Dorin Streinu, Dimensiunea cuvântului (vol. 2, 1997) [3]
*
Oprire a unei sacrificări
Nu sacrificaţi pasărea!
Zborul ei trebuie lăsat
în pace!
Nu vă cumpăraţi sângele
cu sângele victimei!
Pe mâini vă va rămâne
semnele visului ei,
vă va rămâne
ghearele naşterii ei,
ciocul ei disperat
de a nu muri.
Nu sacrificaţi pasărea
pentru o idee!
Viaţa nu are preţ
şi nu are nici sânge.
Opriţi acest atentat
asupra păsării!
Omorâţi-vă lucrurile
care nu vă aparţin!
Omorâţi-vă dublura
de cuvinte!
Pasărea e făcută spre a fi.
Nu sacrificaţi pasărea!
Fie-vă milă de
aripa ei!
*
Prietenii poetului –
frunzele iubirii
din sânge.
*
Românul –
pasărea poeziei traversând
infinitul.
*
Cartea – seminţe
de înserare cu
clar de lună
patern.
*
Vorbirea lemnului
cu sufletul ierbii –
clipa sculptată.
*
Pasărea cu aripi
de lacrimi albe –
mama poetului.
*
Singurul dor
al poeziei române –
poetul însuşi.
*
Răgetul cerbului în
înserarea toamnei –
bunicul meu.
*
Mugetul căprioarei în
amurgul stelei –
bunica mea.
*
Copacul cu frunze
de păsări roşii –
tatăl poetului.
*
Alunecarea clipei pe
coada calului verde-
versul.
*
Crucificare pe
sângele melcului alb –
verigheta mea.
*
Cel care ştie unde
duce însingurarea –
străinul.
*
Sânul tău – înserarea
căzând în inima
mea bolnavă.
*
Ciclul germinării
Între seminţe numai noi
doi eram de iarbă.
Ne născuse o dimineaţă
cu trup de femeie.
Sufletele ni se împerecheaseră
în apele înserării.
Aşa că ne născusem
jumătate iarbă,
jumătate uitare.
*
Conturul cu umbre
Cuvântul cu mască
şi cuvântul fără mască au adormit.
Iubirea ta minţindumă
lângă dimineaţă…
Amândoi trişti,
între două vieţi
ale şopârlei.
Singur, citindu-mi
cuvintele
pe lacrimi;
tu – singură,
femeie în noaptea
vieţii.
*
Cutia Pandorei
Cercelul frunzei
visează sub copita
calului de amiază.
Tresare copacul
de lacrimi
prin trupul femeii.
Gândul înserării
cade în umărul ei
strâng ca o toamnă.
Cuvintele se îndrăgostesc
şi încep să-şi sărute
palmele.
Talpa ei calcă
pe inima
mirelui.
*
Memoria –
cerul
presărat cu păsări
de umbre negre.
*
Învierea – muzica
cu dimensiunile
aripilor
de Îngeri.
*
Ochiul foamei – stomacul
muzicii din întristarea
pietrei.
*
Timpul ars – secundele
clopotului
din sângele iepei.
*
Timpul morţii – mâinile
întunericului din înnoptare.
*
Disperarea – femeia
blestemând învierea
morţilor.
*
Cântec rimat
Piatra cu coamă felină
are surâsul lung,
ca un timp.
Te iubesc anotimp,
te iubesc.
Sân de plăcere,
sân de timp.
*
Întâlnire la cumpăna nopţii
Tâmplele îţi erau
reci de aşteptarea din ceasornic.
Vântul înroşise sângele meu
pe degetul mic de la mână.
Ninsoarea cu cerbi
cădea logodind secunda tăcerii.
Trecătorii întindeau
zăpada pe coama stelelor.
Când te-am văzut
cuvintele au început
să ardă.
Au început să tremure
ca lacrima.
*
Dimineaţă despletită
de ierburi amare –
inima.
*
[Urmează două exemple de poezie japoneză din specia…katauta. Micile poeme de mai sus, care nu au titlu, fac parte dintr-o altă specie literară japoneză numită… haiku.]
Unicul amor,
pietrele luminând apa
şi cerul deasupra
mea.
*
Floare de cireş,
vântul trecând prin sălcii
şi fluturii dansând.
*
Lied
Lacrima pietrelor
se aude din noapte.
Rar se aude căderea ei
pe metalul încins.
Tresar…
Nu pot să adorm
când cineva plânge.
În noapte, sufletul meu
plânge cu lacrima pietrelor.
*
Sunetul spiritului în ochii
cuvântului – poemul.
*
Apele vederii cu peşti –
cerul fără ploi promise.
*
Însingurare peste
vederea umărului –
amorul.
*
Abreviar
Firele de iarbă
se împleteau cu
mâna mea.
Citeai timpul
în palmă.
Mă uitam în
ochii tăi îndrăgostindu-mă.
Iarba era
o logodnă tandă.
Speram în vise.
*
Caii amurgului – ochii tăi
întristându-mi
cerurile.
*
Frunza copacului – simetria
perfectă a zeului.
*
Păsări zburânde – sufletul
apelor de iarnă fragedă.
*
Cochilii de melc în cuvinte –
lacrimile gândurilor.
*
Covorul roşu
Covorul înroşit de umbre
pe palma pietrei se preface,
în armonie şi culoare
şi, din reci linii, în opace.
Sedimentat între elize
se scrie litera pe gleznă,
ca o plecare între spaţii
delimitate de o beznă.
