Etichetă: De neînlocuit [un roman online]

Când Alexe a ieșit din pușcărie, nimeni nu dorea să vorbească cu el. Era un ciumat. Toți se fereau de el ca nu cumva să vină noaptea și să îi beregățească. Nu vorbeau cu el pentru ca să nu vină noaptea și să îi…

Dar el putea veni, noaptea, la ei…și dacă nu vorbeau ei cu el. Însă nu își puseseră problema și în acest fel. Preferau să nu-i vorbească…și să considere că, dacă nu-i vorbesc, el nici nu s-a întors…și nici nu există în comuna lor.

Fusese închis pentru viol.

Într-o noapte, mergea la pește cu Picu, erau pe câmp…și o fată tânără (așa spune el), blondă, se întorcea pe jos de la serviciu.

A trecut pe lângă ei…și lui Picu i-a venit ideea, ideea asta „fabuloasă”, ca să o violeze…

„Au muncit-o” câteva ore în liziera CFRului. Descrierile lui abundă de virilitate.

Numai că Picu a scăpat datorită lu ta-so, care îl cunoștea pe unul de la partid…sau de la securitate, pe când Alexe, om sărac, fără pile, a trebuit să plătească.

Însă când îi ceri date despre „ce i-au făcut ăia la bulău”, acolo, „așa cum se aude”, Alexe e evaziv. Îți spune ba că n-aveau mâncare, ba că gardienii erau corupți, ba că îi puneau la munci agricole.

Dar un unchi al lui, spune că a fost violat și el, tot la fel de sadic, cum o violase și el pe fată, noaptea…Că cei de la pușcărie așa procedează: îți fac ceea ce ai făcut și tu altora. Un fel de judecată pe tăcute…

Mama Ioanei, a fetei violate (care avea 31 de ani atunci, era nemăritată, și era mai mare cu 5 ani decât Alexe și cam de-o seamă cu Picu), spune că a dat acatiste ca să moară la pușcărie. L-a și blestemat la Fana a lui Bold, i-a făcut farmece…

Petruța spune că Ioana ar fi rămas gravidă în noaptea aia, cu lună plină…Dar Tanța, mă-sa Ioanei, a negat din prima acest lucru și a făcut tot posibilul ca fata ei să-și facă un rost.

A pețit-o peste tot…și, în trei ani, i-a găsit un bărbat, care lucra tot la CFR și care a înțeles situația. Pentru că Tanța are o meliță și un du-te vino în explicații de convinge până și balaurii.

A venit primul copil, apoi al doilea. Fata blonduță, el mai molâu. Dar când a auzit că a ieșit Alexe din pușcărie…a simțit că ceva se întâmplă. Că se va întâmpla. Ceva rău. Pentru că frica lui a bântuit-o cei 10 ani, cât el a fost închis…uitase…dar apropierea lui…a scos la suprafață modul în care ei au torturat-o sexual.

Bărbații însă erau sceptici. „Dacă vrusese să nu fie violată, de ce a venit singură, noaptea, pe câmp? O femeie întreagă la minte nu riscă”. Însă Ioana era în schimbul trei, nu a avut ce face…

Pe de altă parte, Alexe nu mai dorea să se întoarcă nici mort la pușcărie. Și pe el îl traumatizase enorm. Lipsa oricărei intimități, barbaria unora sau a altora, mizerie, depravare…

Fusese violat prima dată într-un șopron al pușcăriei, când se întorcea de la cules de roșii. L-au prins 3 deținuți din camera 15 și l-au violat. Pedofili…

Pentru că erau mână în mână cu gardienii, nu s-a întâmplat nimic. Atâta timp cât era liniște…nimic nu se întâmplase.

Apoi a înțeles, că dacă nu se pune bine cu demenții, poate fi chiar omorât. Și a cedat și altă dată…dar în anumite condiții.

„Dumnezeu nu doarme”, mi-a spus el, când eu am vrut să deschis subiectul iertării păcatelor. Am înțeles că nu era gata să consimtă că trebuie să se spovedească, dar că a înțeles că a primit o pedeapsă spre îndreptarea lui.

Când ieși din lupta cu Dumnezeu…începi să vezi ce trebuie să faci cu tine…

Pe noi nu ne interesa tabloul lui Ceaușescu. El era doar o glumă, pusă deasupra tablei, de care noi nu ne sinchiseam.

