Dorin Streinu, Dimensiunea cuvântului (vol. 2, 1997) [3]

pana-la-tine-si-inapoi

*

Oprire a unei sacrificări

Nu sacrificaţi pasărea!

Zborul ei trebuie lăsat
în pace!

Nu vă cumpăraţi sângele
cu sângele victimei!

Pe mâini vă va rămâne
semnele visului ei,
vă va rămâne
ghearele naşterii ei,
ciocul ei disperat
de a nu muri.

Nu sacrificaţi pasărea
pentru o idee!

Viaţa nu are preţ
şi nu are nici sânge.

Opriţi acest atentat
asupra păsării!

Omorâţi-vă lucrurile
care nu vă aparţin!

Omorâţi-vă dublura
de cuvinte!

Pasărea e făcută spre a fi.

Nu sacrificaţi pasărea!

Fie-vă milă de
aripa ei!

*

Prietenii poetului –
frunzele iubirii
din sânge.

*

Românul –
pasărea poeziei traversând
infinitul.

*

Cartea – seminţe
de înserare cu
clar de lună
patern.

*

Vorbirea lemnului
cu sufletul ierbii –
clipa sculptată.

*
Pasărea cu aripi
de lacrimi albe –
mama poetului.

*

Singurul dor
al poeziei române –
poetul însuşi.

*

Răgetul cerbului în
înserarea toamnei –
bunicul meu.

*

Mugetul căprioarei în
amurgul stelei –
bunica mea.

*
Copacul cu frunze
de păsări roşii –
tatăl poetului.

*

Alunecarea clipei pe
coada calului verde-
versul.

*
Crucificare pe
sângele melcului alb –
verigheta mea.

*
Cel care ştie unde
duce însingurarea –
străinul.

*
Sânul tău – înserarea
căzând în inima
mea bolnavă.

*
Ciclul germinării

Între seminţe numai noi
doi eram de iarbă.

Ne născuse o dimineaţă
cu trup de femeie.

Sufletele ni se împerecheaseră
în apele înserării.

Aşa că ne născusem
jumătate iarbă,
jumătate uitare.

*

Conturul cu umbre

Cuvântul cu mască
şi cuvântul fără mască au adormit.

Iubirea ta minţindumă
lângă dimineaţă…

Amândoi trişti,
între două vieţi
ale şopârlei.

Singur, citindu-mi
cuvintele
pe lacrimi;
tu – singură,
femeie în noaptea
vieţii.

*
Cutia Pandorei

Cercelul frunzei
visează sub copita
calului de amiază.

Tresare copacul
de lacrimi
prin trupul femeii.

Gândul înserării
cade în umărul ei
strâng ca o toamnă.

Cuvintele se îndrăgostesc
şi încep să-şi sărute
palmele.

Talpa ei calcă
pe inima
mirelui.

*

Memoria –
cerul
presărat cu păsări
de umbre negre.

*
Învierea – muzica
cu dimensiunile
aripilor
de Îngeri.

*
Ochiul foamei – stomacul
muzicii din întristarea
pietrei.

*
Timpul ars – secundele
clopotului
din sângele iepei.

*
Timpul morţii – mâinile
întunericului din înnoptare.

*
Disperarea – femeia
blestemând învierea
morţilor.

*

Cântec rimat

Piatra cu coamă felină
are surâsul lung,
ca un timp.

Te iubesc anotimp,
te iubesc.

Sân de plăcere,
sân de timp.

*

Întâlnire la cumpăna nopţii

Tâmplele îţi erau
reci de aşteptarea din ceasornic.

Vântul înroşise sângele meu
pe degetul mic de la mână.

Ninsoarea cu cerbi
cădea logodind secunda tăcerii.

Trecătorii întindeau
zăpada pe coama stelelor.

Când te-am văzut
cuvintele au început
să ardă.

Au început să tremure
ca lacrima.

*

Dimineaţă despletită
de ierburi amare –
inima.

*

[Urmează două exemple de poezie japoneză din specia…katauta. Micile poeme de mai sus, care nu au titlu, fac parte dintr-o altă specie literară japoneză numită… haiku.]

