Dimitrie Anghel: poetul florilor [5]

Anghel și e un poet al mării, după Bolintineanu și înaintea lui Ion Pillat sau a lui Ion Vinea.

El privește marea la fel cum privește grădina. O personifică sau îi urmărește neîncetatele metamorfoze.

O dată, marea e o femeie cochetă, toaletându-se pentru noapte:

Pășesc încet ca noaptea în casa dragei mele,
Și-atunci, ca rușinată, frumoasa uriașă
La piept își strânge-n falduri bogata ei cămașă
Și trupul și-l ascunde supt spuma-i de dantele.

Se limpezește-n urmă, în păr cercând să-și prindă
Din negrele-i adâncuri podoaba ei de mâne,
Și-apoi, gătită astfel, de noapte-așa rămâne,
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă.

(Nocturnă)

Altă dată e un logodnic care iese nu din palate de mărgean”, ca Luceafărul, ci din codri de mărgean”, un prinț bogat care

Pierea apoi prin peșteri, și-acolo, ca avarii,
Ce-și vântură într-una grămezile de aur,
Rostogolea pietrișul adus de milenarii,
Făcându-și socoteala imensului tezaur.

Se înălța pe urmă și iar venea aproape
Să-mi plângă subt fereastră – o, jalnic Ocean!
Ce-ți mai lipsește oare când ai atâtea ape,
Și-n ele-atâtea perle și aur și mărgean?

(Nemulțumitul)

Multe dintre comparațiile și imaginile poetice sunt convenționale, iar volumul acesta are o mai pronunțată tendință spre descriptiv și narativ.

Fantazia nu e tocmai debordantă.

Clocotirea apelor îl fascinează pe Anghel. Iar universul acvatic i se pare mai uluitor decât cel terestru:

Sunt singură, și casa o am pe-un vârf de stâncă
Și ca să-mi uit urâtul visez lângă ferestre…
Ce mici și ce sărace-s splendorile terestre
Pe lâng-acele-ascunse în marea mea adâncă.

Semiramida însăși, de-ar fi putut să știe
Ce mândră e o lume de alge plutitoare,
Și-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Și-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăție.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunții, și c-un surâs pe buze
Ar fi zvârlit-o-n valuri, ca să-și aleagă una
Urzită-n curcubeie de mândrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie și s-o plimbe, când noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, și să-și joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Și-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Și stelele de mare, și mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape și-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mândre serbări venețiane.

Iar eu aș fi urmat-o în calea-i triumfală,
Și-n loc să stau ca astăzi visând lângă ferestre,
Ca să rămâie pildă micimilor terestre,
I-aș fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.

(Visul sepiei)

Poezia lui rezistă datorită perfecțiunii metrice, a muzicalității versurilor și a efectului final, pe care mizează mai totdeauna, care presupune savoarea aforistică sau construirea unei imagini memorabile.

Concepția despre poezie a lui Anghel aproape că ignoră sejurul parizian de un deceniu al poetului și faptul că a stat prin cafenele alături de Verlaine, Jean Moréas (grec, ca și Anghel), Samain și alții.

M. Dragomirescu observa:

„Una din temele preferate de simboliști este cea a mării. […] La Anghel însă, prezența mării nu pare a fi numai o influență simbolistă ci și rodul unei experiențe umane, al unor contacte literare, ba chiar, cum credea el, al unor afinități ereditare. […] Pastelurile marine din Fantazii, mai sigur, sunt rodul timpului petrecut la Constanța” [1].

Relația cu simbolismul ar consta, în opinia aceluiași critic, în faptul că este „un poet muzical”:

„Orchestrația bogată a poeziei lui, subliniindu-i simbolismul, este obținută prin valorile sonore ale vocalelor deschise, ca în [poemul] Cum cântă marea, unde vocala a, singură sau în diftong, de cele mai multe ori accentuată, apare în unele distihuri de 8 ori, printre care și în rima eufonică, de mare efect: „În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare/ Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare”.

În alte cazuri, concordanța stratului sonor cu cel al semnificației este realizată de pauzele impuse de punctuație, care întrerupe sonoritatea sau o diminuează, ca și de prezența siflantei (ș), sugerând liniștea, ca în finalul unei strofe de reușită construcție muzicală: „Nu bate-n țerm, nu cântă, nu murmură, nu cheamă/ Cu răzimându-și tainic supt cap imensa-i liră,/ A adormit și-acuma încet-încet respiră;/ Iar eu, cu pași de umbră, pășesc pe țărm cu teamă” (Nocturnă). […]

În general, motivul mării este tratat de Anghel într-un mod simbolist, prin sugerarea enigmelor care-o înconjoară, prin nostalgiile nedefinite pe care le trezește, prin legănarea într-o muzicalitate de mare efect [2].

În opinia noastră însă, elemente indicate sunt prea vagi pentru a justifica etichetarea liricii sale drept simbolistă sau pur și simplu nu au, în versurile lui Anghel, conotația simbolistă pretinsă.

Muzicalitatea versurilor, asonanțele, efectele sonore în general nu pot fi în niciun caz suficiente pentru a decide integrarea unui poet în mișcarea simbolistă.

N-a intrigat prea mult faptul că „la fârșitul volumului Fantazii, D. Anghel a grupat sub titlul Motive populare, traduceri din poezii, pe teme populare, de Moréas, Arany, și Jean Aicard, [și,] de asemeni din folclorul spaniol, grecesc, italian, maghiar, ceh etc., pe tema dragostei, șăgalnică sau pătimașă” [3].

Volumul acesta nu are, de fapt, unitatea tematică a celui dintâi. Impresia noastră este a unei tendințe regresive a poetului, spre romantism și clasicism. În majoritatea poemelor se poate urmări firul unor povești, înveșmântate în haine alegorice. Ambianța de basm e uneori irepresibilă.