Pe noi ne interesa școala, joaca afară, în recreație, faptul că veneam să învățăm și veneam să ne jucăm. Pentru că școala însemna să fim împreună și nu să fim comuniști.

Comunismul nu intra în ecuația minții noastre, chiar dacă noi eram pionieri, chiar dacă noi eram cu cravată, chiar dacă noi eram îndoctrinați, la Biologie, că ne naștem din maimuțe.

Însă noi eram oameni, nu maimuțe! Eram chiar copii…

Iar desenul de pe hol, cu „lanțul trofic”, nu avea nicio relevanță pentru noi, cum nu avea tabloul lui Ceaușescu, cel bucălat și pus deasupra tablei.

Am primit șnurul galben (comandant de detașament) în clasă. În fața clasei…

Asta înseamna că sunt comandantul clasei, un fel de Ceaușescu în miniatură…deși nu mă interesa Ceaușescu.

Însă Ceaușescu credea că mie îmi pasă de el, că eu „îl urmez” întru toate, „spre noi zări de progres și de imaginație”.

Dar șnurul acela, galben, cu două bobițe în vârf, pe care îl puneam pe piept, m-a făcut „responsabilul cu strângerea de fier vechi, hârtie, plante medicinale, sticle și borcane”. Și dacă eram „responsabil” cu strânsul…însemna că trebuie să dau exemplu.

Și dam exemplu! Dacă cineva aducea 5 kilograme de fier, eu trebuia să îl întrec. Trebuia să aduc 10! Fapt pentru care colindam gunoaiele în căutare de fier, lucru pe care îl fac oamenii sărmani de azi, care își caută pâinea de zi cu zi…prin gunoaie.

Aduceam la școală coada șoricelului și mușețel. Aduceam gheorghine și măceșe, bune pentru sirop. Aduceam, din duzi, frunză de dud, pentru ca să mănânce viermii de mătase, care se transformau în gogoși de mătase. Viermele fiind înăuntru…de unde unele, când le strângeai, se pătau cu sânge…

Trebuia să fii exemplu în toate, că d-aia te pusese partidul…comandant de detașament! Dar pe mine nu mă interesa partidul. Pe mine mă interesa să îmi fac norma. Să fac mai mult decât ceilalți, pentru ca să fiu dat exemplu sau ca să fiu un exemplu demn de urmat pentru clasa mea, care, la drept vorbind, era puturoasă rău în materie de strâns…și adus la școală.

Însă în clasa a 5-a, pe neanunțate, am fost scos în careul școlii…și eleva de clasa a 8-a, comandanta de unitate, care avea șnur albastru, în fața profesorilor și a elevilor…mi-a pus în piept un al doilea șnur: bleu deschis. Asta înseamna că ajunsesem „locțiitor al comandantului de unitate”.

Și dacă ajunsesem aici, atât „de sus”, însemna că „îmi făcusem treaba”, că eram „un om de nădejde” al țării și nu numai al țării, ci „al întregii lumi”.

Așa că m-am spetit și mai mult să aduc, să aprovizionez socialismul cu hârtie reciclabilă. Fapt pentru care m-am suit în pod și am luat cărțile tatălui meu și ale mătușii mele, ba și cărțile din podul vecinei noastre, când și-a refăcut ea podul…și le-am dus pe toate la școală. Le-am dus cu căruțul, că erau grele.

La fel am dus sticle și borcane, plus plante medicinale…pentru că șnurul bleu cerea „sacrificii” și chiar multă naivitate copilărească, de care școala profita cu abnegație, pentru că întreg sistemul politic era o escrocherie utopică.

Când „a căzut” comunismul l-am auzit prima dată la radio…Inițial am crezut cu toții că e o piesă de teatru. Era moda teatrului radiofonic și, adesea, auzisem tot felul de puneri în…audio, care presupuneau și zgomote, pași de cai, tot felul de pocnituri și rafale. Nu ne închipuiam că „chiar așa ar sta lucrurile”.

Însă când am deschis televizorul…și, apoi, când i-am văzut pe capii comunismului, pe cei doi (noi credeam că sunt doar ei!), împușcați ca niște iepuri, ca niște iepuri fricoși, atunci am realizat că bucuria se petrece, că începe o altă lume, că nu mai avem nevoie de comunism ci de libertate, de multă libertate, pe care nu știam că vor veni alții să ne-o fure.

