Etichetă: Dimitrie Cantemir

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29.

Intr-acea vreme,
una din jigăniile streine
(carea nici cu o monarhiie parte nu avea),
la Inorog viind,
veste ca aceasta îi adusă:
„În părțile noastre, dzice, vrăjitoare să află
carea cu puternice vrăjile ei
apa în piatră
și piatră în apă
întoarce.
De a căriia nume Filul audzind,
la dânsa au mărs,
carile cu atâta a trupului mărime ce are,
umilite închinăciuni
și până la pământ plecăciuni
îi făcea
și cu răvărsate lacrimi
și îndesite suspinuri
îl ruga
ca,
milostiv spre dânsul arătându-să,
vrajă să-i vrăjască
și o mreaje să-i împletească,
cu carea strutocamile a vâna
să poată.

Și aceasta făcându-i-să,
cu mari giurământuri să lega,
precum și cea dintâi
și ceastă de acmu plată
în scurtă vreme îi va face
(că scăpatul la minciuni
și lacomul la giuruințe mari
pre lesne inima își dau)”.

Jigania lacomă, nu atâta pentru umilință
(că lacomul a să milostivi n-au învățat
și, de-au și învățat,
până a nu învăța, au și uitat),
cât pentru grele giuruințăle Filului,
prinsă bucuroasă,
însă cu această socoteală,
adecă întâi de frățiia
și tovărășiia
Inorogului de să va lepăda.

La care cerere, Filul, cu mare
ciudesa și mirarea
a toată zidirea,
cuvântul își dede,
socotind că cu vicleșug,
vicleșug va vicleni
și cu amăgeală,
amăgeala va amăgi,
ce în zădar.

Că macar
că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti,
lațurile întinsă
și silțele supusă,
ce, sau meșterșugul îi era minciunos,
sau, de nu era minciunos,
era neputincios,
de vreme ce în multe chipuri voroava își schimba,
că uneori dzicea
că mreaja
asupra Corbului au fost menită,
alteori dzicea
că asupra Struțului ieste împletită,
iară mai pre urmă dzisă că,
de nu să va strica
vâlfa Inorogului,
mreajea lui ceva
să vânedze nu poate,
căci cu cornul Inorogului are antipathia

(aceasta și socoteala putea da,
de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia,
iară cornul Inorogului
precum purtătoriu de viață ieste,
cine va tăgădui?).
Deci de va fi voia
Filului ca în mreaja
ce împletește
struți să vânedze,
întâi cu Corbul prieteșug făcând,
de împreunările Inorogului
așeși de tot să să părăsască.
Iară amintrilea, nici vrajea,
nici mreajea
în ceva a-i sluji poate.

Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea
să amăgiia,
sau lăcomiia vânatului spre strâmbătate ca aceasta
cu totul a să da
îl împingea
(atâta nesățioasă pofta cinstei
pre cei ce o doresc orbește,
cât pentru râsul unui ceas de astădzi
plânsul unui an ce vine nu socotește).

Așe, Filul, nu numai cu mari giurământuri,
precum de multă vreme
nici să-l fie vădzut să giura,
ce încă precum de l-ar ști unde să află,
singur el știre vânătorilor ar da.
Așijderea,
adăogea dzicând,
precum și el cunoaște
că pricina a toată tulburarea
a acestor doaă monarhii
Inorogul ieste,
și, până el suflă,
acestea să răzsufle
peste putință ieste.

Într-acesta chip și vrăjitoarea pe Fil,
și Filul pe vrăjitoare
a amăgi socotiia.
Că vrăjitoarea gândiia
că de va vâna
pre Inorog, fără greș prețul mrejilor
de la dulăi își va lua,
iară Filul chibzuia
că de va vâna
pre Strutocamilă, pre alte dobitoace
spre sine a le întoarce
pre lesne-i va fi,
și atuncea Corbul, vrând-nevrând,
spre pace a pleca
îi va căuta.

Ca acestea și altele ca acestea
cel ce vrăjiia
cu cel ce să vrăjiia
în vânt arunca
și gândurile în aier își spulbăra
(precum mai pre urmă sfârșitul au arătat),
că într-aceiași vreme
din părțile ostroavelor mediterane
o jiganie mare s-au râdicat,
ai căriia mreji
și vrăji
atâta de tari
și de mari
era,
cât pre toate celea
ce de la ceialalte jiganie tocmite era,
îndată în deșert le scoasă
și, așeși de tot fărâmându-le,
le rumpsă.
În care vreme, Inorogul,
vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat
și vrăjile spre alte descântece s-au mutat,
așijderea de mrejile carile întinse
și acmu rumpte și destinsă
fără nicio grijă socotindu-să,
îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să,
la ale sale să dusă.

De care lucru, Râsul, Hameleonul și alalți dulăi,
de știre luând, nu în puțină frică întrară
și nu mică întristare luară
(că voia rea
din dreptate mângâierea
în curățeniia inimii pune,
iară întrista rea
din strâmbătate frica
răsplătirii înainte aduce).

De care lucru, iarăși alfavita din-ceput a citi
și buchele din capăt a prociti
începură,
sfaturile înturnară,
voroavele răsturnară,
gândurile tăvăliră,
chitelele prăvăliră,
dârmoiară
și cernură,
nighina din grâu
și bobul din madzire să aleagă
nu putură,
grămădiră,
vrăvuiră,
aruncară,
scuturară,
spulbărară,
vânturară,
pleavele din grăunțe a despărți,
obosindu-să, să lăsară.

Iară, ah,
iar, vah,
iar, ai,
iar vai!
Bolnavul să însănătoșadză,
nepriietinul să învârtoșadză,
lângedul să țăpinește,
slabul pașii își sprijenește,
iată, mai mortul să scoală
și pre noi, pre vii, mai ne omoară.

Ostenința a atâta vreme,
mulțimea a atâtea pagube,
șirilăile sudorilor,
izvoarăle lacrămilor
și alalte
toate
cu totul în vânt
și în deșert să dusără.

Iată, Inorogul la câmp, fără sială,
iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială,
iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi
nedejduiește fără îndoială.
Vremea lui lină,
noaâ tulbure,
vrăjitorii
și mrejitorii,
sau neputincioși,
sau necredincioși,
în lucru nestăruitori,
la cuvânt nestătători.

În scurt, în ceva
și în cineva
nedejde, credință
și adevărată priință
n-au rămas.
Bine ar fi
dară de-ar fi
cu putință monarhiii
noastre altă chivernisală
să să puie,
jiganiia aceasta cu blândețe și cu binișor,
iar nu cu îndârjie și cu rău
ieste de domolit.

Iată, vânătorile ne batgiocuri,
iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui,
iată, toate meșterșugurile în darn
și toate trudele în zădar
ne scoasă,
iată, lui locul a să lărgi,
iară noaâ a să strâmpta
au început,
până în cea
de apoi sfârșitul cum va vini
cine poate ști?

(Că de multe ori în locul celui nedejduit
și așteptat sfârșit,
cel nenedejduit
și neașteptat
a vini poate).
Și aceasta nu numai unui chip privat
și deosăbit,
ce a tot trupul publicăi de nemutat
primejdie va aduce.

De care lucru, și noi, nu numai pizma
și voia unuia a urma,
ce folosul cel de obște a căuta
ni să cade (că între muritori
mai cinsteșă și mai adevărată laudă
a să agonisi nu poate decât carea
cu folosul a toată publica s-au câștigat).

„Deci, pre cât socotesc, Dulăul cel bătrân dzisă,
de tot adevărul lucrului
(toate colachiile de la mijloc râdicând),
Corbului să spunem,
ca doară și el socotelelor
și pizmelor sale sfârșit a pune va putea
(că de multe ori unde cuvântul
a isprăvi nu poate,
isprăvește bățul)
și doară mai spre bună minte
inimile îmbelor părți a întoarce
vom putea,
ca într-acesta chip,
precum vrăjmășiii lor sfârșit,
așe trudelor noastre coneț
a afla să ne învrednicim”.

De acestea cuvinte Râsul hohotiia,
iară Hameleonul fisiia,
pre carile unul în râs,
altul în vis le tâlcuia
și, ca cum sfaturi de batgiocură ar fi, le măscăriia,
de vreme ce bine știia
că cele de multe ori amăgele
și minciunoase văpsele
toată zugrăvala și chipul adevărului
scârnav au muruit
și la cel luminos chip
și a adeverinții figură a vini
preste putința șarurilor a fi
dzicea.
Și așe, dintr-aceste a pricii scântei,
între vânători focul gâlcevii
și a dihonii
a să ațița începu.

De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra,
însă într-adevăr a lătra
într-acesta chip începu:
„Audziți voi, jiganii, nu atâta pre dinafară,
pre cât pre dinluntru văpsite,
agiunge-vă cât până acmu
și până într-atâta monarhiile ați amestecat
și toată și mai nestânsă iasca vrăjbii
între dânsele ați aruncat.

Puneți-vă hotar și țenchiu răutăților voastre,
părăsiți-vă mai mult cleștele strâmbătății
în mâna lăcomiii a alcătui,
fie-vă de sațiu, cât în vremea a patrudzăci de ani,
ca valurile țărmurile,
nepărăsit, voi monarhiia Leului
cu fel de feliuri de areți și de mihanii
a o izbi
și din tuspatru colțurile a o scutura
nu v-ați săturat,
pre carea, iată, la cea mai de-apoi
și netămăduită răzsipă ați adus-o.

Au și monarhiii Vulturului
același cântec viți să cântați ?
Au și pe publica pasirilor
cu aceleași veninate
și fărmăcate
drojdii viți să îmbătați?
Au nu cunoașteți
că de vreme ce cu răutate
ceva a să săvârși nu să poate,
sfârșit și istov răutății a pune trebuie?

Și de nu spre altă nedejde
calea să deșchide,
încailea vremea a chivernisi
și schimbările tâmplărilor a pândi
a înțelepților lucru a fi să socotește
(că spre vânt a știupi ș
i piatra la deal a pohârni
aievea lucru nebunesc ieste)”.

Înfocat
oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat
și mai spre mare răutate pornit
de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie
cătră Dulău dzisă:
„O, cap de hârtie
cu crieri de aramă,
o, sac de mătasă și plin de fișchie,
o, ferice de voi și de monarhiia voastră,
când nedejdea voastră
în credința Inorogului viți aședza
și din aședzimântul lui lineștea
vă viți aștepta.
Au nu Inorogul mai mult dobitoc
cu patru picioare decât pasire cu pene
și cu doaă aripi ieste?

Au pasirile pentru dobitoc
mai chiar și mai adevărat
decât dobitocul vor giudeca?
Au în cele streine
decât în cele ale sale
cineva mai mult a filofisi poate?
Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
ochii noștri în trupul nostru,
iară ai voștri într-al vostru
sint deșchiși.

Nime casa altuia mai mult decât pre a sa
a cunoaște poate.
Noi sintem carii cea mai multă viață
cu Inorogul împreună ne-am petrecut,
noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut,
noi sintem carii și prin ficații lui am trecut
și ce idol înluntru poartă
și ce icoană afară arată
curat știm.

De unde adeveriți sintem că totdeauna inima-i,
gândul și, de i-ar fi cu putință, și fapta
spre răzsipa Corbului
și spre prăpădeniia monarhii Vulturului
au stăruit.
A căruia fire
din începuta vrăjmășie
a să întoarce
preste toată cuprinderea scotelii ieste
și mai vârtos adevărul a grăi
de vom vrea,
el atâtea gonituri,
lovituri
și netămăduite rane,
carile de la noi au luat,
și atâtea de viață primejdii,
în carile le-am adus,
cu ce minte socotiți
că din tabla inimii sale le va putea șterge?

În zădar, dară, ca acestea gândiți și sfat,
ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiți.
De care lucru, a mea sentenție ieste,
de acmu înainte,
(decât prieteșugul cu prepus
și ascuns
neprieteșugului,
la ivală mai de folos ieste.
Căci vrajba
la ivală fiind,
paza
și strajea
despre vrăjmași mai trează
și mai deșteptată stă).

Iară amintrilea, în leagănul îngăimării,
somnul peirii
fără veste și când nici vom gândi,
atuncea ne va stropși”.
Acestea
și altele multe ca acestea
Râsul, spre împiedecarea aședzimântului,
împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi
și macar că pre o parte să părea
că cuvântul adevărul atinge
(căci dintr-îmbe părțile
încredințarea cu greu putea fi),

însă cu inima și cu gândul,
de la limanul lineștii,
departe,
în valurile tulburării, să bătea,
de vreme ce din gură neîncredințarea
argumentuia,
iar din gând socotiia
că macar vremenică pace
între dânșii de să va cumva aședza,
cât de în scurtă vreme,
din cele nenumărate vicleșugurile lor,
multe pot să să descopere,
pre carile Inorogul în catalogul său
pre amăruntul însămnate le avea.

De carile Corbul înștiințându-să
(căci jiganiile din fire vicleșugului date,
multe urgii în capul Corbului
odată să aducă silisă),
să nu cumva de tot de spre dânșii să să răcească
și până mai pre urmă să nu li să cumva
slovele îndrăpt citească
(carea s-au și tâmplat).

Deci la cazaniia carea Râsul
împotriva păcii făcusă,
Dulăul cel bătrân într-acesta chip răspunsă:
„Bine ne dzici, o, Râs de râs,
că capete de hârtie
și crieri de aramă sintem
și în saci de mătasă
gunoiu scârnav purtăm.

Adevărat, dară, că precum ne împodobești,
așe și sintem,
că de n-am fi fost așe,
monarhul nostru,
în lingușiturile
și măguliturile
voastre împleticindu-să,
nu s-ar fi înșelat.

Ce precum din vremea a patrudzăci de ani
ispitiți
și probăiți
vă aveam,
bine și de folos
ar fi fost,
tot cum v-am știut,
așe să vă fim știut,
și precum v-am ținut,
tot așe să vă fim ținut.
Iară acmu, ca cei fără crieri,
cu același picior lovitura
într-aceiași piatră am poftorit
ș-am întriit

(că o dată
și de dao ori
într-o materie a greși,
a muritorilor,
iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii
și a neîndreptării
a rămânea
a celor fără crieri lucru ieste).

Și mai mult altăceva a dzice nu avem,
fără numai, pentru alte poate fi
a monarhiii
noastre fapte urâcioase
cereștii asupră-ne urgie ca aceasta ș-au vărsat,
carea, de tot mintea amețindu-ne,
socoteala ne-au îmbătat,
ca pre cei ce toată lumea tuturor
de vicleni și de înșelători i-au cunoscut și i-au arătat,
noi numai în loc de adevărați priietini
și la cuvânt stătători
să-i ținem
și să-i avem,
până când (carea să nu învoiască Dumnădzău)
cu rele îndemnările
și spurcatele fapte
prin scârnave organe
ca voi la cea deplină plată
și cea desăvârșită prăpădenie
să ne aducă

(că a faptelor rele începătură
spre rău sfârșit pleacă
și tesla carea lovind nu tocmește,
adevărat ce au fost tocmit răzsipește).
Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă,
agiunge-vă, dzic,
cu undelemnul pizmei voastre
pojarul răutăților în toată lumea a ațița!
Lăsați sfaturi a ne mai da,
carile cunună de spini
și brățări de lanțuje ne împletesc.

Fie crierii noștri cești de aramă
macar câtăva vreme
de ciocanele clivetiturilor voastre neloviți
și neciocăniți.
Aveți-vă crierii cei de aur la voi
și noi cești de aramă la noi,
neamestecați voi a voastre
și noi ale noastre
să gândim
și să chivernisim.

Părăsiți-vă mai mult împotriva socotelii noastre
basnele voastre
cele obraznice a arunca.
Că viu Vulturul ceresc,
că toate negre petele și pestriciunile răutăților voastre
în văpsala roșelii le vom întoarce,
de carile nici Camilopardalul a vă spăla
va mai putea,
macar că între gloate să dzice
precum el apa vie și apa moartă
în tidvă să fie țiind.

Deci, de acmu înainte
lucrurile monarhiii voastre
singuri voi vi le căutați,
că noaâ ale noastre
nevoi și asuprele
(carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit)
destule și de prisosit
ne sint”.

Hameleonul cu Râsul vădzindu-să
că din tovărășiia a altor vânători să izgonesc
și mai vârtos cunoscând că socotelele lor
spre mutarea lucrurile într-altă față stăruiesc,
pusără sfat în doaâ chipuri:
Cel dintâi era
ca Pardosului știre să dea
(carile pre aceia vreme Strutocamila păștea
și între dobitoace jiganie mare să făcuse),
precum soțiile din partea monarhiii Vulturului
pre altă cale s-au abătut
și precum semnele arată,
cu cei de obște nepriietini
legătură de pace vor să facă.

Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul
cum mai curând la monarhiia Vulturului să să ducă,
ca acolea cu singur [însuși] Corbul împreunându-să,
cât mai mult va putea lucrurile să amestece
și ipopsiia Corbului
asupra Șoimului
mai vârtos să adaogă,
adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut
și dulăii vânători, carii acmu spre împăcare stăruiesc,
pacea aceia precum până mai pre urmă
de vrun folos nu va fi să arete.

Deci cu mestecăturile
și cu minciunele
de va putea ceva isprăvi, bine.
Iară de nu, de acolea,
cum va putea
mai curând, la monarhiia Leului să treacă,
ca cum va putea
mai tare suma să strângă,
carea în munți pentru plata mrejilor
și a vrăjitorilor
cu datorie cheltuise.

Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră,
îndată a le face începură
și cum mai în grabă cătră Pardos
carte ca aceasta trimasără:
„Râsul și Hameleonul,
Pardosului și Veveriții, iubiților frați, sănătate!
În știre să vă fie
că lucrurile noastre nu în statul lineștii să află,
de vreme ce ogarâi, coteii și alalți toți dulăii,
și mari și mici,
a monarhiii Vulturului vânătorii,
mai mult vânătoarea a delunga
mai de tot s-au părăsit
și mai vârtos că pentru tractatele de pace
între dânșii cuvintele vârtos au început
și sfârșitul tuturor pre noi așeși de tot
din sfaturile și lucrurile de obște ne-au lepădat.

Ce noi, mai denainte porunca Corbului știind,
cu carea pre noi ne îndemna,
iară pre dânșii îi învăța,
ca cevași macară afară din știința noastră să nu facă,
de multe și de multe ori
de cele pentru folosința obștii îi înștiințam,
îi învățam
și spre celea ce să cade îi îndreptam.
Iară ei, ca niște necunoscători
și de duhuri înflăcioasă purtători,
ale noastre învățături acmu în samă nebăgând,
din capetele sale pre cărări strâmbe și șuvăite
a îmbla au început.

Și de vreme ce lucrurile așe s-au tâmplat,
căutați de acolo lucrurile
foarte bine să vă socotiți
și de ieste cu putință monarhiia noastră
singură din sine să să stăruiască
și singuri noi împotriva a atâțea vrăjmași
să ne luptăm,
de vom putea,
cum mai curând să ne înștiințați,
căci noi, pre cât cu socoteala a agiunge putem,
monarhiia Vulturului, cu vreme,
nu numai cât de tot de la sine ne va dizlipi,
ce încă și mare împotrivnică a ne fi,
fără prepus ieste
(că obrinteala ranii de pre margini să cunoaște).
Și fiți sănătoși”.

După trimiterea cărții aceștiia,
și Hameleonul nu mult zăbăvindu-să,
spre monarhiia Vulturului drumul apucă.
Ce dintâiași dată precum această călătorie
în zădar să-i fie semnele o arăta,
de vreme ce Șoimul
(precum mai sus s-au pomenit),
lucrurile tocmindu-și,
lângă Corb să dusese,
carile și mai la mare cinste decât întâi încăpusă.

Unde sosind Hameleonul,
nu numai ușă să între,
nu numai gaură să încape,
ce așeși nici crăpătură cu ochiul să privască,
loc și vreme ceva împotriva Șoimului să scornească
nu află.
Și așe, socoteala de acasă
cu cea din târg netocmindu-i-să,
la toate, de nu de bunăvoie,
de nevoie
îi căută
a tăcea
și alte lingușituri
și chipuri de amestecături
a scociorî să nevoi.

Aședară, pentru Șoim în ceva
gura-și a deșchide neputând
(căci Brehna cea și Cucunozul
din fire neînvoință și antipathie
cu Hameleonul și cu toată simențiia lor
vrajbă vecinică avea),
pre Inorog, pre Fil și pre alții
(carii nepriietini să număra
și era)
cu spurcate sicofandii
și viclene năpăști
cătră Corb îi trecu.

Așe cât Corbul,
spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca
din fire obiciuit fiind,
din sfătuirea și îndemnarea
adevăraților lui priietini să abătu
și de iznoavă carte ca aceia
cătră vânători scrisă,
cu carea tare le porunciia,
ca de tractatele păcii nepărăsindu-să,
supt numele aședzării
lațul răsturnării
Inorogului să întindză.

Numai de Fil să să părăsască le dzicea,
de vreme ce voia vrăjitoriului
a trece nu poate,
nici vreo pricină adevărată
ca aceia asupra Filului are,
iară deși are,
dzicea că cunoaște
că nu hirișă firea lui,
ce din îndemnarea altora
Filul în rândul nepriietinilor s-au numărat.

Deci tot lucrul în stropșirea
și de tot prăpădirea
Inorogul stând,
numai asupra lui goana,
ori cu ce mijloc ar fi,
să nu părăsască și cu bine,
și cu rău vârtos le porunciia.

