Etichetă: Dimitrie Cantemir

Maimuţa şi Liliacul sau alegoria vieţii între cer şi pământ

Leave a comment

inaltare

Pe tine, o,
fluture născător
şi şoarece zburător,
la acest loc nu să dai
ci să iei sfat
te-au chemat
şi nu să porunceşti,
ci poruncă să asculţi
te-au adunat,

de care lucru mai mult
limba a-ţi împletici
şi scrâşnetul glasului
a-ţi ţiţii
părăsindu-te,
din două una îţi alege:
sau în aer
sau pe pământ
să locuieşti.

Şi aşa,
sau sub umbra Vulturelui,
sau sub mâna Leului te supune
sau
în glumă să grăiesc
între pământ şi-ntre aer
loc de vei afla
până mai este vreme
locaşul îţi găteşte.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Discursul politic al Maimuţei, ţinut Liliacului, este expus sub formă fabulistică, specifică romanului Istoria ieroglifică (1705), de autorul său, Dimitrie Cantemir. Subînţelesul alegoric religios sau parabola duhovnicească este legată de dilema alegerii unei vieţi trăite fie în cer, fie pe pământ, dar şi de faptul că cei care trăiesc între pământ şi cer nu sunt acceptaţi de pământeni, mai exact, de maimuţe.

Où sont les neiges d’antan? Unde sunt…femeile de altădată?

One comment

Unde sunt femeile din vremurile cele de demult? Dacă le căutaţi, e ca şi cum aţi căuta zăpada care s-a topit, zice poetul francez François Villon.

Mergând pe filiera temei centrale a Ecclesiastului, deşertăciunea deşertăciunilor, François Villon compunea, în secolul al XV-lea, Balada doamnelor de altădată (Ballade des dames du temps jadis), în care nu făcea decât să împrumute o faţă feminină unei teme predilecte în omiliile Sfinţilor Părinţi. Tema era cea a evocării nestatorniciei lumii şi a oamenilor, prin întrebarea, reluată ca un ecou din veac în veac: unde sunt bărbaţii iluştri ai istoriei, eroii sau împăraţii de a căror frică tremura pământul?

Despre fragilitatea vieţii şi despre deşertăciunea existenţei, urmând Sfântului Solomon, au scris Plutarh, Euripide, Demetrius din Faler, Tibul, Properţiu, Ovidiu (pe când era exilat la Tomis), Cicero, Horaţiu şi Vergiliu – de la ultimul ne-a rămas versul celebru: fugit irreparabile tempus.[1]

În omiliile ortodoxe care au urmat tradiţia veterotestamentară, erau invocate numele unor mari împăraţi din care n-a mi rămas decât amintirea şi a căror faimă şi măreţie a trecut ca visul şi ca nălucirea. Motivul acesta, al lui Ubi sunt qui ante nos?, specific unui dumnezeiesc Părinte ca Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi întregii literaturi patristice, a străbătut secolele şi literatura europeană, după cum arăta şi Ramiro Ortiz într-un articol[2].

În literatura română este regăsibil la Sfântul Neagoe Basarab, Miron Costin (Viiaţa lumii), Dimitrie Cantemir (Divanul), Sfântul Antim Ivireanul, etc. Îl va instrumenta apoi şi Eminescu în vastul său poem, Memento mori, întrebându-se unde este gloria împăraţilor şi a civilizaţiilor care astăzi nu mai sunt, care au pierit cu răsunet.

François Villon, în literatura franceză, a preferat să asocieze sclipirea iluzorie a frumuseţii şi a slavei celor pământeşti cu caracterul fragil al feminităţii. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat îndelung despre nălucirea celor trecătoare care sunt ca umbra şi ca visul (şi considerăm noi că este o sursă mult mai probabilă pentru visul vieţii acesteia din opera eminesciană, mult mai aproape de mediul cultural al lui Eminescu decât maya brahmană) şi despre labilitatea vremii şi implicit a vieţii noastre, care trece precum anotimpurile, François Villon a asemănat caracterul pasager al frumuseţii şi al celebrităţii feminine cu trăsăturile zăpezii care, pe cât este de albă şi de frumoasă, pe atât este de instabilă:

Dites moi où, n’en quel pays,
Est Flora, la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sus étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine.
Mais où sont les neiges d’antan?