Mergeam prin curte plin de libertate. Pe stradă…plin de libertate. La școală: plin de libertate. Nu mai trebuia să mă duc la costum…dar jucam același fotbal, același handbal, același tenis de masă, cu cele două surori „pocăite”.

Ceaușescu a coborât de pe perete la coș…că acolo se aruncă toți închipuiții istoriei. Toți cei care se cred de neînlocuit…când ei sunt niște nulități celebre.

Apoi, Dumnezeu m-a scos din neștiință și mi-a dat să Îl cunosc. M-am tot schimbat, m-am tot înnoit…Am început seminarul, m-am îmbrăcat din nou la costum…însă mi-am dat seama că treaba asta politică, comunismul, deși cu capul tăiat, a rămas în oameni. Că unii oameni, foarte mulți, opun rezistență la nou, se opun schimbării, și le place tot statul la rând la pâine, tot turnătoria, tot favoritismul, tot servilismul, tot să fie câte un mic ceaușescu, câte un mic dăscălescu, câte un mic bobu…

Astfel am înțeles că iepurele comunist, utopia egalității și a prosperității, marea noastră închipuire de sine a făcut pui. Că comunismul e, de fapt, o mare și bătrână iepuroaică, o babă comunistă de iepuroaică și că în România, țara mea de jale, țara mea de dor, iepuroii comuniști, cei care s-au tupilat pe sub comuniști, se erijează acum în democrați, fac capitalismul să plesnească, fac drepturi europene, fac rachete în cosmos.

Ce să facem însă cu atâți iepuroi? Cine mai ni-i omoară și pe ăștia? Sau iepuroii trebuie să trăiască fericiți…până la adânci calamități?

Până atunci vom face referendum pentru câini. Pentru orice fel de câini. Pentru ca să vedem, să constatăm, să admitem, dacă ei vor fi sterilizați, ultragiați sau decapitați. Însă cum românii sunt băieți buni cu câinii…dar și cu iepuroii…cred că o vor da la pace cu ambii…Și ne vom mânca unii pe alții până la adânci așteptări.

În timp ce el își făcea rugăciunile pentru împărtășire…la televizor se transmitea știrea cum că un pastor a fost ucis…după ce a asistat la moartea fiului său. De 9 ani…

„Un pastor…Înseamnă că nu e de-al nostru. Ce ne interesează pe noi cum mor pastorii, evreii, africanii?!”…

Concentrat, cu privirea în carte. O muscă îi bâzâie pe la urechi dar încearcă să se abțină. Ce rugăciune e aia, în care nu te poți abține? În care ești mai slab decât o muscă?

De fapt aici e marea problemă: cât de tare ești?  Însă ce înseamnă să fii tare, într-o lume în care slăbiciunea e socotită drept poftă de viață?

Mâine se va împărtăși…Și e bucuros pentru asta. Chiar dacă mai moare câte un pește, câte un preot…câte un pastor, în circumstanțe neelucidate…câte o muscă…câte o barză…a te împărtăși înseamnă a simți că intră în tine Hristos.

Și tot omul ar trebui să simtă cum intră în el…Hristos, nu?! Și ar trebui să simtă atât de mult…și atât de mulți…încât să fim un popor de Sfinți.

„Numai că nu suntem un popor de Sfinți…Doar unii dintre noi încearcă să lupte cu secularizarea din noi, cu tot acest mod de a ne simți bine în lume…Dar nu ca creștini…ci ca creștini care ne pierdem printre ceilalți. Care părem ca ei…”.

Întotdeauna e interesant să vezi zbaterile oamenilor credincioși. Interiorul lor…Să vezi cât de sinceri sunt ei…și cât de naivi par celor care cred că a fi om credincios înseamnă a fi prost.

„Nu pot să mă apropii de Hristos fără să Îi spun totul. Și nu pot fi primit la El dacă nu încerc tot posibilul ca să mă apropii de om. Căci ce fel de om poate fi acela care nu e uman, care nu are sentimente profunde față de oameni?”.

