Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [51]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Hameleonul e mânios, așadar, de pierderea vânatului său:

Și așe, îndată sculându-să
și ducându-să,
pre dulăi
și pre cotei
și pre alalți brehăi,
pre toți la un loc află,
cătră carii cu spurcat glas
într-acesta chip vorovi:

„/…/ nepriietinul, carile prin a mele
și a voastre nenumărate ostenințe
în butucul morții cădzusă,
de iznoavă în scaunul vieții s-au urcat /…/

Ce mai mult așteptați?
Ce mărturie mai adevărată cercați?

Și ce mai bună vreme
asupra nepriietinului
și acmu și soțiilor lui așteptați?

Au după ce în nedezlegate legături v-or lega,
atuncea să vă deșteptați?
Nu știți cuvântul carile prostimea dzice:
Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme?

 Au după ce răul gând își vor plini,
atuncea să vă sculați?
Dară atuncea, ce folos?[1]

„Ce mai mult așteptați?/ Ce mărturie mai adevărată cercați?” este iarăși o parafrază, la cuvintele arhiereului Caiafa, prin care acesta a instigat tot sinedriul la condamnarea lui Hristos:

„Au hulit, ce ne mai trebuie încă mărturii? Iată, acum ați auzit hula Lui. Ce vă pare voao?” (Mt. 26, 65, Biblia 1688).

„Iară arhiererul, rupându-ș[i] veșmintele sale, zise: «Ce ne mai trebuiaște noao mărturie? Auzit-aț[i] hulele; ce vă pare voao?» Iară ei toți judecară pre El a fi vinovat morții” (Mc. 14, 63-64, Biblia 1688).

La fel, „îndată sculându-să și ducându-să” reprezintă un mod de exprimare tipic scriptural.

Și tot Hameleonul este cel care îi sfătuiește pe uneltitorii împreună cu el cum să îl prindă, din nou, pe Inorog:

 Într-aceste dzile și Uleul sosi,
carile, cu dulăii,
cu Râsul și cu Hameleonul împreunându-să,
pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie,
cum vor face și de ce s-ar apuca,
la sfat stătură.

Râsul cu Hameleonul,
după pestriciunea ce avea,
mai multe răutăți și vicleșuguri a scorni știia.

Deci Hameleonul îndată
fumul spurcăciunii
și duhul înșelăciunii
gros
și întunecos
slobodzind:

 „Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul,
meșterșugul maghiii [magiei] foarte bine am învățat,
în care meșterșug deplin învățat și pre alt chip, carile acmu aicea să află,
știu, cu carile împreună, de va vrea,
o mreaje să împletim,

adeverit sint că ori în ce fundul pământului
Inorogul ascuns ar fi,
meșterșugul mrejii
și puterea vrăjii
la înșelăciune îl va aduce.

 Că Vulcanul pre Mars
cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză
și mreaje de fier împletind,
descântecul vrăjii în stele scris și tipărit
l-au lăsat,
pre carile meșterșugul a-l citi
putând,
după cursul stelelor
și după învățătura trupurilor
[corpurilor]cerești
urmând,
din mreajea carea vom împleti
orice cât de iute
și de tare ar fi,
într-însa a nu cădea
și nescăpat a nu să ținea
cu putință nu ieste”[2].

Povestea cu Mars/ Ares și Afrodita, prinși printr-un vicleșug izvodit de Hermes, într-o mreajă construită cu mare îndemânare, este din mitologia grecească. Cu alte cuvinte, inamicii Inorogului apelează la metode oculte – nu e prima dată când autorul acuză acest lucru.

Faptul că „descântecul vrăjii” a rămas „în stele scris și tipărit” reprezintă o altă fabulație a lui Cantemir, dar care are și alte semnificații, importante pentru noi.

Modul de împletire al mrejei a rămas tipărit în stele. Dincolo de fabulația scriitoricească, imaginea poetică deosebită ne reține atenția, pentru că ne indică ceea ce considerăm a fi un reflex de mentalitate, în ceea ce-l privește pe autorul acestor rânduri.

Faptul că ceva poate fi „în stele scris și tipărit” și se poate lectura „după cursul stelelor/ și după învățătura trupurilor [corpurilor] cerești” reprezintă o credință care are legătură și cu învățătura bizantină despre biblia cosmică, pe care Cantemir a dezvoltat-o în cărțile sale și despre care va vorbi, ceva mai departe, și în Istoria ieroglifică. Noi am făcut și în trecut referire la aceasta[3].

Uneltitorii merg la „o jiganie dintr-altă monarhiie” pentru ca „o mreaje să le mrejască”:

stihurile cele de aur,
pre carile Camilopardalis
de la capiștea Pleonexiii le învățasă,
citindu-i,
cu mare plecăciune i să rugară,
ca după înalt și adânc meșterșugul ei
o mreaje să le mrejască,
cu carea pre acel iute și neprins nepriietin
a prinde să poată[4].

Jigania cu pricina îi informează despre faptul că mai sunt și alții care vor să arunce mreje și chiar că a mai împletit altele asemenea pentru unii care au uitat să plătească și care s-au prins până la urmă în ele:

 Dară Șoimul și cu Bâtlanul,
mai în trecutele dzile,
cu numele tuturor pasirilor viind,
mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje
cu carea să poată vâna corbi. /…/

 Să știți, dară,
că odânăoară
Vidrii am împletit o mreaje,
cu carea au prins pe Fil,
ce, nefăcându-mi-să plata
carea îmi giuruisă,
de asupra Filului
asupra Vidrii am întors descântecul
și într-aceiași mreaje
Vidra s-au prins.

 Apoi, și Filul de cuvânt rămâind,
de asupra lui vrajea mi-am luat
și asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut.
Deci acmu, datoriia Vidrii și a Filului asupră-vă
de viți lua,
mreaje cu carea pre Inorog să prindeți
voi împleti

(de noroc era Inorogul
cu primejdiile sale datoriile altora a răsplăti,
precum întâi pentru Hameleon crocodilului,
așe acmu pentru Vidră și Fil vrăjitoarii).

 Atuncea dulăii și alalți cu toții
de plată tare să apucară
și spre aceasta cu blăstămi
și cu giurământuri vârtos să legară.

Spurcata jiganie cuvinte
din multe silave alcătuite
din limbă a bolborosi
și din budză a șopti
începând, descântecul vrăjii
asupra Inorogului descânta[5].

Însă „jigania vrăjitoare” nu păstrează secretul, ci îi comunică Șoimului, prietenul Inorogului, cele întâmplate.

 Într-acesta chip Inorogul nefericirea
într-un chip cani cu de-a sila
în fericire întorcând
(că de multe ori răbdarea,
de fierul [ancora] suferelii vasul legându-și,
pre cele nepărăsite valurile fortunii
încălecând
biruiește),

vremea (carea dascălul și învățătoriul tuturor ieste)
ce cale îi va arăta
și ce meșterșug îl va învăța
aștepta[6].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 309. [2] Idem, p. 311-312.

