Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (5)

*

Prima parte, a doua, a treia și a patra

***

Sfânta Teodota, sora Sfântului Grigorie Palama era grav bolnavă…aștepta să își dea duhul…însă a dorit ca el să vină și să-i spună ultimele cuvinte (525). Sfântul Grigorie prezice faptul că el va merge acolo, înainte ca ea să adormă…lucru care se împlinește (526).

Deși toți așteptau ca Sfânta Teodota să moară…într-un mod mai presus de fire, timp de 8 zile a trăit „fără hrană, fără somn, fără dureri și fără să vorbească, încredințând faptul că era vie numai prin respirația scurtă și prin ochi, așteptând venirea fratelui potrivit prezicerii” (526).

Cine poate explica o asemenea iubire și o asemenea încredere în sfințenia fratelui său, a Sfântului Grigorie Palama?

După 8 zile, seara, Sfântul Grigorie a venit la Sfânta Teodota, sora lui, „a stat la căpătâiul ei și i-a vorbit; iar ea simțind aceasta, ridicându-și spre el ochii, deodată, și rostind cu sufletul și cu mintea: Slavă Ție, Doamne!, după puțin timp, l-a trimis în chip slăvit la Dumnezeu” (256).

Și când Sfânta Teodota și-a dat sufletul, „fața ei a fost slăvită în chip minunat de lumina dumnezeiască, care a zugrăvit, și pentru cei din afară, sfânta și nespusa ei strălucire” (526). La prohodirea ei, „unii dintre cei prezenți și însuși Marele Grigorie au simțit o asemenea bunămireasmă, încât, din pricina mărimii ei, n-au putut-o tâlcui” (526-527).

Când era singur, Sfântul Grigorie Palama avea următoarea formă de viață: era atent „la isihie, trezvie, rugăciune și arătările (extazele / vedeniile n.n.) dumnezeiești” (527).

Varlaam din Calabria era, din octombrie 1339, la Constantinopol, și se juca cu  cele dumnezeiești ca la jocul de zaruri sau ca și când ar fi la pariurile de la cursele de cai (527). Ocupația de căpetenie a ereticului Varlaam era „prefăcătoria și impietatea” (527), scriind teologie tocmai pentru ca să o facă harcea-parcea (527).

Și, zice Sfântul Patriarh Filotei, autorul Vieții Sfântului Grigorie Palama, după cum „iudeii, mai înainte, împotriva lui Hristos, așa și el l-a introdus pe Beelzebul  (pe dracu n.n.) în locul harului Duhului [cf. Mat. 3, 22], numindu-i rătăciți pe cei deiformi (pe cei îndumnezeiți n.n.), acuzându-i pe Sfinți de erezie și numindu-i blasfemiatori, înșelați și cacodocși (adică rău credincioși n.n.), el, reaua vistierie a cacodoxiei și instrumentul exact (deplin n.n.) al blasfemiei și amăgirii (introducerii în eroare, în erezie n.n.)” (527).

Adică, mai actualizat, Varlaam din Calabria era  un romano catolic, un luteran, un greco catolic, un adventist, un baptist, un mormon etc….care se cred mai ortodocși decât toți Sfinții Ortodoxiei la un loc.

Și Varlaam corupe spre erezie pe cei din jurul patriarhului de Constantinopol (528) și „i-a convins pe toți să abjure închinarea riguroasă, potrivit bunei cinstiri/dreptei credințe și să voteze împotriva ei” (528).

Patriarhul Constantinopolului trece de partea ereticului Varlaam, fapt pentru care patriarhul îl cheamă pe „Sfințitul Grigorie și pe cei dimpreună cu el ca pe niște vinovați” (528). Sfântul Grigorie Palama vine „îndată, fără șovăire și fără întârziere” la patriarhul Constantinopolului, având drept companioni „pe Isidor [Buchir] și pe Marcu [Vlatis], prietenii săi de căpetenie, și pe bunul Dorotei [Vlatis]” (528).

Când ajunge Sfântul Grigorie Palama la Constantinopol mai găsește ortodocși doar „unul sau doi dintre cei mai buni” (529), adică dintre cei care mai cunoșteau teologie și nu dintre cei oarecare, fără cunoștință.

Ce reușește acolo Sfântul Grigorie Palama? Ca, prin propovăduirea sa dumnezeiască, pe toți de acolo, împreună cu patriarhul și Sfântul Sinod al Constantinopolului, să îi învețe să creadă drept (529). Adică unul…îi învață pe toți. Doar unul

Și astfel, după ceva timp, cei de la Constantinopol, când „au ajuns la oceanul tratatelor lui (ale Sfântului Grigorie  Palama n.n.), discutând zile și nopți întregi, ascultând minunatele lui cuvinte împotriva lui Varlaam și a glăsuirilor lui deșarte, și găsind, în chip asemănător, glăsuirile lui din scrieri și tratate drept glăsuiri ale lui Dumnezeu, toți, împreună, l-au mărturisit, în chip răspicat, minte sfântă” (529), pe Sfântul Grigorie Palama.

