Civilizaţia umană ideală este civilizaţia paradisiacă, civilizaţia Raiului, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus. Eminescu susţine acest lucru între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice, după ce anterior, trecuse în revistă parada marilor civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire titlul poemului.
Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt deşertăciune a deşertăciunilor (Eccl. 1, 2), aşa cum spune Sfânta Scriptură, pentru că gândurile oamenilor sunt deşarte (Ps. 93, 11). Aşadar, în viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura de Dumnezeu creată, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a proniat Ziditorul lui. O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic. Şi astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor noştri, a vechilor daci.
Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.
Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.
Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte –
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel
Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.
Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. (…)
Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.
Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.
Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)
Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.
Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească: Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi.
Tabloul este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă nu le putem reda acum în întregime. Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius. Revenind însă la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană şi să demonstrăm afirmaţiile noastre anterioare.
Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calculele omeneşti, proporţional cu trufia omenească ce le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al împărăţiei de sus, aşa cum este lumea dacilor.
Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructorilor, a creatorilor umani. Faima şi măreţia lor rămâne numai ca o umbră şi ca o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.
Babilonul a fost odinioară cetate mândră cât o ţară, o cetate / Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate… . Regele Nabucodonosor, cu schimbătoarea lui gândire, avea impresia că ţine o lume-n mâna-i. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare însă la adresa acestuia: Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape referatul biblic, în caracterizarea lui Nabucodonosor.
Asemenea, Sardanapal stă culcat la mese-n veci întinse, încântat fiind de vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal, într-o Asie îmbătată de plăceri molateci. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:
Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.
Din Egiptul antic rămâne numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecută. Memphis, cetate de giganţi, este descrisă astfel: Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie, / Au zidit munte pe munte în antica lui trufie… Ireala ei grandoare o făcea să pară răsărită din visările pustiei. Însă prezentul înseamnă destrămare: Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, / Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine…
Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul (şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură): Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare / Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice]; (…) / Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-a sub ruine. / Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ţine, / Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea [Ierusalim] cea de ieri, împlinindu-se prorocia Mântuitorului.
Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: mărirea şi decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet), marea-nfiorată de sublima ei durere, / În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere. Iar trufia cezarilor romani sfârşeşte în nebunie: Urbea îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar; / Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune, / Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune / Şi din frunte-i cântă Neron… cântul Troiei funerar.
Babilonul, Asiria, Egiptul, Palestina, Grecia şi Roma… În descrierea unora din acestea regăsim superbe peisaje de natură, dar niciunul din ele nu are caracteristicile paradisiace ale lumii dacice, dimensiunile ei hiperbolice care vor să sublinieze sugestia Raiului primordial. Perspectiva cosmică este mai degrabă, în aceste cazuri, una care îngrădeşte tabloul civilizaţiilor, care se imprimă de nostalgie dureroasă şi devine reflexie a idealurilor şi suferinţelor umane, întocmai ca un document natural, ca un text sau ca o scriptură cosmică. Eminescu citeşte din arhiva foarte vastă a naturii istoria lumii, regăseşte timpii universali în memoria spaţiului universal.
Însă şi Dacia cunoaşte distrugerea, în cele din urmă. Vina însă, de data aceasta, este pusă de poet pe seama trufiei Romei. Traian cucereşte Dacia, dar, pentru că a distrus acel mod arhaic şi armonios de vieţuire, în consonanţă cu ritmurile cosmice, aude blestemul regelui dac, Decebal:
– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.
……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare,
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.
De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre – moarte legioane – punte
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi.
…………………………………….
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!
Prorocirile la care face referire Eminescu sunt de origine scripturală. Atât erupţia vulcanului Etna şi acoperirea cu lavă a oraşului Pompei (la care se face aluzie într-o strofă pe care nu am mai citat-o), cât şi năvălirea popoarelor migratoare germanice, care jefuiesc Roma, sunt considerate de Eminescu ca pedepse divine pentru infatuarea romană. Versurile pe care le-am subliniat arată înrâurirea Sfintei Scripturi asupra poemului eminescian, prin referinţa metaforică la prorocirile apocaliptice, la atitudinea pocăinţei biblice, cât şi prin reluarea cuvintelor Mântuitorului, cu care Acesta îi mustra pe fariseii şi cărturarii mândri: vai vouă, de trei ori vai!
Poemul sfârşeşte în atmosfera cugetărilor despre deşertăciunea umană şi despre cât poate gândirea omenească a-L înţelege pe Dumnezeu şi lucrurile Sale (am vorbit anterior, într-un articol intitulat Gândul lui Dumnezeu).
La final vom spune doar că ni se pare absolut semnificativ faptul că însuşi titlul poemului este Memento mori, cu subtitlul, între paranteze, Panorama deşertăciunilor. Memento mori, adică aminteşte-ţi că vei muri (scris semnificativ în limba latină, în limba cuceritorilor vechii Dacii), reprezintă, pentru conştiinţa ortodoxă, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Fără gândirea la moarte nu se poate purcede la nevoinţa duhovnicească. În Biserica noastră Ortodoxă se repetă mereu cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: Adu-ţi aminte de moarte şi niciodată nu vei greşi. Este o învăţătură filocalică absolut esenţială pentru credincioşi.
Aşa încât această vastă contemplare a istoriei universale, acest studiu imens întreprins de Eminescu, în acest poem, reprezintă o invitaţie la a înţelege, din panorama epocilor şi din tabloul civilizaţiilor, că sfârşitul omului care se crede de sine stătător şi stăpân pe soarta lui, este moartea. Moartea care i-a adus aminte şi lui Nabucodonosor că nu e el Dumnezeu, ca şi altor stăpâni vremelnici ai lumii.
Psa. Drd. Gianina Picioruş.