[3] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 382-392, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 312. [5] Idem, p. 313. [6] Idem, p. 314.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [50]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Lăcașurile în care se mută Inorogul au, în mod evident, aceeași amprentă paradisiacă, ca și cele din vârful munților, unde locuise mai înainte. Se sugerează, credem, faptul că personajului îi era specifică o a astfel de locuire edenică.

Însă, din moment ce Inorogul adoptă un model hristologic –, pe care l-am demonstrat prin dezvăluirea apelului inechivoc la Scriptură și, cu precizie, la versetele referitoare la Hristos –, devine aproape firească existența acelor „eleghii căielnice și traghicești”, despre care am vorbit mai devreme.

Așa cum arătam și cu alt prilej, asemenea eleghii, în literatura bisericească ortodoxă, sunt prilejuite, în mod deosebit, de trei evenimente din istoria lumii: căderea Protopărinților din Rai, Răstignirea lui Hristos și sfârșitul acestei lumi, așa cum o cunoaștem:

Soarele razele și-a ascuns,
luna cu stelele în sânge s-au schimbat,
munții s-au înfricoșat,
dealurile s-au cutremurat,
când s-a închis Raiul,
ieșind Adam,
cu mâinile bătându-și fața și zicând:
Milostive, miluiește-mă pe mine,
cel ce am căzut[1].

 *

Pe Tine, pe Care soarele,
văzându-te pătimind pe Cruce,
și-a ascuns lumina,
și pentru ocările Tale, Stăpâne,
toată făptura împreună s-a clătinat
și pietrele s-au despicat,
cu cântări, Hristoase, Mântuitorule,
Te slăvim noi, credincioșii[2].

 *

 Lumina soarelui, Mântuitorule,
s-a schimbat în întuneric
pentru răstignirea Ta
și strălucirea lunii s-a stins
și stihiile toate s-au schimbat cu cutremur[3].

 *

 Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-te
pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit.
Soarele s-a întunecat
și temeliile pământului s-au cutremurat.
Toate au pătimit împreună cu Tine,
Cel ce ai zidit toate[4].

 *

Sub pământ apui Tu, Hristoase,
Soare al dreptății /…/
Doamne, ai apus și cu Tine-a soarelui lumină;
iar făptura de cutremur cuprins-a fost,
Făcător al tuturor vestindu-Te.

Ai apus în trup, sub pământ,
nestinsule Luceafăr,
și aceasta neputând vedea soarele,
în amiază-zi el s-a întunecat.

Luna, soarele se întunecă-mpreună, Doamne,
și robi binevoitori Ți s-au arătat
și în mantii negre s-au înveșmântat[5].

Triodul amintește și de sfârșitul lumii, reproducând, la un moment dat, și această profeție a Sfântului Isaia:

„Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă și întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul și să stârpească pe păcătoși de pe el. Luceferii de pe cer și grămezile de stele nu-și vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui și luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei și pe cei nelegiuiți pentru păcatele lor. […] Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Savaot, în ziua iuțimii mâniei Lui”[6].

Hameleonul, aflând de eliberarea Inorogului,

asupra Inorogului toate răutățile își pohârni
și toate vicleșugurile,
ca pre niște dulăi turbați,
în ulițile vrăjmășiii își slobodzi

și în toată calea fără cale
mintea cea fără minte își îndreptă[7].

Tiparul stilistic – de largă utilizare în Istoria ieroglifică –, prin care o realitate cugetat-spirituală este exprimată prin apelul la o realitate concretă, i l-a oferit lui Cantemir, așa cum precizam și altădată[8], imnografia ortodoxă.

Ne oprim la câteva exemple aleatorii din același Triod:

Ca o junincă sălbăticită
asemănatu-te-ai, suflete, lui Efrem;
ca o căprioară păzește-ți viața de curse,
înălțându-ți cu aripi mintea,
cu lucrarea și cu gândirea[9].

*

 Nu ți-ai omorât mintea lovind-o,
precum marele Moise pe egipteanul,
ticăloase suflete;
și cum te vei sălășlui, spune-mi,
în pustietatea patimilor prin pocăință?[10]

*

Cei ce dorim să ne împărtășim
Paștilor dumnezeiești,
care nu se încep din Egipt, ci din Sion,
să ridicăm din mijloc aluatul păcatului,
prin pocăință.
Să ne încingem mijloacele noastre
cu omorârea plăcerilor.
Să ne împodobim picioarele
cu încălțăminte opritoare
de la toată calea rea
și să ne sprijinim pe toiagul credinței[11].

 *

 Cei ce v-ați arătat raze
ale Soarelui celui înțelegător,
văzătorilor de Dumnezeu Apostoli,
cereți luminare sufletelor noastre
și ne izbăviți de întunericul cel împâclat
al patimilor
și vă rugați ca să vedem
ziua mântuirii…[12].

 *

 Ogorând gândurile noastre
cu dumnezeiescul plug al sfântului post,
să rodim spic de virtuți,
ca să nu flămânzim în veci…[13].

*

Trecând plutirea cea lină a postului
cu vântul Duhului,
să ne rugăm ca să ajungem
la limanul Patimilor
lui Hristos[14].

*

Fecioara, vița cea adevărată,
văzând spânzurat pe lemn strugurele
pe care L-a odrăslit,
a strigat: Fiule, varsă din Tine must,
care să oprească beția vrăjmașilor,
celor ce în deșert Te-au răstignit pe Tine,
Cel îndelung-răbdător în toate[15].

*

 Lărgește strâmtorarea minții mele
cu rugăciunea ta, Stăpână,
ceea ce ai strâmtorat
toate meșteșugirile protivnicului
și mă povățuiește să merg pe calea cea strâmtă,
spre lărgirea vieții,
Maica lui Dumnezeu[16].

*

Cuprins sunt de tulburarea valurilor
și de furtuna păcatelor.
Dar tu, Maică, mântuiește-mă acum
și mă scoate la limanul
dumnezeieștii pocăințe[17].

Și așa mai departe. Exemplele pe care le-am oferit sunt îndestulătoare pentru acum, însă ele pot fi mult mai numeroase, nu numai din Triod, ci și din toate cărțile liturgice ale Bisericii.

Asemenea, din investigația pe care am săvârșit-o în Istoria ieroglifică, se poate lesne observa că la acest model stilistic autorul a recurs foarte adesea. Se remarcă, de asemenea, în astfel de stihiri/ strofe[18], utilizarea deasă a oximoronului, a jocurilor de cuvinte ori a construcțiilor retorice deosebite, fapte ce devin aproape o regulă în cartea lui Cantemir.


[1] Triodul, op. cit., p. 100.

[2] Idem, p. 301-302. [3] Idem, p. 346. [4] Idem, p. 638. [5] Idem, p. 656-657. Din Prohod. [6] Idem, p. 303.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 309.

[8] A se vedea cartea noastră, Studii literare, vol. I, op. cit., p. 242-249, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[9] Triodul, op. cit., p. 133.