Acestea și ca acestea Hameleonul,
pre cât mai în grabă putu,
ară,
sămănă,
grăpă,
săceră,
trieră,
vântură
și în jitnița răutăților Corbului le aședză,
pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind,
pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă
voie să-i dea să rugă.

Corbul, câteva în chip mai de taină poruncindu-i
și ales pentru slujba
carea spre vânarea Inorogului arătase,
cu nu puține daruri dăruindu-l,
unde voia îi va fi să margă,
voie îi dede.
Hameleonul, voie și dzua bună luând,
cum mai curând în monarhiia dobitoacelor trecu,
unde mărgând,
ce au lucrat
și ce au aședzat
mai pre urmă la locul său ales
să va povesti.

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28.

Partea a noa

Aședară, lumea
pentru lucrul făcut burzuluindu-să
și fietecarile ce cu mintea mai rău afla,
aceia Inorogului meniia,
că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia,
nici nedejde de scăpat,
nici într-alt chip fortuna de mutat
era

(ce norocul de multe ori cu un ochiu râde,
cu altul plânge,
cu o mână trage,
iar cu alta împinge),
în care chip și cu Inorogul să videa
a să giuca,
că, precum mai sus s-au pomenit,
preste nedejdea,
precum a priietinilor,
așe a nepriietinilor
cu supțire meșterșug
din fălcile crocodilului nebetejit
și de vicleșugurile Hameleonului
puținel supărat
scăpase.

Carile deodată
iarăși la locurile sale ducându-să,
din toate părțile mai tare
și mai bună pază avea
(că și dobitocul în groapa [în] carea o dată cade,
altă dată pe acolea
trecând,
pe departe o ocolește),
unde, după ce din primejdiia
trecută
mintea i să aședză
și chiteala lucrurilor sale
în cumpăna socotelii puind,
toate trecutele dinceput,
ca pre un izvod,
câte una,
câte una,
aminte își aducea.

Vicleșugurile cele supt tari
și mari
giurământuri
a Hameleonului pomeniia,
vecinica vrajbă
și nemutata vrăjmășie
a amânduror monarhiilor socotiia,
a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia
de să putea
adevărați priietini a să numi)
slăbiciune și spre agiutorință-i siială
videa.

Căci pre unii depărtarea locului îi opriia,
iară pre alții receala dragostei la inimă îi îndoiia,
și pentru adevăratul priietin,
ca niște adevărați priietini în primejdii a să da,
sau nu vrea,
sau, de și vrea,
pentru micșorimea sufletului, nu îndrăzniia
(că pre aur focul,
iară pre priietin primejdiia ispitește
și după hotărârea [sentința] filosofască,
adecă un suflet în doaâ trupuri a fi,
de-abiia unul cineva
și mai nici unul să nu fie aflat).
Pre lângă acestea,
toate a vremii neîndămânări
și greutate cumpăniia
(căci lucrurilor sale foarte împotrivnică o videa),
după aceasta neplecat
și neîntors sorțul nărocului său cunoștea,
de carile, precum asupră-i mâniia
încă să nu-și fie împlut, să temea.

Ales pildă arătoasă
și oglindă luminoasă
în lucrurile neprietinești priviia,
cărora mai mult oarba fortună
decât buna socoteală le slujiia.
De care lucru, într-alt feliu de viață a întra
și într-alt chip de fereală a să aciua
aleasă,
ca mai bine în linește și în negrijă
sprijenit fiind,
spre cea viitoare vreme
de schimbarea lucrurilor într-altă față
să nedejduiască.

Și așe, de vechiu prieteșugul
carile cu Cucoșul Evropei avea,
aminte își adusă mai vârtos știindu-l
că la adunări ceva amestec nici au avut,
nici a avea poate
(căci pasirile de pre marginile
ocheanului despre apus
la săboară adunate n-au fost).
Așijderea, îl știia
precum bun străjuitoriu nopții ieste,
căci atâta de ascuțit la simțire era,
cât nu jigăniile vânătoare să poată îmbla,
ce așeși nici frundza din copaciu
peste știința lui să cadză peste putință era.

Deci Cucoșul acela lăcuia
într-un munte înalt și mare,
de unde răspântiia a patru căi a videa
și strajea în toate părți tare a ținea
putea.
Lăcașuri avea
multe și mari,
din toate părțile bine întărite
și cu tot feliul de copaci roditori
(de supt a cărora rădăcini ape răci curători
ieșiia)
încungiurate
și înfrâmțășeate
era,
atâta
cât la bunătatea [frumusețea] locului câte s-ar cerca,
una macar nu lipsiia.

Deci Inorogul carte [scrisoare] ca aceasta
scriind,
cătră Cucoș trimasă:
„Vechiului și neclătitului priietin,
Cucoșului Evropăsc,
Inorogul de crivăț
sănătate dzice.
Nevoieșiia lucrurilor tâmplătoare
între muritori îndămânarea au scornit,
îndămânarea din cea înainte mărgătoare
simbathie vine,
simbathiia fiica asămănării ieste
și din dragoste să naște,
dragostea priința
întemeiadză
și bunăvoința-ți
ține necurmată

(ieste dară priieteșugul între muritori
lucru prea de minunat,
de vreme ce cu chipul carile
mai denainte nici cunoștință,
nici de dânsul vreo știință
au avut,
pre acela din strein al său și hiriș îl face,
în scurt, alt el într-altul
și alt altul în sine ieste,
trăiește
și viețuiește).

Tot dară prieteșugul în linește agonisit
nedejde pune
ca în tulburate și în potrivnicile tâmplări
de agiutorință
și împreună pătimaș
să-i fie.
Cu aceasta pricină
încă de demult întemeiatului
și în veci alcătuitului
nostru prieteșug
acmu roada în vreme a-și da
și dragostea viptul a-și arăta,
precum mi se pare,
s-ar cuvini și s-ar cădea
(că precum copaciul fără roadă
altă nu face fără numai foc,
așe prieteșugul fără cele șie următoare
altă nu face fără numai colachii
și lingușituri).

De vreme ce a trupului mieu micșorime
în șepte munți copăcioși
și umbroși
și în șepte văi adânci
pline de hinci
nici încape,
nici sălaș a-și afla poate,
și aceasta nu dintr-a mea nestătătoare
sau neaședzată fire,
ce (precum toți cereștii marturi
neminciuninoși îmi sint)
dintr-a nepriietinilor asupra mea
nestâmpărată vrăjmășie
și dintr-a fortunii neplecată urgie.

Carea lor neobosită povață
făcându-să,
potică necălcată,
cale neîmblată,
vale necercată,
vârv nesuit,
munte necovârșit,
câmp necutreierat
și deal neîncungiurat
n-au lăsat
(că răutatea de tot desfrânată
decât piatra din ceriu aruncată
mai repede ieste).

Așe, cât a dzice s-ar putea,
în ceriu de m-aș sui,
acolo sint câini,
în fundul mării de m-ași coborî,
acolo sint dulăi,
în munți cotei,
în dealuri copoi,
în câmpi ogari,
în stuhuri sampsoni
și în tot locul fălci deșchise,
guri căscate
și colți rânjiți,
ca cum ar fi sămănați
pretiutinderea împănați
stau.

Un corn în loc de armă
împotriva a atâțea vrăjmași
și patru picioare de fugă
împotriva atâțea gonași am. De care lucru,
socotind că alt mijloc și leac n-au rămas,
fără numai lăsând voia fortunii,
cât și cum va vrea să mă dosedească,
ca împotrivă nemărgându-i, doară
vreodânăoară
mai plăcută să va întoarce
și din sine a mă mai goni
doară să va părăsi.

Aședară,
pre mine, pre carile pomenitele locuri
a mă încăpea n-au putut,
încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale,
pentru prieteșugul pre carile
pururea între noi nesmintit
și nebetejit
am păzit
(căci în laturi a mă da am socotit
până va trece urgiia).

Deci supt acoperemântul dragostei tale,
aciuându-mă, voi rămânea,
ca și eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji,
răsplătire, precum voi putea să fac,
datoriu să fiu”.
Cucoșului slovele Inorogul trimițind,
pre carile el citindu-le
(căci Inorogul în glasul Cucoșului a cânta
știia),
în grumadzii Inorogului
frumos și alcătuit graiul Cucoșului
să mira.
Și îndată singur firea sa
pomenind,
în minte își adusă că de glasul lui
Leul să sparie
și la locul unde să află
ochii Vulturului a străbate nu pot,
necum picioarele dulăilor
sau a coteilor
să încapă.

Și așe, îndată pre unul din cucoșii săi trimițând,
prin locuri tăinuite povață Inorogului făcându-să,
la lăcașurile sale să-l aducă îi porunci.
Carile, mărgând, bunăvoința stăpânului său îi spusă
și precum cu dragă inimă priimește ca,
în tot feliul de slujbă și priință aflându-să,
nu numai în lăcașurile sale neapărate,
ca-ntru hirișe ale sale,
ce orice și altă trebuință ar avea
și prin mâna lui ar vini,
pre cât mai de plin s-ar putea
a face, pre atâta să va nevoi.
Așijderea,
precum pentru povața căii
să-i fie ieste trimăs,
dzicându-i.

Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia
mulțămită făcu,
cu cucoșul împreună să sculă
și la sălașurile Cucoșului Evropii să suiră,
unde câtăva vreme cu mare linește,
afară din toată grijea,
viața își petrecu
(că în primejdiile mari
și fortunele adese,
cât și de puțină răzsuflare
cei pătimași, multă și mare linește a le fi
socotesc).

Iară a aceștii mistuiri
și a Inorogului așe de tare ascundere
pricina au fost aceasta:
că după ce Hameleonul au cunoscut
pre cum Inorogul
din fălcile crocodilului
și din toate vicleșugurile lui nebetejit
s-au mântuit
și acmu tuturor de viclean dovedit
și mai vârtos despre Șoim tare probozit
și măscărit
vădzindu-să,
precum să dzice cuvântul
(din inima rea, rău gând purcede),
deciia aievea
asupra Inorogului toate răutățile își pohârni
și toate vicleșugurile,
ca pre niște dulăi turbați,
în ulițile vrăjmășiii își slobodzi
și în toată calea fără cale
mintea cea fără minte își îndreptă.

Și așe, îndată sculându-să
și ducându-să,
pre dulăi
și pre cotei
și pre alalți brehăi,
pre toți la un loc află,
cătră carii cu spurcat glas
într-acesta chip vorovi:
„Eu încă de demult
asupra Șoimului prepus aveam,
adecă
că nu cu dreaptă
inimă
în slujba stăpânilor noștri să află,
precum povestea Moliii
v-am povestit.
Iară acmu, iată, aievea să arătă,
că împreună cu Bâtlanul
sfaturi asupra epitropii Corbului
au făcut.

Pentru prinderea Inorogului
nu nu mai cu capul atocma au ținut,
ce încă și pentru scăparea lui
cu mâna lui
pe supt numele altora,
pre cât au putut
s-au nevoit,
și cu mijlocul lui,
nepriietinul, carile prin a mele
și a voastre nenumărate ostenințe
în butucul morții cădzusă,
de iznoavă în scaunul vieții s-au urcat

(jigania vicleană,
precum vicleșuguri a scorni,
așe pre alții
după cuvântul ei a domiri
învățată era).
Ce mai mult așteptați?
Ce mărturie mai adevărată cercați?
Și ce mai bună vreme
asupra nepriietinului
și acmu și soțiilor lui așteptați?
Au după ce în nedezlegate legături v-or lega,
atuncea să vă deșteptați?
Nu știți cuvântul carile prostimea dzice:
(Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme)?

Au după ce răul gând își vor plini,
atuncea să vă sculați?
Dară atuncea, ce folos?
Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta
de viți vrea,
de lucrurile ce s-au lucrat
și de vicleșugurile Șoimului
cu ale Bâtlanului
aievea și de-a măruntul Corbului
să scrieți,
ca cu un ceas mai înainte
pre aceste piiedece
dintre noi să râdice
(căci iscoada și nepriietinul de casă
cu glăvățina cântariului să asamănă,
carile, cu mică micșorimea lui,
mari mamini de la pământ în sus
aruncă).

Și sau pre altul credzut
în locul lor să trimață,
sau tot lucrul asupra voastră să lasă
și, așe făcându-să,
încă o dată a lovi
și încă cu un mijloc de măiestrii
lucrul început a ispiti
am.
Cu carile bună nedejde am
că sfârșitul după pofta noastră
vom videa”.

Plăcu dulăilor borâtura Hameleonului
și, mai mult înapoi
sau înainte necăutând,
după a lui cuvinte
la Corb carte într-acesta chip scrisără:
„Corbului, milostivului nostru stăpân,
ogarâi, coteii
și toți, mari și mici, dulăii,
plecăciune și sănătate!
Mai în trecutele dzile, de une sunate
ale Șoimului și a Bâtlanului spurcate
chitele cani pre scurt
în știre făcusem.
Iară acmu de aceleași
încă mai aievea
și afară din toată îndoința
adeverindu-ne,
monarhului și monarhiii în știință
a da îndrăznim,
precum prin multe a noastre dureri
și zbuciumări,
pre cel de cap nepriietin
până la fălcile crocodilului îl adusesem,
de unde, scăpare
sau nedejde de scăpare
macar cum nu avea.

Ce preste a toată lumea
socoteală,
Șoimul cu Bâtlanul,
lui cu trup,
cu suflet alăturându-să,
noi a lui învățătură
și îndemnare așteptând,
el nu numai pentru scăparea lui
cu tot ce-au putut s-au nevoit,
ce încă precum cu a noastre meșterșuguri
într-aceia silță să fie cădzut înțelegând,
cu grele probăzături și de cap clătinături,
de moarte și mai rău decât de moarte ni să lăuda
și, ca cum un rău prea mare
asupra monarhiei am fi făcut,
toate ocărâle și batgiocurile lumii
în obraz ne-au știupit.

Deci noi, ticăloșii,
ca niște drepte și credincioase slugi,
ce ieste adevărul dzicem
și mărturisim
(că slugii adevărate
moartea pedepsită
în slujba stăpânului,
decât viața fericită
de la nepriietin pricinită,
mai fericită-i ieste).
Și pre cât a cunoaște putem,
Șoimul și Bâtlanul mai în multă vreme
între noi de să vor afla,
nu numai căci mari împiedecări ne fac,
ce încă și la mai grele primejdii
statul lucrurilor să aducă poate.
Iară aceștea lipsind,
bună nedejde avem
că, după măiestriile carile avem
să întindem,
în scurtă vreme din colții noștri
tot nu va scăpa
și iarăși voia și porunca la voi,
iară slujba și nevoința la noi
va rămâne”.

De aceasta carte
nu puțin să tulbură Corbul,
mai vârtos că de la alții
asemenea cu acestea audzisă
(că picătura adese căzută
piatra,
iară sicofandiia adese făcută
inima despică).
Și așe, îndată în locul Șoimului
pre Uleu trimasă,
Șoimului poruncind ca cum mai curând
înapoi să să întoarcă,
căci acolea de alte vânători
ieste trebuitoriu.

Așijderea, Bâtlanului porunci
ca prin gârle a mai îmbla
să să părăsască,
iar amintrilea făcând,
Corbul când crăngăiește,
bine știe el
ce feliu de menituri menește.
Șoimul, după luarea poruncii aceștiia,
câtva în chibzuiele stătu
și nu în puține chitele întră,
merge-va înapoi,
după poruncă, au nu va merge?
Socotind că de nu,
și toate câte dulăii scrisese
era adevărate,
însă dintr-însele unele fiind,
prepus avea
(macar că de scrisoarea
dulăilor știre nu avea)
să nu i să cumva
fi fost lucrurile descoperit

(că vicleșugul, când în gând întră,
ca șoarecele țițiiește,
iară când să descopere,
ca leul răcnește).
Deci câteva pricini de zăbăvire scornind,
cărți la Brehnace și la Cucunos scrisă,
ca pentru pricina așe în grabă
[a] chemării lui să să înștiințedze.
Carii, cevași macară grijă să nu poarte,
răspuns îi dederă,
că deși Corbul putere epitropii pasirilor are,
însă clonțul Corbului
pe capul Șoimului
să să puie, nime din pasiri nici va priimi,
nici va învoi.

Într-aceste dzile și Uleul sosi,
carile, cu dulăii,
cu Râsul și cu Hameleonul împreunându-să,
pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie,
cum vor face și de ce s-ar apuca,
la sfat stătură.
Râsul cu Hameleonul,
după pestriciunea ce avea,
mai multe răutăți și vicleșuguri a scorni știia.
Deci Hameleonul îndată
fumul spurcăciunii
și duhul înșelăciunii
gros
și întunecos
slobodzind:

„Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul,
meșterșugul maghiii [magiei] foarte bine am învățat,
în care meșterșug deplin învățat
și pre alt chip, carile acmu aicea să află,
știu, cu carile împreună, de va vrea,
o mreaje să împletim,
adeverit sint că ori în ce fundul pământului
Inorogul ascuns ar fi,
meșterșugul mrejii
și puterea vrăjii
la înșelăciune îl va aduce.

Că Vulcanul pre Mars
cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză
și mreaje de fier împletind,
descântecul vrăjii în stele scris
și tipărit
l-au lăsat,
pre carile meșterșugul a-l citi
putând,
după cursul stelelor
și după învățătura trupurilor cerești
urmând,
din mreajea carea vom împleti
orice cât de iute
și de tare ar fi,
într-însa a nu cădea
și nescăpat a nu să ținea
cu putință nu ieste”.

Iară chipul acela
era o jiganie dintr-altă monarhiie,
însă mare plată dacă i să da,
cu vrăjile lui
toată răutatea a nu face nu să feriia.
La acea jiganie cu toții mărgând,
întâi poveste îi spusără,
adecă precum nepriietin
de cap pre Inorog au
și precum în multe chipuri ispitind,
nicicum la mână să-l aducă
n-au putut.
Apoi stihurile cele de aur,
pre carile Camilopardalis
de la capiștea Pleonexiii le învățasă,
citindu-i,
cu mare plecăciune i să rugară,
ca după înalt și adânc meșterșugul ei
o mreaje să le mrejască,
cu carea pre acel iute și neprins nepriietin
a prinde să poată.

Jiganiia (a căriia nume din numărul 1.130 să cuprindea),
plăcute stihurile lor audzind,
prinsă bucuroasă
și carea dintre jigănii
în partea Inorogului să ține întrebă.
Ei precum afară din Fil
pre altul nu știu răspunsără.
Atuncea jiganiia, belindu-și budzele
și rânjindu-și dinții,
râdzind
și cu capul clătind,
dzisă: „Dară Șoimul și cu Bâtlanul,
mai în trecutele dzile,
cu numele tuturor pasirilor viind,
mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje
cu carea să poată vâna corbi.
Au și Corbul împotriva voastră ieste?

(Atuncea ei pentru povestea Molii
mai cu deadins să adeveriră,
însă deodată [deocamdată] cu tăcerea o trecură.)
Ce de vreme ce Filul de Inorog
și Inorogul de Fil să ține,
și alta înainte
a vă pune am,
pre carea priimind-o,
și eu mreaja a vă împleti
voiu priimi.
Să știți, dară,
că odânăoară
Vidrii am împletit o mreaje,
cu carea au prins pe Fil,
ce, nefăcându-mi-să plata
carea îmi giuruisă,
de asupra Filului
asupra Vidrii am întors descântecul
și într-aceiași mreaje
Vidra s-au prins.

Apoi, și Filul de cuvânt rămâind,
de asupra lui vrajea mi-am luat
și asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut.
Deci acmu, datoriia Vidrii și a Filului asupră-vă
de viți lua,
mreaje cu carea pre Inorog să prindeți
voi împleti
(de noroc era Inorogul
cu primejdiile sale datoriile altora a răsplăti,
precum întâi pentru Hameleon crocodilului,
așe acmu pentru Vidră și Fil vrăjitoarii).

Atuncea dulăii și alalți cu toții
de plată tare să apucară
și spre aceasta cu blăstămi
și cu giurământuri vârtos să legară.
Spurcata jiganie cuvinte
din multe silave alcătuite
din limbă a bolborosi
și din budză a șopti
începând, descântecul vrăjii
asupra Inorogului descânta.

Iară Râsul și cu Hameleonul,
înainte-i îngenuncheați,
cu coadele dulăilor spuma de pre gură ștergând,
ca unui bodz i să închina
(că icoana bodzului
și vrajea vrăjitoriului,
precum la cei înțelepți tot o ocară,
așe la cei nebuni tot o cinste
are).
Deci ei mreaja acmu giumătate împletită
pre mâne gata să o ia
adevărat știind,
cu mare veselie jiganiii mulțemită făcând,
la alte a străjilor întărituri
să orânduiască să dusără.

Iară nu după mult ce ei ieșiră,
în locul lor Șoimul împreună cu Bâtlanul sosiră
(că Șoimul, limba jigănii neînțelegând,
pre Bâtlan în loc de tălmaciu cu sine purta),
căriia
de chemarea lui înapoi
și precum să margă au socotit
îi spusă
și precum de acmu înainte
asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă,
căci lucrurile într-alt chip s-au mutat.

Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adânc
nu prea socotind,
sau socotind și vrând,
pentru mreajea carea asupra Inorogului au împletit,
Șoimului spusă.
De care lucru, Șoimul înțelegând,
mai multă acolea zăbavă nu făcu,
ce îndată ieșind,
de nevinovățiia Inorogului
și de nepocăită răutatea Corbului
aminte aducându-și,
așijderea de giurământurile carile
încă nu de multă vreme
amândoi făcusă pomenind,
îndată Inorogului știre trimasă
că jiganiia vrăjitoare
cu lingușiturile dulăilor
și cu grea plata Corbului,
mreaje cu descântec asupra lui au împletit,
de carea foarte aminte
să-i fie.

Iară el de Corb chemat fiind,
ieste într-acolo preste puține dzile
să purceagă
și după cuvântul dat vecinic priietin să-l știe.
Acestea Inorogul înțelegând,
la lăcașurile Cucoșului să suisă
(precum mai denainte s-au pomenit),
unde pășune de biv,
ape limpedzi,
izvoare răci,
grădini cu flori,
livedzi cu pomi,
pomi cu roadă
și roadă de toată dulceața
avea,
în fel de fel de desfătări
și în divuri,
în chipuri
de dezmierdări viața își petrecea.

În scurt, să dzicem,
în toată negrijea și lineștea să afla,
fără cât una nu mai lipsiia,
adecă depărtarea
de la locurile sale,
și alta prisosiia,
adecă starea fericirii
și nemutarea norociii
nepriietinilor lui.

Într-acesta chip Inorogul nefericirea
într-un chip cani cu de-a sila
în fericire întorcând
(că de multe ori răbdarea,
de fierul suferelii vasul legându-și,
pre cele nepărăsite valurile fortunii
încălecând
biruiește),
vremea (carea dascălul și învățătoriul tuturor ieste)
ce cale îi va arăta
și ce meșterșug îl va învăța
aștepta.

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27.

Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,

lăcașele Inorogului,
pășunele,
grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească,
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți,
și-n amar vă primeniți.

Gliganul sălbatec viieriu,
și-n livedzile lui ursul ușeriu
să să facă,
în grădini târvelește,
în pomăt batelește
să să prefacă.

Clătească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiedze,
nici Galactea să luminedze.
Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răzsipască.
Lebăda Lira să-și zdrobască,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Ficioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul] arcul frângând, ținta nu lovască,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie [Mercur] între planete nu mai crăinicească.
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jele să vâzâiască,
amândoi Urșii greu să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleșuvască,
Corona frumoasă nu le-mpodobască.
Pigasos de Andromeda să să depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.
Zmăul capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul, frundza maslinului cercând, rătăcească,
îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.
Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,
vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.
Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,
tuturor în lume spre chedzi răi menească.
Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască
și de faptul scârnav să să veselească.

Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaâ să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să să uluiască,
de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească”.

Sunete jelnice,
eleghii căielnice
și traghicești ca acestea
prin poticile a tuturor munților
și prin vârtopile a tuturor holmurilor
sunând,
răzsunând
și rătăcindu-să,
Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut,
ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit,
ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut,
încoace și încolea cutreierând,
de unul și de altul întrebând,
îmbla
și cătră toți chip de zălud
și față de lovit
arăta.

„Ce poate fi aceasta?
dzice,
ce poate fi jelnic
sunetul acesta?
Ce poate fi lăcrămoase
huietele acestea?
Ce pot fi cernite
cântecele ce audzu?
Ce pot fi ponegrite
stihurile
și într-însă necredzute
cuvintele
carile la urechi îmi vin?

Oare ce audzu
adevărat audz,
au demonul, ispitindu-mă,
simțirile îmi batgiocurește?”
Apoi, după câtăva vreme,
ca cum de neștiut lucrul ar fi înțeles,
ca cum de patima Inorogului
alții i-ar fi spus,
ca cum, audzind,
cu amărăciune s-ar fi împlut
și de voia rea s-ar fi otrăvit,
cum să dzice cuvântul,
cu o falcă în ceriu și cu alta în pământ,
la Șoim alergă,
catră carile, ochii întorcând,
fața, în divuri, în chipuri mutând,
voroava amestecând,
limba bolborăsindu-i,
balele mărgându-i
și gura aspumându-i,
scârșnetul glasului
articulul și înțelegerea cuvântului
îi astupa.

Între cele multe brehăite,
ceste puține căptușite
cuvinte
de-abiia să înțelegea:
„O, faptă nefăcută
și poveste neaudzită,
o, lucru nelucrat
și vicleșug spurcat,
o, cinste ocărâtă
și ocară necinstită,
o, Șoaime, de cumplit rău făcătoriu
și de singe vărsătoriu,
ce poate fi carea ai ispitit?

Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit
și în toată lumea de astădzi înainte
pre tine de viclenitoriu,
iară pre mine de priietin vândzătoriu
ai vădit?
Unde-ți sint giurământurile?
Ce ț-ai făcut legământurile?
O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi
pre obrazele noastre au cădzut
cine în veci a o spăla
va mai putea?
Ce ploaia nuărului,
ce roa săninului,
ce marea ocheanului
spre curățirea acestora va agiunge?

Dară nu gândiiam eu,
dară nu dziceam eu,
dară nu-m prepuneam eu,
dară nu mă temeam eu
de una ca aceasta?
Dară de vreme ce, o, vrăjmașule,
supt numele cereștilor,
vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit,
alt organ [instrument], afară din mine,
o, ticălosul, n-ai putut afla?

(Ce răii răutăților lor
lumea părtaș
și cu toții tovarăși a fi
să nevoiesc).
O, Hameleon ticăloase,
ce floare în chip îți vii schimba,
ca cineva
să nu te cunoască,
când te-ar întreba,
ca de cleveta
limbilor să scapi,
ca din gurile sicofandilor
să te mântuiești?

De acmu înainte umbrile iadului să te învălească,
întunerecul veacului să te căptușască,
ca radzele soarelui să nu te mai lovască,
ca lumina dzilei să nu te mai ivască,
ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească.
Unde ti-i ascunde, sărace,
unde ti-i supune, blăstămate,
unde ti-i mistui, pedepsite,
unde ti-i ivi, urgisite?

Iată, munții strigă,
văile răzsună,
iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc,
iată, pietrile vorovăsc,
lemnele povestesc,
iată, iarba cu gălbenirea
și florile cu veștedzirea
arătând, vădesc,
cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete tuturor vestesc,
asupra lucrului ce s-au lucrat
toată ființa să uluiește
și toată zidirea a să ciudi [aseminuna] nu sfârșește.

Acestea dară
toate supt numele tău să pun
și supt titulul tău să scriu,
macar că de bunăvoie
părtaș vicleșugului nu te-ar fi aflat,
macar că prin neștiință
organ răutății te-ar fi arătat,
macar că de lucrul ce s-au lucrat
inima ca nuca ți s-au despicat,
macar că în viață
ceața jelii aceștiia de pre suflet
nu ți să va mai ridica.

O, dară lucru spurcat
la începătură
și încă mai spurcat
la săvârșitură.
Ce cereștii (a cărora nume
cu al mieu împreună s-au batgiocurit)
vicleșugul nu vor tăcea,
izbânda nu vor trece,
și dreptatea a răsplăti
nici s-a lenevi,
nici va pesti”.

Șoimul, după ce prin multă vreme
nu cu puțină dosadă,
bolbăieturi
și buiguituri
ca aceasta de la Hameleon ascultând,
mai mult a-l mai răbda
nu putu,
ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă,
dzicând: „O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată,
Hameleon, o, puterile cerești
câte văpsele [culori] ai pe piiele,
atâtea pedepse să-ți dea supt piiele!

O, pricaz [piază-rea]
de năcaz
și pacoste pricaznică,
Hameleoane, bălaur mic
și zmău în venin,
Hameleoane,
domnul diavolului
și dascălul cacodemonului [demonului celui rău],
Hameleoane, fundul răutăților
și vârvul vicleșugurilor,
Hameleoane, mreajea dracului
și painjina [păianjenul] tartarului,
Hameleoane, o, răutatea răutăților
și vicleșugul vicleșugurilor,
Hameleoane!

O, duh spurcat de tulburare
și vivor necurat de amestecare,
Hameleoane! Cine pustiul
răutate peste răutate
și păcat peste păcat
a grămădi te-au învățat?
Cine răul vicleșugurilor
și amăgelelor sfârșit
a nu face te-au îndemnat?
Au te gândești, osinditule,
că cu cuvinte șicuite
și cu voroave căptușite,
grețoase și scârnavele-ți fapte
vii astupa?
Au cu acesta chip socotești
că supt căpătăiul altuia
puiul bălaurului vii ascunde,
pre carile în viclenie l-ai zămislit
și în răutate tu l-ai născut?

Au nu m-am înștiințat eu
că umbrele diavoliilor tale
din deal peste vale s-au lungit
și din zare
până peste zare
s-au întins și încă acmu chip de jele
și față de nemângăiere
îmi arăți?
Și pentru spurcat lucrul carile ai început
și a-l sfârși n-ai putut
te faci că te întristedzi?

A-l sfârși n-ai putut, dzic,
de vreme ce răutățile tale nici sfârșit,
nici început pot avea
(iară veri în lucruri grele,
veri în lucruri iușoare,
cumpăna dreptății tot va birui),
carea și pre Inorog dintr-aceasta nevoie,
fără nici o zăbavă îl va scoate
și-l va mântui.

Au nu tu, vicleanule,
lațul dracului și undița demonului făcându-te,
din malul răutăților pândind
de atâta vreme a-l vâna te nevoiești?
Au nu tu, spurcatule,
pentru muced trupul tău,
pre prețul neprețuit crocodilului în dar ai vândut?
Au nu știi (că răutatea stătătoare
și minciuna picioare
n-are),
ce amândoaâ curând
și lesne să pohârnesc?

Au nu știi (că haina vicleșugului
curând să vechește
și în toate părțile destrămându-să,
rușinea i să dezgolește?)
Ce ocară ieste aceasta?
(Ocara obrazul
și maiul capul să-ți bată),
ce diavol, iarăși dzic,
spre aceasta te-au ațițat?
Și ce drac spre aceasta te-au îndemnat?”

(Ce adevărat
că vicleanului inima sa
destul drac
și sufletul său de prisosit
diavol ieste.)
Hameleonul, în tot chipul oblicit
și din toate părțile vădit
simțindu-să, încotro să șuvăiască
nu mai putu
și ce alta să meșterșuguiască
nu mai avu.

Ce obrăzniciia călcan
și nestidirea meteriz
obrazului făcând,
cu mare nerușinare
în cuvinte ca acestea rumpsă:

„(Diavolul sărăciii
și cacodemonul robiii
aceasta a gândi,
a grăi
și a începe m-au învățat
și spre tot răul a ispiti
m-au îndemnat),
numai, pre cât socotesc,
împotriva monarhiilor cevași
macară n-am făcut,
ce mai vârtos spre plăcerea și folosul lor,
cât am putut,
am silit (că cea chiară
a vicleanului hirișie
ieste ca vicleșugul vrednicie
și răutatea bunătate să ție),
de care lucru, n-ar fi fost până într-atâta
cuiva rău să pară,
ales celuia carile dreaptă slugă Corbului
și bun priietin amânduror monarhiilor
ieste.

În ce, dară,
până într-atâta am greșit
cât supt atâtea ocări
și defăimări mă supui?
Pentru binele de obște am silit,
pentru prăpădeniia nepriietinului amânduror monarhiilor,
cât am putut, m-am nevoit.
Că, precum să dzice cuvântul adevărului,
mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul.

Au socotești, Șoaime,
că fiara aceia în veci vreodânăoară
inima spre adevăratul prieteșug își va întoarce?
Ba! De la mine adeverit să fii!
Că cine în lume îi va sluji
pre cât eu i-am slujit?
Și cine supt soare îi va prii
pre cât eu i-am priit?
Nime, mă crede.

Carile, pentru atâtea slujbe de la mine arătate,
nu numai căci zămislirea Biruinței mi-au tăgăduit
(carea, de ar fi vrut, și putea
și vreme avea)
și în loc ce ar fi fost cu mulțămită de plătit,
nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut,
ce încă și crocodilului în veci rob nerăscumpărat
să fiu m-au vândut.

Eu dară, o, Șoaime, acmu aievea
și fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc
și ce ieste adevărul, aceia grăiesc
(că vicleșugul pentru nepriietin,
iară slujba pentru priietin
și știu,
și cât nu știu
a mă învăța nevoiesc).
Nici alt stăpân fără pre epitropii monarhiilor cunosc,
ce tot carile acestora un tuleiu
a le frânge pândește,
eu aceluia cu zdrobirea capului
nu mă îndestulesc
(că pentru părul priietinului,
capul nepriietinului a smulge
vredniciia priietinului ieste).

De care lucru, pre unul ca acela,
oriunde, oricând și oricum,
din gazda vieții
în vecinică casa morții a-l muta
a mă nevoi
nu voi părăsi.
Iară amintirea,
visul mieu, după tâlcuire de nu să va plini,
ce precum tu dzici de va ieși,
adecă în curândă vreme,
precum și din fălcile crocodilului va scăpa,
cuvintele mele pomenește:
că viața lui a multora moarte sirguiește
și lineștea lui cu vreme
(și în scurtă vreme)
monarhiilor de neaședzat tulburare va aduce”.

Într-acesta chip Hameleon,
după fețe, și gândul,
și cuvântul,
și lucrul,
nepărăsit mutându-și,
ca acestea cu nedogorit obraz
cătră Șoim borâia,
a cărora greață el a suferi
nemaiputând: „Piei de aicea,
dzisă, o, jiganie spurcată și fățarnică,
că eu mai mult a-ți răspunde
nici îmi trebuie,
nici mi să cade,
de vreme ce singură răutatea ta
destul îți răspunde
și fapta carea ai lucrat
de sațiu în toată lumea o povestește!

Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost,
tot acela ești
și tot acela vei fi,
până când, ca căpușile de singe împlându-te,
ca cârceii beșicându-te,
plesnind, vei crăpa”.

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26.

Inorogul, macar că grijea
carea avea
nici din fantazie născută,
nici după spurcată socoteala Hameleonului,
adecă minciuna grăind,
adevărul să scoață,
ce din adevărate argumenturi
a buni priietini
înștiințat era
(însă pronia dumnădzăiască
calcă socoteala muritorească),
apoi dreptății sale lăsindu-să
și megalopsihii sprejinindu-să,
precum în desară la locul știut să va coborî,
cuvânt dede
(că singele carile ieste să cură,
în vine a rămânea
cu anevoie ieste).

Hameleon, plin de duhul răutății
și înflat de vântul fărălegii,
cu mare bucurie
din vârvul muntelui
nu numai cu picioarele vicleniii
alerga,
ce și cu aripile diavoliii
zbura,
căci în săvârșirea
răutăților ca furnica
în pierirea sa
aripi să fie agonisit i să părea,
carea și pre Hameleon
în dzua izbândii îl aștepta.

Aședară el, cu atâta agerie
slobodzindu-să, întâi la crocodil,
pentru ca de vinirea Inorogului
într-acea sară să-l adeverească,
apoi la dulăi alergă
cărora bună nedejde să aibă le vesti,
căci sfârșitul tuturor ostenelelor s-au apropiiat
și nepriietinul în lavirinthul neștiinții s-au încuiat.

Iar deciia înainte toată treaba
nu în nevoință,
ce în voința lor rămâne, dzicea,
și, precum vor pofti,
așe cu dânsul a face vor putea,
îi adeveriia.
De acolo la Șoim întorcându-să,
de fără prepus în desară
vinirea Inorogului îl înștiință.
Așijderea,
din inimă cumplite,
iară din gură zugrăvite
și șicuite cuvinte
arunca,
dzicând:

„Iată acmu, o, domnul mieu,
că după sudoroasele ostenituri
și în toate părțile fără preget alergături,
slujba carea
asupră-mi am luat,
spre cel de obște folos
în ceastă sară a să isprăvi
nedejduiesc.
Numai iarăși a te ruga îndrăznesc
(că tremurătoare ieste inima
celuia
carile pentru priietinul său
cât pentru sine să îngrijlivește),
să nu cumva
preste știința ta
jiganiile fără socoteală ceva
împotriva Inorogului să facă,
și așe, mare necinste
și ocară de numele tuturor
decât pripoiul de aramă
mai tare să va lipi.

Atâta numai
că în lume eu mai prelesne
a mă curăți voi putea,
de vreme ce în adeverința
cuvintelor tale nedejduindu-mă,
cu multe ale mele giurământuri
și ca cum s-ar dzice
cu cuvinte crunte l-am adeverit
și la locul prundișului l-am coborât”.

Șoimul, oarecum cani cu mânie:
„Lasă, rogu-te, dzisă,
că destul îți sint cuvintele
deșerte și șicuite,
cu carile până acmu
urechile mi-ai mâncat
(că de multe ori sufletul sămălăuitoriu
cuvinte
decât vrăjile Pithiii
mai nemeritoare izbucnește).
Că ce fărălege ar fi aceasta,
ca după atâta legături
și întărituri,
lucru împotriva precum a muritorilor,
așe a nemuritorilor
să să facă?

Nu dea Dumnădzău
în curată inima mea
împuțite spurcăciuni ca acestea
să între.
Ce du-te
de te odihnește,
căci știu că vii fi ostenit
și pentru acestea mai multă grijă
în zădar nu îmbla
purtând,
căci grijea cinstei cuvântului
și numelui mieu
eu
o știu păzi”.

Hameleonul dzisă: „Facă cereștii
ca toate după poftă să iasă. Iară eu,
la odihnă ducându-mă,
aceasta te poftesc,
ca în ceasul ce împreunare veți avea
știre să aib,
și aceasta
nu pentru altă,
ce numai de plinirea
cuvintelor lui înștiințându-mă,
somn cu linește
și noapte fără gânduri
să petrec”.

„Fi-va”, Șoimul dzicându-i,
el la borta lui să dusă.
Însă nu mai curând
în strat s-au aruncat,
până nu de tare
străjuirea crocodilului s-au înștiințat
(că toți viclenii în răutate
grijlivi,
iară în bunătate
trândavi
sint).

Iară Inorogul, după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului
peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî,
unde și Șoimul îndată sosi.
Deci după ce dintr-îmbe părțile
cădzutele țeremonii să isprăviră,
Șoimul voroava într-acesta chip
începu: „Împreunarea aceasta
acmu între noi ieste a doa.
Iară începătura a adevăratei dragoste
din împreunarea dintâi
în inimile noastre s-au zămislit
și până în cel deplin
a bunelor vreri stat au crescut
(că în curată casa sufletului
painjina minciunii a să prinde
loc nu are).

De vreme dară ce dintâi,
de sfânta-ți dreptate înștiințându-mă,
acmu calea dreptății a călca
și urmele credinții
în cărarea adeverinții
a pune
voiu.
Va ști dară iubitul mieu priietin
că după voroava dintâi,
dintr-îmbe părțile
ce mai cu folos
și mai de cinste ar fi,
aceia a isprăvi,
cu gândul,
cu cuvântul,
cu lucrul
și cu totul
în tot chipul
am silit (ce voia slobodă ieste
o împărăție mare,
în carea nici dreapta socoteală,
nice strâmba asupreală
biruință a avea
poate).

Iară acmu, preste toată nedejdea,
răspuns nenedejduit luând,
precum cuvintele Corbului
în vreun stătătoriu temeiu
nu să așadză
am cunoscut.
De care lucru,
nici vreun lucru
cu aședzare
sau cu adeverință
pociu nedejdui
(că depre unghe leul cu toții cunosc,
iară de pe cuvânt inima
înțelepții numai
a iscodi pot).

Iară pricina aceștii
a mele nenedejduirii ieste
că din slovele Corbului
toapsăcul răului i să cunoaște,
carile nu îmtr-îmbe părțile,
ce numai ce după a sa voie șie
de folos a fi i să pare,
aceia prin a mea nevoință
lui să să facă silește,
adecă ție
în viață cădere,
iară mie
în cinste scădere
sirguiește.

De vreme ce,
după porunca carea dintâi
de la dânsul aveam,
pacea și dragostea adevărată înțelegeam,
iară acmu, de pre cărțile ce-mi scrie
șicuită și vicleană o cunosc,
lucru carile inimii mele foarte scărăndăvicios
și dreptății foarte urâcios
ieste. Spre carile în viață
nici gura mi să va deșchide,
nici limba mi să va întinde,
nici mâna mea îl va cuprinde,
însă adeverit să fii, o, priietine,
că nici viclean stăpânului mieu mă voi face,
dar nici călcătoriu de lege,
nici vândzătoriu dreptului a fi
voi priimi
(că voia dumnădzăiască
decât porunca stăpânească
cu multul mai strașnică a fi
trebuie să cunoaștem).

Deci tot adevărul ieste
că celea de carile
despre tine să mă păzăsc
îmi poruncesc,
acelea ei și în gând
și în cuvânt
le au. Cărora ochiul
cel ce ascunsele inimii
și dzilele veacului privește
după faptă în trup și-n suflet
să le răsplătească.
Iară pre tine de tot vădzutul
și nevădzutul
priietin nesupărat
și nebetejit
să te păzască.

Deci, de acmu înainte,
și mai tare,
și mai bună pază îți trebuie,
nici în cuvintele cuiva
încredințare să aibi,
de vreme ce, nu numai pre tine,
ce și pre mine
pentru tine
cu toată greuimea necinstei
a mă încărca au învoit,
ca supt numele doftoriii,
prin cinstea credinții mele,
otrava să vândză,
carea în pântecele celor ce o vor întinde,
sau nevinovatului o vor vinde,
să vie.

