Etichetă: Demonism în nuvelele fantastice ale lui Eliade

 

Una dintre cunoscutele nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade tratează un subiect asupra căruia s-a oprit şi Fericitul Serafim Rose, în cartea sa „Ortodoxia şi religia viitorului”, şi anume felul în care anumiţi guruşi, swami sau vrăjitori sunt în stare, cu ajutorul demonilor, să producă tulburări psihice şi mentale altor persoane, făcându-le să creadă că trăiesc experienţe extracorporale sau că s-au mutat într-o altă dimensiune temporală. Însă cele două puncte de vedere diferă.

În timp ce Mircea Eliade se comportă, pe jumătate ca un cercetător obiectiv, care vrea să caute o explicaţie raţională, iar pe jumătate ca un neofit care vrea să fie iniţiat în misterele religiei indiene, Fericitul Serafim Rose, ca unul care însuşi a trecut prin această mare ispită a filosofiilor şi religiilor orientale, în căutarea absolutului impersonal (o ispită foarte mare chiar şi pentru oameni foarte sfinţi şi cuvioşi, precum Fer. Sofronie Saharov), explică pe înţelesul tuturor sursa demonică a unor astfel de experienţe mediumistice.

Problema cu astfel de experienţe este nu atât că ele se întâmplă, cât aceea că promotorii lor, cei care le iniţiază, se consideră îndreptăţiţi de a se înstăpâni asupra minţii altor persoane fără să le avertizeze şi fără să le ceară avizul. Mai mult decât atât, în cartea sa „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Dionysios Farasiotis atrage un semnal de alarmă asupra faptului că mulţi curioşi şi mulţi doritori de senzaţii tari cad în mrejele unor astfel de oameni fără scrupule şi sfârşesc prin a nu mai putea ieşi niciodată de sub tutela demonilor care le stăpânesc mintea prin guruşii care îi depersonalizează şi îi paralizează voliţional.

Autorul acesta a trăit el însuşi experienţe dramatice în India, unde s-a încercat reconversia lui religioasă şi psihică într-un mod forţat şi reţinerea lui prin metode oculte în diferite ashramuri, în care, de altfel, a văzut alţi europeni care nu mai aveau forţa necesară în ei înşişi să se dezlipească şi să părăsească acele medii, în care erau reţinuţi prin anihilarea puterilor naturale fizice şi psihice. El însuşi a scăpat de înfiorătoarele atacuri demonice numai prin rugăciunea Fericitului Paisie Aghioritul.

Întorcându-ne la subiectul articolului nostru, Mircea Eliade descrie în nuvela „Nopţi la Serampore” o întâmplare pe care a trăit-o pe când era în India, fiind împreună cu alţi doi colegi europeni, un rus şi un german. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc conţinutul acestei nuvele, cei trei, fără voia lor, trec printr-o experienţă nedorită şi paralizant de înfricoşătoare, din cauză că, fără să-şi dea seama, au interferat cu exerciţiile yoghine ale unui anumit Suren Bose, profesor la Universitate dar şi practicant de tantra yoga. Mircea Eliade şi însoţitorii săi obişnuiau la acea dată să facă lungi plimbări la marginea unei păduri, fascinantă prin frumuseţea ei fermecătoare, în apropiere de Serampore (nu departe de Calcutta).

Unul dintre ei îl reperează într-o zi pe Suren Bose şi îi avertizează şi pe ceilalţi, dar întrebat mai târziu despre aceasta, el neagă vehement. Eliade explică totuşi misterul prezenţei sale în aceste circumstanţe: „Ştiam, din cele citite, că unele meditaţii şi ritualuri tantrice au nevoie de un peisaj cutremurător: cimitirul sau locurile unde se ard morţii. Ştiam că, uneori, cel care e iniţiat în ritualurile secrete trebuie să-şi dovedească stăpânirea de sine rămânând o noapte întreagă aşezat pe un cadavru, într-un shmasanam, în cea mai desăvârşită concentrare mentală. Amănuntele acestea, şi altele multe, tot atât de înfiorătoare, le amintii tovarăşilor mei – nu atât pentru a justifica prezenţa lui Suren Bose la marginea pădurii, ci pentru că mă lăsasem antrenat de farmecul lor lugubru, de înspăimântătoarea lor magie.”

Se pare însă că prezenţa şi curiozitatea europenilor l-au enervat pe yoghin, într-atât încât să-i transporte, într-un mod halucinatoriu, într-un timp şi într-un spaţiu care aveau numai aparenţele timpului şi spaţiului real şi cunoscut celor trei, obligaţi să suporte fără voia lor oroarea (după cum se exprimă unul din ei) unei experienţe cu totul neaşteptate şi şocante.

Neînţelegând ce se întâmplă cu ei şi crezând că s-a stricat maşina, Eliade şi prietenii săi au senzaţia că s-au rătăcit în pădure, după ce auziseră ţipetele sfâşietoare ale unei femei, şi se lasă ghidaţi de o lumină tulbure (amănuntul nu e fără importanţă pentru noi, creştinii, care ştim că apariţiile demonice presupun adesea o astfel de lumină) în lipsă de orice altă sursă de orientare, în interiorul unei păduri pe care brusc nu o mai recunosc, ajungând la o casă despre care nu pot să înţeleagă, din cunoştinţele lor, decât că este foarte veche şi că stăpânul vorbeşte o limbă arhaică bengaleză.