Où est la très sage Helloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillard à Saint Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d’antan?

La reine blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jehanne la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d’antan?

Envoi

Prince, n’enquerez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d’antan?

Adică, dacă întrebaţi unde sunt femeile ilustre de altădată, puteţi la fel de bine să întrebaţi unde sunt zăpezile de ieri.

Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Niciodată nu rămâne iarnă întruna, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă întruna, ci toate trec, zboară şi se duc.

Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună?…

Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi…

Viaţa aceasta este o scenă de teatru şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc şi toate visurile zboară când se arată raza luminei, tot aşa şi acum…toate se strică, toate se nimicesc şi dispar[3]”.

La fel se exprima, în Glossă, şi Mihail Eminescu: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui… Un argument că este vorba de o temă creştină în lirica eminesciană, derivată din cea a deşertăciunii, stă în următoarele versuri: Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire (…) / A vieţii comedie mişcată e de aur – / Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur (în poemul Femeia?… măr de ceartă).

Aşadar: unde sunt cei sau cele ce nu mai sunt? Priviţi zăpada, „filosofaţi cu privirea”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, şi înţelegeţi că repede curgătoare spre moarte sunt cele de pe pământ.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 97-98.

[2] Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovidio a Leopardi, Bucureşti, 1927.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143.

***

Alte articole înrudite ca temă:

Iarna duhovnicească

Eminescu între iubire şi ispita desfrânării

Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]

One comment

Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche [lăutărească, de dragoste],
O taie chiar cu sila de la a ta ureche –
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi dulcea ei putere
Şi acea socoteală [dreapta judecată] măreaţă-mbărbătată
A sufletlui mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare [imaginaţia]
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţlese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară [=păcatul],
Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
[Homer, pe care Platon l-a numit „vorbăreţ” – n.n.]
De eroul Odissev [Ulise] cel mult meşteşugăreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov [al sirenelor] aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci făr’ de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare [moartea păcatului].
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă (nicicând) cu dulce vin
ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător [spre păcat] asemeni [femeilor].
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei rîzboinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn’ şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul [Honorius] mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite [colorate].
Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumseţând brăţele
Şi vârfu-ncununează surguci împărăteşti…
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcin-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna l-a cioplit:
Sărută-mbrăţişează el propria făptură [=creaţie]
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.

Acest poem a fost extras din manuscrisul 2262, f. 137-138 şi a apărut mai întâi în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 266. S-a stabilit că poemul versifică învăţături ale Sfântului Nicodim Aghioritul, pe care Eminescu le-a citit într-un vechi manuscris românesc, care i-a aparţinut şi care reprezintă traducerea din greacă a cărţii Sfântului Nicodim despre păzirea celor cinci simţuri. Titlul mai vechi era: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. (Cf. I. Creţu, Contribuţii la cunoaşterea scrierilor lui Eminescu, din Studii eminesciene, Bucureşti, 1965, p. 575. Şi tot I. Creţu, Din aspectele limbajului eminescian în Limba română, 2/1965 – articol în care dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit lexicul poetic din lectura acestei traduceri a cărţii Sfântului Nicodim.) Manuscrisul vechi românesc a fost în biblioteca lui Eminescu şi ulterior Titu Maiorescu l-a dăruit Bibliotecii Academiei (cf. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, Bucureşti, 1955.)

Cartea Sfântului Nicodim Aghioritul (care a fost relativ recent diortosită şi publicată de mai multe ori), este un îndreptar esenţial pentru cei care vor să-şi curăţească mintea şi inima de patimi prin rugăciunea neîncetată, isihastă, însoţită de păzirea simţurilor şi de atenţia la gânduri.