[10] Idem, p. 147. [11] Idem, p. 172. [12] Idem, p. 290. [13] Idem, p. 383. [14] Idem, p. 385. [15] Idem, p. 360. [16] Idem, p. 362. [17] Idem, p. 414.

[18] Poezia Triodului a fost remarcată în același veac, în care Cantemir scria Istoria ieroglifică, și în cel următor, și a fost prelucrată în versuri populare. A se vedea articolul nostru de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [49]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Impresia aceasta este întărită și de alte expresii preluate de autor tot din Scriptură și din slujbele Bisericii, care se referă în mod direct la Hristos:

Au nu tu, spurcatule,
pentru muced trupul tău,
pre prețul neprețuit crocodilului în dar ai vândut? /…/

 Că, precum să dzice cuvântul adevărului,
mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul[1].

 Cantemir s-a gândit să facă o corelație cu vinderea lui Hristos de către Iuda și jertfirea Lui de către iudei:

 „Atunci să umplu [s-a împlinit cuvântul] ce s-au grăit pren Ieremia prorocul zicând: «Și luară cei treizeci de arginți, prețul Celui prețuit, [cu] carele au prețuit den fiii lui Israel»” (Mt. 27, 9, Biblia 1688)

 „Iară unul dentru ei, oarecarele Caiafa, arhiereu fiind anului aceluia, zise lor: «Voi nu știți nimic, nici gândiți că de folosu e noao ca să moară un om pentru norod, și nu toată limba [tot neamul] să piară»” (In. 11, 49-50, Biblia 1688).

De asemenea, multe cântări ortodoxe ale Săptămânii Mari amintesc faptul că Cel neprețuit a fost prețuit într-un mod derizoriu de ucenicul cel viclean:

„Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înțeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul cel de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe Cel fără de preț[2].

 „Vinzi pe Domnul cu treizeci de arginți, pe Cel neprețuit, și nu gândești, Iuda, călcătorule de lege, la taina cinei”…[3].

 „Astăzi Iuda lasă pe Învățătorul și primește pe diavolul. […] Ucenicul tocmea prețul Învățătorului și a vândut pe Domnul pentru treizeci de arginți”…[4].

Hameleonul, la rândul său, în contrapondere cu Inorogul, este numit, de nenumărate ori, diavol și drac[5].

Acesta spune însă că „mintea inimii mele mărturisesc/ și ce ieste adevărul, aceia grăiesc”[6].

„Mintea inimii” este tot o expresie biblică. Însă e o traducere care îi aparține lui Cantemir, pentru că la Dosoftei sau în Biblia 1688 se spune: „gândurile inemii” (Ps. 32, 11) sau „de la multe inimi cugete” (Lc. 2, 35).

În LXX: λογισμοὶ τῆς καρδίας (Ps. 32, 11).

În VUL: cogitationes cordis (Ps. 32, 11); ex multis cordibus cogitations (Lc. 2, 35).

Acestea și altele le spune Hameleonul „cu nedogorit obraz cătră Șoim”[7]. Ceea ce s-ar părea a fi o metaforă a lui Cantemir apare și la Creangă:

„Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit așa de tare și am răsturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei, de i-am dogorit obrazul părintelui de rușine”[8].

Partea a noua a cărții începe cu reflecțiile Inorogului asupra situației sale: [Mai] ales pildă arătoasă/ și oglindă luminoasă/ în lucrurile neprietinești priviia” [9].

Își amintește de prietenia sa cu Cucoșul Evropei:

Deci Cucoșul acela lăcuia
într-un munte înalt și mare,
de unde răspântiia a patru căi a videa
și strajea în toate părți tare a ținea
putea.
Lăcașuri avea
multe și mari,
din toate părțile bine întărite
și cu tot feliul de copaci roditori
(de supt a cărora rădăcini ape răci curători
ieșiia)
încungiurate
și înfrâmțășeate
era,
atâta
cât la bunătatea [frumusețea] locului câte s-ar cerca,
una macar nu lipsiia[10].

 Acestuia îi trimite o epistolă, în care îi explică faptul că este încercuit de dușmani, încât

a trupului mieu micșorime
în șepte munți copăcioși
și umbroși
și în șepte văi adânci
pline de hinci
nici încape,
nici sălaș a-și afla poate /…/

dintr-a nepriietinilor asupra mea
nestâmpărată vrăjmășie [care] /…/

 potică necălcată,
cale neîmblată,
vale necercată,
vârv nesuit,
munte necovârșit,
câmp necutreierat
și deal neîncungiurat
n-au lăsat

(că răutatea de tot desfrânată
decât piatra din ceriu aruncată
mai repede ieste).

 Așe, cât a dzice s-ar putea,
în ceriu de m-aș sui,
acolo sint câini,
în fundul mării de m-ași coborî,
acolo sint dulăi,
în munți cotei,
în dealuri copoi,
în câmpi ogari,
în stuhuri sampsoni
și în tot locul fălci deșchise,
guri căscate
și colți rânjiți,
ca cum ar fi sămănați
pretiutinderea împănați
stau[11].

Prima parte a textului citat mai sus ar fi putut urma modelul unei poezii populare, la care trimite atât ritmul, cât și aluzia celor „șapte munți” și „șapte văi adânci”.

A doua parte pleacă însă de de la un model stilistic scriptural, cel al Ps. 138, 7-9 (cităm Biblia 1688):

 „De mă voiu sui la ceriu, Tu acolo ești; de mă voiu pogorî la iad, ești de față; de-m[i] voiu lua arepile meale la mânecate și voi lăcui la margenile mării […] și acolo mâna Ta mă va povățui”.

Dosoftei tradusese astfel aceste versete, cu puțin timp înainte:

„De m-oi sui în ceriu, Tu acolo ești, de-aș pugorî-mâ în iad, acii ești; de-aș rădica-mi aripile meale dimineațâ, și să mă sălășluesc în denapoiurile mării”…

La solicitarea Inorogului, Cucoșul Evropăsc răspunde pozitiv, așa încât:

 Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia
mulțămită făcu,
cu cucoșul împreună să sculă
și la sălașurile Cucoșului Evropii să suiră,
unde câtăva vreme cu mare linește,
afară din toată grijea,
viața își petrecu
(că în primejdiile mari
și fortunele adese,
cât și de puțină răzsuflare
cei pătimași, multă și mare linește a le fi
socotesc). /…/

 Acestea Inorogul înțelegând,
la lăcașurile Cucoșului să suisă
(precum mai denainte s-au pomenit),
unde pășune de biv,
ape limpedzi,
izvoare răci,
grădini cu flori,
livedzi cu pomi,
pomi cu roadă
și roadă de toată dulceața
avea,
în fel de fel de desfătări
și în divuri,
în chipuri
de dezmierdări viața își petrecea[12].

Inorogul își regăsește, așadar, pentru o perioadă, viețuirea liniștită de dinainte.


[1] Idem, p. 302, 303.

[2] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 573.

[3] Idem, p. 581. [4] Idem, p. 606.

Triodul a fost tipărit în română prima dată în 1726, însă aceste cântări din Miercurea Mare și, respectiv, din Vinerea Mare, în greacă sau în slavonă, îi erau neîndoielnic cunoscute.

