Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul
Didahiile
Text actualizat și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Teologie pentru azi
București
2016
***
Învățătură despre pocăință
Domnul, în Ioil 2, spune: „Întoarceți-vă către Mine din toată inima voastră și în post și în plângere și în tânguire! Și rupeți/ sfâșiați inimile voastre și nu veșmintele voastre!” [Ioil 2, 12-13, LXX]. Și Mă voi întoarce către voi.
[Însă], cine a văzut vreodată, între cele zidite, atâta dragoste câtă este în aceea dintre soare și pământ? Căci, deși [soarele] este luminătorul cel mare al cerului și împăratul tuturor stelelor, lăsând [la o parte] celelalte stihii, [el] îndrăgește și iubește mai mult acest prea smerit pământ și spre el are înclinată toată dorirea lui, pe el îl luminează cu razele sale, pe el îl împodobește cu tot felul de copaci, pe el îl încununează cu flori, pe el îl îmbogățește cu roduri, pe el îl hrănește cu lucrurile sale. Și, pentru ca să nu se îndepărteze de el niciodată, [soarele] face pururea o învârtire[1]/ o mișcare de rotație împrejurul lui[2], cu un umblet necontenit.
Asemenea acestei doriri [a soarelui față de pământ] sau, mai degrabă, incomparabil cu aceasta, [este iubirea pe care o] arată marele Dumnezeu, Ziditorul și Făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit și păcătos al omului.
[Căci El], deși are în mâinile Lui cele dumnezeiești toate marginile pământului, chiar dacă bunătățile noastre nu-I trebuie [Ps. 15, 2, LXX], după cum zice David, [El] are pusă, spre acest suflet [al nostru], toată dragostea Lui cea dumnezeiască. De el, [Dumnezeu] poartă de grijă pentru ca să-l mântuiască. Pe el îl încearcă. Pe el îl iubește. Și ca și cum [Dumnezeu] ar avea vreo nevoie, spre [om] pleacă dumnezeiasca Lui slavă și dorește dragostea lui, dorește prietenia lui, dorește să umble pururea împreună cu el.
De aceea a trimis către el Proroci, a trimis Dascăli, îl încearcă în toate părțile pământului, îl încearcă în toate unghiurile lumii. Și, pentru că dorește [ca omul] să fie pururea împreunat cu El și nedespărțit de Împărăția Lui, [Dumnezeu] îi arată [omului] calea, îi spune mijlocirea, pentru ca [omul] să se mântuiască de păcat și să se întoarcă spre El [mereu].
Oare aceasta e mijlocirea aceea? Este cea a pocăinței, care nu are greșeală. [Căci Domnul a spus]: „Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce [și Eu] către voi”.
Deci, pentru această pocăință, copiii mei, sunt gata astăzi să spun câteva cuvinte, înaintea înțelepciunii voastre! De aceea vă invit să mă ascultați cu dragoste, care e mai necesară decât toate și, [în același timp, e] o mijlocire fără greșeală pentru mântuirea voastră.
[Căci] mare este, cu adevărat, darul acesta, al pocăinței. Întru care, fiecare dintre noi, putem cunoaște dragostea cea multă pe care o arată Dumnezeu spre noi, creștinii, și dorința Lui, pe care o are, pentru ca să ne vadă mântuiți. Pentru că [Dumnezeu] a rânduit [pocăința] numai pentru noi, [căci] numai pentru noi [El] a vrut să fie pocăință în lume. Și cum că acest lucru e adevărat o dovedește realitatea. Căci, dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alții și nu pentru noi, credincioșii creștini, se cuvenea [atunci] ca aceasta să fie o rânduială pentru Îngeri sau pentru draci sau pentru animale sau pentru alte făpturi [ale Lui].
Însă [pocăința] nu este pentru Îngeri, căci Îngerii cei buni nu au greșit, nici nu pot să greșească, de aceea nici pocăință nu le trebuie. Nu e nici pentru draci, pentru că ei, având voia lor împietrită în vicleșug, nu primesc pocăința. Nu e nici pentru animale, pentru că ele nu au nici minte și nici cuvânt, ci ele trăiesc fără greșeală, pentru că [înfăptuiesc cele pe care] le învață firea lor. Și [pocăința] nu este nici pentru vreo altă făptură, pentru că toate sunt nesimțitoare și nu pot să se pocăiască.