Unicul amor,
pietrele luminând apa
şi cerul deasupra
mea.

*
Floare de cireş,
vântul trecând prin sălcii
şi fluturii dansând.

*

Lied

Lacrima pietrelor
se aude din noapte.

Rar se aude căderea ei
pe metalul încins.

Tresar…

Nu pot să adorm
când cineva plânge.

În noapte, sufletul meu
plânge cu lacrima pietrelor.

*

Sunetul spiritului în ochii
cuvântului – poemul.

*

Apele vederii cu peşti –
cerul fără ploi promise.

*

Însingurare peste
vederea umărului –
amorul.

*

Abreviar

Firele de iarbă
se împleteau cu
mâna mea.

Citeai timpul
în palmă.

Mă uitam în
ochii tăi îndrăgostindu-mă.

Iarba era
o logodnă tandă.

Speram în vise.

*

Caii amurgului – ochii tăi
întristându-mi
cerurile.

*
Frunza copacului – simetria
perfectă a zeului.

*
Păsări zburânde – sufletul
apelor de iarnă fragedă.

*

Cochilii de melc în cuvinte –
lacrimile gândurilor.

*
Covorul roşu

Covorul înroşit de umbre
pe palma pietrei se preface,
în armonie şi culoare
şi, din reci linii, în opace.

Sedimentat între elize
se scrie litera pe gleznă,
ca o plecare între spaţii
delimitate de o beznă.

În firul camuflat de berze,
cu unghia cojesc în templu,
regescul obelisc de piatră,
născut din sânge în antentu.

Ninsorile de miros verde
cu valul timpul îl preface
şi ochiul vede printre rânduri
cum sufletul reintră-n pace.

*

Carnaval de intenţii

Cubul pietrelor de car
rămâne perimat de vis.

Psihanalitic se naşte
simbolul curselor de cai.

Liniile sunt reflexe
ale umbrelor din cercuri.

Culoarea, dusă până
în noapte, devine
translucidă.

Litografia unui zbor
se deschide
zborului.

*

Agenda iernii

Complexul lui Icar
se contemplă prin
fiii lui Laocoon.

Menada exprimă
instinctul răscolit
de Dionisos.

Gioconda centrează
atenţia privitorului asupra
atitudinii şi a expresiei feţei.

Calul copilăriri
este
un studiu pentru Mozart.

*

Atentat la glossă

Prin vitraliu intră
transcendentul în clipă.

Lumina difuză
se dizolvă
în obelisc.

Caroul cu forma
caselor lui se face
veridic.

Peisajul se animă
prin axul central
iar nudul coboară
scara Duchamp.

*

Incizie cu prezumţii

Simetria angajează
scurgerea timpului.

Monştrii se nasc din
clarobscurul luminii.

Aripile frânte se dizolvă
pe cerul de fier.

Ciocul clădirii te
înfioară prin viziune.

Copacul se transformă
în diavol verde.

Şi nervii se aprind
de nudul nopţii.

*

Poem dintr-un poem

Am închis ochii.

Ştiam cum arăţi şi în acel
întuneric.

Deodată, ai apărut învăluită
în albul oceanului,
în albul oceanului de aer.

Mi-am adus aminte…

Poemul nu şi-a adus
aminte de tine.

Eu mi-am adus…

Ce puteam să fac,
fără ca tu să-mi
iubeşti sufletul?

Ieşisei din apă
nudă şi plină de dragoste.

Ieşisei dintr-un tablou
de cuvinte.

Mi-am plecat umărul ca să treci
peste el,
ca pe un pod
cu ace de iarbă.

Mi-am plecat umărul
ca să treci…

Am de tine nevoie.

Te mai iubesc şi
tu o ştii
dintotdeauna.

Mă uiţi adesea lângă lampa
aprinsă a luminii.

Şi eu nu fac nimic
ca să salvez apele,
care mă acoperă;
să salvez munţii,
care mă golesc de seminţe.

Peticele sufletului meu
sunt pentru tine.

Toate urmele mele
de zimbru
sunt
pentru tine.

Întoarce-te înapoi!

Te rog!

Întoarce-te şi anulează
vederea!

*

Drum fără infinit

Nu plec niciunde.

