Amintiri vii despre Teologul românilor

parintele-dumitru-si-psa-maria

Pe 16 noiembrie 2008 se împlinesc 105 ani de la naşterea celui mai mare teolog ortodox pe care neamul românesc l-a dat în secolul al XX-lea. Opera şi gândirea sa, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale.

O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem.

Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică.

Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“.

Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia.

Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

„Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“

Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.

Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?

Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.

Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.

„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“

Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?

Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.

„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec.

Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui.

Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul.

Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.

Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Prof. Dr. Karl Christian Felmy, recent convertit la Ortodoxie, a primit titlul de „Doctor Honoris Causa” al FTO Bucureşti [ 21 oct. 2008]

***

CV-ul Prof. Dr. Karl Christian Felmy

*

Laudatio, Pr. Conf. Dr. Daniel Benga

*

Prof. Dr. Karl Christian Felmy, Întâlnirea teologiei Ortodoxe cu influenţele apusene. O dezbatere a teoriei pseudomorfozei apusene a Ortodoxiei [ prelegerea omagială la primirea titlului de DHC al facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Marina din Bucureşti, 21 octombrie 2008]. Traducerea textului, socotită de către traducătorii ei drept provizorie, a fost realizată de Pr. Conf Dr. Daniel Benga şi Asist. Dr. Vasile Adrian Carabă.

*

19 fotografii de la eveniment.

*

Video, doar pentru perioada 21-31 octombrie la download.

Pachetul 1

http://s4.transfer.ro/storage/Video__prof._Felmy__1-0c4eb.rar (862.2Mb)

Pachetul 2

http://s4.transfer.ro/storage/Video__prof._Felmy__2-a2ab9.rar (335.4Mb)

*

[viddler id=4a6cfbeb&w=437&h=370]

*

Îi mulţumim Pr. Drd. Daniil-Corneliu Iacşa pentru ajutorul special pe care ni l-a dat la realizarea acestui articol elogiator, dedicat prof. Felmy.

Update: 22 octombrie 2008; 17. 52.

Ieri,  21 octombrie 208, în amfiteatrul Dumitru Stăniloae al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, în prezenţa prodecanilor pr. Daniel Benga şi pr. Emanoil Băbuş, a numeroşi invitaţi şi studenţi, decanul facultăţii, pr. Ştefan Buchiu, a înmânat domnului Karl Christian Felmy diploma de Doctor Honoris Causa.

Ceremonia a început cu intonarea imnului „Gaudeamus Igitur“, urmat de rugăciunea „Tatăl Nostru“. În deschidere, părintele decan, Ştefan Buchiu, a menţionat că „hotărârea de a acorda cel mai înalt titlu universitar aparţine consiliului facultăţii noastre, din primăvara acestui an. Decizia, care a primit în acelaşi timp şi binecuvântarea PF Părinte Patriarh Daniel, a fost aprobată de Senatul Universităţii“.

Vorbind despre profesorul distins, pr. Buchiu a spus că „domnia sa este un foarte bun cunoscător al Bisericii Ortodoxe Ruse şi al Teologiei Ortodoxe. Din vasta sa operă câteva lucrări au fost traduse şi în româneşte. Această «Dogmatică a experienţei eclesiale» a fost de-a dreptul o provocare pentru noi, profesorii de teologie ortodoxă, pentru că uneori se vede mai bine, mai clar, din afară. Se întâmplă să trecem peste părţile ei cele mai valoroase, cum ar fi teologia icoanei sau experienţa lui Hristos.

Şi cea de-a doua lucrare tradusă la noi, «De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe» este extrem de provocatoare, pentru că ne aduce aminte că trebuie să rămânem ancoraţi în experienţa Bisericii, în litera şi duhul Sfintei Scripturi şi în viziunea părinţilor.

Domnul profesor Felmy s-a ocupat toată viaţa, pe linie ştiinţifică, de cercetarea tezaurului Bisericii Ortodoxe, a devenit un specialist, iar Pronia lui Dumnezeu a hotărât ca domnia sa să se apropie nu numai cu mintea de Ortodoxie, ci şi cu inima. Cu un an şi jumătate în urmă, a devenit fiu al Bisericii Ortodoxe Ruse. După ce a teoretizat despre teologia ortodoxă, despre spiritualitea şi cultul ortodox, a făcut pasul hotărâtor, şi acum vorbeşte din interiorul Bisericii Ortodoxe.

Îndrăznesc să spun că dânsul vine din viitorul creştinismului occidental, creştinism care trebuie să fie permanent deschis către valorile ortodoxiei. Lumina vine de la Răsărit, iar apusenii se întorc din nou spre Răsărit, acolo unde este Izvorul Luminii“, a prezentat personalitatea teologului Christian Felmy părintele decan, Ştefan Buchiu.

Karl Christian Felmy a ţinut două conferinţe

Laudatio, susţinut cu prilejul decernării titlului, a fost realizat şi citit de prodecanul pr. Daniel Benga. Acesta a scos în evidenţă personalitatea marcantă a domnului Christian Felmy, cât şi lupta pe care a dus-o pentru Ortodoxie, când încă nu era ortodox.