Află că fiica acestuia tocmai fusese ucisă şi că ei erau astfel martorii unei crime oribile. Părăsind acest spaţiu sunt cuprinşi apoi de un somn greu, adorm şi a doua zi reuşesc să ajungă acasă, unde şoferul şi ceilalţi indieni susţin că maşina nu s-a mişcat din loc şi că doar ei au plecat şi s-au întors într-un mod inexplicabil, fără să fie zăriţi de cineva.

Îngroziţi de faptul că ar fi putut să fie personajele unei farse groteşti, că cineva s-a jucat într-un asemenea fel cu mintea şi sufletul lor, Eliade, Bogdanof şi Van Manen fac investigaţii şi află că cele pe care credeau ei că le-au trăit sunt realităţi care se potrivesc secolului XIX şi că oribila crimă la care li s-a părut că au asistat a avut loc cu adevărat în 1810. Bogdanof observă că „am fost, cum se spune, pradă unei halucinaţii diavoleşti”.

Eliade sesizează un amănunt important: faptul că nu era vorba de o călătorie în timp, în trecut, pentru că, atunci, ori cei trei ar fi fost doar martori contemplatori ai evenimentelor, fără a fi sesizaţi de oamenii secolului XIX, ori ar fi stârnit uluire şi vii reacţii prin prezenţa lor cu totul inedită într-un timp care nu le aparţinea, fapte care nu s-au întâmplat, ba dimpotrivă, stăpânul casei cu care li s-a părut că au vorbit, le-a spus în acea arhaică bengaleză că el nu ştie engleză (amănunt imposibil în 1810) şi nici nu s-a mirat vreun pic de prezenţa lor. Acest amestec de date reale şi ireale este destinat tocmai ca să creeze confuzie în mintea surescitată a celui care este astfel influenţat de puterile demonice.

Eliade mai are o tentativă de a descifra misterul celor petrecute (deşi pentru ortodocşi nu ar mai trebui să fie niciun mister), ajuns în Himalaya, întrebând însă tot un maestru yoghin, pe swami Shivananda, căruia i se confesează: „Cred că cineva înzestrat cu puternice virtuţi oculte te poate scoate din prezent, îşi poate anula condiţia ta actuală şi te poate proiecta oriunde în univers”. Swami Shivananda susţine însă că „Tantra nu cunoaşte calificative morale pentru forţele magice de care vorbeşti” şi nu îi explică nimic, considerând cu superioritate că un european raţionalist ca el nu e în stare să înţeleagă, dar e gata să îi repete experienţa trăită anterior, astfel încât Eliade se trezeşte din nou având în faţa ochilor pădurea şi casa din secolul al XIX.

Pentru cei care ar putea crede că experienţa e incitantă sau cool, redăm reacţia lui Eliade, care, departe de a avea repulsie pentru cunoaştere şi pentru istorie, era şi un iubitor al filosofiilor indiene: „…am căzut la picioarele lui. – Asta n-o mai pot îndura, Swami! Am strigat. Trezeşte-mă! Lucrul acesta nu-l mai pot îndura a doua oară!”

O experienţă care ne şochează prin similitudine se regăseşte în paginile cărţii pomenite mai sus a Fericitului Serafim Rose, fiind trăită şi scrisă de arhimandritul Nicolae Drobiazghin şi preluată de Fericitul nostru Părinte de la Platina într-unul din capitolele referitoare la religiile orientale şi la infiltrarea practicilor demonice de sorginte hindusă sau yoghină în Occident. Astfel, fără legătură cu Mircea Eliade, care trăieşte experienţa menţionată anterior mult mai târziu, Nicolae Drobiazghin se loveşte de un eveniment foarte asemănător cu ceva timp înainte de anul 1900, pe când era ieromonah misionar În India.

Călătorind cu un vapor, face un popas în oraşul Colombo. El şi călătorii de pe vapor se hotărăsc să viziteze jungla şi pe „vestiţii fachiri magicieni de prin părţile locului”. Găsesc un astfel de fachir care, fără să îi prevină, face să dispară peisajul real din faţa ochilor lor şi să le apară o altă realitate, ca la cinematograf (înainte de apariţia cinematografului), în care ei recunosc vaporul şi pe ei înşişi pe vapor. Ieromonahul este însă trezit de un impuls al conştiinţei sale sau al harului şi, încă stăpânit de halucinaţia demonică, începe totuşi să se roage cu rugăciunea lui Iisus.

Vede mai întâi cum halucinaţia dispare şi el se regăseşte în realitatea pe care o părăsise cu puţin timp înainte, dar şi că toţi ceilalţi se aflau încă sub imperiul aceleiaşi vraje, absorbiţi în a urmări ceva necunoscut. Continuă cu rugăciunea inimii şi vede cum fachirul se prăbuşeşte şi ceilalţi îşi revin la rândul lor. Un ajutor al fachirului argumentează că acesta e obosit şi că de aceea s-a prăbuşit, dar înainte de a pleca, ieromonahul nostru mai întoarce odată capul înapoi şi „atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului”, semn că ştia din ce cauză i se întrerupsese vraja şi că identifica în ieromonahul rugător pe inamicul magiei sale.

În literatura noastră, „Nopţi la Serampore” este în continuare studiată ca o nuvelă fantastică, deşi atât ea cât şi alte texte eliadeşti sunt mult mai reale sau mai realiste decât îşi pot închipui cititorii neavizaţi şi care iau de bune comentariile literare, tonul confesiv nefiind doar o strategie literară, ci mai degrabă, în aceste cazuri, un semn de autenticitate autentic.

Drd. Gianina Picioruş