[Însă pocăința] este numai pentru noi, oamenii. [Nouă] ne-a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar mântuitor al pocăinței sau, ca să zic mai bine, [el este] pentru noi, creștinii, [pentru că nouă ne-a dat Dumnezeu acest mare dar]. Căci păcătuiesc și jidovii și turcii. Dar nu le folosește și nici nu le ajută cu nimic pocăința, pentru că ei sunt în afară de lege[a creștinească]. Dar nouă, cu adevărat, ne ajută [pocăința] și ne aduce mare folos, pentru că [noi] avem credință, pentru că avem nădejde, pentru că, prin Sfântul Botez, ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum spune în In. 1: „le-a dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui [ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τέκνα θεοῦ γενέσθαι, τοῖς πιστεύουσιν εἰς τὸ ὄνομα αὐτοῦ]” [In. 1, 12, BYZ].
Și, cu adevărat, ce ajutor mai mare sau ce alt folos [mult] mai necesar putem avea, decât pe cel al pocăinței? [Pentru că] minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei și darul ei cel fără de asemănare.
[Căci] un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, la 4 Împărați [II Împ.], în cap. al 13-lea[3], care s-a petrecut după moartea Prorocului Elisei. [Pentru că] a murit un jidov, în cetatea Samariei, și, după obiceiul locului, au ridicat unii trupul mortului și-l duceau afară din cetate, pentru ca să-l îngroape. Dar, mergând pe cale, spre locul rânduit [îngropării], fără de veste au ieșit dintr-un crâng, care era aproape, niște tâlhari moabiteni [și aceștia doreau] să-i omoare. Cei care îngropau mortul, văzând această situație neașteptată, s-au făcut mai morți de frică decât mortul pe care îl duceau [la groapă]. Și, pentru ca să-și mântuiască viața lor, l-au aruncat pe mort într-o groapă, care se afla acolo și au fugit. [Numai că] în acea groapă era îngropat Profetul Elisei. Iar îndată ce trupul mortului s-a atins de oasele Prorocului, [mortul] a înviat și a revenit la viață [II Împ. 13, 20-21, LXX].
[Și aceasta, cred că e] o frumoasă anticipare a pocăinței, prin acest lucru preaslăvit care s-a petrecut [atunci]. Că[ci] după ce omul săvârșește păcatul, [el] rămâne mort. [Rămâne] mort, pentru că pierde harul lui Dumnezeu. [Rămâne] mort, pentru că se desparte de Dumnezeu [prin păcat]. Și El este viața cea adevărată, pe când patimile, poftele cele rele și îndulcirile trupului ne duc, [ca pe un mort], la groapă.
Unde [ne duc]? [Ne duc] afară din cetate. Afară din pământul cel fericit al Raiului. [Ne duc] în groapa veșnicei munci [a Iadului].
Însă ce se petrece [pentru a ne pocăi]? [Ceea ce a spus] îndurătorul Dumnezeu, prin gura Prorocului Său: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci a se întoarce și a fi viu” [Iez. 18, 23]. Și El trimite, fără de veste, tâlhari înfricoșători, care să năvălească peste noi. Și cine sunt tâlharii aceștia? Frica morții, cutremurul [interior] pentru munca de veci, ziua cea înfricoșătoare a Judecății, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.
[Așa cum ne spune David]: „Durerile Iadului m-au înconjurat; venit-au înaintea mea lațurile morții [ὠδῖνες ᾅδου περιεκύκλωσάν με προέφθασάν με παγίδες θανάτου]” [Ps. 17, 6, LXX]. [Căci,] la nevoie, păcătosul își vede [păcatele sale], vede mai înainte pierderea lui, tremură, se îngrozește și, de frică, fug groparii [lui]. Și cine sunt cele care ne îngroapă? Sunt poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnirile, desfătările trupești. Și unde ne aruncă? În groapa lui Eliseu.
[Iar această] groapă e pocăința. Căci, precum o groapă strică, risipește și pierde trupurile cele împuțite, care se pun în ea, tot la fel pocăința șterge, strică și topește împuțiciunea păcatelor noastre, care ne înfășurau sufletul.