Nu, nu se pierde în detalii! Își știe păcatele. Își știe neputințele…Dar dorul lui de viață e enorm. Vrea să facă numai binele. Vrea să fie un om plăcut lui Dumnezeu. Numai că oamenii încearcă tot timpul să vadă din altă perspectivă…aspirațiile sale și tocmai de aceea…neînțelegerile de tot felul.

Închinăciunile. Și metaniile de după rugăciune. Acele căderi cu totul în fața Domnului pentru ca să simți puterea Lui. Și e împlinit! Mâine se va împărtăși cu pace…Și și-ar dori ca mulți să facă acest lucru.

Însă nu a fost întotdeauna astfel! Pentru ca să ajungă aici a trebuit să lupte cu toată lumea. Începând de la familia lui, de la prietenii lui, de la oamenii pe care i-a găsit în Biserică. Pentru că cele mai mari ispite le ai din partea celor care îți câștigă încrederea…dar nu au caracter.

Și tot ce trăiești în tine…e atât de greu de tradus în cuvinte…încât nimeni nu-ți poate ști greutățile, cu adevărat, în afara lui Dumnezeu.

Zile întregi de chin ca să lupte cu o patimă sau alta. Cel mai mult cu ispita trupului și cu judecarea celorlalți.

Pentru că atunci când judeci, când te crezi mai bun decât alții, trăiești imediat căderea, rămânerea ta fără sprijinul Lui. Și ceea ce culegi e amărăciunea păcatului.

Dar prin rugăciune, prin multă atenție, prin multă reținere de la gânduri rele, ajungi să trăiești în pacea lui Dumnezeu, în aceea în care te bucuri de împărtășirea cu El.

„Putem fi indiferenți față de moartea vreunui om? Sau trebuie să judecăm moartea din punctul de vedere al moralității celui care moare sau din punct de vedere ontologic, ca unii care avem aceeași ființă? Ce se întâmplă cu mine când mor alții?”.

Se întinse în pat ca un fulg. Se simțea împăcat. În ultima clipă a vieții lui ar vrea să fie la fel: împăcat. O moarte scurtă, ca o trecere lină…plină de rugăciune…

Dumnezeu ne dă moartea de care avem nevoie.

8

(7 iulie 2013)

 Personalitate de imitație

George Coviltir este omul care desconsideră. Desconsideră tot ceea ce înseamnă crez, cultură, încredere în cineva, așteptare. Pentru el totul e prostie…dacă nu se termină cu ceva în buzunar…

…Având în fața ochilor doar majăra de bani, care tot se strânge în camera lui secretă, dar cu care nu face nimic excepțional.

De aceea, cel mai adesea, oamenii din preajma lui (dar nu în față!) îi spun Ratatu’. Cu sensul că a ratat familia și strada și țara în care trebuia să se nască. Adică un mahăr…cineva care nu e de nasul lor…

Însă e, desigur, un eufemism. Toți sunt geloși nu pe cât de insolent este ci pe cât de mulți bani îi aduce insolența mardeiașă, care le strămută oasele celor care îi sunt datori…

Ieri a lovit o gravidă în burtă. Cu piciorul…Nu pentru prima dată…și nici nu va fi ultima.

Pentru că soțul acesteia a fugit cu cei 800 de euro dați de el cu camătă. La cei 800 s-au adăugat alți 2.000…și femeia a încasat-o în locul lui. Nici măcar nu e căsătorit cu ea…dar îl are pe al 4-lea în burtă. O femeie necăjită, care are probleme cu urechea dreaptă…și care își vede de copii ca o cloșcă.

Mă uitam la aroganța lui…Aroganța prostului, care crede că va scăpa…de orice boală, de orice neprevăzut…și că oamenii lui, lingăii de acum, se vor pune scut în fața lui.

Însă ei au prețul lor…

Deja îl vând…

Numai că Coviltir nu știe amănuntele care îl defavorizează. Ca orice urangutan dezumanizat…el are doar logica averii…cea atât de fluctuantă în lumea asta…

Nu știu când a început să creadă că e un geniu al cămătăriei, dar știu că tot ceea ce înseamnă pentru el haine, „maniere elegante”, vorbe…sunt de împrumut.