Anghel rămâne, în esență, un contemplativ al lucrurilor lumii amenințate de perisabilitate, căutând un punct de legătură cu eternitatea:

Și poetul nostru-i tânăr și naiv ca toți poeții
Care cred în frumusețe mai presus de toate-n lume,
E naiv, și nu-și dă seamă ce calvar e drumul vieții
Pentru cei ce vor să-și facă un diamant din al lor nume.

Ochii lui privesc și cerul își coboară-n ei misterul,
Sunete, culori și forme, deopotrivă el le-adună
Și când alții-adună aur, el ar vrea s-adune cerul
Într-un vers, și îi ajunge că-i bogat în luci de lună. /…/

Sunete, culori și forme, asta-i toată viața noastră;
Dar să aibă dânsul oare raza focului divin?
Și-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră,
Sună cadențat ca ritmul unui vers alexandrin.

(Visătorul)

Nu l-a interesat spectacolul vanității terestre – cel mult a transportat câteva scene umane în teatrul grădinii de flori.

Panicat de gândul morții și de perspectiva deșertăciunii, așa cum o înfățișează Vechiul Testament, se arăta și Verlaine, la un moment dat (poetul care a trecut printr-o convertire, devenind catolic fervent):

Ce soir je m’étais penché sur ton sommeil.
Tout ton corps dormait chaste sur l’humble lit,
Et j’ai vu, comme un qui s’applique et qui lit,
Ah ! j’ai vu que tout est vain sous le soleil!

Qu’on vive, ô quelle délicate merveille,
Tant notre appareil est une fleur qui plie!
Ô pensée aboutissant à la folie!
Va, pauvre, dors! moi, l’effroi pour toi m’éveille.

Ah! misère de t’aimer, mon frêle amour
Qui vas respirant comme on respire un jour!
Ô regard fermé que la mort fera tel!

Ô bouche qui ris en songe sur ma bouche,
En attendant l’autre rire plus farouche!
Vite, éveille-toi. Dis, l’âme est immortelle?

(Vers pour être calomnié, vol. Jadis et Naguère)

Interogația finală nu e o cugetare dubitativă, ci o dorință de confirmare. Altfel, versurile sale nu ar fi: Versuri pentru a fi calomniat.

Frenezia unei clipe de miraj al frumuseții, care se spulberă degrabă (Balul pomilor), stă în cumpănă cu persistența memoriei (Puterea amintirii) la Anghel.

Amprenta personalității e zălogită în individualitatea memoriei, care i se pare indestructibilă.


[1] Mihail Dragomirescu, D. Anghel, Ed. Minerva, București, 1988, p. 186-188.

[2] Idem, p. 187.

[3] Idem, p. 191.

Însă tot el scria, ceva mai înainte, următoarele: „Dar Mitif [D. Anghel], crescut „în farmecul poveștilor” [după propria mărturie], și-a adâncit în cenaclul Beldiceanu și în cercurile socialiste dragostea pentru limba și creația populară, trăsătură mai puțin cunoscută și discutată a personalității lui.

Preluând tradiția generației de la 1848, Contemporanul publica texte și studii folclorice, iar N. Beldiceanu a scris, în perioada cât Anghel era ucenicul lui literar, ciclul Doine, apărut în 1893, în Arhiva și în Evenimentul literar.

În Cercul literar au activat folcloriștii A. Gorovei și Elena Sevastos, și tot acolo Anghel l-a cunoscut pe Ion Creangă, l-a ascultat citind din opera lui, devenind unul dintre admiratorii marelui scriitor.

După mărturia lui Osvald Teodoreanu, Anghel era dintre cei care-l vizitau pe marele scriitor la bojdeuca din Țicău. Probabil că la înmormântarea lui Creangă a luat parte și Mitif – pe atunci în Iași – alături de alți membri ai cenaclului.

Apropierea de Creangă, desigur, a mărit interesul lui D. Anghel pentru folclor, care mai târziu, în Franța, prin 1898-1899, îl va apropia de poezia populară spaniolă, italiană etc. Cea mai importantă direcție a orientării lui Mitif în Cercul literar, a fost cultul pentru Eminescu”, cf. Idem, p. 53.

Dimitrie Anghel: poetul florilor [4]

Poetul pune semnul egal între miresme și mistere, în poezia După ploaie:

„S-a dus furtuna-n zări ș-acum se-ntrec miresmele-n putere:/ Se-ntrec care de care parcă, stăpână să rămâie-anume/ Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere; /…/ O ceață diafană zboară ca peste-un câmp de bătălie,/ Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere”.

Astfel, parfumurile florale sunt investite, din nou, cu semnificația de a fi „solii mirositoare” (Schimb de vești) ale unei alte lumi, transcendente.

Miresmele sunt vestitorii veșniciei. Sunt undele prin care ne vorbește Veșnicia.

Poeților români, spiritualitatea autohtonă, ortodoxă, le putea face cunoscut acest lucru, cu prisosință. Spațiul eclesial ortodox abundă în miresme: mirul, tămâia, busuiocul și alte flori, aduse la icoane, sunt o prezență neîntreruptă.

Mireasma este cea mai pertinentă și mai persistentă senzație în măsură de a confirma sfințenia, în cazul Sfintelor Moaște, venerate în Biserica Ortodoxă.

Bălsămirea lumii, pe care o vedem în poezia românească, dezvăluie un dor de transfigurare, în conformitate cu spiritualitatea tradițională.

Am văzut că lui Anghel îi sunt caracteristice contemplarea și ascultarea cu atenție a universului, ca și propensiunea spre tăcere, spre liniște abisală.

Iar poetul nu e lipsit de fior religios și de regretul că nu poate fi un credincios autentic:

Sunt seri când murmurul furtunei e-așa de blînd, încât ai spune
Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă
.
Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mână fruntea-mi las să cadă,
Și nu știu pentru ce atuncea aș vrea să-ngân o rugăciune.

Aș vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte,
Și-atunci visez învins de jale, în timp ce vântul aiurează
La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază,
De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte.

Ardea cu toate-aceste pururi în liniștea odăiei mele,
Și eu dormeam sub ea în tihnă și de nimic nu mi-era teamă,
Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă
Cât întunerec stă la pândă la agonia unei stele
.