Am subliniat în text termeni şi expresii care evocă limba bisericească şi învăţăturile isihaste (şi pe care Eminescu le-a păstrat în forma originală, ceea ce dovedeşte nu numai respect pentru autenticitate, dar şi dragoste şi ataşament faţă de predania şi înţelepciunea Bisericii), mai ales cele referitoare la paza minţii sau paza gândurilor, la trezvia minţii, exerciţiu duhovnicesc prin care mintea este obişnuită să se despartă de cele dinafară, să se lepede de tumultul gândurilor şi de imaginaţia pe care o aduc demonii care îndeamnă astfel omul către patimi nenumărate. Prin imaginaţie, mintea convorbeşte cu demonii, se întoarce către lucruri deşarte şi pătimaşe şi astfel îşi pierde raţiunea sa firească (numită şi dreaptă socoteală sau dreaptă judecată), conducând întreg omul, cu suflet şi trup, la păcat, la o urmare amară, cum zice Eminescu.

Exemplele din istoria veche sunt des folosite de Sfinţii Părinţi, prin care ni se pun înainte pildele negative ale marilor împăraţi care au ajuns la un comportament penibil, de oameni smintiţi, din cauza faptului că s-au dedat moleşelii şi dezmierdărilor pătimaşe, prin care şi-au pierdut raţiunea firească a minţii şi iubirea pentru semenii lor, dorind lucruri nedemne de un om virtuos şi întreg la minte. Creştinismul s-a folosit, de asemenea, încă de timpuriu, de vechile legende păgâne, cum este cea a sirenelor, de mai sus, pentru a explica oamenilor că virtutea a fost lăudată şi iubită de către cei înţelepţi chiar şi în vremurile vechi ale păgânismului. Cu atât mai mult se cade creştinilor să-şi păzească mintea de cotropirea patimilor demonice.

Trebuie să mărturisesc că lectura acestui poem eminescian, peste care am dat de-abia acum, într-un volum de Poezii (III), ed. Minerva 1982, a fost şi pentru mine o mare surpriză, una foarte plăcută, şi care mă face să mă gândesc că manuscrisele eminesciene şi cunoaşterea cărţilor care i-au aparţinut lui Eminescu au a ne revela foarte multe lucruri, şi despre care nu cred deloc că merg în sensul decriptărilor oficiale de până acum, ale poemelor şi scrierilor sale. Faptul că Eminescu versifica învăţăturile isihaste ale Bisericii şi despre patimile şi moravurile rele care corup pe om şi îl dezumanizează este o dovadă clară şi pertinentă a felului în care el cunoştea şi privea aceste învăţături milenare. Nu mă îndoiesc că Eminescu avea conştiinţa că cultura română tradiţională era una ortodoxă şi isihastă.

Neagoe Basarab scrisese o carte plină de sfătuiri isihaste către fiul său, Teodosie. Cazaniile româneşti alcătuite şi tipărite de Coresi şi de Sfântul Varlaam erau prelucrări după tălmăcirile unor Sfinţi Patriarhi isihaşti. Sfântul Antim Ivireanul punea în predicile sale, adresate unor mireni, îndemnuri la rugăciunea neîncetată şi la vederea luminii dumnezeieşti, prin transformarea minţii noastre în muntele Taborului. Dimitrie Cantemir îşi alcătuieşte Divanul, aşa-zisa carte filosofică, pe schema antagonismului evanghelic dintre lumea a cărui stăpânitor e diavolul şi care e deşertăciune a deşertăciunilor, şi înţeleptul care nu este altul decât omul virtuos care ascultă poruncile Domnului, creştinul ortodox care se nevoieşte luptând cu mintea sa împotriva patimilor şi a curselor nenumărate pe care i le întind desfătările lumeşti. Pe de altă parte, epoca romantică în care trăieşte Eminescu descoperă trecutul ţării şi poeţii scriu, ca despre cele mai înalte modele de viaţă, despre voievozi cucernici şi viteji şi despre Sfinţii sihaştri, ale căror peşteri – ca cele ale Sfântului Daniil Sihastrul sau Nicodim de la Tismana – le contemplă în poezii, alături de Mănăstiri şi de ruinele vechilor zidiri domneşti.