A venit şi rândul profesorului Karl Christian Felmy să mulţumească pentru distincţia primită. A susţinut şi o prelegere intitulată „Întâlnirea teologiei ortodoxe cu influenţele apusene – O dezbatere a teoriei pseudomorfozei apusene a Ortodoxiei“, în traducerea domnului Vasile Adrian Carabă.

În expunerea sa, a pornit de la pseudomorfoza teologului rus Georgi Florovski, făcând o paralelă între concepţia teologului rus şi Ortodoxie. Ceremonia s-a încheiat cu imnul închinat Maicii Domnului, „Cuvine-se cu adevărat“.

Menţionăm că profesorul german, Karl Christian Felmy, a susţinut pe 20 octombrie, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, şi conferinţa cu tema „Importanţa aspectului eshatologic al Sfintei Liturghii“.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Despre Biserica Sfintei Ecaterina la trecut şi prezent

Orice Facultate de Teologie are un paraclis. Aici vin studenţii şi pun în practică ceea ce învaţă la curs, dar tot aici Îl cunosc pe Hristos, Care Se oferă tuturor prin Sfintele Taine. Astfel, se trece de la cunoaşterea prin raţiune a lui Dumnezeu, la cunoaşterea prin simţire. Istoria sfântului lăcaş se întinde tocmai până în secolul al XVI-lea, la început fiind închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de la Muntele Sinai.

În decursul istoriei, a fost supus mai multor reparaţii, ajungându-se la stadiul actual care datează din 1850. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem. Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei.“

„Dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie.“

O uşă masivă de lemn face legătura între Dumnezeul înţeles prin raţiune şi Dumnezeul experiat. Doar studenţii care trec acest hotar pot să depăşească raţionalitatea cursurilor. Uşa e imensă şi greu de urnit. Însă, odată intrat, totul se transfigurează. Cântările învăţate în sala de curs au altă armonie şi parcă acum se înţelege adevăratul mesaj al textului. Soarele nu mai este stăpân, ci locul este guvernat de flacăra lumânărilor, de scânteile care sar din cădelniţă şi mai ales de focul care arde în inimile celor prezenţi.

Aerul golit de „mirosul“ patimilor se sfinţeşte cu tămâie şi undelemn amestecat cu aromate. Fumul tămâiei, ce se joacă în raza de soare care a străpuns un colţişor mai obscur, îţi arată că rugile se duc numai sus, la Dumnezeu. Studentul, îmbrăcat în stihar, explică Evanghelia zilei din faţa uşilor împărăteşti, cu un ochi în foaie şi cu celălat undeva în locul cel mai din spate al bisericii, de teama de a nu întâlni privirea vigilentă a ascultătorilor.

Credincioşi care au trecut demult de vârsta potrivită studiului se amestecă cu mulţimea tânără şi fascinată de existenţa vie a lui Hristos. Iar părintele spiritual, blând cu cei ascultători şi aspru cu ceilalţi, dă totdeauna un sfat bun pentru cei care îl cer.

„Dumnezeu a rânduit biserica pentru studenţii teologi“

Părintele Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“ al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, este un slujitor neobosit al lui Hristos. Când nu e slujbă, îl găseşti fie în biserică la spovedit, fie afară, în mijlocul studenţilor.

Toţi sunt o familie mai mare la „Sfânta Ecaterina“, cum i se spune paraclisului, pe scurt, printre studenţi. Aici se formează viitoarea familie şi parohie a preoţilor şi profesorilor de Religie. La această atmosferă de împlinire sufletească are un aport şi biserica în sine. Despre actuala biserică, părintele spiritual spune că a fost „de la Dumnezeu rânduită pentru studenţii teologi.

Mai ales că pe uşile diaconeşti se află două triade de ierarhi, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur pe uşa din dreapta, de lângă icoana Mântuitorului Hristos, iar pe uşa din stânga, lângă icoana Maicii Domnului, este pictată o altă triadă de ierarhi – Sfinţii Nicolae, Spiridon şi Atanasie cel Mare“.

Sfânta Ecaterina, modelul studentului la Teologie

O altă dovadă că această biserică este destinată studenţilor este cel de-al doilea hram al ei, Sfânta Ecaterina. Se ştie că ea a fost una dintre minţile luminate ale timpului ei. Icoana înţeleptei Sfinte Mucenice se află în partea dreaptă a catapetesmei.

Ne-a făcut o tălmăcire a înţelesului acestei icoane doamna Sofia Tudosa Romanov. „Doar privind icoana ne dăm seama că este un model pentru tineri, dar şi pentru noi toţi toţi. Sfânta nu este înfăţişată oricum, ci întotdeauna cu nişte cărţi alături, cu pana în mână, deci desprindem îndemnuri la studiu, cunoaştere, înţelegere.

Nu zici: «Eu cred în Dumnezeu, mă rog şi atâta tot», ci toată viaţa ta interioară trebuie să se realizeze pe un fond de cunoaştere cât mai largă, atât cât să cuprindă tot globul pământesc. Faptul că este reprezentat globul aici arătă că trebuie să cuprinzi scrierile tuturor învăţaţilor. Mesajul icoanei este deschidere, poţi să spui şi ecumenică, poţi să spui şi globalizatoare, dar la a-L mărturisi pe Hristos, a nu te lepăda de El şi a te jertfi pentru Hristos (arată roată de tortură).