Și de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune,
M-a revărsat, și-arare totuși, în noaptea deznădejdei mele,
Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele,
Și-atuncea sufletul mi-aș vinde să pot să-ngân o rugăciune.

 (În furtună)

Volumul al doilea de poezii, Fantazii (1909), aduce cu sine, în mod firesc, o maturizare a glasului liric, a cugetării poetice.

Nu suntem, totuși, de acord cu aserțiunea lui Cioculescu, aceea că „adevărata personalitate lirică a lui Anghel se afirmă în Fantazii[1], deși, într-o oarecare măsură, unele dintre observațiile sale sunt juste[2].

Personalitatea lirică a lui Anghel este doar mai bine conturată, prin acest nou volum de poezii, dar nu este definibilă prin el. Este o vârstă poetică înaintată, dar nu neapărat una mai fericită.

E adevărat că poetul tinde spre intelectualizarea sentimentului, dar acest lucru nu reprezintă neapărat (nu în orice condiții) un câștig în procesul poetic.

Pe de o parte, abordând tema mării și a călătoriilor, pare a se apropia mai mult de perspectiva simbolistă, iar pe de altă parte, maniera echilibrată/ conceptuală, în care abordează aceste teme, îl determină să pară tot mai clasic.

Anghel are un mod așezat de a privi lucrurile, care îl face să fie, în esență, vecin cu Alecsandri, în ciuda modernității expresive și a rafinamentului poetic care concentrează experiențe lirice mult mai bogate:

E cald, și vântul bate acuma de la sud.
De pretutindeni glasuri grăbite se aud,
Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare;

În scăpărări de geamuri, și-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul țării noastre…

 În zare ceru-i una cu apele albastre,
Iar portul tot e galben de aurul luminii,
Două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;

Pornește-un vas acuma mișcându-și tricolorul,
Și-abia de-și întregește priveliștea decorul,
Și-ncepe o batistă un semn de cale bună,
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună

Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele;
Se-nalță mâni trudite spre cer, cu sarcini grele,
Grăbesc pe punți, și-n urma acestor pale,

Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De țări de mult văzute ca-n vis odinioară,
Se-mprăștie-n tot portul și stau pân’ în de seară

 Când farul își aprinde lumina subt pleoape,
Și pare-n întuneric un Crist umblând pe ape

 (În port)

 *

Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzând pe de lături cum fug prăștierii

De umbra lor însăși goniți în buiastru
Pe-alocurea drumul se face albastru
Când scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde

Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămâne…
— „E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpâne,
E-o vrajă”, îngână zâmbind vezeteul,
Și murgii acum pășesc mai cu greul,

Și vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune
Că fieștecare din noi își dă seamă
Că-n urma trăsurei ceva se distramă,

Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață;
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeață,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,

Oriunde s-ar duce și-ar vrea ca să scape,
Subt naltele ceruri pe vastele ape

 (Călătorii)

Nu există nevroza sau spleenul simbolist, care să nască dorința evaziunii, în aceste poeme angheliene – și în altele nici atât.

În ciuda aparențelor, vastitatea apelor, a continentului acvatic care se revarsă în fața ochilor poetici, creând o lume de linii mișcătoare, nu incită câtuși de puțin la evaziune propriu-zisă.

Ea trezește o cu totul altă nostalgie sau melancolie, care poate fi descifrată din imaginea finală a farului ca „un Crist umblând pe ape”, aprinzându-se „subt pleoape” – adică lăuntric.

Mirosul de flori și de portocale (amestecat cu cel de smoală) nu trezește reveria spațiilor exotice, cum se întâmplă la Baudelaire.

Aceeași situație e reiterată și în cazul celui de-al doilea poem și al mirosului tainic de floare „de cine știe unde”

Călătorul lui Anghel nu are fizionomia descoperitorului simbolist de senzații și de teritorii necunoscute, ci este peregrinul uman pe drumul vieții: o situație cât se poate de tradițională.

O singură poezie a lui D. Anghel investighează această posibilitate, a retragerii într-o „casă pe-o margine de fiord”, într-una „din țările din nord” (Reverie)[3].

Dar și aceasta este o fantezie motivată de dorința de a se izola de oameni și de a trăi o fericire în doi, împreună cu femeia iubită, în mijlocul unei ferii albe și înghețate, ostile vizitelor umane, ferindu-le astfel cuibul de albatros.

Poetul însuși, însă, rupe vraja acestei visări („Și-am sărutat cucernic mânuța asta mică…/ Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord”), poemul căpătând atributele clasice ale reveriei unui îndrăgostit refractar, care ar dori să-și protejeze dragostea, chiar închizând-o între fiorduri.

Însă accentul nu cade pe fiorduri sau pe dorința de evaziune, ci pe sentimentul erotic.

Atitudinea poeților români, care nu caută să evadeze în lumi paradisiace, dar reale, ori în ținuturi în care să-și țeasă fericirea singuri, este explicabilă.

Paradisurile iluzorii pe care le căutau apusenii, începând cu Baudelaire, sunt un debușeu psihologic, menit să umple vacuumul spiritual creat de lipsa de orice relație vie cu Dumnezeu și de acces la Paradisul adevărat.

Poeții români, ortodocși, nu cunosc această chemare neclară, care să îi facă să dorească o evadare din lumeîn lume.

Am teoretizat despre acest subiect în altă parte[4].

În mai toate poeziile lui Anghel este evidentă natura lui contemplativă. Iar contemplația, în mod firesc, este direcționată atât spre înafară, cât și spre înăuntru.

Poetul se deplasează în spațiul real, ca și în cel sufletesc-subiectiv, cu aceeași atenție și candoare:

Și totuși te văd încă, năluca mea, ș-acuma…
Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare:
Într-un veșmânt ce-o-nfașă ca un potir de floare,
Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma.

Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,
Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,
Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.

Și-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape…
— Ah! pale mâni, tot răul vă fie-ntors în bine —
Ce duh își poartă lampa arareori în mine
De pot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape?