Iară pre mine
în catalogul adevăraților priietini
numărându-mă,
înaintea cerescului Vultur,
cu toată adeverința inimii mă giur
că în viața mea de bine voitoriu să-ți fiu
și oricând și ori în ce a-ți sluji
voi putea că nu mă voi lenevi
cuvânt îți dau”.

Inorogul aceste
cu fierbinteala adeverinței cuvinte
ascultând,
precum de năcazul carile videa
că asupra dreptății vine,
grăiește,
în scurt pricepu
și mai mult altă voroava nelungind,
Șoimului mulțămită făcu,
căci n-au ascuns despre dânsul tot adevărul,
și într-acesta chip, după mulțămită,
îi grăi: „După giurământurile carile
spre dragostea și prieteșugul între noi
din singura a inimii tale plecare
ai făcut, de acmu înainte
frate a te numi mă îndeamnă.
Deci, frățiorul mieu,
cani pre scurt o poveste să-ți spuiu,
cu ascultarea să nu te lenești
te poftesc

(că în trii chipuri
și ca cum prin trii porți
înluntrul palaturilor cunoștinții lucrurilor
a întra putem:
prin pildele celor trecute,
prin deprinderea cestor de acmu
și prin bună socoteală celor viitoare).

Deci istoriile încă o parte
aceștii sentenții fiind,
din cele multe
una ieste aceasta:
Odânăoară, frate,
era un păstoriu de râmători carile
cu simbriia a tot satului
în carile lăcuia
din dzi în dzi viața își sprijeniia.

Acesta în proastă viață
ca aceasta dzilele petrecându-și,
nici cu audzul fără grohăitul porcilor,
nici cu viderea
fără prostiia satului aceluia,
altă ceva învățasă.
Iară într-o dzi,
cu altul (carile din cetate viind,
pre acolea a trece
i să tâmplase) în voroavă cădzind,
pentru numele cetății
în urechile porcariului să sună.

Deci cetatea, ce și cum ar fi,
nicicum în mintea lui să încapă
nu putea,
ce fantaziia,
uneori ca un cuptoriu,
alteori ca un cotlon,
iară alteori
ca pre o șură de dobitoace i-o zugrăviia
(că fantaziia
la proști
cele vădzute numai
a închipui poate).

Deci cum și ce ar putea fi cetatea
ca să să înștiințedze,
cu pofta aprindzindu-să,
râmătorii în câmp pustii lăsind
și oarece fărmușuri de pâne
carile cu sine avea,
în glugă luând,
pre drumul pre carile drumățul vinisă
vârtos purceasă.
Așe, într-acea dzi
până în sară calătorind,
unde întunerecul îl apucă,
acolea popasul
și masul
își făcu (ce norocul și pre porcariu,
și pre olariu
tot cu o orbime caută),
carile pre purcariu
aproape de porțile cetății
și de norocirea ce-l aștepta
adusese.

De vreme ce împăratul
carile acelor olaturi stăpâniia
și într-acea cetate împărățiia,
în dzua ce trecusă
dintre numărul viilor ieșise
și moștinitoriu din trupul său
nelăsind,
între domnii
și senatorii
aceii monarhii,
cine în scaun s-ar sui
mare dihonie și zarvă să făcu
(căci la stăpânire
toți vrednici să socotesc,
iară la supunere
niciunul de bunăvoie priimește).

În scurt, nicicum unul altuia
al doilea socotindu-să,
cu sfatul de obște aleasără
ca a doa dzi, pre poarta cetății,
carea spre răzsărit caută,
să iasă,
și ori pre cine mai înainte,
veri din streini,
veri din cetățeni,
pre cale ar tumpina,
pre acela
la scaunul împărății
și la corona monarhiii
să-l râdice.

Deci după sfatul de cu sară,
de dimineață sculându-să
(căci nici norocul porcariului dormiia),
lângă drum pre porcariu
din pajiște sculându-să
și la urduroșii ochi cu mânule frecându-să,
aflară,
pre carile îndată cu cinste râdicându-l
și din rufoase sucmane
în porfiră primenindu-l,
în lectică împărătească îl aședzară
și, cu mare alaiu,
până la curțile împărătești petrecându-l,
după obiceiul locului,
cele ce să cădea țeremonii
spre încoronarea lui făcură,
de unde s-au luat cuvântul
carile să dzice: (Sara ghigariu,
dimineața spătariu).

Porcariul,
uneori vis, uneori părere,
alteori ca o basnă de poveste
lucrul carile aievea
și adevărat să făcusă
a fi i să părea.
Iară unul dintre senatori
cătră alalți dzisă: „(Celea ce norocul face,
nici mintea, nici socoteala a desface
poate), însă (Oul cioarăi,
de pieptul păunului
o mie de ani de s-ar cloci,
din găoace tot de cioară,
iar nu de păun puiu va ieși),

în care chip și împăratul acesta
cu vreme nu la ce nărocul l-au adus,
ce spre ce firea l-au născut
va arăta, și această a mea prorocie
nu din deșartă fantazie
scornită să o socotiți,
ce aminte cuvintele
și faptele îi luați.

Că iată, îndată ce la puterea împărățiii s-au suit,
nu de omenie,
ce de porcie
s-au apucat, de vreme ce,
pre câți în satul în carile porcii păștea,
pentru ceva pizmă avea,
pre unii a-i omorî,
pre alții a-i izgoni
și cu alte feliuri de pedepse a-i domoli
au stătut.

(Că stăpânul nou
după pizma veche a izbândi
spurcat lucru ieste.)”
Și adevărat că împărățiia aceia
până mai pre urmă,
de tiraniia lui,
la mare primejdie de pohârnire sosind
și acmu ca un pojar în fânul uscat
răutate-i în toate părțile lățindu-să
și ijdărându-să,
tuturor lucru nesuferit a fi
să cunoscu.
Și așe, cu toții sculându-să,
în așternutul unde
cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia
aflându-l, și dzilelor,
și tiraniii
sfârșit îi pusără.

Într-acesta chip, o, frate,
și epitropiia Corbului arată că,
pre cum el Corb,
așe cuvintele,
dzisele
și faptele de Corb îi sint;
și cu vreme, cu glasul ce are,
singur șie și menitoriu
și chedzilor izbânditoriu
își va fi.
Iară când și cum aceasta s-ar tâmpla
(izvodul norocului,
ochiul muritoriului
vreodată a-l citi
nu poate)”.

Aședară, Inorogul și Șoimul,
prin câtăva vreme
a nopții pilduind
și vorovind,
să sculară
și, amândoi frățește îmbrățișându-să
și sărutându-să,
iarăși pre numele cerescului Vultur să giurară,
ca până la moarte priietini nedespărțiți
și în toate primejdiile unul altuia
popreaoa răzimării
și mână sprejenirii
să-și fie
și dragostea vecinică
și neimată să ție.

Și așe, despărțindu-să,
Șoimul, ieșind,
la locul său să dusă,
iară Inorogul, știind
că după coborârea lui
poticele munților s-au închis
(că cei ce în munți lăcuia nopțile
poticele
până în răvărsatul zorilor încuiate a le ținea
obiciuți era)
și precum înapoi a să întoarce
cu putin<ță> a nu fi
socotind,
peste apă cu înotatul a trece
în credința valurilor să lăsă.

O, lucru jelnic și de socoteala muritorilor neagiuns,
cum pronia cerească
pe dreptul de la viclean a să dosedi lasă
și cel curat în lațul spurcatului
a cădea sufere?
Adevărat dară că la acesta lucru
dovedele a căderilor vechi
aporiia de n-ar dezlega,
nu cu puțină înădușala
a tot sufletul filosofiia
atomistilor
socotelele muritorilor
și cu dânsele împreună
lucrurile lumești ar stăpâni.

Ce prepusul ton aftomaton râdicând,
necunoscută
a necunoscutului chivernisală
pre toate din capăt
până la sfârșit atingând,
și pre fietecare cădere,
la vremea și orânduiala sa,
tare aședzind,
rămâne ca tot prostul
din cele vădzute
pre cele nevădzute
cu ochiul sufletului a videa
să poată
și precum (răul pentru dzua rea
să păzește,
iară bunul ca metalul în foc
cu nevoiele să lămurește)
să înțăleagă.

Deci Inorogul pre sama
a nestătătoarelor undelor apei
dându-să
(macar că și aceasta cale
fără mare
prepus de primejdie
nu-i era,
precum mai pre urmă s-au vădzut,
că nu socoteala lui,
ce nemutată orânduiala norocului
l-au amăgit),
însă (din multe chipurile primejdiii
cea mai mică și mai iușoară a alege
lucru înțelepțesc ieste)
și pre marginea apei în sus,
spre crivăț înotând,
prădătoriul lacom
la pradă în mare strajea nopții
calea trecătorii străjuind
păziia.

Unde Inorogul sosind
(o, furtună în apă lină,
o, fărâmarea corăbiii în liman,
o, faptă nefăcută
și poveste nepovestită
și audzită,
îndată de la toți hulită,
o, lucrul diavolului
supt meșterșugul Hameleonului,
o, Hameleon decât diavolul mai diavol,
o, jiganie spurcată
și decât toată fiiara mai vrăjmașă
și mai sălbatecă),
iată de năprasnă crocodilul
în valurile apei sunând
și vâjâind,
asupră-i sosi.

Inorogul, întâi huietul apei audzind,
apoi și chipul groznicii jigănii vădzind,
îndată vicleșugul mai denainte gătit simți
și fără nici o împotrivire
spre nesățioasă vânarea lui
să dede.
Crocodilul acmu fălcile
pentru ca să-l înghiță căscând,
Inorogul, toată fața vicleșugului
și izbânda vicleanului
într-un cuvânt cuprinzând,
dzisă: „(Satură-te de singe nevinovat,
Coarbe, de carile pururea flămând
și nesăturat ai fost)”.

Crocodilul, cuvânt ca acesta
de la Inorog audzind,
lăcomiia fălcilor își înfrână
și numele Corbului la mijloc adus
ce va să fie cu de-adins cercetă
(că spurcatul Hameleon
nici crocodilului tot vicleșugul descoperisă).
Inorogul deodată nici împotrivă,
nici după voie ceva răspundzind,
ca mielul spre giunghere adus,
mulcom tăcea
și numai dintr-adâncul inimii:
„O, dreptate, o, izbândă!” striga
(că în nevoi fapta
pe făcătoriu oarecum
peste cunoștință cunoscându-l,
ca fiiul către părinte
de apăsul ce are să jeluiește).

Iară după câtăva vreme socoti
(că la vremea de trebuință
cu cuvântul bine a să sluji
și tare a să nevoi
lucrul înțelepților ieste).
De care lucru,
cătră jiganie voroavă ca aceasta începu:
„Nu socoti,
o, jiganie,
că doară de groznic chipul tău
în ceva m-am spăriiat,
sau căci acmu în puterea ta mă aflu,
despre tine vreo grijă ca aceia port,
ca carea socoteala întreagă
vreo mângâiere a afla să nu-i poată,
ales că bine cunosc
că nici trupul mieu
de stomahul tău a să mistui,
nici cornul mieu
de gâtlejul tău a să înghiți
poate.

Așijderea, nici vreo întristare noaâ,
precum sufletului
mi-i fi dat,
să ți să pară,
de vreme ce din tinerețe
și așeși din copilărie
cu furtuna a mă giuca
și în tot chipul a mă lupta
obiciuit și deprins sint,
atâta cât nici ea
din urgiile sale în mine ceva neazvârlit,
nici eu de la dânsa ceva nesuferit
să nu fie rămas socotesc,
și mai vârtos cu aceasta mi să pare
că toate sigețile din tolbă
să-și fie vărsat,
cu carile
sau orânduiala vecinică
într-un chip să să plinească,
sau a mea îngăduință
de acmu înainte
ispitele ieste să-i batgiocurească

(căci precât primejdiia s-ar socoti mai mare,
pre atâta sfârșitul să nedejduiește mai tare).
Toți muritorii pururea în sin
doi sorți purtăm,
carii unul a morții,
altul a vieții
sint, și amândoi din ceasul zămislirii
împreună cu noi în toate părțile,
în toate locurile
și în toate vremile
din fire să tovărășesc.
Deci, oricarile povață
înainte ne-ar merge,
vrând-nevrând ieste să urmăm.

Nu lipsăsc unii dintre muritori
carii pre sorțul morții
groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc,
însă aceasta la cei adevărat înțelepți
pururea de batgiocură s-au ținut.
De batgiocură dzic,
căci altora spaimă,
iară lor socoteală
aduce. Spaimă, dzic, altora,
căci trăind,
a muri
nu să învață.

Socoteală lor aduce,
căci trăind,
princet a muri să învață,
și așe, nu de spaima cea mai groznică
să îngrozesc,
ce, ori cu ce tâmplare ar fi,
periodul firii cutrierând,
ocolesc,
săvârșesc,
și, din robiia furtunelor scăpând,
să mântuiesc.
De care lucru, nu cea mai mare spăriiere,
ce cea de pre urmă mângâiere
li să pare
și le ieste.

Deci de vreme
ce sorțul firesc
la mine știut,
așteptat
și în samă nebăgat
ieste, cu cât mai vârtos
sorțul tâmplătoriu
(a căruia punct neînsămnat ieste),
în samă mai nebăgat
și mai înfruntat
va fi, pre carile îndrăptnică furtuna
aducându-l,
scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni
i să cade.
Adevărat dară
amară
întristare inima mi-ar fi simțit
când nepriietinul pentru a mea lenevire
sau proastă socoteală m-ar fi amăgit
(căci cu bună samă
atuncea să cade cuiva
a să întrista,
când, prin a sa trufie
și nebăgare în samă,
singur șie scădere
și nevoie
își aduce).

Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită
și din toate părțile neclătită
stând (nici asupra vântului vetrelele
a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde
a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului,
iară ceia a nebunului lucru ieste).
Deci furtuna în mine
urgiia a-și plini mai denainte puind,
supt numele cereștilor,
viclenii muritori cu îndemnarea
și sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri
fălcilor tale m-au vândut.

Și macar că nu a înțeleptului sfetnic
ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit,
ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul așe,
însă când la numele cerescului
să supune pemintescul,
pentru amăgirea ce i-ar vini,
mare mângâiere
și de izbândă nedejde îi rămâne,
că numele pre cari le cei fără de lege
organ și măiestrie răutății lor l-au făcut
scutitoriu în nevoi,
agiutoriu în strâmptori
și izbânditoriu în dziua mâniii sale
să-i fie.

Deci, o, jiganie, cereștii
de nu să amăgesc ca peminteștii,
după fapta carea au lucrat,
în sfântul pre carile
cu mare în samă nebăgare l-au spurcat,
bună și neîndoită nedejde am,
că în curândă vreme
(că la cel ce știe suferi
toată vremea scurtă ieste)
ceia ce li să cuvine
plată să-și ia.
Iară de nu, meșterșugul fortunii a supăra,
iară al mieu cu bună inimă toate a răbda
ieste. Ce tu acmu, o, jiganie
(de ieste la neamul crocodililor
pomenirea binelui),
adu-ți aminte că odânăoară
în marginea a trii ape,
la cetatea carea cheia a doaâ monarhii ieste,
ne aflam.

Unde tu foamea cu ce să-ți domolești
neavând, eu cu hrană de biv te-am agiutorit
și din gura morții (carea decât tine mai rea
și mai vrăjmașă jiganie ieste) te-am mântuit.
Deci, sau pentru de binefacerea trecută,
sau pentru nedejdea viitoare
(că piatra din zidire
cu vreme iară la zidire
să pune), îndemnărilor neprietinești nu te uita,
ce până mâni de aicea
slobod mă lasă,
că până în dzuă veri binele,
veri răul carile mi s-a tâmpla
supt titulul numelui tău va rămânea.

Iară de mâine încolea,
nici răul să-mi faci vrednic vii fi,
nici bine a-mi face de vii vrea
prin mână îți va vini.
Căci sau dulăii gonași
chipul fortunii îmi vor muta,
sau eu a lor nevoință voi strămuta
(că de multe ori noaptea
fată
și dzua
ține în brață”.

Crocodilul, aceste
a Inorogului vârtoase cuvinte
audzind, nici ce voroviia
de tot înțelegea,
nici ce ar face
și de carea întâi s-ar apuca
alegea.
Una,
căci dinții lui de acea poamă
și grumadzii de acea bucățea
a nu fi,
după cuvântul Inorogului,
bine videa,
alta,
că de binele carile
de la Inorog odânăoară vădzusă,
aminte-i aducându-și,
și rușine îi viniia,
și mâniia i să scorniia
(că la cei ce binele
a răsplăti nu știu,
din pomenire
întâi rușine,
iară din rușine
mânie să scornește).

Ce până mai pre urmă,
pre binele obiceinic,
răutatea din fire biruind
(că cu nemilostivirea neamul crocodililor
vestit ieste),
pre Inorog la bârlogul său dusă,
unde preste acea noapte
poprit îl ținu.

Iară după ce negura nopții să râdică
și săninul de dzuă să arătă,
împăratul crocodililor și alalți, cu toții,
pentru vânatul carile peste noapte cădzusă
de veste luară.
(Căci fiară ca aceia vestită
să să prindză
și la urechile tuturor să nu să sune
cu anevoie era).

Deci împăratul crocodililor
îndată pre un credincios al său
la Inorog trimasă,
ca într-un chip față de priință,
iară într-altul de înfricoșere
și de spăriiere
să-i arete
(căci împăratul crocodililor
pentru vânătoarea și vrajba
carea Corbul asupra lui scornisă
știre avea).

Deci crocodilul, după porunca
stăpânu-său mărgând,
cătră Inorog dzisă:
„Primejdiia de astădzi
mâine noroc să-ți aducă
și fii cu bună inimă, căci dulăii vânători
de ce nedejduiesc,
într-această dată putere
ca aceia nu au.
Numai acmu înțeleasăm,
precum de prinderea ta
de știre luând,
cu toții în toți munții să să fie răvărsat,
ca măiestriile carile pre aiurea
întinse avea,
de pre acolo să le râdice
și prea aicea pre aproape să le întindză,
ca deciia într-altă parte a mai scăpa
să nu poți.

Deci lucrul cu un ceas mai înainte
îți caută
și cu împăratul nostru de preț te tocmește,
căci bine știi
că el cu vreuna din monarhiile voastre
ceva a face nu are,
ce numai dobânda și folosința lui își caută,
carea, făcându-să,
de aicea slobod vii ieși
și fără nici o primejdie, încotro vii pofti,
vii merge.

Inorogul cuvintele de la crocodil trimise
în tot chipul măsurând
și în cumpăna socotelii trăgându-le,
în vreme ce mâna din față a merge nu dă,
din dos a să apropiia
mai bine a fi află,
ca cu răspunderea plăcută
firea jiganiii lacomă și sireapă
să domolească.
De care lucru, cătră trimis
într-acesta chip răspunsă:

„Eu pre cum fortuna
spre aceasta m-au aruncat
foarte bine cunosc
și de la îndrăptnicul noroc
aceasta dosadă îmi pricep.
Iară împăratul vostru
cu mine omenie de va face,
binele de la dânsul voi cunoaște.
Pentru care bine,
în ceastă dată altă răsplătire
să-i fac nu pociu,
fără numai știind că firea lui
pururea în apă de sete să frige,
puțin prav de pre cornul mieu ras îi voi da,
carile spre potolirea arsurii lui
nu puțină putere are”.

Aceasta crocodilul audzind,
înapoi să întoarsă,
de carea împăratului său spuind,
foarte cu dragoste darul priimi
(că sula de aur
zidiurile pătrunde).
Aceasta giuruind
Inorogul și acmu și dând,
unul din crocodili pâră dreaptă
ca aceasta asupra lui făcând,
adecă precum el o dată
pre Hameleon vânând
și să-l înghiță vrând,
după multă rugăminte
cu mari chizășii să să fie slobodzit,
însă cu această tocmală
ca alt mai mare vânat să-i aducă,
sau 1000 de dramuri de panzehr
să-i dea.

„Deci ieri noapte Hameleonul
spre vânare această fiară mi-au adus,
pre carea nu cu puțină osteneală,
trudă și privighere am prins-o.
Și așe prețul Hameleonului fiind,
până prețul Hameleonului nu-mi va plăti,
a să slobodzi
nu priimăsc”.

Împăratul crocodililor
de aceasta poveste înțelegând,
de pâra carea asupră-i i să face
și de plătirea prețului Hameleonu
lui știre îi trimasă, dzicând
că amintrilea a-l slobodzi
nicicum nu poate.
Inorogul, acestea audzind,
atuncea tot vicleșugul Hameleonului cunoscu,
carile și într-alte chitele
mai adânci îl băgară,
adecă precum singur Hameleonul
spre atâta răutate macar că ar fi îndrăznit,
însă fără agiutoriul
și îndemnarea altora,
până într-atâta lucrul a aduce
n-ar fi putut.

De care lucru, socoti
că mai mult ceva zăbavă
la opreală de va face,
poate și mai aspru ceva fortuna să-i arete,
și așe, precum prețul Hameleonului va plăti
dede cuvânt
și, cu cuvântul deodată
și lucrul isprăvind,
preste nedejde a tuturor nepriietinilor,
cu supțire meșterșug,
din gătate silțele împotrivnicilor
slobod și nebetejit scăpă.