Toată credinţa ei este undeva deasupra, convingerile sunt de undeva de sus, fapt arătat aici prin prezenţa îngerilor, ca legătură cu cerul. Deasupra este divinitatea cu tot ceea ce înseamnă pentru noi şi de acolo în jos, aici, la nivelul pământului, nivelul nostru de vieţuire; avem şi cărţi, şi globul, dar avem şi jertfa, prin roată“, a explicat semnificaţia elementelor prezente în icoana Sfintei Ecaterina doamna Sofia Tudosa Romanov, care s-a ocupat şi de istoria sfântului lăcaş.

Biserica dintre mlaştini

Aşezată la poalele dealului Patriarhiei, în vecinătatea Pieţei Unirii şi a vechiului centru istoric, Biserica „Sfânta Ecaterina“ datează din secolul al XVI-lea. Înconjurată de un mic parc verde, plin mai mereu cu studenţii facultăţii de teologie, biserica era situată pe vremuri în afara Bucureştiului, în dreapta Dâmboviţei, pe atunci plină de mlaştini, stufărişuri şi bălţi. De aici începea drumul Giurgiului, adică actuala Cale Şerban Vodă. Pe atunci colina, la poalele căreia se afla biserica, un loc înalt şi izolat, ferit de revărsările periodice ale râului şi acoperit cu podgorii, era cunoscută drept Dealul Viilor sau Dealul Podgorenilor. Cu timpul, colina a primit denumirea de Dealul Mitropoliei şi apoi al Patriarhiei.

„Sfânta Ecaterina“ este închinată Muntelui Sinai

Prima construcţie religioasă, o mică biserică de lemn, a fost ridicată între 1574-1577 de boierul Ivaşcu Golescu, împreună cu fratele său Albu şi boierii Toader, Drăghici şi Panu. Terminată în 1579, biserica este sfinţită cu hramul Sfânta Ecaterina, după numele doamnei Ecaterina, soţia domnitorului Alexandru al II-lea.

Câţiva călugări care se nevoiau în preajma mănăstirii Sfânta Troiţă, actualmente Mănăstirea Radu-Vodă, adunaţi în jurul noii biserici, întemeiază o mănăstire. De la început, aşezământul monahal a fost închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de pe Muntele Sinai.

„A fost o legătură bună între Ecaterina Doamna şi Ivaşcu Golescu, pentru că, după dispariţia doomnitorului şi ajungerea la tron a fiului său, Mihnea, fiind foarte tânăr, doamna a fost cea care a preluat conducerea ţării. Deci cei care au construit această biserică au fost la rangul cel mai înalt al ţării“, a mai spus doamna Sofia Romanov, descendentă a vestitei familii a Romanovilor, din Rusia. În 1595, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, la retragerea trupelor lui Sinan Paşa din Bucureşti, biserica a fost distrusă.

Mănăstirea lui Pană Vistierul

Biserica s-a numit multă vreme a lui Pană Vistierul, pentru că, după ce s-a degradat biserica de lemn, un anume Pană care era vistier şi boier mare a refăcut biserica. „Important este că am găsit că acest vistier avea o legătură de rudenie cu familia Golescu prin alianţă. Boierii nu-şi abandonau ctitoriile, ci le îngrijeau şi aveau grijă de preoţii slujitori de aici“, a menţionat doamna profesor.

De-acum, de la începutul secolului al XVII-lea, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, aşezământul este numit Mănăstirea lui Pană Vistierul. Lăcaşul păstrează hramul „Sfânta Ecaterina“ şi se menţine ca metoc al Mănăstirii din Peninsula Sinai. Abia refăcută, însă, a suferit distrugeri provocate de invaziile duşmane. În 1611, în timpul unei incursiuni în Ţara Românească, oştile lui Gabriel Bathory ajung la Bucureşti; mănăstirea este incendiată şi jefuită, iar un călugăr este martirizat.

Dar este refăcută de urmaşii ctitorilor. Tot în preajma ei, în august 1631, s-a dat lupta dintre Leon Vodă şi boierii pribegi în fruntea cărora se afla Matei Basarab, viitorul domnitor al Ţării Româneşti, Radu-logofătul şi alţi boieri. Confruntarea armată încheiată cu victoria lui Matei Voievod a fost numită „lupta de la Mănăstirea lui Pană“.

Paul de Alep, vestitul călător în Ţările Române între anii 1653-1658, spune că sfântul lăcaş avea un egumen şi călugări de la muntele Sinai.

Doamna Ecaterina are grijă de „Sfânta Ecaterina“

Biserica se supune semnelor trecerii timpului, dar, datorită Doamnei Ecaterina Ipsilanti, revine la viaţă. „Domnul Alexandru Ipsilanti a fost numit «Mila şi Darul lui Dumnezeu». Doamna a refăcut biserica, manager convins pentru vremea aceea, a făcut şi un han unde este facultatea, acum, să aibă cu ce să se întreţină mănăstirea. Hanul acela a fost mijlocul de supravieţuire al bisericii în momentele când rămâneau fără nimic după plecarea grecilor care administrau mănăstirea“.