În firul camuflat de berze,
cu unghia cojesc în templu,
regescul obelisc de piatră,
născut din sânge în antentu.
Ninsorile de miros verde
cu valul timpul îl preface
şi ochiul vede printre rânduri
cum sufletul reintră-n pace.
*
Carnaval de intenţii
Cubul pietrelor de car
rămâne perimat de vis.
Psihanalitic se naşte
simbolul curselor de cai.
Liniile sunt reflexe
ale umbrelor din cercuri.
Culoarea, dusă până
în noapte, devine
translucidă.
Litografia unui zbor
se deschide
zborului.
*
Agenda iernii
Complexul lui Icar
se contemplă prin
fiii lui Laocoon.
Menada exprimă
instinctul răscolit
de Dionisos.
Gioconda centrează
atenţia privitorului asupra
atitudinii şi a expresiei feţei.
Calul copilăriri
este
un studiu pentru Mozart.
*
Atentat la glossă
Prin vitraliu intră
transcendentul în clipă.
Lumina difuză
se dizolvă
în obelisc.
Caroul cu forma
caselor lui se face
veridic.
Peisajul se animă
prin axul central
iar nudul coboară
scara Duchamp.
*
Incizie cu prezumţii
Simetria angajează
scurgerea timpului.
Monştrii se nasc din
clarobscurul luminii.
Aripile frânte se dizolvă
pe cerul de fier.
Ciocul clădirii te
înfioară prin viziune.
Copacul se transformă
în diavol verde.
Şi nervii se aprind
de nudul nopţii.
*
Poem dintr-un poem
Am închis ochii.
Ştiam cum arăţi şi în acel
întuneric.
Deodată, ai apărut învăluită
în albul oceanului,
în albul oceanului de aer.
Mi-am adus aminte…
Poemul nu şi-a adus
aminte de tine.
Eu mi-am adus…
Ce puteam să fac,
fără ca tu să-mi
iubeşti sufletul?
Ieşisei din apă
nudă şi plină de dragoste.
Ieşisei dintr-un tablou
de cuvinte.
Mi-am plecat umărul ca să treci
peste el,
ca pe un pod
cu ace de iarbă.
Mi-am plecat umărul
ca să treci…
Am de tine nevoie.
Te mai iubesc şi
tu o ştii
dintotdeauna.
Mă uiţi adesea lângă lampa
aprinsă a luminii.
Şi eu nu fac nimic
ca să salvez apele,
care mă acoperă;
să salvez munţii,
care mă golesc de seminţe.
Peticele sufletului meu
sunt pentru tine.
Toate urmele mele
de zimbru
sunt
pentru tine.
Întoarce-te înapoi!
Te rog!
Întoarce-te şi anulează
vederea!
*
Drum fără infinit
Nu plec niciunde.
Înapoi sunt oase de
metal şi pietre despletite
şi goale de sânge.
Eu merg înainte, prin ploaie
şi prin sârmă
de zgură şi lapte.
Eu merg pe inima
pietrelor,
merg înainte.
Picioarele noastre
tocite intră
în pământul lipicios
ca o miere de sânge.
Nu abdic lângă zidurile Troiei,
nici lângă Esculap.
Merg până în
mările răsăritului.
*
În secolul vitezei
S-a auzit un scârţâit
de pârguire a şoselelor.
Blocurile cubice, cu mărimea
lor de colos
şi-au amintit până când
erau înainte.
Un accident de iubire
se provocase.
Fusese lumina stinsă
şi ei nu erau cei care
trebuie.
Şi-a cerut scuze scânteia
de aluminiu.
Era chiar nevoie de balast şi cioburi.
Un moment…a fost linişte.
Apoi iar…linişte…
Scârţâitul meu de nuanţe
se auzise
din zerouri.
*
În oceanul de ape stă visul
Maşinile de creat vise
sunt în apele oceanului.
Peste ele au trecut flori
de lotus, cu braţe şi ramuri electrice.
Nu înţeleg de ce ele
nu mai au roţi.
Însă mersul se poate face şi fără picioare,
doar pe şoselele sângelui,
doar pe firul magnetic al creierului.
E timpul sau era timpul
să le salvăm din ape.
Mai am numai o cheie.
Cu ea se destupă
sticlele de aburi.
*
Profeţie pentru ferestre
Vom avea cuvinte
pentru petele negre
ale melcului.
Nici sunetul şi nici gândacii de paie
nu vor mai strecura,
în urechi,
ploi de ouă.
Vor curge chiar din noi
poeme fără lumini şi stele.
Imaginile berzei
vor curge prin noroaie
şi prin cenuşă.
Vom aduna toate penele
aruncate ale păsării numite
suflet.
Viitorul va fi înşelat
cu o uşă în perete.
Ne vom lupta cu timpul.
Va rămâne doar
poezia să decidă.
*
Dinainte de visul dragostei
Freamătul frunzelor îmi aducea
presentimente de îndrăgostire.
Se făcea noapte…şi nu
îndrăznisem să adorm
lângă genele pernei.
Mi-am întors piciorul
spre gândul tău.
Te-am întâlnit,
paradoxal,
mergând spre noapte.
Nu ţi-am dat nicio pasăre albă,
niciun cuvânt.
Ţi-am dat un zâmbet confuz
lângă apa cristalină a feţei.
Am adormit fericit lângă vis.
Tu erai mai frumosă
ca noaptea visului meu.
*
[Finalul cărţii. Am transcris circa jumătate din conţinutul ei.]