De la actorul cutare, dintr-un film cu cafteală, și-a luat cărarea pe dreapta. Stă deschis la cămașă, are butoni nu știu de unde, ceas de la ăla care-i place lui, mofturi culinare ce nu au de-a face cu originea lui modestă, mendre de ora 12 ziua dar și de 4 dimineața…când trezește tot cartierul, ba în muzică…ba în bătaie…

Femeia a icnit…

N-am crezut că scapă cu copilul întreg…

După care i-a mulțumit…că cu nebunu’ nu poți să joci decât în parametrii eleganței.

E incredibilă însă tăcerea matahalelor lui. I-a cumpărat pe toți de la box și lupte libere. Deși niciunul nu e atât de bădăran ca el, niciunul însă nu scoate niciun sunet de compătimire când vine vorba de dat și de luat.

O cunosc pe fiica lui cea mare de când a avut nevoie de o carte. Pentru că ambele au făcut școală…deși el nu are nicio școală.

Ea știe de unde le vin banii. Suportă cu greu situația. Însă speră că măritatul o să-i schimbe rușinea.

Numai că la Coviltir măritatul înseamnă perpetuarea rușinii. Pentru că are de gând să o dea altui dilău, care îi va desființa orice urmă de milă…

Ce e femeia pentru el?! O plăcere tâmpită…Pentru că, după pat…urmează, cel mai adesea, pentru te miri ce, bătai zdravene. Probabil vrea să își răzbune în bietele tinere, pe care le abuzează, toate insultele și toată neiubirea pe care o simte în alții…

Și când se simte cel mai singur…atunci știi la sigur: pentru că rănile pe care le provoacă necesită spitalizare.

Însă nimeni nu are curajul să toarne mafia cămătarilor la poliție…pentru că asta înseamnă moarte…

Cămătăria înseamnă nu bani ci putere interlopă.

Înseamnă droguri în vene.

Înseamnă trafic de persoane.

Înseamnă violență.

Înseamnă trafic de organe.

Înseamnă teroare…

Iar această teroare, făcută în tăcere, făcută cu abilitate profesionistă, e îmbrăcată în tot felul de aparențe neverificate de fisc sau de vreo altă instituție democratică.

Deși nimeni nu muncește din familia lui…averea îi crește simțitor. 5 mașini, mult aur, mai multe apartamente, „gărzi de corp”, haine cu tupeu, condiție „prosperă”.

Fără ca nimic să se întâmple la vedere…

Și asta, bineînțeles, că strică orice morală socială. Ca jocul de loto sau de bingo: joacă milioane și câștigă unul, oarecare, marea sumă…ce produce un decalaj social enorm.

Cine să mai creadă în muncă…atunci când observă că se poate și ilegal?  Iar dacă nu ai valori, nu ai crezuri, nu ai pentru ce lupta, ți se pare că totul se rezumă la bani și la viața lejeră.

Însă totul începe cu viața, cu sănătatea, cu liniștea și împlinirea interioară. Fără ele banii nu te pot înduhovnici, nu te pot face mai bun, nici mai fericit…ci doar o epavă…Iar epavele Iadului sunt o nefericire, care își înăbușă nervii într-o singurătate enormă.

Astăzi-seară a plecat să petreacă. Nu știu cu cine…nu știu de ce. Știu doar că, într-un costum alb, cu un trandafir la rever, ca un mare „domn” al unei societăți imaginare, George Coviltir…este o caricatură a propriilor sale orgolii. El e compus din alegeri proaste, trăiește viața altora, nu acordă nicio atenție celor care vor să fie lăsați în liniștea lor, în timp ce speră, paradoxal, ca cineva să privească spre el…cu înțelegere…

Aici, în acest punct, orice mare tută a istoriei…vrea să fie tratată omenește.

Astă seară am înțeles, dintr-o dată, de ce nu…mai am ce cumpăra. De ce nu îmi mai găsesc…cărți care să îmi placă pe de-a-ntregul. De ce cărțile multireferențiale, cărțile pline de mult și de mare și de profund și de viu nu se găsesc pe toate părțile.

Pentru că eu sunt scriitor!…Da, de aia nu se mai găsesc: pentru că eu sunt scriitor și nu cititor!

Și am gusturi prea mari în comparație cu tristețea din jur. Cu tristețea din suflete. Cu lipsa de implicare. De căutare. De bucurie.

Și pentru ca să citesc…trebuie să îmi scriu aceste cărți, aceste bucurii, aceste înțelegeri.