Biserica a fost făcută din zid, în jurul anului 1774, păstrând vechiul hram „Sfânta Ecaterina“. Între 1774-1782, Doamna Ecaterina înzestrează mănăstirea cu cele necesare pentru buna rânduială a activităţii monahale, îi donează veniturile de la câteva prăvălii din Bucureşti, cât şi terenurile agricole, livezi şi podgorii. Aşezământul cunoaşte o nouă înflorire, se pierde vechiul nume de „Mănăstirea lui Pană“ şi devine Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“.

Din cauza cutremurul din 1802, turlele din piatră se prăbuşesc, iar pereţii clădirilor din incintă sunt fisuraţi. Turlele sunt refăcute din lemn şi acoperite cu şindrilă, iar reparaţiile sunt făcute de suprafaţă. De Sfintele Paşti din 1823, pe 23 aprilie, un incendiu distruge hanul mănăstirii. Peste 40 de ani, ajunge să fie demolat. Alt seism, în 1838, avariază mănăstirea, se face o restaurare a lăcaşului în 1847, când egumenul grec distruge pisania. Biserica este demolată până la temelii, la începutul anului 1850.

Secularizarea lui Cuza transformă mănăstirea în biserică de mir

Construcţia bisericii de astăzi a început în 1850. S-a terminat la 1 mai 1852. Pictura originală a fost realizată de pictorii Constantin Lecca şi Mişu Popp, reprezentanţi de marcă ai picturii bisericeşti din secolul al XIX-lea.

Constantin Lecca (1807-1887), remarcabil în pictura istorică, şi-a desăvârşit talentul în pictura de biserici trecând de la vechea manieră de factură bizantină, la stilul academist. Adaptează rigorile iconografiei ortodoxe tradiţionale la clasicismul european. Mişu Popp (1827-1892), reprezentant tipic al academismului, pictează mai ales portrete ale unor personalităţi, dar şi numeroase biserici. Cei doi artişti pictează mai multe biserici, printre care bisericile „Răzvan“ şi a Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti şi biserica Mănăstirii din Nego-eşti.

Pictura din Biserica „Sfânta Ecaterina“ este una dintre cel mai bine păstrate dintre lucrările cu caracter religios ale acestor artişti. Aceasta este realizată în registre cu puţine imagini, manieră specifică artei vremii. Maeştri ai portretului, cei doi artişti pictează mai ales sfinţi militari martiri.

După 1859, prin secularizarea averilor mănăstireşti, activitatea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“ încetează. Pentru scurt timp, câţiva călugări mai menţin sfintele slujbe.

Mănăstirea devine biserică de mir

După desfiinţarea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“, la 29 octombrie 1863, lăcaşul rămâne doar biserică de mir. Aceasta deservea mahalaua Sfânta Ecaterina. Treptat, parohia „Sfânta Ecaterina“ şi întreaga zonă capătă un aspect citadin, se înmulţesc casele din zid, unele dintre acestea păstrându-se până astăzi.

Pentru scurt timp, în 1873, în curtea Bisericii Sfânta Ecaterina se mută gimnaziul Matei Basarab. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Pe locul fostei biserici, în 1905 s-a construit casa parohială pentru preoţii slujitori ai sfântului altar. Aceeaşi comisie renovează lăcaşul în 1909 şi 1923. Marele cutremur din 1977 afectează grav lăcaşul. Biserica a fost consolidată cu centură de beton. Pictura restaurată, spălată şi retuşată s-a readus la frumuseţea originală în 1984.

„Biserica este în primul rând a studenţilor“

Părintele Atanasie Tănăsache Costea a venit la Biserica „Sfânta Ecaterina“ din anul 1996. A făcut multe reparaţii bisericii, reuşind să înnoiască faţa bisericii, dar şi viaţa spirituală a comunităţii din jurul ei. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem.

Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei. Dar comunitatea bisericii noastre este formată şi din credincioşi care vin de peste tot din Bucureşti. Aceştia s-au «lipit» de biserică şi ne ajută de fiecare dată în anumite momente din viaţa bisericii noastre. Biserica este, însă, în primul rând a studenţilor şi abia apoi pentru credincioşii care vin aici“, ne-a spus părintele spiritual. Printre planurile de viitor se numără şi realizarea unei pisanii complete, a întregului ansamblu bisericesc, de când acest loc a fost afierosit lui Dumnezeu.

„A fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân“

Pr. asist. Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“

Cum aţi ajuns să slujiţi aici?

Am venit în 1996. Nu eram pregătit să vin aici. Mi-am dorit să mă înscriu la doctorat. Eram preot în Galaţi şi profesor la generală şi liceu. Mai predam şi la specializarea Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos“, muzică bisericească, ritual, metodica predării religiei şi practică pedagogică. Când am venit să mă înscriu la doctorat, postul de spiritual era liber.

Şi am hotărât să fac pasul acesta pentru copii. Nu am ţinut niciodată să fiu preot în oraş. Dar dacă Dumnezeu m-a adus aici, Îi mulţumesc Lui şi Sfintei Ecaterina. Având cinci copii, toţi băieţi, m-am gândit că o să fie mai uşor pentru ei. Am simţit-o ca pe o chemare de la Dumnezeu.