Așadar, în această groapă a pocăinței căzând păcătosul, îl află pe Elisei cel de taină, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Că[ci] Elisei se tâlcuiește Dumnezeu [este] Mântuitorul [nostru]. Și, cu puterea Acestuia și cu darul Lui, ni se iartă păcatele și ne îndreptăm și ne întoarcem iarăși la viață. După cum spune Scriptura: „Și a trăit [mortul] și s-a sculat pe picioarele lui” [II Împ. 13, 21, LXX].
De aceea, să înțeleagă fiecare ce putere e pocăința! De vreme ce [ea] înviază sufletul cel mort al celui păcătos. [Pocăința] îi da iarăși podoaba harului dumnezeiesc, pe care îl pierduse. Ea îi deschide ușile cerului, pe care i le închisese păcatul. [Pocăința] îl face [pe om] prieten al Fericiților Îngeri, îl face moștenitor [al Împărăției lui Dumnezeu], [îl face] locaș al lui Dumnezeu și părtaș al slavei Lui celei dumnezeiești.
Și nu face numai aceste lucruri preaslăvite, această mare bunătate a pocăinței, ci face o alta și mai minunată, care face mintea să se minuneze și inima să se uimească: Îl biruiește pe Însuși Dumnezeu. Căci El este mânios din cauza înjurăturilor, a necinstirilor, a hulelor [la adresa Lui], pe care le fac în toate zilele cei păcătoși, și pentru faptele lor cele fără de lege, pentru nedreptățile lor, pentru jafurile lor, pentru multa lor trufie, pentru invidia cu care își hrănesc inima și pentru tot felul de necurății cu care își spurcă și trupul și sufletul. [Și pentru toate astea, El este] gata să facă răsplătire asupra lor, să arunce asupra lor trăsnetele urgiei Sale, să îi piardă de pe toată fața pământului.
[Dar când] aleargă pocăința și o îndrăzneală cucernică [spre El], prin două lacrimi ce le varsă din ochi și printr-un suspin înălțat la cer din adâncul inimii, cutez să spun asta, atunci I se leagă mâinile lui Dumnezeu, I se i-au armele dreptei Lui răsplătiri [și acestea] prefac urgia Lui spre iertare. [Pentru că] Îl fac blând, iertător, îndelung-răbdător, milostiv, iubitor față de cel păcătos, care atât L-a necinstit și nu L-a băgat în seamă.
Și pentru ca să nu credeți, copiii mei, cum că acestea sunt cuvintele mele [și nu ale Domnului], ascultați, [vă rog], o pildă!
La III Împ. [I Împ.] 2o[4] se vorbește despre dorința Dreptului Judecător, a lui Dumnezeu, ca să-l pedepsească pe Ahaab [Αχααβ], împăratul lui Israil, pentru multele păgânătăți și nedreptăți pe care le făcea în toate zilele. [Dar pe care le făcea] nu numai din răutatea lui, ci și datorită sfaturilor celor rele pe care le primea de la femeia lui, Iezabel [Ιεζαβελ].
Și El i-a trimis cuvânt prin Prorocul Ilie[5], cum că vrea să-i ia împărăția, să îi piardă casa lui, să-i risipească avuția lui, să nu mai aibă nicio vrednicie și nicio cinste și, mai pe urmă, să se facă mâncare câinilor și păsărilor cerului [I Împ. 20, 19, 21-22]. Răspunsul lui Ahaab a fost acesta: Atâta răutate să-mi facă mie și atâta pedeapsă? Vreau să aflu o mijlocire, pentru ca să prefac [spre bine] dreapta mânie a lui Dumnezeu. Și ce a făcut? Cum a auzit Ahaab cuvintele acestea, și-a rupt haina lui și s-a încins cu sac peste tot trupul lui și a pus cenușă pe capul lui și a postit și a făcut o pocăință ca aceea [I Împ. 20, 27], încât a schimbat îndată mânia lui Dumnezeu și a îmblânzit urgia Lui. De aceea Domnul l-a chemat pe Ilie și i-a zis: N-ai văzut ce smerenie a arătat înaintea Mea Ahaab și ce pocăință a făcut? Deci, pentru că s-a smerit înaintea feței Mele, nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui voi aduce răutate peste casa lui [I Împ. 20, 8-29].