E magul amintirii cu lampa lui albastră
Ce s-a trezit și scrie în vechea lui scriptură,
Din tot ce e acuma, și toate câte fură,
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.

(Moartea narcisului)

Vederea în sine – introspecția sau călătoria în amintire – este o vedere ca în realitate: „ca noaptea când fulgeră pe ape”. Pentru că realitatea sufletească este la fel de vizibilă ca un peisaj eclerat de o lumină orbitoare. Apele sufletului se fac precum oglinda sub fulgerul amintirii dureroase.

Ca și Pillat, mai târziu, Anghel percepe călătoria în amintire ca pe o expediție fabuloasă dar adevărată, ghidat de magul amintirii” care își poartă lampa arareori în mine”, iluminând pasajele cele mai tainice ale memoriei și afectivității.

Năluca iubitei răsare din amintire asociată cu miresmele, de parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină”.

Mai mult, toată ființa ei e transfigurată, înveșmântată în arome, înfășată „ca un potir de floare”, îmbrăcată într-o „mireasmă dulce” care depășește imaginația, un parfum paradisiac care distilează toate miresmele grădinii.

Dragostea îi îmbălsămează amintirea.

Și ea apare ca și cum ar fi ră-sădită edenic într-o grădină de miresme: „Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,/ Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,/ Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,/ De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină”.


[1] Șerban Cioculescu, op. cit., p. 66.

[2] Ibidem: „Din înregistrator pasiv al unor stări de conștiință predominate de afect, se transformă într-un fantazist lucid și intelectualizat. Chiar și asociațiile erotice, păstrându-și stilul de discreție din ajun, își pierd sentimentalismul, spre a împrumuta stilizarea savantă, în arabescuri. Însăși introspecția cu substrat amar, pare a-l interesa ca un pretext de comentariu liric, până la depersonalizarea absolută, cu excluderea oricărei note de lamentație”.

[3] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Reverie.

[4] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, p. 31-50.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

Dimitrie Anghel: poetul florilor [3]

Poemul Melancolie, deși poartă un titlu romantic, poate fi considerat a se apropia mai mult de simțirea simbolistă:

Miresme dulci plutesc în aer sub bolți umbrite de liane,
Și-i liniște-n grădina toată și pace ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane.

Ș-un glas de greier nu s-aude macar să-nalțe imnul vieții,
Să rupă liniștea țăsută în jurul celor ce-au să moară;
Își face cuib uitarea tristă și pacea crește funerară,
Pe unde pasul nu mai calcă și nu mai cântă cântăreții.

Cu visuri, cu gânduri frumoase, cu fantazia mea, cu viață,
Învins de-o milă nesfârșită aș vrea să-npoporez natura;
Dar brațele îmi cad trudite și mută îmi rămâne gura,
Simțind-nelămurit în mine că numai liniștea-i măreață.

Un cânt, cât de duios, acuma n-ar fi el oare-o pângărire,
Când e atâta armonie în ne-trerupta, sfânta pace?
Grădina e-o poemă dulce și, vezi tu, vântul care tace,
E ca o mână adormită pe coarda rupt-a unei lire.

Somn bun ș-odihnitor, natură, somn bun: cântărilor vieții
Azi prețuiesc tăcerea morții – veni-va altul poate-odată
Ca prin povești să te trezească spuindu-ți vorba fermecată,
Eu prea sunt trist…Pe cerul palid s-aprind iar zorii dimineții.

Și-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri profane,
Se face liniște și pace pe-ncetul ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie,
Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane.

Există însă, și în acest poem, destul de multe elemente care țin de o tradiție literară românească, mai mult decât de influența simbolistă.

În poem se vorbește despre liniște măreață, despre pace sfântă, nesfârșită și despre a prețui tăcerea morții: nu este niciun sentiment simbolist.

Oamenii sunt cei ce-au să moară, în jurul cărora se țese liniștea ca o prevestire a unui dat inexorabil.

Dar liniștea aceasta nu este sumbră/ funebră, ci: „atâta armonie”! E o liniște care stârnește o melancolie în stare să învingă viața: un dor de moarte mai puternic decât dorința de a trăi.

Într-o tradiție nedisimulată, care coboară de la Dosoftei [1] și trece prin poezia lui Cârlova, a pașoptiștilor și a lui Eminescu, fiorul creației, al poeziei se naște dintr-o „milă nesfârșită”.

De fapt, volumul se deschidea cu aceste versuri: „Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător și bun și-i gândul, în preajma florilor plăpânde!” (În grădină).

Cioculescu observa că

„Anghel se leagă fără voie [?] de tradiția lirică românească, printr-o alcătuire sufletească de contemplativ, simțitor la dulceața senzațiilor, pe linia lui Vasile Alecsandri și Dimitrie Bolintineanu. Epitetul cel mai des întrebuințat este acela de dulce [am remarcat frecvența lui apreciabilă la Bolintineanu și Eminescu, precum și sorgintea lui isihastă]. […]

Senzațiile oltactice [olfactive] nu sunt autonome la Anghel, ca la unii poeți occidentali, suspectați de decadentism, ci se asociază unor gânduri blânde. Climatul grădinii nu stârnește un extaz morbid, cu anularea personalității conștiente. […] Florile, la D. Anghel, primesc proiecția simțirii omenești. […]

Natura cosmică participă în același fel, la structura sensibilității noastre. […] Miresmele nu au efectul pe care l-am putea denumi istoricește modernist, anume acela de a pregăti oniricul; dimpotrivă, la Anghel ele sunt învestite cu virtutea pozitivă de a pune în mișcare amintirile. […]

În sistemul său de corespondențe, Anghel nu descoperă relațiile unui suflet modern, chinuit de spleen, cu splendorile morbide ale florilor exotice; poetul român își recunoaște corespondențe cuminți în flori, cărora nu le putem asocia păcatul sau crima” [2].

Metafora templului minții în care covârșește pacea este și ea cât se poate de tradițională, fiind circumscrisă arealului spiritual ortodox și chiar scrierilor cu caracter mistic-isihast. Iar influența acestei spiritualități nu a fost și nu este superfluă pentru conștiința și experiența marilor creatori.