Iară Inorogul încă
în opreala crocodilului fiind
și precum în blăstămate
vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut,
vestea prin urechile tuturor
să împrăștie,
toți munții și codrii
de fapta ce să făcusă
să răzsuna
și toate văile și holmurile
de huietul glasului să cutremura,
atâta cât glasurile răzsunării
precum ca o muzică
să fie tocmite să părea,
carile o harmonie tânguioasă
la toată urechea aducea,
nici cineva
altă ceva audziia,
fără numai:

„Plecatu-s-au cornul Inorogului,
împiedecatu-s-au pașii celui iute,
închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate,
în silțele întinse au cădzut,
puterii vrăjmașului s-au vândut.
Surcelele i-au uscat,
focul i-au ațițat,
temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,
nepriietin de cap,
Corbul, gonași neosteniți,
dulăii, iscoadă neadormită,
Hameleonul, și toți în toată viața îl pândesc.
De traiul, de viața și de ființa lui
ce nedejde au mai rămas?
Niciuna. Toate puterile i s-au curmat,
toți priietinii l-au lăsat,
în lanțuje nedezlegate l-au legat,
toată greutatea nepriietinului
în opreala Inorogului au stătut.
Iară de acmu, în ceriu să zboare,
n-a scăpa,
o mie de capete de ar avea,
iarbă n-a mai mânca.

Unul, Lupul,
ce și acela depărtat,
n-are cum îi folosi,
nu-l poate agiutori.
De nu altă, încaile să-l tânguiască,
încailea să-l jeluiască,
încai să-l olecăiască.
Filul, macar că într-această parte s-ar afla,
însă greuimea a sări nu-l lasă,
grosime în sine îl apasă,
în strâmtori primejdioase,
în valuri așe holmuroase
să să arunce nu-ndrăznește
și micșorimea sufletului dinluntru-l oprește.

De cu sară, Filul știre au luat,
de prețul tăiat s-au înștiințat,
ce ar fi putut să și va i s-ar fi cădzut,
ce în locul mângâierii,
răspunsul curmării să dă:
„1.000 de ani la opreală de-ar fi,
un dram de panzehr n-aș putea găsi”.
Ce mângâiare i-au rămas?
Niciuna.
Ce sprijeneală i-au rămas?
Niciuna.
Ce priietin i să arată?
Niciunul.

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25.

Partea a opta

Amânduror părților
răspunsurile într-acesta chip viind,
dulăii cătră Hameleon
a Corbului socoteală îndată descoperiră
și pentru venirea Inorogului la împreunare
foarte amintea să-i fie
cu multe giuruințe îl rugară.
(Ce pietrii rătunde din vârvul dealului
puțină urnire îi trebuie),
căci el altă treabă nu avea,
fără numai ce dzua
împreunării lor păziia.

Iară Șoimul, vădzind că după făgăduința
carea cătră Inorog făcusă
răspunsul nu-i vinisă,
nici inima Corbului
spre pofta adevărului să plecase,
ce supt numele credinții
încă mai mari și mai fără lege vicleșuguri
să facă îi poruncește,
socoti (că mai bine ieste într-o dzi
de o mie de ori a muri
decât ochiul cel ce toate într-ascuns vede
o dată a amăgi),

și tot adevărul cătră Inorog descoperind,
adevăratul prieteșug
să-i dobândească aleasă,
pentru ca din viitoarea-i primejdie
norocul a-l feri
de nu va învoi,
încailea pre dânsul
de acea imăciune curat
și neimat
să-l cunoască.

Deci Șoimul
de vicleană cartea
carea dulăii cătră Corb scrisese
nicicum de știre având,
și pentru vicleșugul Hameleonului
nicicum prepuind,
Hameleonului știre trimasă
ca cum mai curând
să vie, căci are cuvânt să-i grăiască
și poruncă să-i poruncească.

Hameleon, pururea grijea
vremii răspunsului
și a împreunării lor purtând,
fără altă zăbavă, sărind,
la Soim să dusă.
Cătră carile Șoimul:
„Du-te, dzice, o, priietine,
și Inorogului știre dă
precum răspunsul ce așteptam
mi-au vinit,
deci, oricând va putea,
iarăși la locul dintâi
împreunare să avem îl poftesc,
căci singur, de ar fi cu putință,
unde să află aș merge,
dară multe pricini înainte să pun,
carile despre acea cale mă împiiedecă.

Întâi că, mărgând eu acolo,
alalți tovarăși poate
într-alte prepusuri să între;
a doa, că macar că
pentru prepusuri vânturoase
ca acestea atâta aminte nu mi-ar fi,
ce în trecutele dzile,
după vânarea unii Potârnichi,
mai vârtos decât s-ar fi cădzut
slobodzindu-mă, câteva pene
din aripa dreaptă mi-am betejit,
deci, pentru ca să să îndreptedze,
câteva dzile în odihnă
să mă aflu doftorii mi-au poruncit;
și așe, la înălțimea munților
a mă sui peste putință îm[i] ieste”.

Hameleonul, poruncă lui plăcută
și dorită ca aceasta audzind,
mare bucurie luă
și de tâlcuirea visului său cea dintâi
iarăși tare a nedejdui apucă.
Ca acestea dară în gând clocotiia,
iar din cuvânt cătră Șoim dzisă
(cu îndrăzneală grăind
și pentru cuviința dreptății pomenind):

„O, domnul mieu,
înțelepții cuvintele îndesite
a suferi obiciuiți sint,
cu care sentenție și eu sprijenindu-mă,
pentru adevăratul mieu priietin
o obrăznicie cădzută
și o asupreală întregilor la minte plăcută,
cătră tine de voi arăta,
iertăciune să aib mă rog.

Mă rog, dară, domnul mieu milostiv,
să nu cumva ostenințele mele în zădar să iasă,
adecă împreunarea aceasta
să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului
să fie, că precum bine ai cunoscut,
dreptului acestuia grele năcazuri
și nespusă strâmbătăți i s-au făcut
și încă altele mai mari a i să face
(pre cât pociu cunoaște)
urâtorii dreptății cu multe chipuri
mă tem că nevoiesc,
că precum și mai denainte am dzis
(cine adevărat iubește,
gânduri de negândit gândește
și prepusuri de neprepus prepune).

De care lucru, iarăși mă rog,
obrăzniciia mea
în vină să nu să ție,
și eu iată că după porunca ta
știre îi voi da,
iar el, după cuvântul carile au dat,
soarele îndrăpt poate să să întoarcă,
iară el din socoteală-și să să mute
precum peste putință ieste
adeverit sint.
Deci el acmu viind,
să nu cumva alte meșterșuguri
de vicleșuguri
să fie, și apoi toată ocara asupra mea
va rămânea
și toată lumea
numele vândzătoriului
și porecla de răufăcătoriului
mie îmi va punea.

Ce nu atâta pentru strâmbă poreclitura mea,
cât pentru fără cale doseditura
lui m-aș pedepsi” (o, jiganiia fățarnică,
o, vas spurcat și lingură scârnavă,
cum răutatea în inimă amestecând,
cu gura cele ce știia că-i vor vini,
pentru ca asupra altora să cadză,
cale le găteadză).
Șoimul, de spurcat vicleșugul lui
așeși nicicum prepuind,
de acestea ce-și propune
nicicum grijă să nu poarte
tare îl adeveri,
și precum (mai bine fără purtarea duhului,
decât cu purtarea ocărâi a fi socotește)
îi dzicea.

Hameleonul acmu, deplin cunoscând
precum gândul Șoimului
nicicum spre răul Inorogului
nu să pleacă,
ce cinstea cuvântului
decât viața mai scumpă ține,
de acolo ieșind, întâi la dulăi să dusă,
și toate câte Șoimul îi poruncisă
și pentru vinirea Inorogului la împreunare,
precum peste puține dzile
ieste să fie, le spusă.
Apoi la Crocodil alergă,
cătră carile cu mare îndrăzneală:
„Bucură-te, domnul
și stăpânul mieu milostiv”, dzisă.

Crocodilul: „Ce poate fi aceasta
a ta lascavă și voioasă arătare?
Oare ție vreun bine,
au altuia vreun rău undeva ai simțit?”
(Că zavistnicii pentru răul altora
decât de binele său
mai mult să bucură).
Hameleonul dzisă: „Amândoaâ
părțile întrebării, o, domnul mieu,
adevărate și precum sint le-ai cunoscut.
Și cum să nu mă bucur,
de vreme ce prada ț-am apropiiat,
vânatul la strâmtori ț-am încuiat,
masă întinsă ț-am deșchis
și bucate sățioase ț-am gătat
și, în scurt să dzic,
toate după poftă și după voie s-au tâmplat.

Că, iată, în ceastă sară Inorogul
la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară,
toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc
(căci așe cu dulăii să vorovisă).
Deci altă cale de scăpare
și potică de fugă
nu-i rămâne, fără numai doară
în apă să să arunce,
unde domnul mieu
câteva ceasuri a străjui
de nu să va leni,
fără greș de biv
pradă domnul mieu va dobândi,
eu asupra nepriietinului voi izbândi
și prețul îndzăcit
și însutit
îmi voi plăti.

La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi
și, așe precum socotesc,
bucată gata în gura domnului mieu va vini”.
Crocodilul, acestea audzind, să veseli,
însă cătră Hameleon într-acesta chip
întrebarea vrăjbii pusă:
„Eu, pre cât din sunetele cuvintelor lumii
am putut înțelege, tu și cu Inorogul
mare dragoste aveați
și odânăoară într-un loc nedespărțiți lăcuiați,
atâta cât sufletul tău de a lui
lipit să fie fost să părea.
Dară acmu această vrăjmașă neprietinie
și de moarte asupră-i viclenie
din ce pricină să să fie tâmplat?
Cu dreptul voiu să-mi spui”.

Hameleonul, de nenedejduită
întrebare ca aceasta,
deodată tare să ului
(că minciunoșii
în voroavele tocmite să dezvălesc,
iară la întrebările fără veste
ca bezmeticii să uluiesc).
Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvântul
(minciunosul tatăl minciunii
și minciuna fata minciunosului ieste),
îndată minciuna zămisli
și spurcata basnă născu,
dzicând: „Aceasta întrebare
până acmu nici din priietini,
nici din nepriietini
cineva m-au mai întrebat,
în care lucru ascunse
și de nedescoperit taine să cuprind,
nici cătră alt chip
o dată cu moartea le-aș descoperi.

Ce de vreme ce domnul mieu
acesta lucru a mă întreba
și dreptatea carea asupra lui ași avea
a afla
învoiește, pre cât mai pre scurt voi putea
(de vreme ce la Inorog
a mă duce vremea mă grăbește)
a te înștiința
mă voi nevoi.
Va ști
dară domnul mieu milostiv
că părintele mieu era Apariu,
carile în toate dzilele
apă de la fântânele de singe
a aduce obiciuit era.
După ce și eu mai la vârstă am sosit
și cofa în mână a râdica,
apa din fântână a scoate
și coromâsla pre umere a purta
a putea
am început,
cu tată-mieu împreună
adese fântânele cele de singe
la rădăcinele Munților Vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

Munții aceștea, departe,
în țara ce să cheamă Pizma,
să află, despre partea răsăritului,
pre marginea ocheanului în sus,
spre crivăț, și în gios,
spre amiadzădzi, în lung și în lat
atâta de mult să trag,
cât cei ce nepărăsit
drumul carile pre la rădăcinele lor merge
au ținut
dzic precum până
la ocheanul apusului ocolesc
și ca un zid în giur împregiur
toată rătundzala pământului îngrădesc.

Așe, noi dară pentru trasul apii
adese la acei munți mărgând
și din care izvor apa mai cruntă
și fierbinte ar fi ispitind
(căci apa aceia cu fierbinteala,
iară nu cu răceala
setea stâmpără),
odată în vârvul unui munte prea înalt ne-am urcat,
în vârvul a căruia un puț prea adânc
și mai să dzic fără fund
am aflat.
Din gura puțului ciutura
cu hârzobul slobodzind,
după ce cât era funia de lungă au mărs,
după ce învălitorile ca petelor
și încingătorile mijlocelor
la capete am adaos,
cu mare nevoie de fundul puțului agiungând,
precum de o umedzală ciutura
să fim împlut am simțit.

Iară după ce vasul afară scoasem,
vădzum că nu umedzală roșie,
ce albă era, din carea, gustând,
precum adevărat lapte ieste am cunoscut.
Și îndată, precum muntele cela ce lapte izvorește
să fie ne-am adus aminte.
Îndată ce laptele gustaiu,
din fundul puțului un tânguios glas:
„Vai, țițișoarele mele,
vai, lăptișorul mieu,
cine dintre muritori te-au tras?
Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut?
Cine ieste îndrăznețul și obraznicul acesta
carile pieptul Biruinții a apipăi
și țițișoarele fiicăi mele de gurguie a suge
nu s-au temut?”

Tată mieu, glasul acel așe de tângâios
și așe de mângâios
audzind, îndată descântecul necromandiii
asupra laptelui a descânta începu
(căci precum duhul Biruinții să fie
într-acesta chip strigat price pusă).
Laptele, după descântec,
îndată a să închega
și mădularele unul de altul a să lega
începură. După aceia vinele
preste oase întindzându-să,
toate părțile trupului a să clăti
și supțirea peste dânsele pelicioară a să lipi
vădzum. Și așe, îndată o ficioară ghizdavă
și frumoasă denainte-ne în picioare stătea,
carea cu ochii sigeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu fața singe vărsa,
cu budzele inima spintica,
cu mijlocul viața curma,
cu statul morții râdica,
cu cuvântul dzilele în cumpănă măsura,
cu răspunsul sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinții
toată frumsețe biruia
și covârsiia.

Pre aceasta într-acesta chip,
o, domnul mieu, vădzind-o,
îndată în inimă rană nesuferită
și boală netămăduită
simțiiu și cătră părintele mieu:
„O, tată, căci lucru primejdios
ca acesta a videa m-ai născut”
(că decât rana dragostelor
și decât boala iubostelor
mai primejdioasă nici țirulicii au vădzut,
nici doftorii au audzit)
„și decât meșterșugul pre morți a înviia,
mai bine meșterșugul pre mine a mă omorî
sau a nu mă naște să fi învățat”
(că în statul acesta a vieții
de dragoste pătimitoare,
moartea decât viața mai poftită ieste).

Tatăl mieu, în nerupt lanțuhul dragostelor legat
și așe de tare înfășurat
vădzindu-mă, dzisă: „Bodzul [zeul] dragostei, o, fiiule,
fiiul Afroditei ieste,
pre carile nu după micșorimea vârstei
(căci pururea copil ieste),
ce după tare arcul ce trage
și ascuțită sigeata
ce în ficați înfige,
cei ce-l măsură, îl cunosc.
Ce cât spre această a ta
de curând scornită patimă
lucrul ar pofti,
fii cu bună inimă,
că cela ce cu cuvântul
și cu meșterșugul
farmăcului necromandiii
din lapte ficioară a face au putut,
din ficioară spre pofta nevestirii
inima a-i pleca
cu multul mai pre lesne va putea.

Numai atâta
căci de împotrivnic norocul tău
(carile muritorilor niciodată
deplin nu vine)
foarte rău îmi pare,
de vreme ce ficioara aceasta,
din lapte născută fiind,
din fire starpă a fi
firea au lăsat-o,
nici pântecele ei spre zămislirea simențiii
locuri ș-au gătat.
Unul i-ar fi leacul
(pre cât adânc meșterșugul
mieu a afla
poate), ce și acela
pre cât cu anevoie îi ieste aflarea,
cu atâta mai cu nevoie ieste, aflându-l,
cu dânsul după voie cineva a să sluji”.

Eu cătră tată-mieu dziș:
„Pentru stârpie și pentru a zămislirii leac a cerca,
lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste,
ce acmu de odată leacul nesuferelii mele
fără zăbavă aflând,
alalte leacuri de vor trebui,
mai cu vreme vom putea cerca”
(că înțelepții întâi nevoia,
apoi treaba caută).
Și, ce mai mult, o, domnul mieu,
cu voroava să ocolesc?
Tatăl mieu îndată
descântecul dragostelor
în capul ficioarii descântă
și, trii peri din cosiță-i zmulgându-i,
unul la grumadzi,
altul la brațe,
iară al triilea la mijloc îmi învălătuci,
cu carii precum sufletul ficioarii
de tot trupul mieu să să fie legat
și inima ei în sufletul mieu să fie întrat
îi păru. Și așe, ea ochii de la pământ
râdicându-și,
ca lumina soarelui în stele
oglindă frâmsețelor ei mă făcu
și în mine pre sinea
și în grozăviia mea frâmsețe ei a videa
i să părea
(că ochii dragoste lor nu ce ieste,
ce precum îi plac văd).

În scurt, pe Biruință
dragostele o biruiră,
și Diana Afroditis a să face priimi.
Iară a doa dzi părintele mieu,
din somn deșteptându-mă,
dzisă: „Eu în dzile bătrân și la ani învechit
sint,
o, fiiule, ce cuvintele mele pomenește.
Între a lumii jigănii Inorogul să află
carile în vârvul cornului mare vârtute poartă
și împotriva a toată pătimirea putere are.
Deci, vreodânăoară cu dânsul a te împreuna
de ți să va tâmpla,
pre cât vii putea
în prieteșugul lui vârtos a te lega
silește, că el numai pântecele Biruinței
spre roada simențiii neamului tău
a deșchide poate”.

Aședară, părintele mieu, Apariul,
învățătura dându-mi,
dintre vii au ieșit.
Iară eu în multă vreme
cu Biruința la un loc și într-un pat viețuind,
nicicum numelui următoriu
și neamului adăogătoriu
de la dânsa să iau nu m-am învrednicit.
Deci târdziu mai pre urmă,
de învățătura părintelui mieu,
carea pentru Inorog îm dedese,
aminte aducându-mi,
toate pustiile Araviii a cerca
și toate părțile lumii a cutriera
nu m-am părăsit,
până locul și lăcașul Inorogului
am aflat.

Aflându-l, de dânsul cu mare cinste m-am lipit,
tovarăș în toate căile nedespărțit
și slugă în toate slujbele neostenit
m-am făcutu-i, nici în viața mea
altă plată sau simbrie i-am poftit,
fără numai o data macar
vârvul cornului lui
de moale pântecele Biruinței mele
să lipască am nedejduit.
Și pentru ca pologul stidirii să să râdice
și supt singurătate
acoperemântul necunoștinții să să arunce,
de multe ori și mai în toate dzilele,
la culcatul și la sculatul lui,
eu trebe în câmp îmi scorneam,
iară Biruinței lingă dânsul
să să afle îi porunceam.

Ce împietrită inima lui nicicum
spre stârpirea pântecelui ei a să milostivi
nu s-au muiat,
ce în zavistiia neamului și semințiii mele
neclătit au statut.
Eu, într-această asprime
și neînduplecare vădzindu-l,
aievea simbriia slujbei
și pofta inimii, carea îmi era, cerându-i,
cu mare urgie
și mânie,
simbrie ca aceasta a-mi da au tăgăduit,
și precum el Dianii, și nu Afroditii,
să fie închinat
apofasisticos mi-au răspuns.

Acmu dară, o, domnul mieu,
ce mai mare dreptate
și ce mai dreaptă pricină
spre izbânda lui a mi să da?
Și ce mai uscată iască
spre ațițarea răsplătirii
decât opreala simbriii
și tăgada dreptei pofte
a să afla
poate? Și aceasta ieste
pricina vrăjbii cu carea
până la moartea mea a nu-l intiri
nu voi părăsi
și precum„bună nedejde am,
astădzi izbânda mea
și plata lui, precum ț-am spus,
îndzăcit și însutit să va plini”.

Aședară, Hameleonul
sfârșit spurcatei și năpăstuitoarei basne puind
și toate vicleșugurile
pre cât mai pre-ascuns putu alcătuind,
în munte la Inorog să sui,
cătră carile, cu multă plecăciune
plină de mare înșelăciune
închinându-să, dzisă: „Leul și Vulturul ceresc
în veci lăudat
și toate pasirile și dobitoacele cerești
preste veci slăvite să fie,
carii fața domnului mieu
cea de lumină slobodzitoare
și sănătatea lui
ceia ce-i lumii trebuitoare
în statul său a videa
m-au învrednicit.

Cătră acestea,
dumnealui Șoimul
cu plecăciune sănătate trimițind,
roagă și poftește ca,
după făgada carea
ați dat în această sară,
de iznoavă, dorita-ți împreunare a avea
să poată, căci toate după voie a-ți vesti
și toate de fericire a-ți povesti
are”. Inorogul, amânduror închinăciunilor
celea ce li să cuviniia
de priimire răspunsuri dând, dzisă:

„De împreunarea Șoimului
cu dragoste bucuros sint
(că cu priietinul adevărat
și de credință vrednic,
cine va împreunare
și voroavă trebuitoare
a avea, între cele de frunte fericiri
să numără), însă în ceastă sară,
după poftă-i a face, o pricină
(și aceasta dreaptă precum mi să pare)
mă oprește, de vreme ce noi
sorocul neprieteșugului
și dzua prieteșugului
până în 1500 de minute pusesem,
și acmu, peste soroc răspunsul trecând,
urmadză ca și legătura datelor cuvinte
să să fie rupt.