[5] Cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 301-302.

[6] Idem, p. 303. [7] Ibidem.

[8] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 158.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 306.

[10] Ibidem. [11] Idem, p. 307. [12] Idem, p. 308, 314.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [48]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Crocodilul renunță la a-l transforma pe Inorog în cină (o cină târzie) și îl duce „la bârlogul său”, de unde acesta încearcă să-și negocieze eliberarea cu „împăratul crocodililor”[1].

Capturarea Inorogului are drept urmare…literară vestitele „eleghii căialnice și trăghicești”[2], considerate de Călinescu „primele adevărate poeme române”[3].

Lamentațiile autorului sunt pe mai multe pagini, însă merită să le transcriem:

Iară Inorogul încă
în opreala crocodilului fiind
și precum în blăstămate
vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut,
vestea prin urechile tuturor
să împrăștie,

toți munții și codrii
de fapta ce să făcusă să răzsuna
și toate văile și holmurile [colinele]
de huietul glasului să cutremura,
atâta cât glasurile răzsunării
precum ca o muzică să fie tocmite
să părea,
carile o harmonie tânguioasă
la toată urechea aducea,
nici cineva
altă ceva audziia,
fără numai:

 „Plecatu-s-au cornul Inorogului,
împiedecatu-s-au pașii celui iute,
închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate,
în silțele întinse au cădzut,
puterii vrăjmașului s-au vândut.

Surcelele i-au uscat,
focul i-au ațițat,
temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,
nepriietin de cap, Corbul,
gonași neosteniți, dulăii,
iscoadă neadormită, Hameleonul,
și toți în toată viața îl pândesc.

De traiul, de viața și de ființa lui
ce nedejde au mai rămas?
Niciuna. Toate puterile i s-au curmat,
toți priietinii l-au lăsat,
în lanțuje nedezlegate l-au legat,
toată greutatea nepriietinului
în opreala Inorogului au stătut.

Iară de acmu, în ceriu să zboare,
n-a scăpa,
o mie de capete de ar avea,
iarbă n-a mai mânca. /…/

 Ce mângâiare i-au rămas?
Niciuna.
Ce sprijeneală i-au rămas?
Niciuna.
Ce priietin i să arată?
Niciunul.

 Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

 Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,

 lăcașele Inorogului,
pășunele,
grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească,
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

 Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți,
și-n amar vă primeniți.

 Gliganul sălbatec viieriu,
și-n livedzile lui ursul ușeriu
să să facă,
în grădini târvelește,
în pomăt batelește
să să prefacă.

 Clătească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

 Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiedze,
nici Galactea să luminedze.

Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răzsipască.
Lebăda Lira să-și zdrobască,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Ficioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul] arcul frângând, ținta nu lovască,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

 Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie [Mercur] între planete nu mai crăinicească.
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.

Finicul [Phoenix] în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.

Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jele să vâzâiască,
amândoi Urșii greu să mormăiască.

 Pletele Verenicăi să să pleșuvască,
Corona frumoasă nu le-mpodobască.
Pigasos de Andromeda să să depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.

Zmăul capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul, frundza maslinului cercând, rătăcească,
îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.

Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,
vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.
Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,
tuturor în lume spre chedzi răi menească.
Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască
și de faptul scârnav să să veselească.

 Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaâ să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să să uluiască,
de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească”.

 Sunete jelnice,
eleghii căielnice
și traghicești ca acestea
prin poticile a tuturor munților
și prin vârtopile a tuturor holmurilor
sunând,
răzsunând

și rătăcindu-să…[4].

E o elegie cosmică, într-adevăr, pe care o repetă și o duc mai departe, ca în doinele de jale românești, „toți munții și codrii /…/ și toate văile și holmurile”.

Cantemir ține să precizeze că „glasurile răzsunării” sunt „ca o muzică… tocmite” și ca „o harmonie tânguioasă”. Ceea ce înseamnă că el… auzea și o melodie, odată cu aceste versuri. Ceva mai departe pomenește și de „cernite cântece” și „ponegrite stihuri[5].

Versuri precum „plângă piatra cu izvoară,/ munții puhoaie pogoară /…/ Ochiuri de cucoară,/ voi, limpedzi izvoară,/ a izvorî vă părăsiți,/ și-n amar vă primeniți /…/ Finicul în foc de aromate moară” sunt cu adevărat remarcabile și aveau de ce să stârnească entuziasmul lui Călineascu, ca și al altor critici și cercetători după el.

În ciuda unor aspecte care amintesc de poezia populară românească, recursul la izvoare culte este totuși evident. Editorii cărții sunt de părere că

 „Prima parte din această plângere este imitată după așa-numitele trenoi din literatura greacă din secolele XV-XVI, plângeri în special pentru căderea Constantinopolului sub turci, în care se face apel la participarea naturii la durerea oamenilor (vezi D. C. Hesseling, Histoire de la littèrature greque moderne, Paris, 1924, p. 3).

A doua parte din această plângere este distinctă de prima, și se pare că este făcută după cărțile sibiline, care erau în vremea aceea des exploatate de cei care se ocupau cu problema profețiilor. Chiar Nicolae Milescu a scris o carte asupra sibilelor, în limba rusă: Cniga o sibilah (Cartea despre sibile). Se vede că și Cantemir cunoștea acest gen de preocupări din contactul său cu lumea grecească de atunci.

Felul în care vorbește aici arată că el folosește acea parte din cărțile sibiline care vorbește de sfârșitul lumii, când apare ca un fenomen caracteristic răsturnarea semnelor zodiacale, a constelațiilor, răsturnarea drumului planetelor și, în genere, o întreagă confuzie cosmică. În legătură cu acestea este de admirat cât de bine cunoștea Cantemir astronomia”[6].

Suntem de acord cu aceste opinii. Prima parte a plângerii lui ne aduce aminte de plângerea lui Stavrinos, pentru uciderea lui Mihai Viteazul:

 „O, pietre, acum crăpați! Copaci, dezrădăcinați-vă! Iar voi, munți, bociți! Și voi, câmpii, întristați-vă! Căci au rămas toți voinicii fără acela de care se speriau și balaurii și leii; acela care se ostenea pentru Ortodoxie și era sigur că o să i se facă liturghie în Sfânta Sofia…”[7].

În poetizarea lui Gheorghe Tomozei, care adoptă modelul popular în locul prozodiei grecești:

O, pizmă-ntreit blestemată,
anatema, moarte înverșunată,
Haron fără milă,
Gând ce împilă!
Cum de-ați putut
să-l trageți pe Viteazul în lut?
Pizma i-a amăgit pe unii
dându-i apoi humii
așa cum l-a doborât pe Mihai
în mijloc de plai.

O, soare,
înfioare-se razele tale,-nfioare,
plângi lună,
nebună,
viteji, plângeți voi răul
ce-i dete bărbatului celui bun călăul,
plângeți nedreptatea și clevetirea
ce i-au întors lui iubirea /…/.