Înapoi sunt oase de
metal şi pietre despletite
şi goale de sânge.

Eu merg înainte, prin ploaie
şi prin sârmă
de zgură şi lapte.

Eu merg pe inima
pietrelor,
merg înainte.

Picioarele noastre
tocite intră
în pământul lipicios
ca o miere de sânge.

Nu abdic lângă zidurile Troiei,
nici lângă Esculap.

Merg până în
mările răsăritului.

*

În secolul vitezei

S-a auzit un scârţâit
de pârguire a şoselelor.

Blocurile cubice, cu mărimea
lor de colos
şi-au amintit până când
erau înainte.

Un accident de iubire
se provocase.

Fusese lumina stinsă
şi ei nu erau cei care
trebuie.

Şi-a cerut scuze scânteia
de aluminiu.

Era chiar nevoie de balast şi cioburi.

Un moment…a fost linişte.

Apoi iar…linişte…

Scârţâitul meu de nuanţe
se auzise
din zerouri.

*

În oceanul de ape stă visul

Maşinile de creat vise
sunt în apele oceanului.

Peste ele au trecut flori
de lotus, cu braţe şi ramuri electrice.

Nu înţeleg de ce ele
nu mai au roţi.

Însă mersul se poate face şi fără picioare,
doar pe şoselele sângelui,
doar pe firul magnetic al creierului.

E timpul sau era timpul
să le salvăm din ape.

Mai am numai o cheie.

Cu ea se destupă
sticlele de aburi.

*

Profeţie pentru ferestre

Vom avea cuvinte
pentru petele negre
ale melcului.

Nici sunetul şi nici gândacii de paie
nu vor mai strecura,
în urechi,
ploi de ouă.

Vor curge chiar din noi
poeme fără lumini şi stele.

Imaginile berzei
vor curge prin noroaie
şi prin cenuşă.

Vom aduna toate penele
aruncate ale păsării numite
suflet.

Viitorul va fi înşelat
cu o uşă în perete.

Ne vom lupta cu timpul.

Va rămâne doar
poezia să decidă.

*

Dinainte de visul dragostei

Freamătul frunzelor îmi aducea
presentimente de îndrăgostire.

Se făcea noapte…şi nu
îndrăznisem să adorm
lângă genele pernei.

Mi-am întors piciorul
spre gândul tău.

Te-am întâlnit,
paradoxal,
mergând spre noapte.

Nu ţi-am dat nicio pasăre albă,
niciun cuvânt.

Ţi-am dat un zâmbet confuz
lângă apa cristalină a feţei.

Am adormit fericit lângă vis.

Tu erai mai frumosă
ca noaptea visului meu.

*

[Finalul cărţii. Am transcris circa jumătate din conţinutul ei.]

Dorin Streinu, Dimensiunea cuvântului (vol. 2, 1997) [2]

sarut-de-suflet1

*

Poem optimist

Se aprinde o lumină
în ochii singurătăţii.

Clopotele parcă au
încetat să bată.

La fel şi ploaia…

Doar sufletul meu
mai este încă bolnav
de febră.

El visează perfecţiunea.

Sufletul meu
visează ce înseamnă
a fi durere.

Cu ochi de bărbat,
mai sunt încă tânăr
ca să pot privi.

Trupul meu nu a
îmbătrânit de cuvinte.

Simt că sângele
meu mă mai vrea.

Visez cu mâna mea
o linişte.

Liniştea însă se
lasă aşteptată.

Ochii întunericului
îmi şoptesc cele trei cuvinte
secrete ale vieţii.

*

Pledând pentru ce mai există

Când nu se mai ştie
ar fi trebuit
spus.

Ţine minte! ar fi trebuit spus.

Cuvintele nu se
vor termina.

Infinite sunt
cuvintele, ca şi cuvintele
care nu sunt cuvinte.

Întotdeauna mai rămâne
de spus despre
cele din urmă.

Poetul nu mai
are timp să
le spună.

Dacă el nu le spune
nespuse vor fi.

Poetul e o pasăre rară.

El este cel care transcende
timpul
pentru a rămâne.

În urma lui se aştern
foi, versuri,
puncte puse.