Toate acestea sunt lucruri pe care le ignoră numai elita intelectualităţii noastre postmoderne, sau o bună parte din ea, pe care ideologia prezentului încearcă să le şteargă cu buretele sau să le ironizeze satanic, dar de care Eminescu dă dovadă că era foarte conştient. Şi nu numai el, ci şi toate marile spirite româneşti cu mintea trează.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Galceava inteleptului cu lumea

Leave a comment

Motto: De ce atunci, se pune intrebarea, nu i-a invatat Hristos pe Platon şi pe Pitagora? Pentru ca mintea lui Petru era cu mult mai filosofica decat mintile acelora. (Sfantul Ioan Gura de Aur, „Comentariu la Faptele Sfintilor Apostoli”)

Opera lui Dimitrie Cantemir, „Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, este cunoscuta indeobste ca prima lucrare filosofica in literatura si cultura noastra. Nimic mai fals, doar daca nu cumva prin filosofie se intelege teologie sau cugetare duhovniceasca. „Inteleptul” din opera lui Dimitrie Cantemir nu are nimic de-a face cu filosofia umanista, cu filosoful sau carturarul umanist din Occident, in speta cu filosoful fara Dumnezeu al lumii moderne. Acest intelept este, asa cum o arata etimologia cuvantului „filosofos”, un iubitor de intelepciune, dar nu de intelepciunea omeneasca, pe care o lepada Sfantul Pavel ca fiind nebunie inaintea lui Dumnezeu, ci de intelepciune dumnezeiasca.

Inteleptul lui Dimitrie Cantemir este un teolog sau un om duhovnicesc, care judeca si condamna lumea (caci de aceea se numeste „Divanul”, fiind judecata lumea si poftele ei), pentru ca, asa cum spunea tot Sfantul Pavel, omul duhovnicesc judeca tot si pe toti, dar pe el nu-l judeca nimeni.

Aflandu-se deci la „divan”, la ceasul judecatii, inteleptul, cunoscand ca lumea a fost creata frumoasa si buna de catre Dumnezeu, ii respecta acesteia esenta buna a aducerii sale intru fiinta precum si frumusetea dumnezeiasca ce este imprimata in ea, dar se dezice de ea ca intruchipare a nenumaratelor modalitati de ispitire spre pacate a sufletului omenesc. Intre Dumnezeu si lume, intre viata vesnica si cea vremelnica, intre calea stramta si cu chinuri si calea cea larga, plina de desfatari si pacate (care se termina cu moarte vesnica), inteleptul alege pe Dumnezeu, viata vesnica si calea cea stramta. Intre poruncile lui Dumnezeu si indemnurile lumii la desfranare, la avaritie, la ucideri si la toata rautatea, inteleptul alege poruncile facatoare de viata si leapada ca pe un putregai toata ispita lumii cea indemnatoare spre pacat.

Toata cartea, care este o conversatie a inteleptului cu lumea si o respingere din partea acestuia a argumentelor satanice despre imparatia acestei lumi si despre fericirea pamanteasca, este intemeiata scripturistic si patristic intr-un mod covarsitor. Citind-o, ne-am gandit la lupta interioara, la lupta cu gandurile, cu atacurile demonice, pe care o poarta necurmat cei ce vor sa se curateasca de patimi, fie clerici, fie mireni, si ni se pare ca filonul isihast si filocalic al cugetarilor cantemiriene este unul foarte evident.

Indreptatirile pe care le-a aflat exegeza literara in a considera aceasta carte duhovniceasca si teologica ca fiind una de extractie filosofico-umanista, sunt superflue atunci cand sunt asezate fata in fata cu solida si greaua teologie ortodoxa care alcatuieste temeieul, esenta acestei opere.

Lumea, pe care o personifica si o face sa vorbeasca in cartea sa Dimitrie Cantemir, exprima mai degraba punctul de vedere al filosofiei ateiste din zilele noastre, iar nu inteleptul care reprezinta viziunea crestin-ortodoxa asupra lumii.

Pentru a sprijini cele afirmate, vom oferi in continuare un scurt periplu ideatic pe care l-am desprins din lucrare, careeste mai mult decat graitor, cu toata lipsa noastra de timp pentru a ne desfasura mai mult. Astfel, din „rechizitoriul” inteleptului, am retinut macar cateva idei pentru cititori:

Cartea intaia
Lumea este creatia lui Dumnezeu si a fost conceputa ca o gradina, dar dupa caderea primilor oameni din Rai, frumusetile lumii devin motiv de amagire spre pacat.