Cer și soare
înfioare-se, înfioare,
munți
cărunți,
plângeți-l fără pace
și plângeți-l și voi, dobitoace,
că astăzi stâlparea creștinilor
zace sub cizma hainilor /…/.

Cuvine-se dară, cuvine,
să-l plângă și pietrele cele blajine,
și săracii
copacii,
și omul sărac,
și boierul din veac,
să plângă cu amare lacrime
ale lui patime! /…/

Despicați-vă, vetre
de pietre!
Copaci,
din rădăcini vă săltați!
Plângeți, munților
și câmpiilor!
Căci au rămas voinii fără acel
de se-nfricoșau și balaurii de el,
fără creștinul ce-și visa liturghia
la Sfânta Sofia,
că el mult trudea
mădularele Bisericii a aduna… [8].

Întorcându-ne la textul lui Cantemir, acesta nu se abține nici de la a rosti, tot în versuri, și un blestem asupra Hameleonului:

O, Hameleon ticăloase,
ce floare [culoare] în chip îți vii schimba,
ca cineva
să nu te cunoască,
când te-ar întreba,
ca de cleveta
limbilor să scapi,
ca din gurile sicofandilor
să te mântuiești?

 De acmu înainte umbrile iadului să te învălească,
întunerecul veacului să te căptușască,
ca radzele soarelui să nu te mai lovască,
ca lumina dzilei să nu te mai ivască,
ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească.

Unde ti-i ascunde, sărace,
unde ti-i supune, blăstămate,
unde ti-i mistui, pedepsite,
unde ti-i ivi, urgisite?

 Iată, munții strigă,
văile răzsună,
iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc,
iată, pietrile vorovăsc,
lemnele povestesc,
iată, iarba cu gălbenirea
și florile cu veștedzirea
arătând, vădesc,
cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete tuturor vestesc,

asupra lucrului ce s-au lucrat
toată ființa să uluiește
și toată zidirea a să ciudi [a se minuna] nu sfârșește[9].

Situația este asemănătoare cu cea de mai sus: deși blestemul pare popular (și este considerat un gen folcloric), sursele primare ale imaginilor poetice sunt culte (religioase, mai precis) și numai amplificarea sau asocierea lor într-un anumit mod poate fi pusă pe seama fie a creatorului popular, fie a condeiului autorului nostru.

Ritmul este popular, însă conținutul este împrumutat din Scriptură și din cărțile Bisericii.

Hameleonul apare ca o Iudă, a cărui crimă o vestește întreg universul, în timp ce Inorogul era „ca mielul spre giunghiere adus”[10] (cf. Is. 53, 7) – expresie devenită formulă liturgică, prin care se face pomenire de Jertfa lui Hristos.

În mod evident, Cantemir exagerează cu aceste comparații…însă, în acest fel, devine și mai evident modelul hristic al Inorogului.


[1] Idem, p. 295. [2] Idem, p. 300.

[3] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediție nouă, revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 42.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 297-300.

[5] Idem, p. 300. [6] Idem, p. 298, n. 3 și 4.

[7] Stavrinos, Poveste preafrumoasă a lui Mihail Voievod, în: Cartea cronicilor, texte antologate și comentate de Elvira Sorohan, Ed. Junimea, București, 1986, p. 111.

[8] Cronica lui Stavrinos, în traducerea lui Gheorghe Tomozei, Ed. Eminescu, 1975, p. 88-90.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 301. [10] Idem, p. 293.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [47]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Inorogul făgăduiește că se va coborî din nou din lăcașul său pentru a se întâlni cu Șoimul. Astfel că,

Inorogul, după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului
peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî,
unde și Șoimul îndată sosi[1].

 „Ochiul cel de obște” care își coboară genele peste lumini este soarele. Cantemir apelase și mai înainte la aceeași imagine poetică, pentru a descrie înserarea: „După ce părintele planetelor/ și ochiul lumii/ radzele supt ipoghei [orizont] își sloboade/ și lumina supt pământ își ascunde”[2]. Sau: „după ce ochiul ceriului să închidea/ și perdeaoa nopții peste fața pământului să trăgea”[3].

Sfântul Antim utiliza, în Didahii, aceeași metaforă a ochilor astrali:

 „După ce au ascuns soarele toate razele lui şi s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopţii şi când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toţ[i] ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deşchise tâmplele lor cele de argint, atunce”…[4].

 În teza noastră doctorală am făcut următorul comentariu:

„Dumnezeu ne-a făcut un mare dar: o lume, un univers frumos, care parcă ne veghează, ne priveghează. Aceasta este o idee predominantă la Antim: soarele, luna, stelele, ne veghează, ca nişte ochi materiali ai lui Dumnezeu, pururea deschişi asupra noastră.

Aţintind spre noi aceşti ochi de foc, El ne lasă să înţelegem că ne priveşte totdeauna şi ne poartă de grijă. «Dumnezeu fiind tot ochiu»[5], a făcut luminătorii cereşti spre a ne aduce aminte că El însuşi este Lumină şi Ochi Atoatevăzător[6].

Că Dumnezeu este Ochi Atoatevăzător știe și Cantemir, la fel de bine: „Însă ochiul ceresc toate vede/ și cumpăna nevădzută/ toate în dreptate/ și fără filoprosopie cumpănește” [7]; „Ochiul cel ce ascunsele inimii/ și dzilele veacului/ privește/ după faptă în trup și în suflet/ să le răsplătească” [8].

Așadar, întâlnindu-se Șoimul cu Inorogul, acesta îi face cunoscută scrisoarea Corbului către el, pe motiv „că voia dumnădzăiască/ decât porunca stăpânească/ cu multul mai strașnică a fi/ trebuie să cunoaștem”[9].

Acest argument apare adesea în Viețile Sfinților, în situația în care Mucenicilor li se poruncește să aducă jertfe idolilor. Atitudinea aceasta, însă, se vădește încă din Sfânta Scriptură: Dan. 3, 16-18; II Mac., cap. 6-7.

La II Mac. 7, 35 se vorbește și despre

 „judecata Atotțiitoriului, [a] Celui de [de]asupra văzătoriu Dumnezeu” (Biblia 1688),

 adică a Celui care de sus, vede toate.

În LXX este: „judecata Atotputernicului martor Dumnezeu”. Iar în VUL: „a Atotputernicului Dumnezeu și a Celui ce vede toate”.

Dezvăluindu-i planul Corbului de a-l elimina, Inorogul îi relatează Șoimului povestea porcarului care a ajuns împărat, din voia norocului, căci „celea ce norocul face,/ nici mintea, nici socoteala a desface/ poate”, iar „izvodul norocului/ ochiul muritoriului/ vreodată a-l citi nu poate”[10].

Povestea e demnă de Creangă…însă Inorogul o prezintă tot ca pe o pildă, în tradiție scripturală,

că în trii chipuri
și ca cum prin trii porți
înluntrul palaturilor cunoștinții lucrurilor
a întra putem:
prin pildele celor trecute,
prin deprinderea cestor de acmu
și prin bună socoteală celor viitoare[11].