Patriarhul începe să îi datoreze recunoștință, cât și cei din jur (529-530), pentru că i-a luminat în problema vederii lui Dumnezeu și a harului necreat.

Se întrunește un sinod la Constantinopol, ținut în primăvara lui 1341, când, cf. Idem, p. 530, n. 51, împăratul romeic, al Constantinopolului, Andronic III Paleologul, s-a întors dintr-o campanie militară, victorioasă, în Epir și Acarnania.

Isihastul Dionisie (viețuitor în Paroria, cf. Idem, p. 532, n. 54) îl va vedea pe Sfântul Grigorie Palama într-o vedenie, cum devine ierarh, dar și pe omuleții cu „față urâtă și neagră”, adică pe Varlaam și Akindynos, ereticii (532-533).

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (4)

*

Partea întâia, a doua și a treia

***

Spre sfârșitul anului 1334, Sfântul Grigorie Palama e ales, prin vot comun, stareț al Esfigmenului, care avea pe atunci 200 de monahi (505, 507). Aici îl vindecă pe monahul Evdokim de înșelare demonică, pentru că dracii îi arătaseră monahului „niște fantasme și imagini înșelătoare și mincinoase” (507). Și nu numai că îl scapă de „toată lucrarea demonică…(ci îl arată) sănătos, dar și probat sau bine probat (ev-dochimos), potrivit numelui său” (507), adică îl face să câștige înțelepciune din înșelarea lui.

Având nevoie, la un moment dat, de untdelemn a înmulțit uleiul prin rugăciune și însemnarera butoiului cu semnul Sfintei Cruci (508), dar a făcut, prin slujirea şi însemnarea cu semnul Sfintei Cruci a grădinii de măslini, ca măslinii fără prea mult rod bun anterior să rodească din belşug (508). Şi Domnul a arătat şi mai explicit că rodirea măslinilor i se datorează, pentru că „s-au arătat mai încărcați de roade tocmai pomii fie de care se apropiase acela în trecere, fie lângă care a stat vorbind, fie sub umbra cărora a șezut” (508).

Se întoarce însă, la scurt timp, la locul său sihăstresc de lângă Marea Lavră (509). Boala de ficat începuse să îl mai slăbească (509). Apare la orizont ereticul Varlaam din Calabria, cu care va avea dispute teologice (509). Cf. Idem, p. 510, n. 36, monahul Varlaam era însărcinat oficial ca să reprezinte teologia ortodoxă în discuțiile cu legații papali de la Constantinopol, din 1334.

Cărțile pe care începuse să le scrie Varlaam sunt citite de către Sfântul Grigorie Palama, care, „luându-le în mâini le-a cercetat, diagnosticat și judecat frumos și a arătat că demascarea plăsmuită în aceste scrieri era o perfidie limpede împotriva adevărului” (510). Sfântul Grigorie începe să scrie împotriva tratatelor lui Varlaam, care vrând să demaște răutatea lui Filioque a început să aducă argumente filosofice păgâne împotriva ereziei și nu teologice (510).

La Constantinopol, Varlaam intră în legătură cu anumiți monahi isihaști, care îi spun unele date despre nevoința lor iar Varlaam îi declară „eretici pe inițiatorii lui și văzătorii celor sfinte” (511), adică a celor experiate în slava lui Dumnezeu. Ajungând la auzul patriarhului de Constantinopol „unele lucruri rușinoase și infame” ale lui Varlaam, acesta e nevoit să se întoarcă la Tesalonic (511).

La Tesalonic, Varlaam îi acuză pe Sfinții Părinți ai Bisericii, în noi scrieri ale sale, „că aceștia erau mai vinovați de rătăcire decât monahii și extinzându-se cu limbă îndrăzneață și cutezătoare și împotriva celor ce apărau învățătura lor” (511). Auzind aceasta Sfântul Grigorie Palama, pe atunci isihast în Athos, a spus, în mod profetic, că în Varlaam se împlinesc cuvintele Părinților de dinainte, cum că „va pătrunde o erezie” în generația lor (511).

Și Sfântul Grigorie îl denumește pe Varlaam drept instrument al Satanei (512), Sfântul Filotei, biograful său, vorbind de o descendență istorică a ereticilor: „așa cum, în vechime, Eunomie i-a succedat lui Arie, și Sever acefalul lui Eutihie și Dioscor, contaminându-se fiecare de molima celor (de) dinainte, tot așa și Akindynos (i-)a succedat lui Varlaam (din Calabria n.n.), care a pierit în chip foarte rău, contaminându-se de molima lui, ajungând căpetenie a foarte relei erezii a acestor tăgăduitori ai energiei divine sau a politeiștilor ori ateiștilor, și de la el și-a luat numele acel viclean sinedriu” (512).