Fericirea in aceasta lume este trecatoare. Maririle sunt desarte. Moartea pune capat tuturor iluziilor.

Dumnezeu a facut lumea buna, nu rea, dar ea a devenit loc de truda pentru om dupa cadere. Insa cand va fi restaurata, atunci va fi din nou cu totul buna si frumoasa.

Dumnezeu a daruit omului nu numai luminitori ai ochiului si ai trupului (astrii ceresti), ci si lumina a mintii, prin care sa judece si sa se fereasca de rau.

Lumea indeana la pofte trupesti si lacomie fara satiu si de aici se ajunge la pacate inca mult mai mari.

Chiar si cei mai puternici imparati, care au adunat multa slava si multe bogatii, au fost rapiti de moarte si au parasit viata fara sa ia nimic. Frumusetile si bogatiile lumii, care se leapada si fara voie la moarte, nu merita sa-ti pierzi viata pentru ele. Bogatia nu este o conditie neaparata pentru pieire, dar pe cei stapaniti de ea ii duce in Iad.

Lumea este temnita pentru om si trupul pentru suflet, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Scoate din temnita sufletul meu” (Ps. 141, 10).

Sfintii din toate timpurile, locuind in lume, nu s-au lipit de ea, ci au fugit de amagirile ei. Au urat lumea si pe ei insisi si iubeau ziua mortii si si a parasirii acestei lumi. Frumusetile si desfatarile lumii sunt uraciune si spurcaciune, iar nevointele, lipsurile, durerile si torturile indurate pentru Hristos sunt dulci si desfatatoare pentru Sfinti.

Lumea este pamant si cenusa, Sodoma si Gomora, lat, sirena, parere si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cel ce cauta slava lumii are parte nu numai de nefericire vesnica, ci si de cea vremelnica, de zbucium, cadere si durere.

„Innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale” (Ps. 102, 5): innoirea care va avea loc in veacul viitor, cand sufletul se va innoi prin faptele bune savarsite pe pamant. Dar chiar inca pe pamant fiind, faptele bune atrag binecuvantare si o viata lunga si fericita celor cuviosi si drepti.

Cei chinuiti pentru dreptate in aceasta lume vor primi cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9).

Dumnezeu l-a facut pe om si i-a supus lui toata lumea, spre a se folosi bine de ea, iar omul trebuie sa se osteneasca si sa se trudeasca pentru a trai si a se bucura.

Nu multi sunt gata sa paraseasca lumea pentru Rai.

Lumea este foc, cuptor, para de foc in care se lamureste ca aurul in topitoare sufletul celor Sfinti, care rabdand se mantuiesc. Focul de care vorbste Sfantul Pavel (I Cor. 3, 15) este lumea, iar nu Purgatoriul, asa cum au inventat catolicii.

Omul este o lume mare intr-una mica: lumina zilei corespunde in om cu lumina credintei; taria (cerul) corespunde nadejdii; apele de deasupra – grijile de Dumnezeu lasate; apele dedesupt – necazurile; pamantul – trupul omenesc; copacii si iarba si rodurile – faptele bune; soarele arata intelepciunea vesnica; luna inchipuie intelepciunea vremelnica; pestii – plecaciunile; pasarile – privelistea cereasca; animalele – patimile si durerile; fiarele – atacurile demonice.

Omul nu stie zilele vietii sale si trebuie sa fie pregatit in fiecare clipa de moarte. Viata este foarte scurta si anii in care suntem cu adevarat constienti de ceea ce facem si in putere (vreo 20), sunt cu mult mai putini chiar si decat anii vietii (care sunt 70-80 de ani). Nici macar o zi pe saptamana nu putem sa facem voile noastre fara sa ne scurtam si mai mult viata.

Aceasta lume reprezinta locul si vremea pregatirii pentru viata vesnica vesnica.

Cartea a doua
Lumea e ca o gradina, trupul omenesc ca floarea campului si ca iarba, omul ca un pom bun care face roada buna sau ca un pom langa izvoarele apelor care va da roada sa la vremea sa (cf. Ps. 1).

Sa asteptam cer nou si pamant nou (Apoc. 21, 1).