După 7 ani, mă hotărâsem să mă transfer la altă biserică. Dar am primit un răspuns de la Dumnezeu, prin vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. La hramul „Sfinţilor Trei Ierarhi“ a venit şi a slujit Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, m-a hirotesit iconom stavrofor pe seama Bisericii „Sfânta Ecaterina“ şi a Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Nu am fost anunţat, nu ştiam, m-a luat pe nepregătite. Pentru mine a fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân aici. Şi am hotărât să rămân aici până când voi primi altă ascultare.

Care este programul liturgic al paraclisului?

Noi încercăm în timpul anului universitar să facem un program liturgic care să se încadreze cu orarul Facultăţii. Dimineaţa, de la 5:30 până la 8:00 se face utrenia şi Sfânta Liturghie, în fiecare zi, în afară de sâmbăta, când începe la ora 7:00, iar duminica şi în sărbători începe de la 8:00. Iar seara, la ora 18:00, facem vecernia.

În timpul Postului Mare facem Pavecerniţa, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi celelalte specifice acestei perioade. Slujbele au un rol atât liturgic, cultic, cât şi didactic, pentru ca studenţi să aibă ce învăţa. Nu slujesc numai eu, ci toţi profesorii.

Am pus deja în practică noul sistem al tutoriatului, care sperăm să dea roade foarte bune. Am programat fiecare catedră pe zile. Astfel, duminică seara şi luni dimineaţa este Catedra de Artă Sacră şi Litere, luni seara şi marţi dimineaţa – o zi liturgică pentru Catedra de Practice. Marţi seara, miercuri dimineaţa – Catedra de Biblice; miercuri seara, joi dimineaţa – Catedra de Istorice, iar joi seara, vineri dimineaţa – Catedra de Sistematice. Vineri seara facem Sfântul Maslu, iar sâmbătă şi duminică vin toţi cei care vor să participe.

„Studenţii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie“

Părintele decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti ne-a vorbit despre necesitatea paraclisului

Aşa cum cercetarea ştiinţifică este necesară teologiei, tot aşa practica liturgică este absolut necesară, dar nu numai pentru disciplina Liturgică, ci şi pentru viaţa spirituală sau duhovnicească a studenţilor şi a facultăţii, în general. Dânşii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie de duminică, la vecerniile din timpul săptămânii, aşa cum se organizează programul duhovnicesc, pentru ca ei să avanseze în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, pe calea aceasta, a experienţei liturgice, a experienţei eclesiale.

De aceea, dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie. Vor trebui să cunoască şi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, ei să fie capabili să facă mereu experienţe reînnoite, liturgice şi sacramentale.

Părintele decan ne-a explicat şi ce presupune programul de tutoriat: „S-a mai încercat o experienţă similară în anii anteriori, dar de data aceasta o reluăm sub alte auspicii, cu ajutorul unui regulament. Astfel, profesorii şi elevii vor participa împreună la slujbe. Câştigul va fi dublu, pe de o parte participarea la slujbă, iar pe de altă – adâncirea relaţiei dintre student şi profesor.

Acesta îl încurajează pe student la participare la experienţa lui liturgică. Studenţii stau de vorbă înainte şi după slujbă cu tutorele, este un mediu eclesial extraordinar, care influenţează relaţia care se edifică în decursul celor patru ani între profesor şi student. Rezultatele sperăm să fie benefice în acest sens. În plus, la Vecernia de sâmbătă seara şi de duminică au ocazia să participe studenţii care nu merg la alte parohii. Rolul paraclisului este, aşadar, fundamental în programul de învăţământ teologic. Dacă cercetarea în cadrul facultăţii reprezintă 50% din procesul educaţional, celălalt procent de 50% revine programului liturgic ce se desfăşoară în paraclis. Atunci când am discutat despre problema frecvenţei s-a hotărât o prezenţă de 75% la cursuri, 95% la seminarii şi 100% la programul liturgic.

Chiar din acest procent ne putem da seama cât accent se va pune pe viaţa liturgică. Studentul care nu va participa, el însuşi îşi va da seama că nu are vocaţie pentru preoţie şi mai bine să se retragă decât să continue să termine facultatea“.

Cf. sursa.

Psa Gianina

Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu vorbind despre domnitorul Şerban Cantacuzino

Domnitor al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost un vrednic urmaş al neamului Cantacuzinilor. A condus ţara timp de aproape 10 ani (1678-1688), fiind un domn aspru cu cei vinovaţi şi îngăduitor faţă de cei drepţi. Imediat după ce a devenit domn, s-a îngrijit ca toţi duşmanii familiei să fie îndepărtaţi.

Apoi, a câştigat încrederea turcilor prin daruri în bani şi diferite obiecte. A fost un bun militar, având o statură impresionantă. Turcii l-au obligat să participe la asediul Vienei din 1683, dar, pe ascuns, a fost de partea creştinilor din cetate. Asprimea faţă de supuşi a ajuns cunoscută şi peste graniţele ţării, încât îi ştiau de frică chiar şi „prietenii“ săi, turcii.

A deschis drumul Renascentismului în Ţările Române, prin dragostea sa faţă de cultură şi prin ridicarea de biserici. Despre domnia lui Şerban Cantacuzino, despre rolul său în istoria poporului român şi despre vrednicile sale realizări ne-a vorbit pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Ce ne puteţi spune despre personalitatea lui Şerban Cantacuzino?