Mintea e un templu, în care durerile profane și-au plâns tăria. Acea minte care contemplă grădina ca pe un templu în care ard candelele florilor: De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină/ O floare”… (Floarea-soarelui).

Mai mult, poemul de mai sus pare  a fi o cheie pentru înțelegerea atitudinii și a viziunii poetice angheliene.

Poetul se surprinde în ipostaza oscilatorie între mila nesfârșită creatoare și dorul de moarte, de liniște eternă, de pace sfântă și neîntreruptă/nesfârșită.

Această din urmă chemare explică de ce studiază cu atenție exemplară momentul expiator din viața florilor, când parfumurile se înalță ca un cântec de lebădă: „Dar cum mor formele spre seară, și crește luna fără veste,/ Un miros blând, cum nu-e altul, pătrunde-atât de cald și dulce /…/ e-atât parfum și poezie…/ Și măgheranii mor în taină”… (Măgheranii).

Poezia lui e cadențată între miresmele cuceritoare ale setei de viață și de iubire și aromele morții: „văzduhu-i greu cât n-ar fi-n stare vâslind să-l taie o aripă,/ Un trandafir murind se farmă pătând cuprinsul ca o rană. /…/ Și nu-i mireasmă să n-adoramă, nici floare nu-i să nu se-ncline;/ Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte. // Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie/ Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere”… (După ploaie).

Miresmele adormitoare spre moarte lină, fără durere, ca o dulce curgere dincolo, erau precumpănitoare în lirica lui Eminescu.

Călinescu a minimalizat aceste semnificații și această traiectorie a gândirii poetice atunci când a vorbit despre o simplă „înclinare spre feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii” [3].

Există feerie moștenită de la Eminescu în versurile lui Anghel, dar nu feeria este importantă, ci sensurile mult mai adânci și rezonanța semnificațiilor transmise prin tradiție:

Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,
Se frânge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.

Și blând s-abate-un vânt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă
Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă,
Și-n luminiș de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.

Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor…pe-aproape
Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape
De vâsle-ntârziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul
Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adâncuri zborul.

(Farmec de noapte)

Dorința nu e atât vagă, cât mai degrabă inexprimabilă. E o simțire prea profundă pentru a putea fi numită, a cărei adâncime poate fi doar sugerată.

Zgomotul de vâsle depărtat, nostalgic, alunecarea și îndepărtarea către un punct care nu mai e vizibil sau identificabil – ca și întreg farmecul naturii, cu elemente ușor recognoscibile care provin din lirica eminesciană (Călin, Călin Nebunul, Stau în cerdacul tău, Scrisoarea IV, etc) – reprezintă o stare de spirit reprodusă din poezia lui Eminescu:

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

(Lacul)

*

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.

(Sarmis)

Sigur, se poate invoca și căutarea transcendenței simbolistă…dar poezia lui Anghel nu are fizionomia interioară a celei simboliste.

Ca și Bolintineanu, mai înainte, Anghel vede miresme, forme și culori mirabile cu o sensibilitate fascinant-exacerbată și cu o apetență deosebită pentru contemplație și pentru privirea atentă la mișcarea vie a nemișcării: în tăcerea nopții îmbălsămate de „miros vag de fructe coapte”, dorm „albe-neguri” printre ramuri. Care, la simpla prăbușire a unui rod, zboară aidoma unor păsări fantastice: „întins-au albele lor aripi și s-au pierdut în noaptea mută” (Amintire).

Confuzia dintre vedere și nevedere e la fel de șocantă ca cea dintre alb și negru. Pentru că, de fapt, nu există culoare sau o nuanță reală, și nici vedere concretă. Aparenta mișcare e un zbor al sentimentului sau o nuanță metafizică a a unei senzații spirituale…prin care Anghel e mai degrabă urmașul unui Cantemir, Bolintineanu, Eminescu și predecesor al lui Nichita.

Poate nu întâmplător, autorul a strecurat în aceste versuri un arhaism, pomăt [4], pentru a denumi livada în pârg: „Pomătu-ntreg dormea de somnul acelor miluiți de mană,/ Iar sus pe ramuri, albe-neguri dormeau grămezi de somn învinse,/ Ca niște păsări uriașe ce dorm cu aripile-ntinse”

Termenul se găsește în cărțile noastre vechi, dintre care am aminti un pasaj binecunoscut din Istoria ieroglifică:

Iară pre șesurile câmpului aceluia,
și pre o parte și pre altă parte de apă,
atâta câmpul cu otavă înverdziia,
cât ochilor preste tot,
tot o tablă de zmaragd marée a fi să părea,
în carile tot chipul de flori din fire răzsărite,
ca [și] cum cu mâna în grădină,
pre rând și pre socoteală ar fi sădite,
cuvios să împrăștiia,
și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia,
tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia.

Așé cât nici ochilor la privală,
nici nărilor la mirosală
sațiu să putea da.

Iară pre malurile gârlei [lacului]
tot féliul de pomăt roditoriu
și tot copaciul frundzos
și umbros,
de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul
și unul de altul de departe, ca [și] cum cu pirghelul
ar fi fost puși, frumos odrăsliia.
A căror umbri, giumătate pre lină apa Nilului,
iară giumătate pre mângâioasă fața câmpului
să lăsa [5].

Peisajul cantemiresc întruchipează o grădină paradisiacă.

Amintind de „somnul acelor miluiți de mană”, pe care îl dormea pomătul, Anghel pare să fi implicat intenționat anumite conotații religioase, asociind „vremea pârgului de toamnă,/ Când te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte” cu binecuvântarea manei cerești (Ieș. 16, 13-36).