Ţine minte!, ar fi trebuit
să se spună.

Cuvintele abia se nasc.

Ele nu mor aşa de curând,
ca timpul acordat
unei vieţi.

Rămâne umbra
vieţii pe foile scrise,
pe versuri,
pe punctele puse.

Ai putea să-mi
revezi chipul
şi poţi să faci acest lucru,
dacă-mi simţi cuvintele.

Eu mă simt în
fiecare cuvânt.

Nu mai pot fi
despărţit
de cuvinte.

Cuvintele,
odată rostite,
se rostesc apoi pe ele însele
şi pe mine însumi.

Precum aerul expirat rămâne
cu ceva din mine,
aşa sunt şi cuvintele.

Cuvintele îmi sunt
din mine.

Ar trebui spus:
Ţine minte!

*

Povestea capacului dintr-un parc

În parcul toamnei
stă copacul cu o
vârstă bătrână.

Aşteaptă, desigur,
aşteaptă o noapte
plină de stele.

Ochiul lui a văzut
multe ce pot fi spuse.

Mintea lui a gândit
multe ce nu pot fi spuse.

Stă şi aşteaptă copacul,
semnul nu ştiu cărui
prieten vecin
ca să-l salute.

Dar salutul întârzie,
cum poate întârzia
şi femeia pe care
ai iubit-o.

Salutul întârzie,
undeva, între mine şi
tine.

Călătorii grăbiţi,
duşi de valul
existenţei,
îl ignoră.

Bătrânul copac îşi
ridică,voios, pălăria.

Îi salută pe toţi.

Pe el…niciunul.

Nu contează!

El a învăţat acest
lucru de la părinţii lui.

Aceştia, la rândul lor,
de la părinţii părinţilor lui şi
tot aşa, până când…

Era o zi frumoasă,
potrivită pentru
o zi de rămas bun.

Îşi mai ridică odată pălăria,
cu aceeaşi voioşie.

Îi salută pe toţi încă odată.

Mai privi, undeva,
în galaxia beta,
o stea care cădea
şi o privea mirat.

– Steaua?!…
– Da!…

Steau căzuse
în sufletul lui şi-i
provocase închiderea ochiului
şi a buzei
şi a principiilor lui pline
de bun simţ.

Şi aşa, astfel, bătrânul copac,
începu ca să mă privească,
de aici încolo,
cu ochii lui plini de pământ,
spre o stea,
care de mult
era apusă.

*

Gustul disperării de a spune

scrisă pe vocea lui
şi dedicată maestrului
Florin Piersic

Oglindă!

Rama ruptă şi
ochiul însingurat
nu se mai pot
cunoaşte.

Ei nu se mai
strigă pe nume.

Cine va spune
adevărul nostru?

Cine va spune adevărul meu
şi al tău, oglindă?

Nu crezi că viaţa noastră
nu poate fi
spusă?

Nu crezi, că lumina noastră,
despre lumina noastră,
nu se poate
spune nimic?

Eu mă privesc în tine,
tu te priveşti prin mine.

Şi nimeni nu ne
poate înţelege.

Nimeni, absolut
nimeni.

Nici tu, cerule,
nu ne ştii cum ne cheamă?

Dacă ai ştii
ne-ai zâmbi…

Nu este, nu, nu este fachirism
şi nici magie, oglindă!

Tu ascunzi ceva,
care, în ochii mei,
se poate citi.

Sau… nu ştiaţi că
adevărul,
adevărul sufletului se spune…
prin ochi?

Oglinda poate fi spartă
dar ea rămâne.

Imaginea ei rămâne
în mintea mea
şi, prin ea,
mă privesc.

Cine poate spune
contrariul?

Disperarea din mine şi din tine,
lipsa aceea de cuvânt,
înfrigurarea aceea de viaţă,
noaptea aceea prelungă,
care seamănă
a întuneric…

Cine va spune
aceste cuvinte,
cum le spunem noi?

Cuvinte simple
dar disperate,
cuvintele noastre.

Ele nu mai fac parte
din vocabularul vreunei limbi.

Ele fac parte din limbajul durerii,
al morţii,
al disperării.

Spuneţi-mi cuvântul,
care să mă facă
fericit!