Cei ce par bogati si slaviti sunt bogati si goi (cf. Apoc. 3, 17).

Dumnezeu „cu ale Lui puternice maini m-au framantat…”

Dumnezeu cauta spre cei sarmani si napastuiti si zdrobiti cu Duhul (Is. 66, 2).

Cel ce se mareste piere fara veste.

Dupa moarte trebuie sa lasi un nume bun (cf, Eccl. 7, 2 ).

Sfantul Grigorie („Invataturi morale”): „ca sa intelegi ce esti, trebuie mai intai sa intelegi ce nu esti”.

Omul e vierme si viata abur.

Intelepciunea lumii este nebunie. „Cat este de nestiutor omul, cu toata stiinta lui.”

A cauta cele ale lumii inseamna a crede ca exista ceva mai bun decat Dumnezeu (cf. Fer. Augustin), insa dobandirea lumii aduce doar nefericire vremelnica si vesnica.

Fer. Augustin (Sermo CLXIX, 13): Qui ergo fecit te sine te, non te iustificat sine te.

Credinta face vii pe cei care mor iar necredinta face morti pe cei ce traiesc in pacate.

Dumnezeu Se cunoaste din fapturi (cf. Ps. 18, 1-2).

Se cuvine a dori numai lumina dumnezeiasca, ca sa nu se zica „a iubit mai mult intunericul decat lumina” (In. 3, 19).

„Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa” (Ps. 37, 14): fa-te surd si mut la ispitele lumii.

Moartea e sfarsitul tuturor oamenilor, iar zidirile marete sunt sortite naruirii.

Lumea i-a ademenit chiar si pe unii mari Sfinti si i-a facut sa cada.

Dragostea adevarata catre Dumnezeu aduce omului implinirea oricarei rugaciuni si dorinte.

Suntem puternici cand suntem slabi, insa impreuna cu Domnul.

Nu din batran tanar, ci din pacatos drept trebuie sa se faca omul. Implinirea poftelor duce la deznadejde.

Sf. Grigorie de Nazianz: ‘In desert se osteneste limba, de n-ar fi fost a Mantuitorului mila.”

Toata firea slujeste omului din porunca lui Dumnezeu. Cu atat mai mult este rusinos faptul ca omul nu asculta poruncile si fiind pacatos, e mai rau decat dobitoacele.

Cunoscand bunatatea lui Dumnezeu, Care a supus omului toata lumea, cu atat mai mult trebuie sa credem ca ne va darui si viata vesnica si fericita, daca vom pazi poruncile Lui. Daca Dumnezeu are grija de pacatosi, cu atat mai mult de cei Drepti.

In orice zi sa fii ca in ceasul mortii.

Lumea e munca si iad.

Nu e pocainta dupa moarte, pentru ca cele pacatuite in trup trebuie curatite fiind tot in trup.

Omul e o lume mica, chip al lumii mari, si mantuindu-se omul, recupereaza si lumea si o mosteneste.

Lumina soarelui material, in comparatie cu lumina dumnezeiasca, este intuneric si noapte.

In lumea aceasta se agoniseste lumea viitoare prin nevointa si pocainta. Cei ce au numai intelepciune trupeasca, fara intelepciune duhovnicesca, vor pieri.

„Intelepciunea si-a zidit siesi casa sprijinita pe sapte stalpi” (Pilde 9, 1): inteleptul isi face in Imparatia Cerului casa intemeiata pe cele 7 daruri ale Duhului.

Este nevoie sa cugetam neincetat la moarte si la Judecata.

Deprinderile bune se invata din copilarie si se mostenesc la batranete.

Cartea a treia
Se cuvine omului sa se cunoasca pe sine.

Sa te lupti cu patima care te ataca cel mai tare.

Omul: strain si oaspete pe pamant.

Cei curati sunt in paza lui Dumnezeu. Curatia naste nadejde. Curatia si sfintenia duc la vederea lui Dumnezeu si la intrarea in Imparatia Cerurilor.

O cale sigura este urmarea pildelor celor bune. Rugaciunea este impreuna vorbire cu Dumnezeu. Rugaciunea celui curat cu inima este auzita.

Drd. Gianina Piciorus

1 … 9 10 11