După care, despărțindu-se cei doi, Șoimul pleacă,

 iară Inorogul, știind
că după coborârea lui
poticele munților s-au închis
(că cei ce în munți lăcuia
nopțile poticele
până în răvărsatul zorilor încuiate a le ținea
obiciuți era)
și precum înapoi a să întoarce
cu putin<ță> a nu fi
socotind,
peste apă cu înotatul a trece
în credința valurilor să lăsă. /…/

 Deci Inorogul pre sama
a nestătătoarelor undelor apei
dându-să /…/
și pre marginea apei în sus,
spre crivăț înotând,
prădătoriul lacom
la pradă în mare strajea nopții
calea trecătorii străjuind
păziia.

 Unde Inorogul sosind
(o, furtună în apă lină,
o, fărâmarea corăbiii în liman /…/),
iată de năprasnă crocodilul
în valurile apei sunând
și vâjâind,
asupră-i sosi.

 Inorogul, întâi huietul apei audzind,
apoi și chipul groznicii jigănii vădzind,
îndată vicleșugul mai denainte gătit simți
și fără nici o împotrivire
spre nesățioasă vânarea lui
să dede[12].

 Inorogul, care îl vede pe crocodil venind spre el, are timp să audă „valurile apei sunând…”. El, care s-a lăsat „în credința valurilor”, a „nestătătoarelor undelor apei”.

Sugestiile nu sunt numai auditive, ci și psihologice.

Spunând despre crocodil că păzea „în mare strajea nopții/ calea trecătorii străjuind”, Cantemir apelează la un joc de cuvinte cu aceleași efecte poetice și nu numai. Căci straja nopții denumește aici, cf. DEX, una dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea, potrivit cu schimbarea străjerilor.

Marea strajă a nopții indică probabil a doua strajă, adică cea care începe pe la miezul nopții. Așadar, în puterea nopții Inorogul înota spre a se întoarce la locuința sa, iar crocodilul străjuia în mare straja nopții.

Cantemir, prin astfel de artificii stilistice, știe să sporească efectul de panică și senzația de alertă într-un…tablou care, altfel, nu este foarte dinamic.

Inorogul nu ripostează, nici nu se declară surprins sau amărât de reaua voință a sorții, căci „din tinerețe/ și așeși din copilărie/ cu furtuna a mă giuca/ și în tot chipul a mă lupta/ obiciuit și deprins sint/ atâta cât nici ea/ din urgiile sale în mine ceva neazvârlit,/ nici eu de la dânsa ceva nesuferit/ să nu fie rămas socotesc”[13].

Mai mult, dezvoltă o întreagă filozofie despre felul în care înțeleptul trebuie să învețe să primească liniștit orice întâmplare și chiar moartea – ceea ce este, din nou, o învățătură isihastă:

Toți muritorii pururea în sin
doi sorți purtăm,
carii unul a morții,
altul a vieții
sint,

și amândoi din ceasul zămislirii
împreună cu noi în toate părțile,
în toate locurile
și în toate vremile
din fire să tovărășesc.

Deci, oricarile povață
înainte ne-ar merge,
vrând-nevrând ieste să urmăm.

 Nu lipsăsc unii dintre muritori
carii pre sorțul morții
groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc,
însă aceasta la cei adevărat înțelepți
pururea de batgiocură s-au ținut.

De batgiocură dzic,
căci altora spaimă,
iară lor socoteală
aduce.

 Spaimă, dzic, altora,
căci trăind,
a muri
nu să învață
.

Socoteală lor aduce,
căci trăind,
princet a muri să învață
,
și așe, nu de spaima cea mai groznică
să îngrozesc,
ce, ori cu ce tâmplare ar fi,
periodul firii cutrierând,
ocolesc,
săvârșesc,
și, din robiia furtunelor scăpând,
să mântuiesc.

De care lucru, nu cea mai mare spăriiere,
ce cea de pre urmă mângâiere
li să pare
și le ieste.

 Deci de vreme
ce sorțul firesc
la mine știut,
așteptat
și în samă nebăgat
ieste, cu cât mai vârtos
sorțul tâmplătoriu
(a căruia punct neînsămnat ieste),
în samă mai nebăgat
și mai înfruntat
va fi, pre carile îndrăptnică furtuna
aducându-l,
scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni
i să cade.

Adevărat dară
amară întristare inima mi-ar fi simțit
când nepriietinul pentru a mea lenevire
sau proastă socoteală m-ar fi amăgit

(căci cu bună samă
atuncea să cade cuiva
a să întrista,
când, prin a sa trufie
și nebăgare în samă,
singur șie scădere
și nevoie
își aduce).

 Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită
și din toate părțile neclătită
stând

(nici asupra vântului vetrelele
a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde
a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului,
iară ceia a nebunului lucru ieste).

Deci furtuna în mine
urgiia a-și plini mai denainte puind,
supt numele cereștilor,
viclenii muritori cu îndemnarea
și sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri
fălcilor tale m-au vândut.

 Și macar că nu a înțeleptului sfetnic
ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit,
ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul așe,
însă când la numele cerescului
să supune pemintescul,
pentru amăgirea ce i-ar vini,
mare mângâiere
și de izbândă nedejde îi rămâne
,

că numele pre cari le cei fără de lege
organ și măiestrie răutății lor l-au făcut
scutitoriu în nevoi,
agiutoriu în strâmptori
și izbânditoriu în dziua mâniii Sale[14]
să-i fie.

 Deci, o, jiganie, cereștii
de nu să amăgesc ca peminteștii,
după fapta carea au lucrat,
în Sfântul pre carile
cu mare în samă nebăgare L-au spurcat,
bună și neîndoită nedejde am,
că în curândă vreme
(că la cel ce știe suferi
toată vremea scurtă ieste
)
ceia ce li să cuvine
plată să-și ia.

Iară de nu, meșterșugul fortunii a supăra,
iară al mieu cu bună inimă toate a răbda
ieste[15].

Filosofia aceasta, a răbdării tuturor încercărilor, este, în mod evident, ortodox-ascetică. Inorogul „în Sfântul pre carile/ cu mare în samă nebăgare L-au spurcat [complotiștii care sfidează faptul că El vede toate],/ bună și neîndoită nedejde am”.

Reținem, mai cu seamă, că cei care nu cugetă la moarte, care nu se obișnuiesc cu gândul morții, se înspăimântă de frica ei, pentru că „trăind,/ a muri nu să învață”. În schimb, înțelepții „trăind,/ princet a muri să învață”.

Parcă le auzim ecoul în acele tulburătoare versuri eminesciene: „Nu credeam să învăț a muri vrodată; /…/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” (Odă (în metru antic)).


[1] Idem, p. 288. [2] Idem, p. 76. [3] Idem, p. 131.

[4] Sfântul Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 52.

[5] Idem, p. 92.

[6] Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 352, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 175.

[8] Idem, p. 289. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 291. [11] Idem, p. 290. [12] Idem, p. 292-293. [13] Idem, p. 293.