Şerban Cantacuzino este una dintre figurile remarcabile ale istoriei româneşti. Se înscrie în galeria marilor domnitori, începând de la Mircea cel Bătrân, continuând cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Matei Basarab, continuând apoi cu Sfântul Constantin Brâncoveanu, care a depăşit cu mult eforturile predecesorilor săi, şi încheind această galerie cu Alexandru Ioan Cuza.

Pe Şerban Cantacuzino, unul dintre cei mai importanţi dintre domnitori, marele istoric Constantin Giurescu îl caracteriza: „Un personaj destul de viclean, abil, diplomat, destul de crud şi însetat de sânge, dar totuşi deschis spre idealuri foarte nobile“, şi asta se vede în ceea ce a rămas, pe plan cultural, după Şerban Cantacuzino.

Asta a caracterizat, de altfel, întregul Ev Mediu. Suntem în secolul al XVII-lea, plin de, politic vorbind, lupte între două partide, Cantacuzinii şi Bălenii. Ambele sunt partide cu sânge grecesc, formate din multe personalităţi ale boierimii acelor vremuri.

Familia Cantacuzinilor a reprezentat practic partida naţională. S-a scris o sagă, o istorie a familiei Cantacuzino; se numeşte „1000 de ani în Balcani“ şi este scrisă de Ioan Mihai Cantacuzino, un îndepărtat urmaş al acestei familii. Aflăm de acolo că neamul Cantacuzinilor s-a împrăştiat pe toată planeta, de la Moscova la New York, în toată Europa, Germania, Elveţia, Franţa, Italia şi, evident, România.

„Nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazul“

Cum a ajuns un urmaş al acestei familii să conducă Ţara Românească?

Şerban Cantacuzino este de neam grec, dar este născut la noi în Muntenia. Familia Cantacuzinilor a venit de foarte multă vreme în ţările române. Ioan Mihai Cantacuzino situează acest moment la puţină vreme după căderea Constantinopolului.

Şerban Cantacuzino este fiul lui Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai importante personalităţi ale politicii secolului al XVII-lea. Constantin Cantacuzino a căzut pradă uneltirilor boierimii din cele două mari familii, Bălenii şi Cantacuzinii. Grigorie Ghica, unul dintre predecesorii lui Şerban, a fost cel mai aprig duşman al lui Constantin. Şerban Cantacuzino vine la domnie în 30 noiembrie 1678.

Părea a fi o domnie foarte liniştită, dar nu a durat foarte mult această acalmie, pentru că a avut grijă să se răzbune pe toţi cei care uneltiseră împotriva tatălui său în mod nedrept. Vorbind despre epoca lui Şerban Cantacuzino, 1678-1688, putem spune că este unul dintre deceniile remarcabile ale secolului al XVII-lea. Din punct de vedere politic, zece ani de domnie reprezintă o performanţă, în vremea în care domnitorii nu reuşeau să rămână mai mult de patru ani. De fiecare dată, interveneau partidele adverse care aveau grijă să provoace intrigi la Constantinopol, ca să-şi pună omul lor.

Doar Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a depăşit, domnind aproape 25 de ani. Şerban Cantacuzino a fost un foarte abil diplomat, un bun strateg, dar nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazu. Totuşi, contemporanii şi cei de după el îl caracterizeazau ca având ambiţii imperiale; îşi dorea chiar să ajungă la Constantinopol, să îl ocupe, în numele Ortodoxiei, şi să înlăture pericolul otoman de acolo. Nu a reuşit, pentru că întregul context balcanic nu îi mai permitea.

Şerban Cantacuzino, alături de domnul moldovean Gheorghe Duca, a participat la asediul Vienei din 1683. Cum a ajutat Şerban Cantacuzino în tabăra creştină asediată de turci?

Turcii au încercat să ocupe Viena, fiind un punct de avangardă pentru intrarea în Occident. Ar fi fost un dezastru dacă turcii intrau în Viena. Au fost însă împiedicaţi şi de reacţia de ostilitate a lui Şerban Cantacuzino, dar nevădită. Obligat de turci să participe la asediu, el trimitea informaţii, în ascuns, părţii vieneze, cu tot ceea ce se întâmpla în jurul zidurilor. Forţele erau mult inferioare faţă de partea otomană. Ca semn distinctiv, muntenii aveau steaguri cu Sfânta Cruce pe o parte şi cu Maica Domnului pe cealaltă. Atunci când trăgeau asupra cetăţii foloseau bombe oarbe, ca să nu dărâme zidul.

Informaţiile pe care le trimiteau zilnic părţii celeilalte au ajutat ca asediul să nu aibă succes. Asta a făcut ca din 1683 Imperiul Otoman să înceapă să decadă. Tot din cauza acestui fapt, imperiul occidental a fost salvat de cotropirea otomană. Totul ar fi fost, probabil, inevitabil fără ajutorul lui Şerban Cantacuzino, dar şi fără ajutorul chiar şi al unora dintre turci. Paşa de la Viena nu avea interesul să-i fie tulburată domnia. Vizirul care a atacat Viena a fost practic împiedicat chiar de a-i lui.