Vă dau iubirea mea…spuneţi-mi-l!

Dar voi…l-aţi găsit?

V-aţi mânjit
de sângele lui?

V-aţi spălat pe dinţi
cu balele lui roşii,
de moarte vânătă,
prăpădită?

Atunci vreţi să-mi vindeţi rufe
murdare?

Ce hoţi aţi devenit cu toţii!

Ştiţi să vă prefaceţi că înţelegeţi,
că ştiţi,
că simţiţi!…

Dar nimeni nu ştie!

Nimeni nu ştie adevărul!

Adevărul e privitul meu,
al meu, în oglindă,
pe care nu-l înţelegeţi…
înţelegeţi?

Este privitul care
trece pe lângă
sufletul meu
mort de aşteptare.

*

Cântecul poetului

Parafrază interioară după
„noi nu suntem geniali…” al lui Nichita

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Sub mâna mea
un vânt se aşterne
din plin.

Am ochiul plin
şi umplut
cu prea plin.

Astăzi este un înger,
mâine este
un chin.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

În redingotă, un soare,
făcut din cuvinte
învie din scrin.

Iar noaptea,
păsările devin acvilini;
nu sunt frumos,
sunt sublim.

Încerc să provoc
viaţa la joc,
să rup necunoscutului
o viaţă,
un loc.

Mă distrez de moarte
când privesc,
acea înfundătură
ce nu are preţ.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Pământul îşi aşteaptă
mâncarea,
îşi aşteaptă ospăţul
iar eu întorc
brazda cu aripi
spre lună.

Cânt ca un trubadur
şi am vis de nesuportat,
tocmai de aceea sunt
neîmpăcat.

Vreau să dau înapoi
demnitate la timp.

O ordine din praf
să smulg
şi perfecţiune să fac.

De mijloc,
încet,
mă ridic,
când lovindu-mă de stea,
cad spre naşterea mea.

Mă ridic şi pun mâna
pe cuvânt.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

În culori de alb
şi de negru mă îmbrac.

Sunt jumătate vânt cules
din arbori.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Am pe inimă
ropot de cai,
ropot
venit din Rai,
chiar din Rai.

Nu sunt frumos,
sunt sublim,
chiar şi atunci
când apuc
disperarea de mâini;
chiar şi atunci când mă cert,
prin stihii,
când îmi uit nemurirea,
când geniul meu
este ars de magii.

Când filosoful mă ceartă
şi estetul mă-nfruntă
şi atunci sunt sublim.

Port în mine
cămaşa ruptă
şi aripile zdrenţuite.

O disperare,
o înserare o duc
peste păduri de înserări.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Nu mă ascund
de gheara panterei
şi nici de şacal.

Pe linia lui a fi
eu nu sunt frumos,
sunt sublim,
port în mine un
dans beduin.

Eu nu sunt frumos,
nici nu vreau.

Sunt sublim.

*

Oraţie de nuntă

Am doi ochi de iarbă
ca o mână-n creştet,
sufletu-mi pe arbori,
stă ca un descântec,

Tăvălugi de vise
peste fruntea-mi aspră,
trec încet, ca norul,
de pe-ntinsul prund.

Mă-ntâlnesc cu fiul
celui ce murise,
mă-ntâlnesc cu lacrima
din foi,

Lângă înserarea,
cu acorduri triste,
plâng lângă descântec
pentru amândoi.

Fiul trist se plânge
de murirea nouă.

Eu mă plâng de steaua
care mi-a răpit,

Lacrima din foi,
viaţa mea de-o viaţă

Şi refrenul trist:
poetul stă plângând.

*

Dorin Streinu, Dimensiunea cuvântului (vol. 2, 1997) [1]

frumosul-vast

*

Poema gândurilor

dedicată Marinelei Buturugă,
pentru sinceritatea
cu care m-a îmbrăţişat.

Stau la marginea lumii
într-un gol imens.
Mâna mea atinge acest gol enorm şi se întoarce
la sine, pentru că nu are
unde să cadă.

Aş dori să cadă undeva
şi mâna
şi piciorul
şi gândul.

