Angela Furtună evocându-l pe neînlocuibilul Ştefan Iordache
Ma intreb, fara sa stiu de ce, daca mai este posibil in Romania ca un artist generos si genial sa moara si de moarte buna, la adanci batraneti, respectat si venerat, si dupa ce a fericit cu daruire si devotament un public si un stat ce se dovedesc ulterior atat de ingrate cu valorle culturale, desi atat de generoase cu falsele elite glamuroase politice, economice si activiste de tot soiul, din care nu ramane insa decat praful si oroarea.
Imi trebuie timp sa ma dezmeticesc: Stefan Iordache a murit, asadar? Nu pot sa inteleg daca sunt treaza sau nu, daca nu cumva memoria ori intelegerea nu-mi joaca feste. Pentru ca Stefan Iordache este unul din reperele culturale de care am fost legata in toata tineretea mea si dupa.
In a 2-a, a 3-a, a 4-a sau a n-a tinerete si cate vor mai fi fiind ele, de fiecare data cand mai incepea un ciclu al acestei vieti si cand faceam o noua selectie de valori pentru a le lua cu mine mai departe, Stefan Iordache ramanea acolo, la capitolul repere, la capitolul geniu autentic romanesc, talent urias pentru scena, purtatorul a sute de masti teatrale fara de care modernitatea teatrului romanesc insasi nu mai este posibila dupa el. Dar nu e posibil ca Stefan Iordache sa fi murit. Nu cred. Inca nu cred. Nu pot. Nu inteleg. Si mai ales nu accept.
O tragedie isi arata coltii din nou in mediile artei: in Romania, oamenii care fac cu adevarat ceva durabil, profund si original, care ard pentru excelenta afirmarii valorilor, nu supravietuiesc, cand sunt constiinte libere, neinhamate la troici politice. Nici acum, nici altadata.
Aceeasi concluzie i-a alungat din tara pe vremuri pe Caragiale, pe Cioran, pe Eugen Ionescu, pe Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, pe Enescu, Norman Manea sau Eliade, pe Basarab Nicolescu, Paul Celan sau Leonard Oprea, pe Vladimir Tismaneanu, Matei Visniec sau Brancusi sau atatia altii, iar din viata i-a alungat prematur pe multi creatori sau cercetatori care se sufocau (si continuam sa ne sufocam in temnita interioara), ca ieri pe Iosif Sava, acum si pe Iordache.
Or, si din acest punct de vedere, Stefan Iordache a fost un model de demnitate. Un artist total. Liber cu adevarat. Iar in ultima vreme era si el, de bunaseama, – si o si declara -, intristat de tot ce se intampla in Romania: haosul manelizator ce a invadat pana la varf societatea, restaurarea neobolsevica de tip mafiot mascata sub aparenta europenizare in toiul acumularii capitalului din proximitatea zonei de influenta sovietica, lipsa de morala din viata publica, abdicarea si epuizarea elitelor, ca ultim bastion, de la reperele axiologice, orgiile politice si politicianiste interminabile, crime morale deghizate in epurari indiscernabile facute de agenti de influenta neo-bolsevica sau extremist terorista , sub masca redistribuirii reperelor noii culturi cosumeriste.
Stefan Iordache nu a mai suportat o atare atmosfera toxica- un afront permanent la adresa progresului real si a culturii decente; in ultimele zile, dezgustat pana si de agresivitatea inumana a media de joasa speta ce domina spatiul romanesc , a cerut sa fie dus in strainatate. Sa moara in pace. In liniste. In tara lui, dupa ce i s-au adus atatea disconforturi, nici demnitatea unei morti decente si a unui respect fata de confidentialitatea medicala nu i se respecta. A murit, poate ca impacat, la Viena, la ora 10 a.m. Dar a murit oare? Pentru cine a murit? In niciun caz pentru cei care l-am cunoscut.
Continuare, aici…
Pr. Dorin