Însă ce este aceasta? Până acum, Dumnezeu [a vorbit] despre bătăi, despre urgie, despre mânie și l-a înfricoșat pe Ahaab și dorea să îl piardă, să îi ia stăpânirea și viața, iar acum spune că nu îi va face rău. Și asta din cauza puținei cenuși pe care a pus-o Ahaab peste capul lui și a sacului cu care s-a îmbrăcat și datorită acelui mic post pe care l-a făcut și datorită pocăinței pe care a arătat-o. Și prin ele a slăbit dumnezeiasca urgie și L-a îndemnat pe Dumnezeu să facă ceea ce dorea acel păcătos să se facă, adică Ahaab, și nu ceea ce dorea dreptatea dumnezeiască. Și așa s-a făcut!
[Pentru că] pocăința lui a întors urgia Sa. Pocăința a oprit mânia Sa. Pocăința l-a smuls din mâinile Lui cele preaputernice [și l-a ferit de] sabia răsplătirii. Pocăința a șters răspunsul cel înfricoșător și purtător de moarte. Pentru că Domnul a spus: „Nu voi aduce răutate în zilele lui!”.
Însă, pentru ca pocăința să poată face aceste lucruri preaslăvite, se cuvine să fie pocăință adevărată, iar nu mincinoasă. [Trebuie să fie] pocăință curată, iar nu vicleană. O pocăință a inimii și nu a gurii. Căci precum există aur adevărat și aur mincinos, tot la fel este și pocăință adevărată și pocăință mincinoasă.
[Și] mulți socotesc, precum și spun: „Am greșit!” și „Doamne, iartă-mă, pe mine păcătosul!”, că prin acestea se pocăiesc. Însă nu știu, ticăloșii, că pocăința nu stă numai în cuvinte. Că zice Hristos, în Evanghelie: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru Împărăția lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Cel ceresc” [Mt. 7, 21].
Iar între cei ce s-au pocăit, doi sunt vestiți în Sfânta Scriptură: unul este Saul, iar celălalt e David. A greșit și Saul, și a greșit și David, și amândoi au venit întru cunoașterea greșelii lor. „Am greșit [ἡμάρτηκα]” a spus unul [I Sam. 15, 24], și „am greșit” [II Sam. 12, 13] a spus și celălalt. Dar David a auzit acest fericit glas: „Și Domnul a șters păcatul tău: nu ai să mori [καὶ κύριος παρεβίβασεν τὸ ἁμάρτημά σου οὐ μὴ ἀποθάνῃς]!” [II Sam. 12, 13, LXX]. Iar pentru Saul s-a rugat Prorocul Samuil, cu lacrimi [I Sam. 15, 11], și Dumnezeu i-a răspuns cu urgie[, zicând]: „Până când vei plânge tu pentru Saul? Eu l-am disprețuit pe el” [I Sam. 16, 1].
Așadar, pentru care pricină Dreptule Judecător, Doamne, arăți pe unul într-un fel și pe altul în alt fel, dacă amândoi se căiesc? Căci, după cum cunoaștem, înaintea Ta nu este nicio fățărnicie și îi primești cu multă milă și dragoste pe cei care se căiesc. Pentru ce atunci îl primești pe David și îl gonești pe Saul? Nu este împărat și unul și celălalt? N-au greșit amândoi înaintea Ta? Cum de David, care a făcut păcat mai mare și îndoit, adică și preacurvie și ucidere, află milă înaintea Ta, iar Saul e disprețuit și lepădat, care a fost doar neascultător?
[Însă], copiii mei, adevărat, pe afară așa se vede! Însă Dumnezeu cunoaște inimile și vede cele din lăuntru nostru. De aceea noi nu vedem diferența dintre cele două pocăințe. Că[ci] pocăința lui David a fost pocăință adevărată, „cu duh zdrobit [πνεῦμα συντετριμμένον] și cu inimă zdrobită și smerită [καρδίαν συντετριμμένην καὶ τεταπεινωμένην]” [Ps. 50. 19], precum spune Sfânta Scriptură, pe când pocăința lui Saul era pocăință mincinoasă și vicleană, numai din gură și nu și din inimă, pentru că inima lui nu era dreaptă către Dumnezeu. Și pentru aceasta [pocăința] lui David a fost primită, iar cea a lui Saul a fost disprețuită.