Adică trebuie să mă întorc la surse. La marile opere. Pe care trebuie să le comentez, să le introduc în mine, să mă așez lângă ele, cu ele, printre ele…

Tot azi mi-am dat seama, privind la înregistrarea ultimei sale conferințe, că Părintele Rafail Noica e teleormănean în vorbire, chiar dacă s-a mutat la munte și a trăit în Occident.

Că nu degeaba are rădăcinile la Vitănești, prin tatăl său, și că adresarea directă, vorbirea din popor, glumele cu sare…sunt mult mai aproape de dialogul cu omul, cu realitatea.

Că dincolo de fandoselile care nu țin de cald rămân realitățile care ne transfigurează.

Vorbind despre libertatea de sine alături de Fericitul Sofronie Saharov, despre faptul că s-a simțit liber, neconstrâns, lângă el…mi-am dat seama că am trăit aceeași libertate alături de Fericitul Ilie și că această libertate pe care o am în mine, libertatea de a mă ruga, de a iubi, de a crea, de a crede în oameni…e tot mai vagă în jur. Tot mai sclipoasă. E o aparență înșelătoare…

Și m-am gândit, mergând pe drum, văzând reclamele indiferente, oamenii tot mai dulci cu ei și tot mai reci cu alții…că la 3 zile după moartea mea lucrurile vor fi la fel.

Se vor naște alți oameni.

Vor păcătui oamenii crezând că fac lucruri bune.

Vor exista președinți care nu au ce face, unii vor mânca semințe, alții vor înjura soarele că e prea pripit iarna.

Voi fi uitat, pentru ca să nu fiu valoros sau voi fi plâns, tocmai pentru că unii mă vor crede de neînlocuit în ființa lor.

Trebuie să îmi scriu cărțile! Pe fiecare zi trebuie să îmi scriu cărțile cu încrederea că încă n-am scris nimic. Că ce a fost ieri e doar o părere, chiar dacă cărțile, ca și anii, se adună și nu te fac să te simți un începător.

Dar eu trebuie să uit că am zeci de cărți în spate și trebuie să scriu mai departe…

Însă e totuși lamentabil…că din majăra de cărți din librării, eu nu am putut să mă împac cu nicio carte în această seară. Nici ieri, nici mâine, nici peste 10 ani.

– Poate că e doar o stare de moment…și că mâine va apărea cineva, care îți va domoli inima…

–  Nu zic nu…pentru că literatura, ca și viața duhovnicească, e un domeniu în care marii oameni sunt neanunțați. Ei vin când nu-i așteaptă nimeni. Uneori împotriva tuturor…

Cu siguranță că e mai greu să te împaci cu ideea că ai lângă tine un om mare, imens. Dar a avea lângă tine un om imens nu e o traumă…ci o mare binecuvântare.

E  o traumă doar când ești invidios precum Cain. Și ai vrea, cu ceva pus în pahar sau cu un picior în fund…să îl arunci în hău.

Însă asta e bucuria prostului! Și prostia e marea traumă, care doare, doare imens…

Căci de aceea cărțile sunt tot mai mici: pe premisa că oamenii nu au ce citi. Că nu au ce citi dacă e mult ci au de citit doar dacă e frugal…doar dacă e cu nimicuri.

Însă nimicul realist al pornografiei, nimicul spectacular al filmului cu lungi și goale victorii, desenul animat 3D și cu voce umană, oroarea care te ține treaz îți spun tocmai contrariul: că postmodernul stă ca prostul ore în șir la minciuni…tocmai pentru că nu are ce citi. Sau pentru că nu are cadru, nu are prietenie de citit și de vorbit, de luat la întrecere în materie de înțelegere.

Pentru că Veta vorbește cu Maricica la servici tocmai despre ce a făcut Carla și Fredy în film. Dă amănunte. Se spetește cu amănunte.

După care vorbește despre rețeta ei de găluște și despre cum fiul ei a fost „maltratat” la școală de învățătoare, pentru că i s-a cerut să învețe și despre cum, la etajul trei, cineva, face sex…chiar și când toată lumea se roagă.

Suntem o societate care nu are ce citi.

Suntem o societate care e învățată că o ștampilă a notăriței costă 150 de lei dar un poem nu costă nimic. Că o operație de tăiat mațe costă sute de euro dar o carte de teologie e o floare la ureche. Că e mai importantă o tunsoare decât o spovedanie.