Dar gândul nu le lasă
să cadă.
El le ajută să fie
aproape de mine.
Privesc şi nu văd nimic.

Totul este întuneric.
Totul este un gol
de întuneric.

Alerg din loc
dar nici nu mă mişc.

Am impresia că sunt
dar nu sunt.
Încerc să ţip
crezând că mă poate auzi
cineva.

Dar nu mă aude nimeni.
Cred că nici nu există
cineva care să mă audă.

Decât mâna mea,
ochiul meu plâns,
ritmul inimii mele
mă pot auzi.

Numai ele mă pot auzi
şi mă pot face fericit.

Înţelegerea lor îmi
dă încredere în înţelegerea mea.

Visez un vis şi, când mă trezesc,
ele îmi dau încrederea că l-am visat,
că l-am putut visa.

Mâna mea se alungeşte
prin gol şi mă prinde de suflet.
Sufletul meu se alungeşte
pe umărul meu şi mă face
să înţeleg.

Privesc golul din mine,
din faţa mea şi din spatele meu:
un imens gol neutru.

El nu face parte din nicio existenţă,
cu toate că eu îl ating
şi cu palma,
şi cu piciorul
şi cu ochiul.

Dacă l-am atins
înseamnă că el există
şi nu ar putea să nu existe,
dacă el este.

Calc cu piciorul în gol, dar golul îmi
sprijină piciorul, chiar mi-l apără.

Ochiul meu se pierde
în gol, dar pierzându-se,
el se regăseşte pe sine.

E ca o întoarcere acasă.
Simţi că vrei să te întorci,
însă eşti deja.

Simţi că vrei ceva,
dar deja ai acel ceva.

Nu te mai doare că
nu eşti acasă,
pentru că tu eşti acasă
şi nu te mai supără
că nu ai ajuns,
pentru că tu ai ajuns deja.

Gândul meu explorează
golul şi îl simte
prezent.

Nu e o închipuire golul!

E cât se poate de real,
pentru că îl gândesc ca existând.

Există deja un gol
iar eu îl gândesc de două ori.

Există deja un gol
iar eu îl gândesc
doar odată,
pentru că odată
există un gol şi
nu de două ori.

Matematica, de exemplu,
aici, se exclude.

Nu este normal ca să se măsoare un gol,
când există unitatea zero.

Golul îl contrazice pe zero
arătându-l ca neexistând.

Zero arată un plin,
o linie care conţine
un conţinut,
pe când golul arată un inexistent
cu o existenţă fără margini.

Zero devine astfel ca ceva care creşte,
pe când golul
este ceva static.

Zero creşte la infinit
în sine însuşi,
pe când golul
este dintotdeauna acelaşi.

De exemplu, ce matematică m-ar ajuta acum?

Matematica aerului
n-ar putea face faţă imponderabilităţii.

Matematica mărului ar fi prea compactă
pentru o astfel de logică.

Matematica omului
ar fi prea utilitară
pentru o astfel de
matematică.

Dar nu te poţi gândi
la matematică când trăieşti.

Când eşti în mijlocul
focului nu mai e timp
să te gândeşti
la păsări,
la insecte
sau la cai albi.

Când eşti în foc nu te mai gândeşti la nimic
concret.

Concretul focului exclude
logica gândului.

Gândul se mişcă între
un posibil şi un probabil.

El ia o formă de cifră
sau o formă de literă
sau o formă de şarpe.

Pentru el e tot una să exişti
sau să nu exişti.

Gândul trăieşte şi fără gând
dar nu şi fără om.

Omul naşte gândul dar gândul
face să existe omul.

Gândul dă curs vieţii omului.

Gândul ştie că el este.
Câteodată el ştie că nu este.
Probabil că nu se ştie
în întregime.

Întregul are nevoie de parte
ca să-şi dea seama despre sine.

Dacă iau întregul şi îl tai în părţi,
inevitabil, partea poartă întregul.

Întregul este un înţeles plin.
Partea este un înţeles.

Din această cauză nicio parte
nu este fără nicio
parte.

Precum un gând nu este
fără niciun gând sau

după cum sfârşitul unui cuvânt nu este
fără începutul unui cuvânt.