Putem spune că epoca lui Şerban Cantacuzino a fost de o efervescenţă culturală?

Da. De altfel, cultura reprezintă toată perioada domniei lui Şerban Cantacuzino. Lui i se datorează monumentul principal al limbii române – „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino“. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de „Liturghierul“ în româneşte, în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc, „Evangheliarul“ sau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar, la 1683, „Apostolul“, având aceeaşi structură.

Cea mai importantă rămâne însă Biblia de la Bucureşti, care este a lui Şerban Cantacuzino, dar şi a lui Brâncoveanu în aceeaşi măsură, pentru că se termină în vremea lui. Însă contribuţia cea mai mare o au personalităţile lumii culturale din vremea lui Şerban Cantacuzino, care, ce-i drept, au rămas şi după moartea subită a acestuia.

„Biblia lui Şerban Cantacuzino“ este rezultatul muncii de cel puţin un secol, de la Coresi încoace („Evanghelia cu învăţătură“ – 1581), a personalităţilor culturii din cele trei principate. Pe de o parte, Noul Testament este nu altceva decât textul îmbunătăţit al Noului Testament de la Alba Iulia, din 1648. În ceea ce priveşte Vechiul Testament, avem în faţă traducerea făcută de marele om de cultură Nicolae Milescu Spătaru.

El a făcut această traducere între 1661 şi 1663 – pe vremea când avea funcţiunea capuchehaiei, adică ambasador al Munteniei la Constantinopol -, rectificată şi îmbunătăţită, se pare, de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei; acestea – aduse toate din condei şi puse împreună de doi fraţi remarcabili, ca personalităţi ale culturii româneşti, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Biblia beneficia de 944 de pagini, paginate de data aceasta, pentru că nu se obişnuia ca lucrările să fie paginate până atunci. A avut şi două prefeţe, una chiar a lui Şerban Cantacuzino şi o alta a lui Dositei al Ierusalimului.

Care este cea mai strălucită ctitorie a lui Şerban Cantacuzino?

Şerban Cantacuzino rămâne în istoria ctitoriilor româneşti prin Mănăstirea Cotroceni. Este ctitorul absolut al acestei mănăstiri pe care o termină în 1689 şi pe care o închină întregului Munte Athos, nu unei mănăstiri aparte. Va deveni una dintre cele mai importante, ca pondere economică şi culturală, în principatul Munteniei. Aşa încât, pe la 1760, când a văzut-o unul dintre învăţaţii greci, Chesarie Daponte, a numit-o „Fala Munteniei“. Înseamnă că era una dintre cele mai importante, prestigioase, dar şi frumoase mănăstiri ale Munteniei. Acestea se datorează doar lui Şerban Cantacuzino.

A înzestrat-o cu câteva schituri, cel puţin cinci, care îi aduceau venituri. Închinarea Mănăstirii Cotroceni comportă o discuţie aparte. Documentul prin care a fost închinată Muntelui Athos este foarte important. Este primul document care ne spune că mănăstirile închinate nu au devenit niciodată proprietăţi. Şerban Cantacuzino fixează nişte clauze, şi spune „Dacă cumva administrarea (care trebuia făcută de greci) nu se face conform condiţiilor precizate în acest document de închinare, mănăstirea să se reîntoarcă ţării“. Deci, asta nu mai era dare în proprietate. El venea să reglementeze practic nişte chestiuni care se viciaseră pe parcurs. Domnitorii au închinat din evlavie foarte multe dintre mănăstirile ţării către Muntele Athos, şi nu numai, ceea ce s-a crezut multă vreme o dare în proprietate.

Or, din punct de vedere canonic, se ştie că mănăstirile nu erau date în proprietate, prin închinare. Acesta este documentul care luminează întreaga situaţie în ceea ce priveşte regimul mănăstirilor din România. A reparat ceea ce se viciase pe parcursul secolului respectiv. Este o revenire. S-a constatat că se întâmplau şi anormalităţi, iar Şerban Cantacuzino le-a reparat şi le-a precizat, de data asta, în maniera unor clauze. Eu zic că este unul dintre cele mai importante documente.

Ce moştenire ne-a lăsat domnul Şerban Cantacuzino?

A rămas în istorie drept unul dintre cei mai importanţi domnitori. Cultural, Mănăstirea Cotroceni, ctitoria sa, a fost şi a rămas multă vreme, până la demolarea ei, unul dintre cele mai importante repere ale Bucureştiului. În 1984, Ceauşescu a dărâmat biserica, iar câteva fresce s-au conservat, în secret, în subsolul Muzeului de Artă. A fost refăcută în 2004, exact la 20 de ani de la dărâmarea sa abuzivă.

Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti, ctitor desăvârşit, un diplomat foarte abil, chiar dacă perioada lui este întunecată de gesturile politice pe care a trebuit să le facă. Rămâne şi unul dintre cei care marchează sfârşitul de secol XVII în modul cel mai benefic cu putinţă.