Suntem o societate prostită și uitucă. Ne place să fim duși de nas…și uităm consecințele.

„Poate că sunteți prea tranșant aici. Oamenii nu mai au nevoie de oameni care știu tot ci au nevoie să se ardă cu focul”.

Adormise cu copilul în brațe. Cerșea în fața bisericii italiene. Tocmai pentru că suntem aproape 3 milioane de inși în acest oraș…ea primise numai 3 lei…

Uneori, prin ceea ce primești, îi vezi și pe ceilalți. Uneori oamenii sunt cei care te văd. Și dacă doar puțini te văd…poți trage concluzia neadevărată…că doar atâția te-au observat.

Însă oamenii te observă cu atenție. Te măsoară din cap și până-n picioare. Se uită la ce ai în picioare, cum îți stă haina pe tine, de ce zâmbești, de ce ai o ață pe umăr, de ce nu ai spus când ai zis…de cine nu te-ai ferit când nu trebuia…de ce n-ai zis ca să zici…

Sunt sigur însă că soarele va sta pe cer și la 15 ani după moartea mea. Că oamenii se vor schimba doar în aparență. Că și ei vor avea nevoie de ceva de neînlocuit…și că…toată veșnicia vom avea nevoie de continuu…

O seară liniștită ca toate serile care au sau nu au liniște. Despre care nimeni nu va ști ce să spună…mai mult decât am scris.

Era una dintre acele zile…În care simțea foarte acut sentimentul singurătății, al singurătății pe care nimeni nu o vede, nimeni nu o ajută. Ochii îi erau înroșiți. Stătuse prea mult la masa de scris…

Pentru că timpul e întotdeauna o avere pe care nu o ții în propriile-ți mâini până nu o scrii. Până nu îl transformi în creație.

Trăia de câțiva ani în plină conspirație. Într-o conspirație a minimalizării lui, a minimălizării oricărei cărți pe care o scria. Ei – nu știu câți, nu știu cine, nu știu până când, nu știu de ce – îi puneau pumnul în gât, îi respingeau orice formă de angajare, poate pe premisa că dacă ei nu îl publicitează…nimeni nu îl va vedea.

Însă munca sa online depășea așteptările…

Era o oază de umanitate…într-o lume în care eticheta, moda, clica e „mai importantă” decât valoarea.

Și D. creea zilnic! Spre disperarea lor…sau dezgustul lor. Invidia e întotdeauna dezgustată de lucrurile pe care nu le poate admira.

Casa cărților sale, a lui D., creștea organic. Nimeni nu îl putea opri…decât numai el, doar el, putea să facă acest gest. Unul, desigur, sinucigaș.

Însă el, om cu frica lui Dumnezeu și întru Care își pusese toată nădejdea, credea că mai bine e să muncești, să muncești zilnic, indiferent dacă ești remarcat sau nu, decât să șomezi. Decât să arunci timpul la coș…

Luă două mere din bucătărie…În timp ce le spăla…se gândea la sentimentul profund de eliberare pe care l-a avut, atunci când a trăit certitudinea că bunica lui a plecat în pace, împlinită, la Domnul.

De fapt asta e viața: să fii împlinit în Dumnezeu! Căci ce contează toate celelalte, dacă nu ai trăit împlinirea duhovnicească?!

Ce să faci cu case, cu case pline de praf și de igrasie, cu mașini pe care ți le zgârie și ți le incendiază cine știe ce nebun, cu conturi în bancă, pe care oamenii băncii sau șmecherii din vârf ți-i delapidează, născând tot felul de „crize” artificiale?

Ce să faci…cu lucrurile pe care nu le iei când pleci? Ce să faci cu ceea ce nu te împlinește?

Mănâncă merele cu cotor cu tot. Le taie metodic, cu cuțitul, în timp ce le mănâncă, fiecare felie reprezentând o altă așteptare, o altă reușită, o altă idee.

Mănâncă și gândește. Se roagă, își amintește, e întotdeauna în grijă. În grija de a crea…în grijile care îl asaltează…sau în lupta cu demonii care îl invidiază, care îl agită pe fiecare zi.

La urma urmei cine crede în repetiție subminează unicitatea vieții omului.

