar majoritatea nu o au în vedere deloc (poate doar o enunță tangențial, într-un anumit context).

Acatistele scrise de Fericitul Daniil (al Sfântului Dimitrie, al Sfântului Clinic, al Rugului Aprins așază în centrul preocupării poetului, ca temă esențială, viața isihastă). Dacă Acatistul Sfântului Dimitrie a urmărit nașterea și evoluția până la desăvârșirea spirituală a unui sihastru autodidact, a celui care a trăit experiența convertirii profunde din luminarea lui Dumnezeu, fiind un om simplu, devenit ulterior Monah și trăind în deplină smerenie și lepădare de sine, în cazul Sfântului Calinic vorbim de un Ierarh (Episcop) isihast, prin urmare un Păstor aflat în mijlocul oamenilor, prin demnitatea sa ierarhică, slujind mulțimii de credincioși, asaltat de griji și îndatoriri.

Sfântul Calinic s-a sihăstrit întrucâtva la Cernica, în „singurătățile de la Sfântul Gheorghe în ostrov” (Icosul al II-lea – Biserica veche a Mănăstirii de la Cernica având acest hram), dar îndatoririle de Ierarh nu îi puteau oferi prilejul unei viețuiri isihaste, în retragere deplină. Cu toate acestea:

[Odată] cu venirea în lume a Domnului
sfințenia nu [mai] e doară în cer și în gând,
ci trup o am văzut luând,
pentru toate cuviințele omului.

Aceasta, cu viața ta, îndeosebi,
Preacuvioase Calinic, ne-ai arătat
că omul e sfânt și adevărat
și-n amănuntul de casă și trebi.

(Condacul al II-lea)

Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Calinic „stareț pilduitor în vitejia nevăzutului război” (războiul duhovnicesc cu gândurile și cu patimile, cu demonii), „povățuitor fericit în măiestria și știința cerească”, „dascăl de trezvie”, ca unul care avea „inima sârguită la toate arderile harului”, putând să îndrume și pe alții „către Raiul lăuntric pierdut” (Icosul I).

De aceea exclamă: „O! pacea și tăcerea de cernicană sihăstrie! / O! Rugăciune a inimii în proaspătă liniștire/ și scara cea nevăzută din lăuntricul cer!” (Icosul al II-lea).

Fericitul Daniil îl invocă pe Sfântul Calinic în calitate de stareț/ avvă: „Bine este, de [spre] împlinirea mântuirii,/ omul să-și agonisească Înger învățător/ spre înnoirea minții și a firii,/ cu toiag înalt îndreptător” – pentru că și-ar fi dorit un asemenea Arhiereu povățuitor, mai ales că nu trecuse multă vreme de la adormirea sa, fiind o icoană a sfințeniei în vremurile moderne: „Ești Sfântul nouă cel mai apropiat”.

Însă Fericitul Daniil era conștient de faptul „că ai trecut printre noi în sfințenie străvezie,/ ca un semn acoperit de o lumină târzie” (Condacul al III-lea) și că „numai ochiul inimii și vederea curată/ au putut afla fața ta cea adevărată” (Icosul al IV-lea). Adică puțini oameni au înțeles sfințenia Sfântului Cainic, încă din timpul vieții sale:

Cu adevărat marea minunată minune
e prea firească și tuturor blândă;
ca umblarea Domnului pe apă
de dreaptă și plăpândă.

Și-așa și-n viața ta, Cuvioase Calinic,
întreaga minune a sfințeniei s-a descoperit
deplin încreștinată, nestrigătoare cu nimic,
cuminte, cuvenită, cu totul cumpănită
la stadiile ei de viață obișnuită.

(Icosul al IV-lea)

Orbirea patimilor noastre ne face să nu-i vedem pe cei Sfinți în viața aceasta, de multe ori, ci abia după adormirea lor, după ce ni-i indică Dumnezeu, revelându-ne sfințenia vieții lor fie prin Sfintele lor Moaște, fie prin mărturia altor Sfinți. Adesea, însă, invidia și prostia contemporanilor nu-i lasă să se bucure de prezența unui Sfânt i să învețe ceva folositor de la el, fiindcă li se pare că sfințenia nu poate avea „trup […] pentru toate cuviințele omului” și nu se poate ca omul să fie „sfânt și adevărat/ și-n amănuntul de casă și trebi”.

De obicei, oamenii au despre sfințenie o imagine convențională, pentru că nu se preocupă să studieze Viețile Sfinților cu atenție, și de aceea îi ignoră cel mai adesea pe cei care sunt Sfinți cu adevărat și îi cinstesc în schimb pe ipocriți, pe cei care mimează sfințenia (virtuțile ei), judecând superficial, după aparențe.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [24]

Versul „În oglinzi de gânduri, vis Te limpezesc” ne amintește din nou de Arghezi, care zicea, într-un psalm: „Ești visul meu, din toate, cel frumos /…/ Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai ești” (Psalm (Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere)).

Trăirile celor doi nu sunt identice: Arghezi e aici mai apropiat de materialitate, simbolurile sunt preluate din universul rustic, dintr-un întreg context cu tentă rurală, (inteționat) primitiv-primară, în timp ce la Fericitul Daniil simbolurile se dematerializează, sunt destinate a fi înțelese în sens mistic.

În condacul al XIII-lea, în sens apoteotic, face din nou referire la cunoașterea lui Dumnezeu prin ajungere la„-naltă poartă de răpire,/ să văd față către față ce acum știu din ghicire”.

Heretisirile din final le repetă pe cele din început:

Mărire Ție, Treime, Înțelegerea neînțeleasă!
Mărire ție, Fecioară de-a pururi curată Mireasă!
Mărire vouă, Arhangheli, oștiri întraripate cerește!
Mărire vouă, Prea-Sfinții aleși, pecetluiți duhovnicește!
Mărire Ție, Cuvioase Dimitrie cel Nou Basarabov,
cel căruia cântat-am acatist prin stihul acestui ceaslov.
Mărire Unuia-veșnic prin Carele lumile țin!
Mărire de-a pururi, în veacuri! Mărire! Mărire! Amin.

Remarc faptul că formularea „Mărire Unuia-veșnic prin Carele lumile țin!” urmează viziunii poetic-teologice a lui Eminescu:

„Sau ghicit-ați vreodată ce socoate-un mândru Soare/ Când c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit? /…/ Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – Sfânt și mare,/ Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare /…/ Tu, ce scrii mai înainte a istoriei gândire,/ Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire,/ Cine ești?…să pot pricepe și icoana Ta…pe om!” (Memento mori)…