De care lucru, înnoirea giurământului
și întărirea cuvintelor trebuitoare
și într-îmbe părțile folositoare
a fi socotesc,
cu carea odihnindu-ne,
afară din tot prepusul
iarăși la locul știut
să ne împreunăm.
Că măcar că despre omeniia
și întregimea
Șoimul lucru împotrivă nu-mi prepuiu,
nici la giurământurile o dată date,
cu vremea urgiia cerească
a să răsufla socotesc
(că tot cel ce la tot cuvântul necredzătoriu
și la tot giurământul prepuitoriu să arată,
acela de călcarea a tot giurământul
pururea gata ieste),
ce de la buni priietini
la ureche mi-au vinit
precum crocodilul la țărmurile apei să fie pădzind,
de la carile poate ceva prin neștiință
înalgiosul să mi să facă”.

Hameleonul, pentru numele crocodilului
din gura Inorogului audzind,
vicleșugul ascunsului inimii
tare îl tulbură (că pre cât știința bună,
în tulburare, mângâiere,
pre atâta știința rea, în linește, tulburare
aduce). Și cu grele giurământuri
și strașnice blăstămuri
a să giura
și a să blăstăma
începu, precum acestea nighina
nepriietinului
între sămânța grâului
și mugurul pădureț
în hultuoana domesnică,
hultuită să fie:

„Însă iarășile, o, domnul mieu,
de vreme ce ca acestea
la ureche-ți s-au sfârâit
(ehe prosohin),
aibi grijă (că vicleșugul înțeleptului
cu multul mai cumplit ieste
decât a nebunului).
(O, piiele diavolului
supt părul dracului!
Cu ce fel de împletecituri următoare
ocara-și supt numele altuia
mai denainte a o vârî silește.)
Că domnul bine știe
(că firea
decât deprinderea
mai veche ieste
și totdeauna clevetele
rele
strică obiceele bune),
de unde poți prepune
că dintr-aceste sunate
să fie vreunele
și adevărate.

Iară cât despre partea mea ieste,
pre chipul nezugrăvit mă giur,
că despre partea Șoimului,
nici în voroavă-i meșterșug
și-n faptă-i vicleșug
macar cevaș n-am priceput
(caută aicea giurământul vicleanului
supt numele dreptului acoperit).
Însă eu spre toată porunca
de binelui mieu făcătoriu
macar cum nu mă voi lenevi,
ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce
și de acestea prepusuri
foarte tare a te adeveri
și a te odihni
voi sili”.

Aședară, Hameleonul întorcându-să,
în cale gândurile cele fără cale
procitiia
și de pomenirea
străjii crocodilului
nu puțină întristare simțiia,
ce ca valurile țărmurii
una după alta
chitelele inima îi izbiia,
socotind precum silța
i s-au vadit
și lațul i s-au descoperit.

Apoi iarăși singur
șie parigorie
și mângâiere
făcându-și,
în sine dzicea: „Pentru crocodil
Șoimul cevași macară nu știe,
carile, de ar fi știut adevărat,
știre i-ar fi dat.
Dulăii și Râsul să-i spuie,
de ar fi și vrut,
n-ar fi putut,
căci nici vremea i-au lăsat,
nice strâmtorile drumurilor acestora
cale le-au dat.
Eu singur, nu lui,
nu altuia să-i spuiu,
ce așeși de ași ști
că piielea de pre mine știe
cele ce dzac în mine,
singur mie samă făcându-mi,
de care brad în ceastă pădure
ieste mai înalt,
de acela m-ași spândzura.

Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul
nicio parte a primejdiii
în prepusul gândului neadusă nelăsând
(căci înțeleptul mai mult de cele împotrivă
decât de cele după voie
chitește), de lucrul ce-și prepune,
precum adevărat să fie înțeles dzice,
și ce nu știe arată că știe,
pentru ca adevărul științii
să agonisască”.
Ce, după lineștea
mângâierii aceștiia,
iarăși furtuna întristării i să scorniia,
dzicând: „Bine că macar
că de crocodil adevărată știință nu are,
dară iată că de dânsul prepus are,
de ce are prepus
are și grijă,
de ce are grijă
are și pază,
și cu paza bună
din primejdia rea poate să scape.

De care lucru, acmu
toată puterea meșterșugurilor
să-mi cheltuiesc trebuie,
pentru ca din prepusul ce au întrat
să-l scoț
și după pofta voii mele
la locul prundișului să-l cobor,
în carile toată nedejdea
tâlcuirii visului mieu să sprijănește”.
Acestea răul rău gândind
și cu chiteala învălindu-le
și dezvălindu-le,
la Șoim sosi,
cătră carile, după închinăciune,
într-acesta chip grai:

„La Inorog am fost,
de cât poruncă mi-ai dat,
pre amănuntul i-am spus.
La lucru gata
și la cuvânt stătătoriu
l-am aflat,
numai pentru vinirea-i îndată
o pricină află,
ce și aceia cu întreagă
și înțeleaptă socoteală
ieste, de vreme ce dzice
că sorocul carile ați fost pus
să fie trecut,
pentru carile de iznoavă
adeverința cuvântului poftește.

Mai ieste și altă pricină,
carea oarece în gânduri puindu-l,
nu puțin vinirea-i înpiiedecă,
adecă precum de un crocodil să fie înțeles,
carile, sau pentru dânsul,
sau după obiceiul lor,
trecătoarele apelor să fie pădzind
și, sau cu știința a altor dulăi,
să nu cumva preste știința ta
ce nu gândește el
și ce nu-i poftești tu
să i să tâmple.
Pentru carile a-l mângâia,
cu fel de fel de socotele
și cu multe giurământuri
din prepus a-l scoate
cât am putut am nevoit,
și precum acestea sint
să nu le creadză
(ia aminte vicleană voroava
a viclenii jigănii).

Așijderea,
despre partea ta
unele ca acestea să să lucredze,
lumea de s-ar clăti,
peste putință ieste;
nici dulăii, sau altcineva,
preste știința ta ceva,
nu numai a face,
ce așeși mai nici a gândi
să nu poată l-am adeverit
(căci eu, robul tău,
așe știu, așe și credzu).
Ce el în cuvintele mele
de tot a să odihni
poate să nu poată.
De care lucru, cu tot de-adinsul
din prepusuri ca acestea
să-l scoți trebuie,
ca binele cu bine făcând,
toate deplin
și cum cinstei tale să cade
să să isprăvască
(că păscarii răutății
undițile vicleșugului
spre vânarea și moartea binelui
din față până în fundul mării necunoștinții aruncă)”.

Șoimul, despre inima sa curat știindu-să,
pentru alții lucrul a cerca să apucă,
și așe, îndată pre dulăi la sine chemând,
de au ceva știre
pentru îmbletele crocodilului
vârtos îi întreba.
Ei alalt vicleșug ascundzind,
pentru crocodil într-adevăr tare să giura,
precum nu de îmbletele lui să știe,
ce așiși nici de nume-i
până acmu să nu fie audzit.

Așe, dulăii în strâmbătate
pe dreptate să giura
(căci spurcata lighioaie
până într-atâta urmele vicleșugului șuvăisă,
cât și soțiile vicleșugului
a i le cunoaște deplin nu putea)
și tot prepusul
de la mijloc cu vârtoase blăstămuri râdica.
Șoimul, în multe isteț
și provideț,
iară intr-aceasta
pristăviii sale bizuindu-să,
prost și lesne credzătoriu să arătă.
Deci dulăilor credzind
și despre Hameleon nici cum prepus având,
supt răutatea
altora, dreptatea
și bunătatea sa
prea ieftin vându,
într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind:

După închinăciune:
„Câte prin Hameleon mi s-au dzis,
m-am înștiințat.
Deci pentru prepusurile carile
grijea ți le-au scornit,
adeverit să fii,
că de nu din singură grijea sint,
ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit,
unul ca acela nici al nostru,
nici al vostru
priietin ieste,
fără grijă dară
la împreunarea de folos vino.
Și mă crede că pre numele
a nenăscutului Vultur,
pre singele a nevinovatului Miel
și pre Duhul a toată viața mă giur
că în inima mea nici au fost,
nici ieste,
nici va fi vicleșug,
nici la alții a fi am simțit.
Ce orice pentru folosul vostru ar fi,
aceia silesc,
nevoiesc
și învoiesc”.

Acesta răspuns Hameleonul
de la Șoim luând,
îndată înapoi la Inorog să întoarsă,
căruia, după citeala slovelor,
de la sine ca acestea adăogea:
„Vedzi, dzice, o, domnul mieu,
că Șoimul cu ale sale drepte giurământuri,
ale mele adevărate mainte
dzise cuvinte
adeverește
și mai vârtos eu (carile în dragostea ta
nemărui al doilea nu m-oi număra),
în tot chipul și pre dânsul,
și pre dulăi tare am ispitit
și dintr-alți a lor pre dinafară
ce au iscoade
cu mare osirdie am iscodit,
ce macar cât negrul supt unghe
lucrul acesta așe a fi
nu l-am aflat.

Acmu dară,
alalte în deșert prepusuri
din socoteală scoțind
(și mă iartă căci,
din adevărata dragoste pornit,
cuvinte cani necioplite
slobod), la poftita-ți
împreunare îl priimește
(că pentru îndelungarea vremii
pricinele poftorite
pre o parte micropsihie,
iară pre alta apsifisie
arată, carile priietinului răceală,
iară nepriietinului fierbinteală
scornesc.)

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24.

Dulăii amestecătura
visului cu împrăștiitura
altii voroave amestecată
audzind,
voroavii ce să răspundză nu putea
și visul cum ar tâlcui nu știia.
De care lucru, iarăși pre Hameleon dintr-acestea
ce s-ar înțelege întreba
și visul ce s-ar tâlcui cerceta.
El dzisă: „A visului izbândire
într-acesta chip Dumnădzău să o depărtedze,
iară ceia carea eu mai denainte am tâlcuit,
de izbândire să o apropiiedze.
Și mai mult pentru vis în zădar
cu gândurile în deșert nu vă purtați,
ce pentru povestea deșteptată
lucrul a păzi nu vă îngăimați,
și de ce întâi și mai cu temeiu viți apuca,
fără zăbavă vă gătați.

Că nu pre atâta Inorogul,
pre cât Șoimul lucrurilor noastre să împoncișadză
(că cine priiește nepriietinului,
acela nu priiește priietinului),
și într-această dată oricine viața Inorogului poftește,
acela cinăi spre moartea Corbului gătește.
Iară cât despre partea mea ieste,
bine știți, că încă de demult
îmbletele Șoimului nu-mi plăcea
și precum pentru vicleșugurile în prepus să întrăm era,
mutarea sfatului celui dintâi îl arăta,
precum v-am și mai povestit.

Iară acmu, iată, prepusurile mele la adevereală
și vicleșugurile lui la ivală
au ieșit (că spre porunca stăpânească ce vicleșug
mai mare a fi poate
decât prieteșug
și frăție a lega cu nepriietinul cel de moarte),
precum și Șoimul a face acmu s-au vădzut,
carile, pre vrăjmaș ca acesta la mână având,
nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit,
ce încă și departe țiindu-i,
spre a lui priință
și a vicleșugului părtășie
pre alții a-i întoarce silește.

Însă precum bine salamandra mă mustra
că nu fietecui ieste dat jăratec a mânca
(nici fietecui de lucruri aspre și grele a să apuca
să cade, ales când pricina
asupritoare lipsește). Dară de vreme
ce eu, ticălosul, jăratecul am mâncat,
în mață neastâmpărat
pojar ca acesta mi s-au ațițat,
oaâle ohendrii am băut,
puii șerpelui am zămislit
și acmu iată că i-am și născut,
pre toți cereștii milostivi
cu plecăciune rog ca aceasta numai,
iară nu alta, izbândirea visului să fie.

Că până aice fortuna
piciorul a călca de-și va opri,
tot oarece nedejde rămâne
ca lucrul început la săvârșit
să să ducă, însă nevoință
din inimă și silință
din suflet de să va pune
(că nevoința sufereală cearcă,
iară sufereala toate rabdă,
iară răbdarea cu vreme mai mult izbândește)”.

Dulăii dzisără: „Dară acmu adevărat,
peste știința noastră,
Inorogul cu Șoimul împreunare să fie avut?
Și fără prepus cuvinte necădzute ca acestea
cătră tine împotriva stăpânului nostru
să fie grăit?”

„Cu bună sama, răspunsă Hameleonul,
și așe să-m[i] aib parte de copiii
pre carii acmu prin pântece i-am născut
(că bine știți că într-alt chip
nașterea copiilor
firea mi-au tăgăduit)
și așe roada săditurii carea am sădit
și zmiceaoa,
odrasla hultuoanei carea am hultuit
să-mi crească, cât ieste minciună
sau alt chip de blojeritură
în voroava mea.
Deci mai mult ceva de acestea
a vă prepune vă părăsiți
și cum mai curând
pentru lucrurile Inorogului
și pentru strâmbe îmbletele Șoimului,
Corbului știre să dați.

Că amintrilea (rana obrintindu-să
și patima învechindu-să,
a să vindica cu nevoie va fi)
(căci până a nu flămândzi, hrana a cerca,
a socolanilor,
iară flămând pe la ușile altora
a să împrumuta,
al leneșilor lucru ieste).
Și cătră acestea
lucrul încă mai dintr-adânc
a cunoaște de viți vrea,
a ști vi să cade
că a Șoimului fapte spurcate
nu numai cu atâta să încheie,
ce încă și de alte ale lui vânturoase fantazii
bine m-am adeverit,
pentru carile fără nici un prepus
adeverit sint”.

Dulăii aceia ce poate fi
întrebându-l
și de va fi ceva de temeiu,
pentru ca totdeodată monarhiilor
știre să facă, dzicându-i,
Hameleonul răspunsă:

„Ieri, când soarele fruntea cailor spre apus
și carul spre coada ursului celui mic își întoarce,
pre marginea prundișului încoace
și încolea,
pentru ca meleanholiia
să-mi rășchir,
primblându-mă
și pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare
în multe gânduri învaluindu-mă,
Moliia,
carea blanele strică,
în timpinare îmi ieși.

Eu, macar că nu de foame,
ce pentru zăbava
pre vârvul limbii luând-o, ea, săraca,
de icoana morții carea acmu
dinainte-i sta,
tare înspăimându-să,
cu mare umilință a mi să ruga
începu și:
„Cruță-mi viața, domnul mieu,
dzicea,
spre moale și molatec trupșorul mieu
aspru și nedomolit nu te arăta,
ce întâi doaâ, trii jelnice a mele
cu cele
mai de pre urmă trase duhuri
alcătuite stihuri
și olicăite cântece
ascultând,
vii cunoaște că musele [muzele],
pre cei ce de la inimă le iubăsc,
cu darul profitiii îi împodobăsc!

Care cântec, bineînțeles,
și mie
și ție
și pre lângă noi încă multora
viață a da,
iară amintrilea
neaudzit și neînțeles,
a multora
ața vieții [de la Miron Costin] a curma poate”.

Eu îi dziși: „(De moarte nu te teme
și de viață nu fi cu grijă),
ce cântecul ce știi
cum mai curând
și cum mai bine știi,
mi-l cântă,
pentru carile împreună cu viața
și alte multe și scumpe
de la mine daruri vii lua,
carile, după giuruința cuvântului,
îndată și cu plineala lucrului
vor urma”.
Ea, dară, într-acesta chip cântecul începu:

„Cu penele Șoimul vântul despicând,
Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,
Corbul dinceput cu rău tirânește,
Nici din hereghie pre drept stăpânește,
Ce-n cuibul altora oaâle ce au scos,
Tare laba Șoimului le va da-le gios,
Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,
Ale sale cere cu svinte cuvinte.
În curândă vreme, după fulger, tunul
Rău îi va detuna, din mulți pân la unul”.

Așijderea vii ști,
domnul mieu, dzisă Moliia,
eu, ticăloasa,
și a mă naște și a mă hrăni
din pieile jigăniilor obiciuită fiind,
cu amăgeală blane socotind a fi,
în niște pene am fost întrat,
de la carile și cântecul acesta
acmu de curând am învățat.
Penele dară precum să videa
era de Șoim cu de Bâtlan amestecate,
carile după sfârșitul cântecului,
între sine o voroavă dulce
și iscusită ca aceasta
a șopti începură.

Și întâi penele Bâtlanului
cuvântul apucând,
dzicea: „Pre stăpânul mieu,
acmu de curând, Corbul l-au trimis,
pentru ca împreună cu stăpânul vostru,
Șoimul, de pază prin munți
și prin gârlele apelor să fie
și nu știm încă pentru alt oarecine
(a căruia nume l-am uitat)
aminte să le fie le-au poruncit,
ca doară a-l prinde putând,
nu știm ce răutate mare
să-i facă să gătesc.
Însă ce vor putea isprăvi
nu putem ști,
de vreme ce, precum înțelegem,
nu pre iușor acesta lucru a isprăvi
nedejduiesc”.

Iară penele Șoimului dzisără:
„Voi, puturoaselor, câte cuvinte ați grăit,
pre toate cu nu știm, nu știm,
le-ați amestecat.
Ce noi știm
că stăpânul nostru nici nebun,
nici luat de minte ieste,
ca organ răutății
și cleștele faurului să să facă
și știm
că tot sfatul din rău spre bine
și din minciunos spre adevărat
l-au mutat
(că precum atocmirea mădularelor
la frumsețea trupului,
așe atocmirea sfaturilor
la podoaba înțelepciunii
slujește).

Adecă de strâmbă vânarea Inorogului
părăsindu-să,
ei pre cela ce i-au trimis să vânedze
și pre noi din pestrițe să ne facă negre,
iară pre voi din negre să vă facă pestrițe,
care lucru acmu,
cu mijlocul celor ce știu văpsi acestea,
ieste gata
și precum după fulger
îndată tunul urmadză,
așe după sfat,
cuvântul în lucrul să va plini”.

Acestea, o fraților, de la lighioaia
carea afară din toată patima noastră ieste
am audzit și, precum pentru începături,
așe pentru sfârșituri,
vreo știre să aibă în ceva a prepune
nu ieste.
De care lucru,
aievea ieste că probăziturile
carile în obraz mi le arunca
și laudele cu carile
pre Inorog preste nuări râdica
cu a Moliii cuvinte
foarte bine să potrivăsc
și decât lumina soarelui
mai tare să adeveresc.

Acestea, pre cât
a mea proastă socoteală agiunge,
cu un ceas mai înainte
la o cale de nu să vor pune,
mă tem că să nu cumva iasă,
precum penele dzicea,
și noi pre alții a vâna
îmblând, să nu ne cumva
vânedze alții pe noi
(că ce ieste după părete,
ochiul muritoriu a videa,
și ce să va naște mâne
sufletul în muritoriu a cunoaște
nu poate).

Pentru care lucru (tot cuvântul ascultat,
tot sfatul de întrebat
și tot prepusul
cu chibzuită socoteală cercat
și scuturat
trebuie)”.

Dulăii de acestea cu înformuite dovedele
a Hameleonului tare adeverindu-să
și cuvintelor lui vârtos încredințându-să,
îndată pentru toate Corbului știre făcură
(că precum dulăii fricoși
de frundza clătită latră,
și coteii minciunoși
de pe urma șoarecelui,
ca după a iepurelui
cehnesc,
așe iușorul la minte
de toate să teme
și pentru [drept] adevăr
minciuna pre lesne crede).

Ce Hameleonul meșterșugul ritoricăi
în poetică mutând,
o sentenție veche
spre mai mare răul nou
într-acesta chip le prociti:

U calon, o file, panta logon poti tectona fitin
Mideti pant’ allu hreos ishemen alla che aftos
Tehnaote siringa, peli de ti efmares ergon[1].

Adecă:
Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece
pricină la meșter a merge.
Nici la toate altul să-ți trebuiască, ce și tu
Fă fluierul, căci îți ieste pre lesne lucrul.

Acei vechi a lucrurilor cunoscători
nu în zădar învățături
ca acestea supt slovele nemuririi
au legat, ce pentru ca dintru ale sale
următorii domirindu-să,
spre folosul și procopsala sa
cuvintele la faptă să aducă.

De care lucru noi,
macar că știre Corbului facem
și învățătură de la dânsul așteptăm,
însă după svânta aceasta sentenție
și de la noi vreo clătire
a să face trebuie,
pentru ca doaâ lucruri
a dobândi să putem:
Una căci nevoia lucrului
ce ne stă asupră poate să nu aștepte
învățătura de acolo,
alta că ce din mintea noastră
a isprăvi vom putea,
aceia numai hirișă
a noastră cinste să va chema.

Iară amintrilea,
noi totdeauna ucinici
și alții meșteri vor rămânea,
nici toată nedejdea curmând
în toate ceasurile, ca puii golași,
cu gura căscată, hrana
de la alții să așteptăm,
ce bună inimă făcând,
bărbătește de isprăvirea lucrului
să ne apucăm.
Că precum am și mai dzis,
că de va rămânea
a visului tâlcuire numai până aicea,
alaltă tâlcuire toată nelucrătoare
va rămânea
și doritul săvârșit
odată cu bucurie tot vom videa.

Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas,
de vreme ce Șoimul,
în mine deplin credință având,
precum iarăși la același loc
cu Inorogul ieste să să mai împreune
mi-au arătat. Care vreme
foarte în minte țiind-o,
altă dată somnul nu vise,
ce trezviia lucruri deplin îmi va arăta,
și așe, socotesc
că de lațurile ce i-am întins tot nu va scăpa”.