Însă pasajul de mai sus, al lui Cantemir, cu grădina plină de flori și cu zefirul aburind, care tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia”,ar putea suferi o comparație și cu ultimele strofe din poemul lui Anghel, Schimb de vești:

Și vin pe urma lor grămadă, vin fel-de-fel nenumărate…
Tot câmpul cu chilimuri scumpe, risipa-ntreag-a tinereții,
O primăvară toată vine în curcubeie fărâmate
Să spuie-nfrângerile morții și biruințele vieții.

Iar florile uimite-atuncea, de-atâta dor încet se-nclină,
Și la un semn ce-l face crinul, ca printr-un farmec, fiecare
Își scutură pe vânt o foaie — și vântul pleacă din grădină,
Cum a venit, plin de murmururi și de solii mirositoare.

De altfel, și grădina lui Anghel, ca și câmpul paradisiac al lui Cantemir, este alcătuită din flori care nu sunt orânduite ornamental de om, ci sunt răsădite de „o fantezie uriașă”, a Aceluia „ce-aruncă din cer lumini de curcubeie” (Florile), a Grădinarului ceresc: „majoritatea florilor lui Anghel sunt câmpenești, crescute la voia întâmplării” [6], dar într-o armonie ca de broderii pe „chilimuri scumpe”.

Sau, cum zice Cantemir: tot chipul de flori din fire răzsărite, ca [și] cum cu mâna în grădină, pre rând și pre socoteală ar fi sădite”.

Cioculescu respinge opinia lui Călinescu, prin care acesta susținea influența notabilă a lui Mallarmé asupra concepției poetice a lui D. Anghel, dar reține și încearcă să demonstreze faptul că impactul poeziei lui Samain ar fi fost esențial:

„Samain este acela cu care [Anghel] își află cele mai intime afinități (întâiul volum al acestuia, Au jardin de l’infante, apăruse în 1893). […]

Cadrul lui Anghel ne-ar putea părea împrumutat de la Verlaine prin intermediul lui Samain, dacă n-am ști, din atâtea notei subiective ale prozei, că este însăși grădina părintească, în care a crescut poetul român. Anghel nu și-a învățat noua artă poetică în Franța, de la ermeticul Mallarmé, nici de la Verlaine, care unea luciditatea meșteșugului cu dezordinea pasională, ci din mai puțin răspânditul manifest liric al lui Samain” [7].

Nu este nevoie, însă, de o analiză comparativă aprofundată pentru a observa că există o diferență considerabilă  de perspectivă și de sensibilitate între cei doi poeți.


[1] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în Literatura română. Vol. I. Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 47-48.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/

[2] Șerban Cioculescu, Dimitrie Anghel. Viața și opera, Ed. Publicom, București, 1945, p. 61-62.

[3] G. Călinescu, op. cit., p. 688.

[4] Pomăt, pomete [lat. pométum] = grădina de pomi, livadă.

[5] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 126.

[6] Șerban Cioculescu, op. cit., p. 60-61.

[7] Idem, 58-59.

Dimitrie Anghel: poetul florilor [2]

Se poate spune și că, pentru Dimitrie Anghel, grădina reprezintă ceea ce însemna pentru Eminescu pădurea.

Ca și alții, Anghel și-a început cariera poetică eminescianizând.

Preferința pentru grădini, pentru flori și miresme exprimă, în parte, o continuare a tradiției romantice, ținând seama de accentul pe care îl punea aceasta pe natură și pe contemplarea ei.

La noi, experiența poetică a lui Eminescu, în această privință, a fost covârșitoare. Și, prin urmare, și ecourile în conștiința urmașilor sunt semnificative. Tradem, Petică, Anghel, Iosif sau Goga absorb aceste ecouri în mod personal.

În cazul lui Anghel, contemplarea se concentrează asupra grădinii, în condițiile în care poeții începutului de secol XX nu mai sunt niște rătăcitori prin codri.

Mircea Anghelescu observa mai demult că pașoptiștii noștri nu fuseseră absorbiți de întoarcerea la natură, pentru că, în societatea lor, oamenii trăiau încă înconjurați de grădini sau într-un mediu natural aproape nealterat și nu aveau, prin urmare, de ce să fie nostalgici, precum apusenii [1].

Mai nostalgic decât ei ar putea părea Anghel, deși el arată, mai adesea, că apreciază natura nu pentru ea însăși, ci pentru poveștile exemplare pe care le naște în mintea poetului.

Trebuie să observăm cu atenție că parfumurile nu provoacă exaltare poeților noștri atât la nivel senzorial, cât mai degrabă prin semnificațiile pe care le suscită receptarea lor.

Grădina însăși, a lui Dimitrie Anghel, poartă în sine un simbol edenic pertinent, chiar dacă pare că se păstrează într-un orizont terestru.

Semnificațiile mistice, transcendentale ale miresmelor sunt mai evidente la Petică, dar sugestia lor nu este absentă nici în versurile lui Anghel.

Primele două poeme ale volumului întâi de poezii, În grădină și Florile, sunt paradigmatice pentru a înțelege temele și viziunea întregului volum.

Primul dintre ele, poemul În grădină, anunță câteva secvențe tematice fundamentale, dintre cea mai importantă este cea a timpului care fuge (principala temă a volumului), îngemănată cu tema amintirilor risipite, din care poetul adună câteva flori, prin prisma memoriei afective: „Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă:/ Parcă-mi arunc-o floare roșă o mână albă de fantasmă /…/ Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale…/ Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale!”.

Cel de-al doilea poem, Florile, dezvăluie viziunea poetului, care contemplă orice grădină de flori ca pe o lume integrală, care a putut să citească într-un univers floral o replică vegetală a lumii umane, cu frumusețea și dramele ei, și mai ales cu taina inexorabilei morți:

De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de românițe.

Sfiala care urcă-n fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.

La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune, — ici scânteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stânjinel se joacă…
Slavă Aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!

Un Arhitect cosmic, „o fantezie uriașă” dumnezeiască a creat toată această lume paradisiacă, dar și analogiile cu universul material și spiritual omenesc (mai pronunțat rural decât urban).

Aprecierile privitoare la vestimentațiile florale care întrec imaginația omenească și la crinii îmbrăcați în hlamidă regească i-au fost sugerate de câteva versete:

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Mt. 6, 28-30).