[14] În ziua Judecății lui Dumnezeu sau ziua mâniei (cf. Sofonie, 1. 15, 18, Biblia 1988).

[15] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 293-294.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [46]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Crocodilul este curios să afle care sunt motivele dușmăniei între Hameleon și Inorog, iar povestea care urmează, a Hameleonului, este un adevărat basm:

părintele mieu era Apariu,
carile în toate dzilele
apă de la fântânele de singe[1]
a aduce obiciuit era.

După ce și eu mai la vârstă am sosit
și cofa în mână a râdica,
apa din fântână a scoate
și coromâsla pre umere a purta
a putea
am început,
cu tată-mieu împreună
adese fântânele cele de singe
la rădăcinele Munților Vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

 Munții aceștea, departe,
în țara ce să cheamă Pizma,
să află, despre partea răsăritului,
pre marginea ocheanului în sus,
spre crivăț, și în gios,
spre amiadzădzi, în lung și în lat
atâta de mult să trag,
cât cei ce nepărăsit
drumul carile pre la rădăcinele lor merge
au ținut
dzic precum până
la ocheanul apusului ocolesc
și ca un zid în giur împregiur
toată rătundzala pământului îngrădesc.

 Așe, noi dară pentru trasul apii
adese la acei munți mărgând
și din care izvor apa mai cruntă
și fierbinte ar fi ispitind
(căci apa aceia cu fierbinteala,
iară nu cu răceala
setea stâmpără),
odată în vârvul unui munte prea înalt ne-am urcat,
în vârvul a căruia un puț prea adânc
și mai să dzic fără fund
am aflat.

Din gura puțului ciutura
cu hârzobul slobodzind,
după ce cât era funia de lungă au mărs,
după ce învălitorile ca petelor
și încingătorile mijlocelor
la capete am adaos,
cu mare nevoie de fundul puțului agiungând,
precum de o umedzală ciutura
să fim împlut am simțit.

 Iară după ce vasul afară scoasem,
vădzum că nu umedzală roșie,
ce albă era, din carea, gustând,
precum adevărat lapte ieste am cunoscut.
Și îndată, precum muntele cela ce lapte izvorește
să fie ne-am adus aminte[2].

Tatăl Hameleonului, Apariul, descântă acest lapte, care devine astfel o ființă vie:

 Laptele, după descântec,
îndată a să închega
și mădularele unul de altul a să lega
începură.

După aceia vinele
preste oase întindzându-să,
toate părțile trupului a să clăti
și supțirea peste dânsele pelicioară a să lipi
vădzum.

 Și așe, îndată o ficioară ghizdavă
și frumoasă denainte-ne în picioare stătea,
carea cu ochii sigeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu fața singe vărsa,
cu budzele inima spintica,
cu mijlocul viața curma,
cu statul morții râdica,
cu cuvântul dzilele în cumpănă măsura,
cu răspunsul sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinții
toată frumsețe biruia
și covârsiia[3].

Hameleonul se îndrăgostește de această făptură închegată din lapte, prin vraja Apariului. Și tot printr-un descântec se îndrăgostește și aceasta de Hameleon, devenind soția lui.

Numai că această ființă,

din lapte născută fiind,
din fire starpă a fi
firea au lăsat-o,
nici pântecele ei spre zămislirea simențiii
locuri ș-au gătat. /…/

 Iară a doa dzi părintele mieu,
din somn deșteptându-mă,
dzisă: „Eu în dzile bătrân și la ani învechit
sint,
o, fiiule, ce cuvintele mele pomenește.

Între a lumii jigănii Inorogul să află
carile în vârvul cornului mare vârtute poartă
și împotriva a toată pătimirea putere are.
Deci, vreodânăoară cu dânsul a te împreuna
de ți să va tâmpla,
pre cât vii putea
în prieteșugul lui vârtos a te lega
silește, că el numai pântecele Biruinței
spre roada simențiii neamului tău
a deșchide poate”[4].

Hameleonul susține că l-a ispitit pe Inorog ca să se atingă de soția lui, Biruința, dar „el Dianii, și nu Afroditii, să fie închinat/ apofasisticos [în mod tainic] mi-au răspuns”[5].

Aceasta este explicația Hameleonului, în fața Crocodilului, pentru dușmănia pe care i-o purta Inorogului, ceea ce autorul califică drept… „basnă”. După care se suie din nou în munte, la întâlnirea cu Inorogul, însă acesta îl anunță că „de la buni priietini la ureche mi-au vinit/ precum crocodilul la țărmurile apei/ să fie păzind”[6].

Hameleonul se jură că nu există niciun pericol, dar este tulburat pentru că planul secret fusese în parte divulgat:

Aședară, Hameleonul întorcându-să,
în cale gândurile cele fără cale
procitiia
și de pomenirea străjii crocodilului
nu puțină întristare simțiia,
ce ca valurile țărmurii
una după alta
chitelele [gândurile] inima îi izbiia
,
socotind precum silța [capcana]
i s-au vadit
și lațul i s-au descoperit[7].

Hotărât lucru: Cantemir a contemplat marea îndelung!


[1] Cantemir folosește aici termenul fântână ca Dosoftei, cu sensul de izvor.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 279-280.

[3] Idem, p. 280.

[4] Idem, p. 281-282.

[5] Idem, p. 282.

[6] Idem, p. 283.

[7] Idem, p. 284.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [45]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Acest ultim pasaj deschide o nouă relatare a Hameleonului, despre secretul pe care i l-a împărtășit „Moliia, carea blanele strică”, pentru a nu-i fi curmată „ața vieții”[1] (Cantemir a păstrat metafora lui Miron Costin).

Molia, care „a mă naște și a mă hrăni/ din pieile jigăniilor obiciuită fiind,/ cu amăgeală blane socotind/ a fi,/ în niște pene am fost întrat,/ de la carile și cântecul acesta/ acmu de curând am învățat” [2].

Ea ascultă o convorbire tainică între Șiom și Bâtlan, în care Șoimul îi dă, din nou, dreptate Inorogului, atrăgându-l și pe Bâtlan de partea sa, discuție al cărei rezultat i-l comunică Hameleonului sub forma unui cântec alegoric:

Cu penele Șoimul vântul despicând,
Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,
Corbul dinceput cu rău tirănește,
Nici din hereghie [neam nobil] pre drept stăpânește,

Ce-n cuibul altora oaâle ce-au scos,
Tare laba Șoimului le va da-le gios,
Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,
Ale sale cere cu svinte cuvinte.

În curândă vreme, după fulger, tunul [tunetul]
Rău îi va detuna, din mulți pân la unul[3].

 Este ultima poezie ermetică din Istorie. După care

 Hameleonul meșterșugul ritoricăi
în poetică mutând,
o sentenție veche
spre mai mare răul nou
într-acesta chip le prociti:

Hesiod, Munci si zile Adecă:

Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece
pricină la meșter a merge.
Nici la toate altul să-ți trebuiască, ce și tu
Fă fluierul, căci îți ieste pre lesne lucrul[4].