Deci dulăii carte
în chip ca acesta
scrisă cătră Corb trimasără:
„Monarhiii monarhiilor
și domnului domnilor,
stăpânului nostru milostiv,
noi credincioasele slugi
și plecații robi,
ogarâi, dulăii,
coteii
și Râsul, cu multă plecăciune,
la pravul pragului puternicului
nostru stăpân,
nevrednicile noastre obraze ștergând,
de la toate cereștile puteri,
bună pază și fericită viață rugând,
biruință a toată împotrivirea
și supunere a tot nepriietinul poftim.

Cătră aceasta, în știre facem
că precum cerescul Vultur
martur cuvintelor
și cunoscătoriu inimilor ne ieste,
că nu de vreo zavistie porniți,
nici de vreo pizmă clătiți,
ce de adevărate
tâmplate
lucrurile părților acestora
(adecă la Grumadzii-Boului,
unde împotriva nepriietinului de obște
și pentru vânătoarea vrăjmașului Inorog
trimiși sintem) însămnăm
și înștiințăm.

Va ști dară domnul nostru milostiv
că în ceste dzile cu ostenința
a unor priietini credincioși
și prin multe crunte ale noastre sudori,
cât și talpele prin aspre
și ascuțite stinci călcând
ni s-au beșicat
și prin dese și ghimpoase hinciuri scociorând,
părul ni s-au jepuit
și piielea ni s-au despoiat,
și așe, după multe priveghiri și alergări,
pre acel de cap nepriietin
la mare strâmptoare l-am coborât
și în mâna Șoimului
ca în nerupte și nedezlegate legături
l-am lăsat, cu toții bună nedejde având
ca și ostenințele noastre
în deșert să nu iasă,
și acel cumplit nepriietin
sfârșit răutăților să-și puie.

Ce Șoimul (pre carile
pentru mai mare credința
și mai bună nedejdea
l-ai fost trimăs),
după ce cu dânsul față la față au vinit,
nu știm, cu ochii,
ca vulpea pe cocoș, l-au fărmăcat,
au cu cuvintele,
ca sirenele cu cântecele,
l-au ațipit
și l-au amăgit?
Atâta știm că nu numai
căci nu l-au prins,
nu numai căci nepipăit
l-au slobodzit,
ce încă și una cu dânsul
într-un prieteșug
și într-o inimă legându-să,
mare dragoste între dânșii să arată,
atâta cât, nu numai
căci despre goana lui ne oprește,
ce încă și pre noi,
ca vicleșugului lui părtași să ne facem,
tare ne silește.

Așijderea Bâtlanul
(carile mai pre urmă
pentru paza gârlelor s-au trimis),
în partea lor dându-să,
toate tainele
și toate silțele
cătră Inorog ne descopere,
cât un păr de pe noi de ne-ar năpârli,
preste știința nepriietinului să fie
cu putință nu ieste.
Cătră acestea, foarte bine
și din chipuri de credința vrednice,
tare ne-am adeverit,
adecă Șoimul penele schimbându-și,
din pestrițe negre,
iară a Bâtlanului din negre pestrițe
să le facă. De care lucru,
acestea nu în puțin a să lua
trebuie (căci bucățeaoa aluatului
la toată covata
destul ieste
și din scânteia mică,
mare pojar a să ațița poate).

La carea proasta noastră minte
alt leac a afla nu poate,
fără numai Șoimul și Bâtlanul,
dintr-această slujbă scoțindu-să,
la monarhie să să cheme,
ca pentru vicleșugul
carile au făcut dovedindu-să,
cu ceia ce li să cade pedeapsă
să li să plătească”.

Cartea acestora
decât cerneala mai cu negre pâri plină
și într acesta chip împodobită era.
Iară Șoimul, precum mai sus s-au pomenit,
dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărțit,
după cuvântul carile îi dedese,
și el carte ca aceasta alcătuind,
cătră Corb au trimis:
După titul. „Bine știe domnul mieu milostiv
că după porunca carea mi s-au dat,
la Grumadzii-Boului viind
împreună cu toți dulăii,
în tot chipul de nevoință,
spre a Inorogului vânătoare am silit
și am nevoit,
atâta cât nicio piatră neclătită
și nici un unghiu nescociorât
și nici un meșterșug neispitit
n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade,
nevoința batgiucuresc)
și nicicum cu de-a sila
la mână să-l aducem n-am putut.

Ce iarăși, după porunca carea am avut,
cu mijlocul Hameleonului,
cuvinte de pace
și sămn de prieteșug
i-am trimis, socotind
(ca cea cu rău a isprăvi n-am putut,
cu bine a isprăvi să ispitim).
Carile, întâi cuvintelor,
apoi giuramânturilor
mele încredințându-să,
la un loc ne-am împreunat
și tot feliul de voroavă
cu dânsul am scuturat.

Ce câte prin multă vreme am vorovit,
toate a să scrie și multe sint
și nu toate urechile
a le suferi pot.
Iară toată închietura cuvintelor
ieste aceasta:
Pacea și liniștea
cu toată inima poftește,
însă a să încredința
prea cu anevoie a fi arată,
de vreme ce de multe ori
și prin multe chipuri
aceasta s-au ispitit
și totdeauna și în cuvinte
și în fapte amăgit
și viclenit
s-au aflat.

Care lucru, eu,
tare tăgăduindu-l,
cu multe chipuri de voroave, fără ființă,
dreptatea a-i astupa mă siliiam
(că cei ce a păcii
aședzători sint,
pentru ca cele cu cuviință
și spre împăcarea inimilor
sint să aședze,
și minciuni a grăi
slobodzenie au,
ca capetele râdicând
și înălțând,
mijlocele a ținea să poată).

Ce el, cu multe și mari argumenturi
și nebiruite dovede
și mai vârtos cu scrisorile
carile a mână avea,
dreptatea lui și amăgeala noastră arăta,
atâta cât ce să-i răspund
n-am mai avut.
De care lucru
toate cuvintele lui cu socoteală
și toate jalobele lui
cu dreptate a fi mi s-au părut.
Și într-aceasta, domnul mieu milostiv
adeverit să fie
că amestecătorii de răutăți
și a păcii nepriietini
într-alt chip îl zugrăviia,
iară eu la dânsul alt chip am cunoscut.

Deci ce priința adevăratii mele slujbe
mă îndeamnă și adevărul poftește,
dzic că jiganiia aceasta
nu de neprieteșug,
ce de prieteșug
vrednică ieste,
căci într-îmbă mâna gata
și neferit ieste.
Pentru acestea, dară,
cu îndrăzneala și voia vegheată
carea la lumina negrimei tale
neapărat am, mă rog:
ca ce pofta
și voia domnului mieu milostiv
ar fi, cum mai curând
chiar răspuns să aib,
căci până în vremea a 1.500 de minute,
soroc răspunsului puind,
până la aceia vreme
goana neprietinească
în odihna prietinească
precum va sta cuvânt i-am dat”.

Corbul, dară, ase din doaâ părți,
doaâ feliuri de scrisori luând,
cu doi ochi, doaâ cărți citiia,
și cu doaâ urechi,
doaâ povești împotrivă audziia.
Ce ochiul cel drept
cu urechea dreaptă
pe cartea dulăilor fu
și minciunoasă cuvintele
și clevetele lor ascultă.
Iară ochiul stâng
și urechea stângă
pe slovele curate
și cuvintele adevărate
întorcând,
toate dzisele îndărăpt
și tot adevărul în minciună
luă (căci minciuna după voie
decât adevărul împotrivă
la cei stăpânitori
mai mare încăpere are).

Deci dulăilor răspuns dede,
precum pre Șoim și Bâtlan
de acolo râdicând,
ceia ce li să cade
își vor lua plată,
iară ei, în tot chipul silind,
lucrul în slab să nu lasă
și ori în ce fel s-ar putea,
numai la mână nepriietinul să vie,
să nevoiască,
pentru carea mare mulțemită
și de aceia slujbă
vrednice daruri vor lua.
Iară din pricina lenivirii lor,
lucrul într-alt chip de va fi,
fără grea certare
și fără a cinstei scădere
să scape nu vor putea.

Iară Șoimului într-acesta chip
răspuns trimasă: „Cartea ta am luat
și într-însa cuvintele inimii
Inorogului am citit.
Deci iată că-ți dzic:
nu să poate,
nu să face,
nu să află,
cătră mine altă dată
a scrie te părăsește.
Iară Inorogului cuvânt de pace
supt giurământ cât de tare dă,
și numele cerescului Vultur
la mijloc puind,
pre nepriietin a amăgi
nu te sii
(căci la noi doftori sint carii,
daruri bune vădzind,
boala păcatelor cât de grea
a tămădui pot),
(o, zei che tei [o, zei și dumnezei],
muritorii a nemuritorilor voie a amăgi
cum pot ispiti?).

Ce ori în ce chip ar fi,
încă o dată la locul prundișului
a-l coborî silește,
de unde altă dată
ca de altă,
să nu cumva mai scape,
nici frica giurământului
de la îndrăzneala izbândii
a te opri pricină să pui
(că pre nepriietin a-l birui
numai voia noastră cearcă,
iară tot feliul de meșterșuguri
și de vicleșuguri
a face
pravila locului nostru sloboade).

Că în monarhiia noastră vestită
și de la toți adeverită
axiomă ieste
(cu mortul, decât cu viul,
giudecată a avea,
mai lesne,
și de păcatul nevădzut,
decât de ne priietinul vădzut,
a te curăți
mai pre iușor ieste).
Că când jiganiia aceia dintre vii
va lipsi,
atuncea numai noi
precum adevărat între vii
ne odihinim
ne vom putea numi.

Deci cum mai curând,
după porunca noastră,
sau isprăvind,
sau neisprăvind lucrul,
pre Bâtlan împreună cu tine luând,
aicea să vii
căci alte lucruri
și alte trebe
într-alte părți a împărățiii noastre
s-au tâmplat,
la carile pentru ca
cu mâna ta
să să isprăvască,
sintem să te trimetem.

Iară pentru aceia slujbă
într-acea parte,
iată că pre fratele frate lui,
vărul vărului
și nepotul nepotului,
Uleul, trimetem,
carile, îndată acolo ce va sosi,
tu, fără altă zăbavă
sculându-te, să vii.
Într-alt chip să nu faci.
Aceasta-ți scriem”.

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23.

Hameleonul, de o parte cu obrazul
(carile nu de rușine,
ce de vicleșuguri a să muta știe),
în multe fețe să schimba
și pentru că acmu Șoimul
din minciunele și clevetele,
carile din spurcata lui gură audzisă,
să nu cumva
vechea-i pizmă să cunoască
și mai cu de-adins
vicleșugurile să nu-i cumva
cerce
și, aflându-le, să nu-i cumva
amintrilea
visul tâlcuiască
să temea.

Iară de altă parte,
cum minciuna în haina adevărului
și vicleșugul în cămeșa dreptății
ș-ar îmbrăca
și acmu de curând
călcatele-și de vulpe vicleană urme
cum ș-ar astupa,
cu gândul obrăzniciii,
în câmpul nerușinării,
ca un cal sirep și desfrânat,
alerga.
Așijderea,
acestea
cu a cuvântului meșterșug
a le șicui,
a le căptuși
și a le zugrăvi
de nu le-a cumva
putea,
de toată nedejdea
ce mai denainte luasă,
scăpat să simțiia.

Însă (aflătoare de meșterșuguri
firea în nevoi),
și ales a lui,
carea organul răutății a-și afla
și răutatea minții a-și acoperi
îndată în pomenire îi adusă,
singur în inima sa
ca acestea scornind:
„Oare cei ce a meșterșugului cuvântului
învățători sint
ce altă giuruință
cătră ucinicii săi dau, fără cât,
precum adevărul minciună
și minciuna adevărul să facă
îi va face,
și de vreme ce cu cea de obște socoteală
lucrul și meșterșugul acesta
așe să crede,
iată că urmadză ca și eu
aceasta a isprăvi să pociu,
de vreme ce nu puțin untdelemn
într-aceasta învățătură am cheltuit
și mai vârtos
că prin multă vreme între alalte lighioi
scaunul aceștii școale am ținut
și cu scrisorile a cărților amăgitoare
de prinderea din toate dzile am avut”.

Și așe, fețe după fețe
și chipuri după chipuri
în față schimbându-și,
cătră Șoim voroava
într-acesta chip începu:
„(Dragostea prea mare
și liubovul carile
peste hotar trece,
de prea mică pricină,
mari prepusuri își face),
precum maicele cătră fiii săi
aievea dovadă sint.
Carele ori de fietece mică
a orânduielii sănătății mutare
grele și primejdioase boale
cuconilor săi prepun
și de celea ce să nu le cumva vie să tem,
acele precum să le fie vinit,
de frică socotesc,
de unde cuvântul a să dzice
s-au apucat

(să nu vie în capul copilului
ce-i menește maică-sa).
Asemenea dragostele Afroditei,
când la stepăna hirișiii sale sosesc,
pre tot ochiul viclean
și tot piciorul strâmb socotesc,
și, în toate și pentru toate,
pentru cel șie iubit,
negândite prepusuri
și zelotipii își scornește.
Și pentru ca dragostele să-și poftorească
și iubostele să-și înnoiască,
tot prepusul fantastic
în locul adevărului apucând,
o hulă drăgăstoasă
și o mânie mângâioasă
scornește, dzicând:

„Bine cunosc
și din multe împotrivă
semne adeverit
sint
că răul mieu noroc
cu curată inima mea
rău să slujește
și de nesuferit rane
în toate dzilele prin mâna ta
într-înemă îmi trimete.
De vreme ce tu acmu
pre altul sau pre cutarile
(anume dzicând)
a iubi ai început,
iară pre mine, ticălosul,
din drăgăstoșii tăi ochi
depărtându-mă,
cu toată inima
din adevărata dragoste m-ai lepădat
și m-ai urgisit.

Bine încă dinceput
inima îmi spunea
că dragostea,
cu carea în zădar ardeam,
adevărul a cunoaște mă opriia,
că dragostelor zugrăvitoare
și inimii mele amăgitoare
ești, de vreme ce acmu, iată,
aievea și la arătare au ieșit,
că așeși dintâi cătră mine
numai cu gura și cu cuvântul erai,
iară cătră ciuda lumii acela
cu toată inima și cu tot sufletul te dai.

Ce bună nedejde am
că în curândă vreme
de lancea carea eu m-am rănit
și de veninul cu carile eu m-am otrăvit
și el nerănit
și neotrăvit
să nu scape,
și peste puține dzile,
precum eu acmu,
așe el atuncea deplin va cunoaște
că nici odânăoară cu cineva
dreptatea a ținea
și curățiia inimii nebetejită
și neimată
a feri
nu te-ai învățat,
ce pururea cătră toți
la cuvânt nestătătoare
și cu inima ca valurile mării
în toate marginile lovitoare
ai fost și ești.

De care lucru, precum liniștei mării,
așe dragostelor tale
de credzut
și în cuvintele tale
de sprijenit
n-au fost,
nici poate fi.
Căci din nemică în înalte
de urăciune valuri te înalți
și fără nicio pricină
liniștea în tulburare
și furtuni de mânie ca acestea
îți întorci,
cât ticălosul inimii vas
în ochean fără fund
și mare fără margine,
ca aceasta undeva
liman de năzuință
și liniște de mântuință
a afla nu poate.

Ce de vreme ce nemilostiva-ți inimă
și sufletul întoarcere spre căială nu-ți știe,
iată că de astădzi și înainte
mâhnită fața mea
nu vii mai videa
și slăbănog piciorul mieu
înalt și neagiuns pragul tău
nu va mai călca.
Fă-ți voia,
plinește-ți pofta,
negura din vârvul munților s-au râdicat,
nuârii de pe fața soarelui s-au mutat,
tot spinul și piiedeca din cale-ți s-au luat,
și fără de nice o sială,
strânge, îmbrățășadză,
dulci sărutături și a trupurilor încăldzituri
cu acest acmu de curând
și proaspat iubovnic vă împărțiți.

Eu m-am vechit,
m-am veștedzit
și ca florile de brumă m-am ovilit.
Soarele m-au lovit,
căldura m-au pălit,
vânturile m-au negrit,
drumurile m-au ostenit,
dzilele m-au vechit,
a[n]ii m-au îmbătrânit,
nopțile m-au schimosit
și, decât toate mai cumplit,
norocul m-au urgisit
și din dragostele tale m-au izgonit.

Iară acesta nou, vios,
vlăgos,
ghizdav și frumos,
ca soarele de luminos,
ca luna de arătos
și ca omătul de albicios
ieste.
Ochii Șoimului,
pieptul leului,
fața trandafirului,
fruntea iasiminului,
gura bujorului,
dinții lăcrămioarelor,
grumadzii păunului,
sprâncenele corbului,
părul sobolului,
mânule ca aripile,
degetele ca radzele,
mijlocul pardosului,
statul chiparosului,
pelița cacumului,
unghele inorogului,
glasul bubocului
și vârtutea colunului
are.

Lucru ca acesta ț-ai agonisit?
Paște-l,
poartă-l
și în multe dzile
cu fericire hrănește-l
și îngrașă-l.
Iară mie aceasta îmi rămâne,
pe blăstămatu lumii năroc
plângând,
dreptatea mea cătră tine
și strâmbătatea ta cătră mine
în veci cătră toți
și nepărăsit petiutinderile să povestesc”.

Acestea și altele ca acestea
jelea inimii a grăi
găsește
și zelotipiia asupra iubitului său,
sau de față, sau cătră alt chip,
să jăluiește,
până când răspunsul cel șie dorit,
din dulce rostul iubitei sale slobodzit,
răspuns spre a sa nemângâiată mângâierea
a audzi să învrednicește.
Carea în curată inimă stăruită trăind
și de la iubitul ei
în prepusuri ca acestea țiindu-să,
într-acesta chip îi răspunde:

„Norocul mieu cel nenorocit,
o, dulcele mieu,
până într-atâta necredincios
și prepuitoriu te face,
că din sinul maicei
și de la țițele mamcii de când am ieșit,
decât tine mai frumos
și mai drăgăstos
nici a trupului ochi mi-au vădzut,
nici a sufletului a videa
mi-au poftit.
Că între toți dumnădzăii,
deși ieste soarele mai frumos,
însă eclipsis îl întunecadză
și noaptea îl depărteadză,
de ieste luna între boadză
și Vinerea [Luceafărul] între stele mai ghizdavă,
însă lipsa luminii,
acoperirea nuârilor
și minunată nașterea comitelor
le astupă
și le acopere.

Singure numai,
decât toate frumsețele mai frumoase,
frumsețele tale dzua lumineadză,
noaptea strălumineadză,
de departe mângâiesc
și de aproape sufletul veselesc,
a cărora lumină apus nu știe
și privala sațiu nu are.
O, blăstămat ceasul acela în carile
lăcrămos ochiul mieu nu te vede
și nenorocită dzua în carea
de privala ta depărtată stau.
Soarele nu răsaie,
stelele nu luminedze
și dzua să nu să arete
nopții aceiia în carea brațele mele
nu te îmbrățășadză ș
i țițele mele la talpele tale
nu să alătureadză.

Vulturul ceresc ascunsele inimilor
și tainele sufletelor știe.
Pre carile neminciunos
și credincios martur puiu,
că în ceasul în carile
cu lipsa nespuselor tale lumini
mă osindesc,
îndată fântânele Nilului
din ochi neîncetat îmi izvorăsc
și suspinele înfocate
din inimă decît para tartarului mai înalte
și decât scânteile Ethnii mai înfocate
îmi izbucnesc.
Din tine ales, o, iubitul mieu,
toate trupurile ciunguri de copaci pârjoliți
și toate chipurile tăciuni în tină potoliți
ochilor miei să văd
și sufletului mieu să par.

Ah, pustie și decât cu moartea
mai omorâtă eu,
când neînfrântă voia ta
asupra mea
mâhnită voiu cunoaște.
Nu, sufletul sufletului mieu,
nu, lumina ochilor,
nu, viața și ființa mea,
nu prepune pe țărna talpelor tale
gând ca carile nici după moarte,
necum pân la moarte
în inima mea va întra.
O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat,
în primejdiia părului
capului tău
pre fietecarile de o mie de ori
jirtfă și giunghere spre plecarea
mâniii Dumnădzăului le-ași aduce.
Că de ieste în lume vreo fericire,
aceia privala ta ieste,
și de ieste după lume vreo fericire
în carea mie privala ta să-mi lipsască,
și ea să lipsască,
că toată munca tartarului
mie alta nu poate fi,
fără numai minuta ceasului
despărțirii tale.

Că numai cu tine fericirea adevărată,
iară fără tine, oricum și oriunde ar fi,
minciunoasă ieste”.
Ca acestea răspunsuri plăcute
iubitul de la iubita sa
(o, domnul mieu, Șoaime,)
luând,
inima din dogoreala
prepusurilor își răcorește
și oarecum dragostea înnoindu-și,
liubovul și iubostele își adeverește.
Într-acesta chip și ca cu aceasta
dragoste cătră în veci de iubitul Inorog aflându-mă,
pentru obraznica, însă din adevărata
dragoste pornita ispită,
iertare să aib, mă rog.
Căci ce ieste adevărul
a mărturisi să cade,
că în toate prepusurile dimpotrivă
cu o oarbă purcedere am cădzut,
ca nu cumva el,
după datul cuvânt neviind,
ceva măiestrii neprietinești să fie simțit
am prepus
și, pentru ca adevărul a pricepe să poți,
celea ce nu are îi grăiiam
și celea ce nu-i poftesc îi dziceam.