Închipuind un arc de boltă, volumul se încheie cu poemul Tovarășilor mei – o artă poetică, care întregește semnificațiile versurilor de mai sus:

Atâtea flori și nu sunt două să-mbrace la un fel vestminte
Câți ochi frumoși nu-și pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Și câtă purpură și aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Când de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească. /…/

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniță râde atât de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume și florile îl au și ele…
Ce ochi nu se-ntrista alt’dată de jalea unei asfodele ? /…/

Plecați pe fața lor blajină, călind o formă ideală,
Câți n-au trecut pe-aceeași poartă, dar s-au întors cu fața pală
Și cu privirile pierdute, zvârlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în câmpul trist al nebuniei…

Dar cine poate, învestminte-și gândirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ș-adorm-apoi — căci mor imperii și cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.

Dar arhitectura volumului e prevăzută în primele două poeme.

„Curgea nedumerită vremea” va spune și în alt poem (În Luxemburg), dar amprenta acestui fugit tempus și a unui ireprimabil vanitas vanitatum se poate culege în permanență, în versurile sale, din zdrențe de petale și din glorii estompate de miresme.

Aroma amintirii se varsă strecurată prin ciurul memoriei, distilată, ca și mai târziu la Pillat, în poemul intitulat chiar Amintire: „…Dar printr-atâtea nopți uitate în viața mea, țin minte-o noapte,/ Căci sunt, se vede,-anume clipe pe care sufletul le-nsamnă…/ Și se făcea ca astăzi parcă pe vremea pârgului de toamnă,/ Când te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte”.

Nu putem să nu observăm, totodată, și înrudirea de tonalitate poetică cu G. Coșbuc (fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii” – pare un vers din Nunta Zamfirei), dar mai ales cu O. Goga:

Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.

(D. Anghel, În grădină)

*

Norocu-ntăilor brândușe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, și cum trec toate pân’ vine moartea să te cheme; /…/

Și-mbrățișați alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi târziu pricepi ce-nsamnă.
Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mândra lui beteală.

(D. Anghel, Crizanteme)

*

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.

(O. Goga, Dăscălița)

*

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;/…/

Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului Părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor Lui sfinte.

(O. Goga, Plugarii)

La Anghel nu se găsesc militantismul și revendicările din lirica lui Goga, dar nu de puține ori susurul versurilor sale curge într-o melodie identică cu cea a poeziilor Noi, Oltul, Apostolul etc.

Mai ales dacă măsura versurilor ar fi înjumătățită, s-ar putea observa acest lucru, cu mai multă claritate:

Sfioase-s bolțile spre sară,
Și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită
Se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă,
Și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge
Norocul zilelor de vară.

(În grădină)

*

Miroasă iarba pătulită
A sinziană ș-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă
Un așternut păstrat de zestre;
Și-n mine, când e întunerec
Și când se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune
Ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea
Cu năluciri de munți în cladă,
Și vântu-i bălsămat și dânsul
Ca o năframă când o scuturi;
Purcede-un cânt din creangă-n creangă
Ș-un susur blând din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gânduri
Urmat de-alaiul lui de fluturi.

(Dragoste)

Însă și la Anghel se pot descoperi, ca și la Tradem, Petică sau Goga, preocupări legate de soarta celor unici/ singuratici, umili, nebăgați în seamă sau nedreptățiți de lume:

Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste,
Și-acum se trec, cum trec pe lume atâtea vieți ce pân’la moarte
S-ascund în numărul mulțimei și umilite stau deoparte,
Cum sta între surori sfioasa cenușăreasă din poveste. /…/

Oftează fetele, și nu știu, a doua zi de dimineață,
Când se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie
Ce se ascunde umilită, e-atât parfum și poezie
Și măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viață

(Măgheranii)

*

Dă-n sânge lăurusca pală și cârtița-și face mormântul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țarina din moșunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură și își despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, când bate vîntul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când pasările cântă,
Și iarăși, ca un frate dulce, când da-n apus, mâhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gânduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfântă.

De-acum, ca peste-un câmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie
— Ce greu trebui să fie somnul sub țărâna din moșunoaie!
Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii

(Floarea-soarelui)

*

Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieții care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cât plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?…

(Dureri ascunse)


[1] A se vedea: Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu, Ed. Minerva, București, 1973, p. 27.

Dimitrie Anghel: poetul florilor [1]

Dimitrie Anghel este un poet cu sensibilitate și cultură poetică moderne (nici nu se putea altfel), dar nu este poet simbolist, așa cum l-a considerat Călinescu.

Încercând să-l integreze cumva în „poezia de cunoaștere”, în „autenticul simbolism intelectual”, originat în lirica lui Baudelaire și Mallarmé, Călinescu face teoria simbolismului în capitolul dedicat lui Anghel, din Istoria sa. Locul acestei teoretizări ar fi trebuit să fie în altă parte – la Ștefan Petică ar fi fost cel mai nimerit.

Mai multă dreptate ar avea Mihai Zamfir, atunci când susține că Anghel nu poate fi integrat deplin în niciun curent sau mișcare literară, însă nu înțeleg de ce ezită să accepte apropierea lui de Semănătorul, de Șt. O. Iosif și de curentul tradiționalist. În general, în critica noastră, atunci când un scriitor își indică singur orientarea literară, ea este acceptată fără rezerve. Dimitrie Anghel face parte din excepții.

Ca și Petică, Pillat, Arghezi, Blaga sau Maniu, Anghel este un poet cât se poate de tradiționalist în concepții. Faptul că există, în poezia lui, o serie de teme și motive care par să aparțină simbolismului, reprezintă o situație în stare să nască multe confuzii. Problema nu este însă, nici pe departe, nici nouă sau singulară și nici simplă.

Călinescu a explicat că Anghel este un poet în fond simbolist și că, dacă pare clasic sau tradiționalist, acest lucru se datorează aerului vremii.