Fiecare început
îşi are un sfârşit
dar fiecare sfârşit
are mai multe începuturi.

Dacă începutul golului
a existat dintotdeauna
atunci golul este dintotdeauna.

Dacă el a început să existe,
atunci el nu poate exista.

Atunci el nu există.
Golul nu există!

Afirmaţia teoretică
nu mă ajută, atunci când
e vorba de practică.

Când, practic, fac un lucru, atunci nu mai există,
practic, nimic teoretic.

Este ca şi cum ar fi un altul
în locul meu, care să umble prin gol.

Ca şi cum un altul, care aş fi eu,
mi-ar urma în gol
şi ar vorbi cu mine din gol.

Mâna mea s-ar linişti lângă mâna lui.
Sufletul meu s-ar împreuna
cu sufletul lui.

Din această cauză
pornesc cu mersul
ca să văd
întinderea golului.

Dar golul se face mai infinit
cu cât eu încerc să mi-l înţeleg.

Fac un pas şi nu mă mişc de pe loc
şi golul se amplifică cu încă un infinit.

Dacă fac alt pas
se amplifică cu încă un infinit.

Infinitul golului se măreşte
până la infinitul infinitului.

Este ca şi cum ai merge
ştiind că nu poţi să ştii
niciodată unde mergi.

Fac paşi, care să-mi demonstreze
că pot să înţeleg.

Nu mă mai gândesc,
dacă mă mai pot întoarce.

Acest lucru este
deja o frică prestabilită.

Este cert că nu mă pot
întoarce singur şi cu de la mine
mers.

Fac paşi, ca să înţeleg şi
nu dau de nicio certitudine
a raţiunii.

De fapt nu ştiu, dacă
totul este atât de raţional pe
cât pare.

Gândesc câteva zeci
de ore şi apoi îmi dau seama că nu am
gândit deloc.

Ştiu foarte bine însă, că
în acest timp am gândit.

Îmi revăd însemnările,
paginile citite,
rândurile subliniate.

Dar… nu mai ştiu, dacă
am gândit sau nu.

Stau şi mă gândesc
despre ce am gândit
şi nu pot să certific acest lucru.

Este ca şi cum nu aş fi eu.

Este ca şi cum altcineva
venind ar fi citit,
apoi ar fi plecat
lăsându-mi mie
greutatea de-a-mi
aduce aminte.

Am uitat de tot.

Uneori uit şi
de mine însumi
crezând că nu exist.

Fac paşi crezând că
nu-i fac.

Miros flori de câmp
crezând că nu sunt flori
şi că, de altfel,
nu există nimic.

Vreau să-mi dau seama,
dacă realitatea este reală
sau nu este reală,
dacă eu exist
sau nu exist.

Când mă gândesc uit că
mai există şi întrebarea
şi gândirea
şi răspunsul.

Gândesc totul
aşa cum ar fi să fii fost numai gândire,
precum timpul nu ar mai fi fost decât timp.

Din această cauză
simt cel mai acut golul
ca existând.

Alerg prin gol zile întregi.
Uneori cred că mă lovesc
de sfârşitul golului
şi că mă rănesc
încercând să ies la lumină.

Şi atunci, parcă
prind mai multă putere
şi cred şi eu însumi
că există lumină.

Stau adesea şi mă întreb
cum este lumina
şi nu pot să-mi explic.

O asemăn cu mine,
cu o floare de mac roşie,
cu un greiere
mic care cântă în iarbă.

Ba o asemăn şi cu muza mea cea frumoasă,
cu zâmbetul ei,
cu glezna ei,
cu mirosul sânului ei.

Stau şi mă gândesc, dacă
nu este ca una dintre ele.

Stau şi mă gândesc,
dacă nu ar fi ca una din mine.

Dar nu am certitudinea
că are vreo formă
sau vreo culoare.

Îmi închipui sentimentul meu
subţiindu-se ca o coardă şi,
deodată, vibrând aşa de puternic,
încât simt că explodează.

Îmi închipui sufletul meu
atât de fin, că poate trece printr-un ascuţiş
de sabie, fără să se poată
tăia la mână.

Îmi închipui gândul meu
atât de temut, că sperie un alt gând
printr-o singură privire.