A fost foarte deschis idealurilor nobile, de tip cultural. Dacă nu ar fi avut aceste idealuri de tip renascentist, probabil că noi n-am fi avut astăzi o Biblie integrală în româneşte de la 1688, destul de târziu faţă de naţiile occidentale. Dar, cu toate acestea, românii au făcut cultură şi pentru restul statelor balcanice. Dacă la Constantinopol n-a putut funcţiona o tipografie foarte multă vreme, pentru greci, bulgari, sârbi noi eram cei care le tipăream cărţi. Şi asta se datorează excluziv acestor domnitori de mare anvergură.

Mormântul lui Şerban Cantacuzino este la Cotroceni, în ctitoria sa. A murit la 54 de ani, cum scrie pe placa de mormânt. Nu se ştie cum, dar se pare că a fost otrăvit, căzând victimă a conflictului de cel puţin un secol între Băleni şi Cantacuzini.

Domnitorul Şerban Cantacuzino, cinstit la Viena

Cu acazia aniversării a 300 de ani de la asediul Vienei, în 1983, s-a ridicat un bust al domnitorului Şerban Cantacuzino, în amintirea acestuia. S-a construit şi o capelă, care este cunoscută drept „Capela moldovenească“ şi care se află la intersecţia dintre Arnsburggasse şi Betty Roose Weg din Viena. În această capelă se află o copie în miniatură a crucii făcute de Şerban, în preajma cortului său.

Crucea lui Şerban Cantacuzino avea cinci metri şi era din stejar. Aceasta purta o inscripţie latină cu dublu sens. Faţă de turci susţineau că se roagă pentru sultanul de la Constantinopol, însă, în realitate, se rugau pentru cel roman. Inscripţia de pe cruce spune: „Înălţarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este gloria îngerilor şi vătămarea demonilor.

Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn şi singur stăpân al ei (…) am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veşnică memorie a sa şi alor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduşi de vizirul Kara-Mustafa Paşa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte de moarte!“.

Luptă pentru dezgroparea ctitoriilor strămoşului său, domnitorul

Unul dintre urmaşul ilustrului domnitor Şerban Cantacuzino este Şerban Cantacuzino, actorul. Născut în 1941, pe teritoriul ţării noastre, este strănepot al savantului Ioan Cantacuzino şi nepot al celebrei Maria Filotti. Tatăl său este psihiatrul şi criticul de teatru Ion Cantacuzino. S-a stabilit, după 1989, la Paris. Însă nu şi-a uitat ţara şi, de aceea, vine cât de des are ocazia. Acum, dacă a ieşit la pensie – a lucrat în cadrul Ministerului de Cultură din Franţa -, vine mai des acasă, în România. De profesie actor, a jucat şi în filmele „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă“, „Străinul“ şi „Gaudeamus Igitur“.

În 1997, împreună cu toţi descendenţii vechii familii a Cantacuzinilor, au înfiinţat „Fundaţia Cantacuzino“. „Principalul motiv al înfiinţării acestei fundaţii a fost lupta pentru a convinge autorităţile să se reconstituie biserica Mănăstirii Cotroceni. Apoi, după un an de zile, am considerat că e bine să facem şi o statuie a domnitorului. În acelaşi timp, am scos şi o serie de tipărituri“, ne-a spus Şerban Cantacuzino. Acum, cele două obiective sunt în desfăşurare.

Astfel, „sculptorul Mihai Buculei a făcut un proiect, în 1998, de statuie, însă a durat mult timp până autorităţile au fost de acord. S-au făcut multe cereri către Preşedinţie, Primăria Generală a Capitalei şi Ministerul Culturii, dar nu a apărut nimic sigur. Primul amplasament a fost piaţeta din faţa Bisericii Gorgani.

În 1999, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat locul din faţa Bisericii „Sfântul Elefterie“ de la Eroilor. Apoi, s-a pus în discuţie „bazinul cu delfin“ din curtea Palatului Cotroceni, dar şi zona Curţii Vechi, mai ales că s-au descoperit acolo vestigii cantacuzine. Datorită Preafericitului Părinte Daniel, statuia domnitorului se sculptează astăzi la baza Dealului Patriarhiei, acolo unde va rămâne pentru posteritate“.

„Refac biserica pentru că am conştiinţa apăsată că am dărâmat-o“

„Celălalt obiectiv, Mănăstirea Cotroceni, a intrat în reconstrucţie. Inginerul Nicolae Vlădescu, cel care a fost prezent la dărâmarea bisericii în 1984, se ocupă de aducerea ei la stadiul la care a fost înainte de demolare. La demolarea ei, domnul inginer a numerotat bucăţile din frescă şi zid, pentru a fi mai uşoară aşezarea lor“, după cum ne-a mai spus urmaşul lui Şerban Cantacuzino.

„Bucăţile vechi care s-au păstrat vor fi aşezate din nou şi conturate ca să se ştie care sunt cele originale. Restul va fi pictat în acelaşi stil. Nu s-a hotărât încă cine o va picta. La prima reparaţie, sponsorul direct a fost Trustul Carpaţi, condus de Petre Badea, tot cel care a dărâmat biserica, dar care s-a jurat să o refacă ca Dumnezeu să îi ierte păcatele“. „Fac asta pentru că am conştiinţa apăsată, că am dărâmat o biserică“, i-a spus Badea moştenitorului familie Cantacuzinilor, actorul Şerban.

Cf. sursa.

Psa. Gianina