Iară acmu dintr-îmbe părțile
cunoscând și înștiințându-mă
că nu ce dineoarea prepuneam,
ce ce dinceput știiam
și nedejduiam,
au ieșit,
înspăimântata-mi inimă
acea deplină veselie au luat
și toată îndoința dimpotrivă
de pe suflet mi s-au râdicat.
Adevărat,
dară, domnul mieu,
că, precum dzici, Inorogul,
precum la cuvânt stătătoriu,
așe la lucruri stăruitoriu
și la minte neclătitoriu
ieste,
că el minciuna nu numai căci nu o grăiește,
ce macar a o audzi nu o priimește,
și precum cu limba
despre voroavele deșerte postește,
așe urechile
despre cuvintele fără ființă își oprește.

Adeverit, dară, să fii
că pre cât din voroava lui te-ai înștiințat,
cu mii de mii de ori mai cu multul
din faptele lui vii cunoaște
că în toată vredniciia străluminat
și în toată bunătatea curat
să va afla.
Înalțe dară cereștii cornul slăvii lui
și, dintr-a mele dzile scurtând,
dzilele lui înmulțască,
și nenumărați a[n]ii îi adaugă.
Că ce sint,
după pricina dintâi,
a lui și de la dânsul sint,
că odânăoară puterea cornului lui
cu antidotul cel neprețuit
și în de binefaceri neperigrăpsit
asupra slăbiciunii cum mai curând
de n-ar fi agiuns,
încă de mult viața mi s-ar fi curmat
și țărna cu pravul mi s-ar fi amestecat.

Ce acmu, pentru căci
la vremea împreunării neaflându-mă
și de a lui nesățioasă privală lipsindu-mă,
inima-mi cu pară înălțată
și cu văpaie nestâmpărată
îmi arde.
Ce poate fi fortuna [întâmplarea] șegi necredzute
și glume nesuferite
ca acestea arătându-mi,
cu întristările și mâhnirile mele giucându-să,
să zăbăvește.
De care lucru, pentru a lui
de a doa venire fără știință
să nu fiu,
ca paguba și pedeapsa carea acmu
sufletul mi-au simțit,
a-mi răscumpăra
și a-mi mângâia
să pociu,
și de nu cu sărutarea talpelor,
macar cu privala ochilor
să mă învrednicesc,
carea, una și singură,
toată întristăciunea
și mâhniciunea
a-mi râdica
și toată durerea inimii a-mi vindica,
destulă și de prisosit ieste”.

Șoimul, la inimă curat,
viclenelor a Hameleonului cuvinte
încredințându-să,
precum iarăși după câteva dzile
sint să să împreune
îi spusă.
Hameleonul îndată:
„Dară, eu știu, dzice,
că visele mele pe mine
să mă amăgească cu putință nu ieste”.
Șoimul: „Ce vis ieste acela, rogu-te,
că și denioarea pomenind,
precum asupra lui îl vii izbândi
dziceai?”
Hameleonul dinceput
pre amănuntul începu a i-l povesti,
precum mai sus s-au dzis.
Șoimul, deodată adâncimea visului
cu sigeata socotelii pătrundzind,
tâlcul ce i-ar fi mult să mira
și cătră Hameleon:
„Dară tu acesta cum l-ai tâlcuit?”
dzisă.

Hameleonul nu numai
în cuvintele aievea viclean,
ce încă și în vise fantastice dușman,
acmu, înaintea Șoimului,
visul spre bine tâlcuia
și pre scurt mintea a-i căptuși siliia,
dzicând:

„Pădurea cea deasă și umbroasă:
grijea carea
pentru pogorârea Inorogului purtam
era și îndoința vinirii lui
la împreunare însămna.

Salamandra carea în para focului să păștea:
vechiul neprieteșug,
carile în răutăți au crescut
și s-au hrănit.

Foametea carea în pântece mi s-au scornit:
jelea carea
pentru acest neprieteșug mi-au vinit
și de greu pentru priietini
inima mi s-au rănit.

Leacul oaâlor șerpelui,
carile mai mare durere mi-au făcut:
vinirea Inorogului
pentru a căriia neștiință
oarece în prepusuri am întrat
și ispita cea de dineaoarea
am făcut.

Zămislirea și nașterea puilor prin pântece:
nedejdea vinirii lui
și minunată isprăvirea lucrului
prieteșugului
ce va să să facă.

Pasirea cea neagră,
carea, de cornul Inorogului
neputându-să lipi,
cu capul în gios au cădzut:
vestea și numele cel rău,
carile pre năpaste
asupra cinstii Inorogului îl punea,
adevărul cunoscându-să,
de pre capul lui să va râdica
și în prăpastea uitării să va lepăda.

Leacul cel peste putința firii
Inorogul îi arăta
și într-ace dată sfârșitul visului urma:
precum veseliia
și bucuriia
carea din isprava lucrului va lua,
în lume împotrivnic
sau în ceva betejitoriu a i să afla
nu va putea,
și așe, tot săvârșitul lucrului
în bucurie și inimă bună va rămânea”.

Așe Hameleonul în grabă,
la unele prindzindu-să,
la altele neprindzindu-să,
îzbândirea visului nădind
și cârpind
în scurte cuvinte,
lungi și late vicleșuguri acoperiia.
Ce Șoimul, macar că visul
în multe părți lua,
însă deodată în cămara tăcerii îl încuie
și sfârșitul lucrului
tâlcuirea visului să arete aștepta
(că vrăjitorii minciunoși
și credzătorii părerilor nopții,
de nu frați,
iară veri primari își sint.
Cela din minciuni adevărul,
cesta din fantazie
chipul a scoate silește).

După acestea Hameleonul
de la Șoim ieșind
și cum vânatul au pierdut
și Inorogul au scăpat,
cu mare jele și a inimii durere gândind,
de mare năcaz budzele își mușca
și mânule își frângea.
Și așe, cum mai degrabă la dulăi
și la ogari alergând,
cu fața posomorâtă
și cu inima înfrântă,
în trist chip și jelnică închipuire
li să arătă (că a amăgeilor
cea mai de frunte învățătură
și mai de treabă schimositură
ieste ca în inimă pe cacodemonul,
iară în față evdemonul
să poarte), pre carile ei,
într-aceasta formă
și arătare vădzindu-l:

„Ce poate fi aceasta,
o, priietine, dzisără,
că chipul urgie
și fața bezcisnicie
îți arată și lucru peste voie
să ți să fie tâmplat,
mâhnite căutăturile
și fierbinți oftălurile
îți mărturisesc? Au spre chedzi răi
vrăjile ceva ț-au menit?
Au spre pofta inimii noastre
de ceva împotrivă și neagră veste ai simțit?
Sau de nu ție ceva rău ț-au vinit,
altuia vreun bine a să face ai cunoscut
(că zavistnicul mâhnirea îndoită poartă,
una când lui ceva rău,
alta când altuia ceva bine
să nu cumva vie să teme).

Noi până acmu într-atât tăcere
înfundat a te videa nu ni s-au tâmplat.
Limba cea ca clopotul cine ț-au legat?
Gura cea ca doba ce ț-au astupat?
Voroava cea ca pohoaiele ploilor
cine ț-au înghețat?
Glasul cel ca tunul fulgerului
ce ț-au amorțit?
Mulțimea cuvintelor
cele ca păcura izvorâtoare
și ca năboiul pe toate
șesurile clevetelor năbușitoare
cine ț-au oprit?
Fără nici o zăbavă
și cum mai curând spune-ne,
ca, sau mâhnirii împreună părtași,
sau, de va fi cu putință,
mângăietori și gonași
să ne facem.

(Că cuvântul mângâios la întristare
ieste ca numele doftorului la dzăcare),
carile macar că îndată
toată întristarea n-ar râdica,
însă o îndoință oarecarea chitelelor aduce.
(Iară unde îndoința, acolea și nedejdea,
și unde nedejdea, acolea și începătura
mângâierii ieste), precum și doftorul
macar că nu într-acea dată
toată boala scoate,
nici numele lui face minuni,
ce nedejdea bolnavului râdicând,
socotește că cel ce leacurile dă, de față ieste,
așe precum și leacul îi va afla nedejduiește,
care nedejduire oarecare chip de oteșire îi aduce”.

Hameleonul, din nări pufnind,
pieptul izbind,
din cap tremurând,
din mâni aruncând,
cu picioarele ca dulăii turbați
țărna împrăștiind,
din gură aspumând
și toată icoana vrăjmășiii de la inimă
în față-și zugrăvind:
„O, fraților și prietinilor,
în mare a inimii strâmtoare mă aflu,
dzisă, atâta cât, precum să dzice dzicătoarea,
că de oi grăi,
oi muri,
de oi tăcea,
oi plesni,
și din doaâ răutăți
carea de mai bună să aleg
mintea nu-mi poate nemeri.

Să încep, tremur,
să nu încep, de năcaz mă cutremur,
să dzic, mă tem,
să nu dzic, putere a răbda
nu mi-au rămas,
ca fătătoarele la ceas am sosit:
să făt, durerile și chinurile mă înspăiminteadză,
să nu făt, pântecele îmi crapă
și cuvintele ca puii ohendrii
prin treci îmi ies.
Să stric doaâ, tocmăsc una,
să tocmăsc doaâ, stric o mie.

Pentru care lucru, mai denainte,
până cuvântul a vă deșchide,
prietinesc sfat să-mi dați
și cu mâna frățască să mă îndămânați
vă poftesc.
Adecă, întâi să stric doaâ
și să tocmăsc una?
Au întâi, tocmind una,
să stric doaâ?
La aceasta întrebare de voi videa
că și voi după a mea socoteală mă sfătuiți,
atuncea gura de voi închide,
pântecele să-mi cașce
și pre spinare plesnind,
povestea prin treci să izbucnească
și călcâiul în locul rostului să grăiască
voi lasa”.

Dulăii, câtăva vreme în gânduri stând
și la întrebare fără baiere ca aceia
ce să-i răspundză socotind,
mai târdziu într-acesta chip îi dzisără:
„La toată începătura a tot lucrul
doaâ săvârșituri a unii pricini să socotesc,
carile pentru un săvârșit
dintr-acele doaâ să începe,
adecă un săvârșit ieste,
pentru ca oricum ar fi,
lucrul acela ieste să să facă,
iară altul ieste,
pentru ca bine sau rău,
tare sau slab,
trainic sau netrainic
și altele asemenea acestora să să facă
caută.

Deci când cel de pre urmă
și mai cu anevoie
nu să socotește,
cel mai dintâi și mai pre lesne
să apucă.
Așijderea (orice mai cu lesne
la săvârșitul poftit
a să duce s-ar putea,
aceiași mai cu greu
și mai cu nevoie
a să face
nebunie ieste).

Deci pentru care săvârșit
pricina începerii ț-ar fi socotind,
spre acela lucrul îți așadză.
Iară amintrilea știm că,
precum din fire, așe din meșterșug,
tot lucrul decât a să face,
a să strica mai pre lesne ieste.
Că un copaciu în 40 de ani
la cea deplin vârstă
și hirișă mărime a vini,
iară a să usca în 40 dzile poate.
Așijderea, videm
că cele în meșterșug a să tocmi
decât a să face
mai lesne
și decât amândoaâ mai lesne stricarea,
că piramidele Eghiptului,
colosul Rodosului,
raiul Vavilonului [Grădinile suspendate],
capiștea Efesului carea prin vremea
a […] de ani de-abiia
și cu lucrarea a toată putința
Asiii cu mare nevoie
a să isprăvi s-au putut;
și altele asemenea
acestora, cu câtă nevoie
și cu câtă ostenință
s-au făcut, cine poate povesti?

Carile cât de cu lesne
și cât de cu iușor
în nimică s-au întors,
a toți muritorilor
minune aduce
(că a tot muritoriul
tot lucrul muritoriu
și puțin stătătoriu
ieste).
Așijderea altele,
precum pre lesne a să face,
așe mai pre lesne a să strica,
iară a să tocmi,
toată isteciunea meșterilor gonește
(că un copil mititel
cu un bețișor supțirel
o mie de oale
și dzăci de mii de stecle
a sfărâma poate,
iară o mie de olari
o oală spartă a cârpi
și dzăci de mii de steclari
o steclă frântă a tocmi
nu pot).

Și precum să dzice cuvântul
(un nebun o pietricea în fundul mării aruncă,
pre cărea o mie de înțălepți să o scoată
vrednici nu sint),
care paradigmă lesnirea facerii,
și nevoia desfacerii
arată. Acmu, dară, chipul facerii,
tocmelii
și stricării
în sine socotind,
după care ai pofti,
sfatul nostru alcătuiește
și de carea întâi să te apuci,
alege”. Hameleonul răspunsă:
„Adevărat, dzice, că prietinească sfătuitură
și înțelepțască învățătură
mi-ați dat, și acmu cunosc
(că sufletele priietinilor adevărați,
cu puterea simbathiii carea între sine au,
unul gândul altuia
oarecum nemerește
și unul altuia proroc să face).

După povestea dară carea au trecut
și după sfatul cari le de la voi am audzit,
urmadză ca întâi doaâ stricând,
apoi pre unul să tocmăsc,
carile mai pre urmă
a multora de tocmirea vieții
pricină poate fi.
Veți ști,
dară, o, fraților,
că pieirea a doaâ capete
ieste viața a capului al triilea,
adecă cu moartea Inorogului
și acmu și a Șoimului,
viața Corbului să va stărui,
prin carile toată a pasirilor
și a dobitoacelor monarhie să va întări
și despre răzsipa carea i să gătește
să va sprijeni.

Iară într-alt chip nici putință,
nici vreo de putință
nedejde au rămas,
precum mai pre urmă povestea viți înțelege!”.
Dulăii din gura Hameleonului
pentru numele Șoimului audzind,
nu puțin să tulburară,
căci și frica îi avea
și cinstea îi purta.
Însă, pentru ca
dintr-adânc lucrul mai la ivală sa scoață,
cu tot de-adinsul pe Hameleon
a întreba începură
și cum curg lucrurile și ce ar fi povestea
să le spuie îl poftiră.
Hameleonul dzisă:
„Lucrurile toate după poftă
și după tâlcuirea visului
cea dintâi purcesese
și până în săvârșit
așe ar fi mărs.
Iară acmu vicleșugul carile Șoimul
cătră stăpânul său au arătat
și lucrurile spre mare și groznic rău au mutat
și tâlcuirea visului mieu
spre cumplită și strașnică izbândire
au schimbat”.

Dulăii, învăluite cuvintele lui
nepricepând,
precum de aierul fierbinte îmbătat
sau acmu la schimbarea lunii fiind,
de boala ce avea turbat,
și tulburat
să fie socotiia,
ales de numele visului
(în carile toată voroava întemeiată
să videa), audzind
(din vis, vis,
și din noapte întunerec să iasă
socotiia), însă macar și vis să fie
(a tot lucrului știința
decât neștiința [decât neștiința]
mai bună și mai de folos
a fi dzicea).

Și așe, pentru temeiul voroavii
și ceința poveștii,
vârtos a-l iscodi apucară.
Hameleonul dzisă: „Șoimul
spre amândoaă monarhiile
aieve nepriietin
și cumplit vrăjmaș a fi s-au arătat,
și pre mine de atâta vreme
în râs și batgiocură țiindu-mă,
toate
și mai nenumăratele
mele slujbe în prav
și în pulbere le-au vânturat,
de vreme ce, precum bine știți,
că cu toții sfatul la un loc pusesem,
ca doară vreun mijloc
a să afla
s-ar putea,
cu carile pre Inorog la prundiș să-l coborâm
și pre nepriietinul obștii
la strâmptul lui
și la largul nostru să-l aducem,
la care lucru cu toții,
ca într-o desime de pădure umbroasă
și ca într-o noapte nuâroasă
și întunecoasă,
cu gândurile rătăcind
și cu socoteala orbăcăind,
îmblam

(că întunecarea minții,
decât a nopții mai grea,
și piierderea socotelii
decât a căii
mai primejdioasă ieste).
Și acmu mai toată nedejdea
pentru isprăvirea lucrului să curma,
ce eu, cu multe ostenințe
și cu fierbinți sudori vărsate,
în mijlocul primejdiilor,
ca o sulimendriță în mijlocul focului
m-am aruncat
și acmu mijlocul lesniirii
și chipul isprăvirii
aflând,
atâta nevoința mi să îndemnasă
și pofta slujbei ațâțase,
cât ca cum cu totului în foc ași arde
mi să părea
și acmu plinirea slujbei,
leacul arsurii țiind,
pojarul carile mănuntăile îmi topiia
precum să-l potolească socotiiam.

Căci cu multe meșterșuguri acoperite
și cu fel de feliuri de giurământuri zugrăvite
pre Inorog la strâmptul lui
și la largul nostru scosesem
și în marginea prundișului îl coborâsem.
Și acmu ca cum în nedezlegate legături știindu-l,
din ceas în ceas
și asupra nepriietinului izbândire
și cea dorită a visului mieu tâlcuire
să audz așteptam
și, toată noaptea în gânduri tăvălindu-mă,
în pat ca peștele pe uscat mă izbiiam
(că precum peștele afară din apă
cu aier să îneacă,
așe pofta peste măsură
toate valurile gândurilor asupră-și încarcă).

Iară după ce astădzi
soarele zorile ș-au răvărsat
și de dzuă s-au luminat
(oh, cu multul noaptea morții
decât dzuă ca aceasta mai fericită
și mai plăcută mi-ar fi fost)
și curmarea nedejdii,
cărea fără de nedejde mi s-au tâmplat,
înțelegând,
pentru ca minciunoase
ispitele Inorogului să arăt,
la Șoim m-am dus.
Nicicum de vinirea
și de slobodzirea lui
în gând puind
(căci, de ar fi vinit,
precum și eu și voi știre am fi avut,
socotiiam), cătră carile eu
pentru chiară firea Inorogului
și pentru nestătătoare cu vintele lui
a povesti și de-a fir-a-păr a le tâlcui
începând,
Șoimul, cu mare mânie a mă probodzi
și cu amare cuvinte a mă ocări,
au început.

Așijderea, cu nespuse laude
pre Inorog a lăuda
și preste ceriu lauda a-i râdica
să siliia,
și, încă cu putință de ar fi fost,
toate tropurile ipervolicești [hiperbolice]
unul peste altul grămădind,
scaun decât a lui Zefs mai înalt
preste ceriuri i-ar fi aședzat.
Deciia precum Inorogul
la împreunare să fie vinit
și în mintea lui
adâncă înțelepciune să fie găsit
și toată răutatea și strâmbătatea la noi,
iară toată bunătatea și dreptatea la dânsul
să fie aflat
dzicea.
Cătră acestea,
mare cinste pomenirii numelui adăogea,
și precum cu jiganie ca aceasta prietinie,
iară nu neprietinie,
a face și a păzi trebuie,
nici strâmbă goana noastră
(carea împotriva a tuturor cereștilor ieste),
carea asupra blândețelor și lineștii lui am scornit,
fară izbândă de sus și fără plată din ceriu
a rămânea poate.

După acestea și pre mine cu tot de-adinsul
tare mă îndemna
ca de acmu înainte,
tot neprieteșugul din inimă scoțind,
cât prin mână mi-ar vini,
spre folosul,
iară nu înalgiosul
lui să silesc,
de vreme ce și el
de astădzi înainte
într-această inimă curat
și dintr-această socoteală nemutat
rămâne.
Ce năboiul cuvintelor să-mi abat
(căci la inima dosedită
meșterșugul voroavii neînvățat
să află
și materiia cuvântului nu să sfârșește)
și într-un cuvânt
toată încheietura voroavii să cuprindz:
câtă nepriință și vrăjmășie
asupra Inorogului de la Șoim nedejduiam,
atâta și încă și mai multă priință și frăție
între dânșii am cunoscut.

Eu, dară, o, fraților, otrăvite
ca acestea de la Șoim cuvinte
audzind, ca cum cu oaâ de năpârcă
m-ar fi ospătat
și cu venin de vipere
m-ar fi adăpat
mi s-au părut,
carile cu mari dureri
de întristări în mațe-mi zămislindu-să,
de mare năcaz pântecele crăpându-mi,
cătră voi le nasc
și visul în izbândire
încă puțin au rămas
și mai vârtos laudele
și clătirile cele de cap
cu carile cu urgie îmi porunciia,
pentru ca despre voi
cuvântul tăinuit
să țiiu,
acelea toate clătirea otrăvii
și a melanholiii[1] în ficați mi-au scornit,
cât, precum mă videți,
de tulburat înainte vă stau.

Ce cereștii de s-ar milostivi
și cu atâta pohârnirea faptei de s-ar opri,
încă tot de viață nedejde ași trage.
Iară cursul izbândirii visului,
tot pre această cale de va merge,
Inorogul de toată primejdiia scăpat
și mântuit
ieste, căci pasirea cea neagră,
carea de corn nu i s-au putut lipi,
tot cuvântul și lucrul împotrivă,
împotriva lui biruință să nu aibă,
va să să tâlcuiască
și leacurile cele peste fire date,
sau de tot tăgăduite,
rana și boala poftei mele
așeși de tot neisțelită va să rămâie
(că rana poftii decât a fierului mai obrintitoare
și de pricina cât de mică mai burziluitoare
ieste)”.

---

[1] Melancolia = bila neagră, după credința medievalilor, responsabilă de producerea unor stări depresive.