De aceea, dacă vrem ca pocăința noastră să fie lucrătoare și bine primită înaintea lui Dumnezeu, se cuvine să facem pocăință adevărată, ca a lui David. Iar pentru ca fiecare să poată să câștige această pocăință adevărată, desăvârșită, curată și primită, Duhul Sfânt, în Sfânta Scriptură, ne arată în ce chip trebuie să o facem, prin pedeapsa pe care i-a dat-o lui Nabuhodonosor [Ναβουχοδονοσορ], împăratul asirienilor. Căci, pe acesta, vrând dumnezeiasca dreptate să-l pedepsească în această viață, pentru multa lui trufie, pentru ca apoi iarăși să-l miluiască, a făcut asupra lui acest răspuns, după cum se vede în Dan. 4: „Cu fiarele sălbatice va fi locuirea ta [μετὰ θηρίων ἀγρίων ἔσται ἡ κατοικία σου] și iarbă ca boul vei mânca [καὶ χόρτον ὡς βοῦν ψωμιοῦσίν σε] și din roua cerului îți vei petrece noaptea [καὶ ἀπὸ τῆς δρόσου τοῦ οὐρανοῦ αὐλισθήσῃ] și șapte vremuri se vor schimba peste tine [καὶ ἑπτὰ καιροὶ ἀλλαγήσονται ἐπὶ σε]” [Dan. [Th.]. 4, 25].
Adică l-a osândit să pască împreună cu fiarele și ca o fiară să mănânce ierburile pământului. Să i se schimbe inima lui cea omenească și să i se dea inimă de fiară și să stea astfel 7 vremuri, până va fi iertat. Și, cu adevărat, așa s-au petrecut lucrurile! Căci Nabuhodonosor, după cum a rânduit dreapta judecată a lui Dumnezeu, [așa a trăit] și, în acest fel, în mod desăvârșit, și-a primit iertarea lui.
De aceea, se cuvine ca aceste 3 lucruri să le facă fiecare creștin, pentru ca să arate pocăință adevărată și plăcută lui Dumnezeu: în primul rând, să fie partea lui în iarba pământului. [Căci atunci] când păcătuiește omul [și] își lasă trupul slobod, în desfătări și în pofte, în beții și în mâncăruri multe, nimic altceva nu gândește, decât numai cum să-și dezmierde trupul, cum să-i dea odihnă, cum să-l hrănească cu multe feluri de bucate, din care vin bețiile, curviile, preacurviile și alte pofte neînfrânate, care fac din suflet un locaș al diavolului.
De aceea se cuvine, ca atunci când vrea să se pocăiască cu adevărat, [omul] să își schimbe firea, să își schimbe viața, să își supună trupul. Cu ce? Cu iarba pământului. Adică cu ținerea de posturi, de ajunări, de îndepărtări de la mâncăruri și de la desfătări. Căci ne spune Marele Vasile, [cum că] postul este stricare a păcatului, înstrăinare de patimi, omorârea trupului. Și când omul cel din afară slăbește datorită postului, atunci omul din lăuntru se întărește, atunci [el] se face casă a lui Dumnezeu și vas curat al harului celui dumnezeiesc.
Al doilea lucru pe care trebuie să îl facă [omul este] să își schimbe inima lui. Și să ia inimă de fiară. [Pentru că] omul are inimă gânditoare, dar are și [inimă] poftitoare. [El] nu e pururea în aceeași stare, ci acum se preface spre bine, acum se schimbă spre rău. [Pentru că] acum poftește un lucru, acum îl urăște. Iar ceea ce iubește, [omul] poate și urî. Dar față de toate acestea fiara are aceeași inimă: neprefăcută, care stă, care e nemișcată. Iar de vreme ce omul, când păcătuiește, pentru că inima lui se schimbă, se îndepărtează de Dumnezeu și de toată voia și dragostea Lui spre cele zidite, atunci când se pocăiește cu adevărat, el își schimbă inima nestatornică și repede schimbătoare, într-o inimă de fiară, care nu se schimbă, care pururea rămâne neschimbată din bine. Adică rămâne în poruncile Mele, zice Domnul, în paza poruncilor Mele, și nu mai poftește răul și nu se mai abate spre păcat. De aceea a zis Profetul Ioil: „Rupeți/ sfâșiați inimile voastre!”.