Oamenii nu se repetă!

Unicitatea lor constă în modul cum gândesc, în modul cum văd lucrurile, în modul cum aleg să facă una sau alta. Fiecare ne naștem într-un moment în care toate lucrurile sunt proprii nouă. Sunt pentru noi sau ne provoacă să le înțelegem.

Merele au fost bune. A fost bună și ploaia de ieri, când tocmai am ajuns acasă…am deschis geamul…și mi-am dat seama că ploaia a venit în 1-2 minute.

La fel va veni și moartea: în câteva clipe? Sau va dura mult, ca un supliciu?

Iar ploaia și moartea nu sunt două lucruri incompatibile. După cum nici rămânerea mâncării în gât nu e incompatibilă cu moartea…sau mușcătura unui șarpe sau a unei căpușe. Toate au de-a face cu viața, pentru că moartea și viața nu se exclud ci se întrepătrund.

Da, simte patul ca o destindere…Pentru că are nevoie să își îndrepte spatele și să își astâmpere durerea de la coccis. Căci multe lucruri, care odinioară erau banale sau de la sine sau fără importanță, acum au importanța lor sau urmările lor reale. Obositoare. Dureroase…

Părintele D. nu își pune problema bătrâneții. Deja s-a dat pe sine lui Dumnezeu. Bătrânețea lui pare a nu fi niciodată o problemă, și nici lipsa copiilor, pentru că el e absorbit de operă. Să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie.

D. are nevoi de Părintele D. foarte mult. Chiar și când nu știe acest lucru…acest lucru se petrece. Pentru că D. trebuie să învețe cât de diferită e lumea din inima lui în comparație cu lumea reală. Că lumea reală e mult mai lașă, mai ipocrită decât orice își imaginează el când scrie.

Își trece mâna prin păr. Aude zgomote surde afară…Mușchii de la picioare…Are febră musculară. Pentru că D., pe fiecare zi, are de străbătut bulevardul A., apoi intră pe aleea D., dincolo de care întâlnește tot felul de maidanezi, vorbește cu o vecină…aceea îl lasă să treacă, urcă la etajul 6…și acolo își surmenează nervii timp de 6-8 ore.

Cel mai greu e luni, că trebuie să admită începutul travaliului…și cel mai epuizant e vineri, pentru că sâmbătă nu știe cu ce să înceapă în primul rând.

La fiecare 3 duminici, spre seară, D. se întâlnește cu Părintele D. E o întâlnire între prevăzut și neprevăzut. Și cel mai greu e de explicat ce au în comun…doi oameni…în afară de faptul că ei scriu.

Pentru că D. e vulcanic, e depresiv, nu știe e vrea, apoi își dă seama că vrea mai multe lucruri în același timp, pe când Părintele D. e omul păcii, al înțelegerii lucrurilor, care nu se teme de faptul că e răstălmăcit, pentru că el înțelege că răstălmăcirea e un lucru firesc…la cât de diferiți suntem.

Cămașa deschisă a lui D. și reverenda liniștită a Părintelui D. Nici nu știu de ce liniștită…dar acesta e cuvântul pe care îl simți, cu totul, când îl cunoști mai bine.

Și cum nu poți să cunoști pe cineva fără să îl asculți, când îl cunoști mai bine pe Părintele D. nu mai vrei să pleci de la el, pentru că ai vrea…tot timpul, să îl asculți.

Îl pune adesea în încurcături teologice…Fără să vrea. Pentru că una e să vorbești despre Dumnezeu după mintea ta…și alta e să cunoști ce spune Dumnezeu despre Sine. Iar ca să vezi ce spune El despre Sine trebuie să aprofundezi modul organic, dar pe mii de ani, în care El S-a revelat oamenilor.

D. crede că lucrurile se pot înțelege prin speculație. Părintele D. însă, dimpotrivă, îi atrage atenția că revelația nu e după mintea omului ci ea reprezintă realitatea lui Dumnezeu, modul în care El ni S-a făcut cunoscut nouă.

Și explicațiile, întotdeauna punctuale și fără drept de apel ale Părintelui D., îl fac pe D. să lase garda jos și să accepte că vede altfel lucrurile…că începe să se desprimăvăreze în el…pentru că adevărul e cel care ne face primăvară.