În opinia noastră, lucrurile stau exact pe dos: Anghel este un poet în fond tradiționalist (fapt explicat de poetul însuși prin neaderența sa la cercul simboliștilor, ceea ce este un lucru remarcabil pentru cineva care petrecuse un deceniu în atmosfera literară a Parisului) și care, datorită aerului vremii, poate părea simbolist.

Călinescu a depus un efort exegetic remarcabil pentru a-l magnetiza pe Dimitrie Anghel și a-l atrage exclusiv în aria poeților moderniști, entuziasmat fiind, fără îndoială, de profunzimea și de talentul veritabil al poetului.

Anghel e un poet al florilor și al miresmelor, un poet clasic și romantic deopotrivă, cu o sensibilitate poetică ce poate fi considerată fără greș tradițională, și care uzează de tehnici simboliste. Care a reținut anumite tușe picturale din atmosfera vremii, pentru a reproduce ceea ce este prea subtil pentru a fi descris plastic. Dar care nu are mai nimic de-a face cu simbolismul de substanță, nici cu cel intelectual și nici cu cel nevrotic.

În aventura sa pariziană, prin lecturile și traducerile sale, Anghel a deprins rafinamentul poeziei moderne, dar nu i-a urmat în profunzime tiparele și mentalitatea. În poemele lui, florile și parfumurile nu se află în ipostaza lor curentă în lirica simbolistă.

Călinescu greșește atunci când susține că „florile apar ca simboluri ale muzicii de arome” ca în poezia lui Mallarmé și că „elogiul florilor din [volumul] În grădină e un ecou (prin Samain) al simbolismului mallarméan. [Pentru că] tema acestor poezii, întunecată uneori de descripție și de un început de afabulație, este intrarea în extaz sub efluviile edenice ale mirosurilor”.

Semnificațiile simbolice ale miresmelor nu reprezintă o descoperire a simboliștilor. Căutarea transcendenței prin intermediul miresmelor și al muzicii, cel puțin din punct de vedere literar, are vechimea Psalmilor și a Cântării cântărilor. Ștefan Petică era conștient de semnificația lor mistică, după cum am văzut. Iar „intrarea în extaz sub efluviile edenice ale mirosurilor” le fusese specifică și lui Bolintineanu sau Eminescu.

Poemele lui Anghel sunt, în schimb, niște parabole florale. Mai ales primul său volum, În grădină (1905), poate fi considerat Gulistanul, Esopia  sau Fiziologul/ Florariul său. Sigur, înțelepciunea sa este contextualizată modern, în comparație cu cărțile pomenite.

Tema veche a efemerității/ a precarității existenței umane, simbolizată de florile murinde, se îmbină la el cu cea a idealului de transcendență (care aparține și simbolismului, dar nu numai lui), sugerat de miresmele îmbătătoare. Însă modul său de a gândi fabule jardiniere este inedit în peisajul nostru literar, poemele sale semănând cu o Istorie ieroglifică florală.

Pe de altă parte, poezia lui Anghel ne-a făcut să ne gândim la tablourile suprarealiste lui Vladimir Kush, ce ipostaziază o lume a florilor, care o imită pe cea umană [1]:

http://ecgalleries.files.wordpress.com/2010/10/last-supper44x28.jpg

music of the woods600 765 Crazy Awesome Paintings by Vladimir Kush

Amaryllis

Orchid Family Rollercoaster

surrealism

Spre exemplu, într-un poem, Dimitrie Anghel portretiza astfel floarea-soarelui, exprimând o viziune aproape identică cu cea a pictorului, după cum se poate vedea într-un tablou de mai sus:

Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când păsările cântă,
Și iarăși, ca un frate dulce, când dă-n apus, mâhnit de soare
Tot ei îi trimitea pe gânduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfântă.

(Floarea-soarelui)

Revenind la discuția anterioară, vocea lirică a lui Anghel este înrudită cu cea a lui Iosif și a lui Goga. Dar mai ales Ion Pillat îi datorează, în bună măsură, glasul său poetic din vol. Pe Argeș în sus (1923). De fapt, chiar mai devreme, încă din 1910, Pillat exersase acest glas, în volumul său de debut, Casa amintirii.

Convingător, în acest sens, este poemul lui Anghel, Murmurul fântânei:

În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute
De știi s-asculți, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute:
S-a potolit atâta viață, ș-a ars atâta foc de soare,
De ani și ani, de când tot curge împrăștiind mărgăritare.

De ani și ani… dar de atuncea grădina ș-a schimbat stăpânii
Cu glasuri gângave alt’dată — pe când eram copii — bătrânii
Lung sfătuiau în șoapta apei sub cernerea de umbre sure,
Ș-acuma numai apa plânge, iar noi ne-am răzlețit pe-aiure.

Sunt ani și ani… dar astăzi unde-s copiii gureși ? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare
Ce se fărmau în praful apei, și s-aprindeau din nou măiastre,
Ca iarăși să se năruiască etern ca visurile noastre?

Sunt ani, și de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii
Și dintre toți eu singur numai, ținând azi firul Arianii
Mai rătăcesc ș-ascult cum cântă pierdut pe-aleele deșarte
În murmurul fântânei glasuri ce vin de dincolo de moarte.

Eu singur mai ascult, și-n umbra întunecată din aleie,
Plângând ca un copil ruina luminelor de curcubeie,
Aș vrea, în dorul lor ș-al vostru, acum când nu mai sunt bătrânii,
Să-nmlădii pentru voi un cântec etern ca murmurul fântânii.

Memoria afectivă  a putut-o recepta Pillat, în poezia sa, chiar de la Dimitrie Anghel – Mihai Zamfir îl consideră pe Anghel „proustian avant la lettre” (Scurtă istorie…, p. 434).


[1] Sursele fotografiilor:

http://ecgalleries.wordpress.com/2010/10/19/a-metaphorical-journey-with-vladimir-kush/

http://vladimirkush.com/

http://artistsinspireartists.com/painting/vladimir-kush

http://www.beautifullife.info/art-works/surrealistic-paintings-by-vladimir-kush/