Dar nu pot să gândesc cum este o lumină,
cum este lumina,
lumina…

De curând am simţit lumina
ca şi cum ar fi numai un fluid sau
un cristal strălucitor
sau un efluviu
de lavă.

Dar nu ştiu dacă este aşa
precum este.

Nu ştiu dacă este aşa
precum vrea ochiul meu
şi sufletul meu
şi gândul meu…

Golul poate fi lumină?
Lumina poate fi dincolo
de întunericul cu care mă
acopăr?

Există întuneric?
Există lumină?

Mă întreb de unul singur
şi tot singur nu-mi
pot da răspunsuri.

Nu am unde să cer,
la nimeni pe care să-l ştiu,
să-mi dea ceea ce nu pot să înţeleg.

Din gol nu pot ieşi ca din întuneric.
Şi, când intru în întuneric
nici nu mai ştiu că sunt.

Mai am doar amintirea că aveam un ochi,
o mână, un sâmbure de piersică
şi o lămâie pe masa unde scriu,
o ceaşcă de cafea din care beau
şi o coală de hârtie pe care scriu
la întâmplare…

[Poemul fluviu continuă…Aici am redat 10 foi din cele 16 ale sale. În acest poem am vrut să-mi imaginez cum gândeşte un om, în afara Revelaţiei divine, existenţa ca totalitate şi existenţa de sine. Mi-am dat seama că poate spune numai lucruri banale despre sine sau că nu prea are ce să spună despre sine.]

*

Femeia în contur negru

dedicată lui Picasso

Ea avea trupul în
contur negru.

Pe sân avea o pată
de deznădejde.

Privirea ei
plină de spaimă
mă încolţise.

Înlemnisem trăind
lângă umărul ei.

Era rece ca un viscol.

Lângă creştetul ei,
prin noi, trecea singurătatea.

Nu mă puteam
vorbi cu ea,
nici ea cu mine.

Aşteptam o moarte
ca să ne scape.

Ochiul ei era
deznădăjduit.

Al meu nu mai spera,
nu mai spera nimic.

[Descriu interiorul unui tablou picassonian. E vernisajul poetic al tabloului.]

*

Preludiu clasic

Este o zi de iulie cu Beethoven
cântând la pian.

Eu sunt pierdut
în orbirea părului ei.

Nu mai există decât mâinile
noastre pe sunete.

Se pierd
toate răsucirile mele
în lumină.

…şi tu, atât de
îndurătoare!

*

Regretabil pentru noi

Ne dăm seama
că suntem efemeri
pe măsură ce ne dăm
seama.

Ne dăm seama că stelele apun
pe măsură ce vedem
stele apunând.

Ne dăm seama că frunzele,
oarecum frunzele au toamna lor,
când nu mai avem timp să ne gândim
la nimic,
decât la liniştea supremă.

Şi tot ce facem,
facem prea târziu.

Din regretele noastre
mai rămân doar oase stinghere
şi vise neîncepute.

Acesta este preţul pe care
îl pot da muritorii:
să viseze că
nu va fi astfel.

*

Îndrăgostire de fiecare zi

Eşti mai înaltă ca
privirea mea.

De când te văd
pari mai subţire
la trup.

Motanul alb,
de uimire, a tăcut.

Au scârţâit pietrele
puţin,
la început.

Apoi, ca un matisse,
cumplit m-a durut
linia ta de pe trup.

*

Peregrinare

Nu mi-am scris
încă legenda…
De aceea am
naştere fără
preţ.

Sunetul cocorilor
este flămând
de dispreţ.

Dintr-o parte
spre alta
mă-ndrept.

Am doar cuvinte
prea pline
în sufletul de dor
ca s-aştept.

Am săbii, adânc înfipte,
în tălpi şi în umeri.

Am iubite de mult părăsite
şi morţi încă neplânşi.

Un cântec pribeag
îmi este consoartă
şi mamă.

De multe ori
am vrut să-mi schimb
drumul precis.

Am vrut să-l vând pentru
o cină ca Esav.

Mai aproape-mi
se face eternitatea
de trup.

Nu mi-am scris legenda:
abia am început…

*