Iar, în al treilea rând, pocăința adevărată are nevoie de ani, așa după cum și împăratul a avut nevoie de 7 vremuri.
[Căci] păcătosul, când iese din calea lui Dumnezeu, și se face pe sine rob al poftelor celor trupești, săvârșește toate păcatele cele de moarte. Printre care, cele mai mari sunt, precum ne învață legea lui Dumnezeu și Sfânta Evanghelie: trufia, iubirea de argint, păcatul cel trupesc, invidia, lăcomia, mânia și lenea.
Deci aceste 7 păcate sunt cele 7 vremuri. [Vremuri] care se cuvine să le schimbe acela care se pocăiește cu adevărat. Adică să prefacă trufia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curăție, invidia în dragoste, lăcomia în post, mânia în blândețe și lenea în rugăciune și în alte fapte bune. Și precum atunci când făcea păcate, el se bucura și se desfăta și râdea, așa și acum, când se pocăiește, se cuvine să se mâhnească, să suspine și să plângă, pentru ca să facă schimbarea vremurilor și să arate o schimbare [interioară] adevărată.
Cu acest fel de mijloace se face pocăință desăvârșită și plăcută [lui Dumnezeu]. Iar cel păcătos câștigă iertare în mod deplin, se împrietenește cu Dumnezeu și se face iarăși un vas al harului dumnezeiesc.
De aceea, copiii mei, de vreme ce pocăința are o putere ca aceasta, precum ați auzit, și nu este altă cale și mijlocire pentru ca să vă mântuiți sufletele voastre, fără numai pocăința, trebuie așadar ca toți, și cei tineri și cei bătrâni, și cei bogați și cei săraci, să alergați cu osârdie la această pașnică liniște a mântuirii. Căci astfel veți afla odihnă sufletelor voastre [Mt. 11, 28], după cum spune Hristos în Evanghelie, și toți vă veți mântui.
[Căci] pocăința aceasta este ca cetatea cea minunată, în patru colțuri, pe care a văzut-o Sfântul Ioan în Apoc. 21. Ea avea 12 uși, câte 3 pe fiecare latură, pentru ca să poată intra toți prin ele. Adică și cei mici și cei mari, și cei bătrâni și cei tineri, fiecare după rânduiala și vârsta sa. [Pentru ca], prin cele dinspre răsărit, să intre cei tineri, ca cei ce sunt la răsăritul vieții, iar prin cele de la amiază să intre bărbații, care se afla la mijlocul vârstei [lor], iar prin cele de la miazănoapte să intre cei bătrâni, al căror sânge este rece și albiciunea zăpezii o țin în barbă, iar prin cele din apus să intre cei fără de nicio nădejde, cei care sunt la sfârșitul vieții și au amândouă picioarele lor în groapă și sufletul pe buze, dar cărora milostivirea lui Dumnezeu le va primi pocăința.
De aceea, în toată vremea, și mai degrabă în zilele acestui sfânt post, vă cheamă pe toți milostivul Dumnezeu, Care dorește mântuirea tuturor și vă spune: „Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce [și Eu] către voi!”. Și să nu vă învârtoșați inimile voastre, ci, cu vitejie creștinească, să lepădați lucrurile întunericului, adică nedreptățile, jafurile, clevetirile, invidia, urâciunea, vrajba, curviile și toate necurățiile, și să vă îmbrăcați în armele luminii, adică în credință, în nădejde, în dragoste, în frică de Dumnezeu, în cucernicie și în smerenie! Pentru ca să supuneți prin aceste bunătăți [duhovnicești] pe potrivnicul vostru, pe diavolul, pe trupul ce vă tiranizează și patimile care vă strică sufletul și [astfel] să vă faceți moștenitori ai Împărăției cerului. De care să vă învredniciți cu toții, prin darul și mila lui Dumnezeu! Amin.
[1] În text: învârtejire.
[2] A pământului.
[3] În ediția Ștrempel era cap. al 15-lea.
[4] În ed. Ștrempel era cap. 21.
[5] Numit Iliu [Ηλιου] în LXX.