Deriziunea continuă: lecţia lipsei de caracter

muguri-de-intelepciune

Cum cunoşti un om fără caracter (fără principii)? Mai întâi de toate prin deriziunea tuturor lucrurilor care nu-i convin. Când ceva nu-i convine se transformă într-o maşină de creat băşcălie fără spirit.

Gluma proastă, ironia grobiană, mahalagismul sunt atuurile omului fără caracter, ale omului mic. Degeaba încerci să îmbini cu el seriozitatea cu gluma sărată. Degeaba încerci să îi arăţi diferenţa dintre nobleţea inimii şi ridicol. El va alege, cel mai adesea, ori să fie un impostor de duzină, ori să fie un fudul cu glume triviale.

Cf. DLR, ed. Guţu, Bucureşti, 2003, p. 359, derisio, –onis = bătaie de joc. Derisor, -oris = a) cel care ia în râs şi b) bufonul, parazitul, mimul. De la aceste două cuvinte vine şi derizoriu al nostru, care înseamnă în română: neînsemnat, de nimic, ridicol. Însă, în adevăratul sens al cuvântului, pe filieră latină avem de-a face cu sensul: ceva de luat în râs, de dispreţuit.

Derizoriu se păstrează astăzi numai cu sensul de: neînsemnat. Gestul lui a fost derizoriu, adică infim / mic. Nuanţa primă, cea de batjocură, cea de batjocură dacă dai ceva puţin, adică nuanţa morală a termenului, semnificaţia fundamentală…a fost eliminată, pentru că mulţi vor să dea sau să facă puţin…dar să fie elogiaţi mult.

Aruncăm totul în râs. Transformăm realitatea în râs. Râsul este o eludare a semnificaţiilor majore ale vieţii şi ale interrelaţiilor. În loc să râdem de păcat, să ironizăm păcatul, defectuosul, malformaţia…noi ironizăm cel mai adesea lucrurile vitale: cuminţenia, atenţia, vigilenţa, relaţia, familia, sfinţenia.

Râsul trivial ( lat trivialis, cf. Idem, p. 1363, la forma figurată, care a intrat în română = la îndemâna tuturor, banal, obişnuit, trivial, vulgar) e râsul non-metaforic, râsul care nu transcende cuvintele ci le duce spre sentimente nămoloase.

Una e să râzi frumos…sau fără dinţi, adică fără resentimente, fără perversitate de ceva anume, cu scop pedagogic…şi alta e să băşcălizezi, să faci pe toţi albie de porci şi asta toată ziua. Tocmai de aceea am spus în titlu că deriziunea continuă e o lecţie despre omul care nu se are, care nu se stăpâneşte, care nu are coloană vertebrală.

Pentru că nu poţi să râzi continuu de toţi şi de toate…decât dacă nu ai nimic sfânt, nimic imaculat. Însă când drăcuitul continuu şi râsul continuu sunt toată discuţia cu cineva…atunci e clar că avem de-a face cu un om patologic, bolnav, depărtat de iubiri reale, măreţe.