Cantemir numește aici poetică versurile în metru antic. Însă nu e de crezut că el considera poezia a fi numai de acest fel. Retorica lui este profund poetică și el era foarte conștient de calitatea poetică a tiparului său literar.

Hameleonul folosește versurile lui Hesiod drept cod ermetic, pe care îl descifrează acoliților lui.

Planul lor este să continue vânătoarea Inorogului, pentru care îi scriu Corbului o „carte”/ scrisoare, în care îi aduc la cunoștință toate cele întâmplate, informându-l despre dezertarea Șoimului din tabăra lor, după întâlnirea sa cu Inorogul:

după ce cu dânsul față la față au vinit,
nu știm, cu ochii,
ca vulpea pe cocoș, l-au fărmăcat,
au cu cuvintele,
ca sirenele cu cântecele,
l-au ațipit
și l-au amăgit?[5]

Dulăii adaugă, în scrisoare, că și Bâtlanul a trecut de partea celorlalți, fapt din care se pot isca probleme mari:

 căci bucățeaoa aluatului
la toată covata destul ieste
și din scânteia mică,
mare pojar a să ațița poate[6].

 Prima parte este o parafrază după o expresie paulină (Biblia 1688):

 „Micu aluat toată frământătura dospeaște” (I Cor. 5, 6).

„Puțin aluat toată frământătura dospeaște” (Gal. 5, 9).

Iar a doua parte este o prelucrare după o altă pildă scripturală:

„De scânteaia focului înmulțescu-se cărbunii [jarul]” (Înț. lui Iis. Sir. 11, 32, Biblia 1688).

Dulăii cer Corbului să îi cheme înapoi, „la monarhie”, pe Șoim și pe Bâtlan și să îi pedepsească pentru neîndeplinirea slujbei.

Însă, în același timp, Șoimul alcătuiește și el o scrisoare către Corb în care apără dreptatea Inorogului („toate cuvintele lui cu socoteală/ și toate jalobele lui/ cu dreptate a fi mi s-au părut”[7]) și îl sfătuiește să facă pace cu acesta.

Primind ambele scrisori, Corbul le transmite dulăilor să continue vânătoarea începută împotriva Inorogului, iar Șoimului:

Cartea [scrisoarea] ta am luat
și într-însa cuvintele inimii
Inorogului am citit.

Deci iată că-ți dzic:
nu să poate,
nu să face,
nu să află,
cătră mine altă dată
a scrie te părăsește.

Iară Inorogului cuvânt de pace
supt giurământ cât de tare dă,
și numele cerescului Vultur
la mijloc puind,
pre nepriietin a amăgi
nu te s[f]ii

(căci la noi doftori sint carii,
daruri bune vădzind,
boala păcatelor cât de grea
a tămădui pot), /…/.

 Ce ori în ce chip ar fi,
încă o dată la locul prundișului
a-l coborî silește,
de unde altă dată
ca de altă,
să nu cumva mai scape,
nici frica giurământului
de la îndrăzneala izbândii
a te opri pricină să pui[8].

Șoimul alege să-i descopere Inorogului porunca pe care o avea, în loc să o îndeplinească, preferând, zice autorul, să asculte mai degrabă de Dumnezeu, „Ochiul ce ce toate într-ascuns vede” și să slujească adevărului:

socoti (că mai bine ieste într-o dzi
de o mie de ori a muri
decât ochiul cel ce toate într-ascuns vede[9]
o dată a amăgi[10]),

și tot adevărul cătră Inorog descoperind,
adevăratul prieteșug
să-i dobândească aleasă,
pentru ca din viitoarea-i primejdie
norocul a-l feri
de nu va învoi,
încailea pre dânsul
de acea imăciune curat
și neimat
să-l cunoască[11].

Șoimul îi cere Hameleonului – pe care îl credea slugă credincioasă – să se întâlnească în locul său cu Inorogul, din cauza unei neputințe care îl împiedica să urce înălțimile munților.

Vestea îl bucură pe Hameleon, care socotește că se apropie împlinirea spre bine a visului său și care îi avertizează de această întâlnire pe dulăi și pe Crocodil, colaboratorii săi, care trebuia să-l înconjoare pe Inorog și să îi împiedice fuga.

El îl anunță, deci, pe Crocodil să se pregătească:

Și cum să nu mă bucur,
de vreme ce prada ț-am apropiiat,
vânatul la strâmtori ț-am încuiat,
masă întinsă ț-am deșchis
și bucate sățioase ț-am gătat
și, în scurt să dzic,
toate după poftă
și după voie
s-au tâmplat.

Că, iată, în ceastă sară,
Inorogul la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară
,

toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc
(căci așe cu dulăii
să vorovisă).

Deci altă cale
de scăpare
și potică
de fugă
nu-i rămâne,
fără numai doară
în apă să să arunce,

unde domnul mieu
câteva ceasuri a străjui
de nu să va leni,
fără greș de biv
pradă domnul mieu va dobândi,
eu asupra nepriietinului voi izbândi
și prețul îndzăcit
și însutit
îmi voi plăti.

La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi
și, așe precum socotesc,
bucată gata
în gura domnului mieu va vini[12].

Ritmul poeziei, ca și tensiunea dramatică a evenimentelor, aparțin baladei.

Nu sunt versurile populare haiducești mai izbândite decât acestea de mai sus, pe care Cantemir le socotea, pentru vremea aceea, doar meșteșug ritoricesc, dar în care el insemina, cu conștiinciozitate, toată poezia de care era în stare sau pe care o putea culege din alte surse și prelucra în paginile istoriei sale.

Balada aceasta, a vânării Inorogului, începe, de fapt, de la sfârșitul părții a treia a cărții, continuând în mod fragmentar de-a lungul mai multor capitole. E posibil ca autorul să fi avut în minte Miorița, pe care, după cum am văzut, se pare că a descoperit-o înaintea pașoptiștilor.

Regimul vesperal (timpul înnoptării, vremea lăsării întunericului) este și el – așa cum vorbeam și altă dată – foarte potrivit pentru ceea ce își propuseseră complotiștii.


[1] Idem, p. 267-268. [2] Idem, p. 269. [3] Idem. p. 268.

[4] Idem, p. 270. Versurile sunt din Hesiod, Lucrări și zile, cf. Ibidem, n. 2.

[5] Idem, p. 272. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 273. [8] Idem, p. 274.

[9] Cf. Mt. 6, 6, în care Tatăl ceresc este „Cel ce veade într-ascuns” (Biblia 1688).

La fel spune și Sfântul Antim: „Dumnezeu fiind tot ochiu, le vede toate și le cunoaște și nu să uită la mărturisirea buzelor […], ci să uită la adâncul inimii; că El iaste Cela ce ispitește inimile și rărunchii, după cum zice David, la al 7 psalom”…, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 92.

[10] Formulă întâlnită în hagiografii: preferă de o mie de ori/ de mii de ori a muri decât a o dată a păcătui și a întrista pe Dumnezeu.

[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 276. [12] Idem, p. 278