Varlaam ereticul începe să lupte, prin scrisul și propovăduirea sa, împotriva experiențelor mistice ale monahilor isihaști și nu era nimeni, în afară de Sfântul Grigorie Palama, ca să îi răspundă teologic (512). Sfântul Isidor al Constantinopolului, cf. Idem, p. 512, n. 38, fiind patriarh între 1347-1350, ucenic al Sfinților Gherasim Sinaitul, Grigorie Sinaitul și Grigorie Palama, îl cheamă pe Sfântul Grigorie Palama ca să combată atacurile eretice ale lui Varlaam (513).

Sfântul Grigorie Palama înțelege că acum e timp pentru război  în favoarea dreptei credințe și nu pentru retragere isihastă și acceptă să vină și să citească unele părți din scrierile lui Varlaam (513). Încearcă, prin tot felul de metode intermediare, Sfântul Grigorie Palama ca să îl sfătuiască pe Varlaam să înceteze. Însă acela „sporea zi de zi blasfemia și cearta, aprindea cât putea focul și nu simțea că pune în mișcare, la luptă, leul” (514), adică pe Satana împotriva Bisericii.

Mai apoi îl sfătuiește pe Varlaam, „în prezența a mulți și buni prieteni să se abțină de la cearta nepotrivită cu monahii și de a vorbi și scrie despre rugăciune și isihie, mai cu seamă împotriva acestora și a Purtătorilor de Dumnezeu Părinți, care au învățat acestea” (514).

Varlaam atacă cu și mai mare insolență „Biserica și lucrurile ei sfinte și tainice” (515), adică experiența mistică, contemplativă, a nevoitorilor ortodocși. De aceea Sfântul Grigorie Palama a fost forțat de Varlaam ca să scrie teologie „și să răstoarne, cu tratatele (sale) sfinte, tratatele…spurcate” ale lui Varlaam (515).

Auzind Varlaam că Sfântul Grigorie Palama a început să scrie împotriva lui a venit la el și a început să îl lingușească în mod fățarnic (515), dar Sfântul Grigorie îi răspunde cu înțelepciune duhovnicească și cunoscând caracterul lui duplicitar (516-517).

Împotriva lui Varlaam, Sfântul Grigorie Palama scrie 9 tratate /discursuri teologice, împărțite în 3 triade (517). Primele 3 tratate le editează în vara lui 1338 (517), în ele discutând despre cultura profană și limitele ei, despre liniștire și vederea lui Dumnezeu, răspunzând, în mod fundamental, problematicii lui Varlaam, deși nu primise încă tratele lui Varlaam în întregime ci scrisese numai asupra problemelor despre care auzise că Varlaam se lega în mod nebunește (517).

În vara lui 1339 scrie a doua triadă de tratate teologice împotriva lui Varlaam, care combăteau tratatele prime ale acestuia…și le scrie în timp ce Varlaam era în Italia (518). Cf. Idem, p. 518, n. 41, Sfântul Grigorie Palama a scris a doua triadă în 1339, în timp ce Varlaam era la Avignon, la papa Benedict al XII-lea, unde fusese trimis în misiune de împăratul Constantinopolului, de unde s-a întors la începutul anului 1340.

În a doua triadă explică ce e rugăciunea minții, ce e vederea extatică și care sunt semnele reale ale acesteia (518). Citind Varlaam, la întoarcerea sa din delegație, tratatele teologice ale celei de a doua triade, scrise de către Sfântul Grigorie Palama, acesta „și-a transformat și prefăcut cea mai mare parte a tratatelor lui, ca să fugă, chipurile, de demascări și absurditate, dar căzând, mai potrivit vorbind, din prăpastie în prăpastie și în groapă” (518), pentru că a început să îi considere pe isihaști mesalieni (518).

Însă Sfântul Grigorie Palama, la sfârșitul anului 1340, publică a 3-a triadă a tratelor sale împotriva lui Varlaam (519), fundamentând patristic și experențial teologia mistică a Bisericii Ortodoxe. Varlaam însă începe să își canalizeze întreaga luptă împotriva Sfântului Grigorie Palama (522).

Fiind indezirabil pentru cei din Tesalonic, Varlaam revine la Constantinopol în 1340. Între 1338-1341, Sfântul Grigorie Palama a trăit în Tesalonic, scriind teologie împotriva lui Varlaam și nefiind mai puțin isihast în viețuirea sa în oraș (523).

În timpul privegherii de ziua Sfântului Antonie cel Mare, i se arată, în mod extatic, Sfântul Antonie, Sfântului Grigorie Palama, care se ruga cu rugăciunea inimii în chilia sa și îi spune că acum e necesară „starea împreună și comuniunea de rugăciune și de psalmodie, precum și în celelalte lucruri duhovnicești, împreună cu frații, care duc aceeași viață și au aceeași purtare” (524). Și Sfântul Grigorie Palama merge și se roagă și face priveghere în „toată acea sfântă noapte” cu ceilalți monahi (524).

Sfântul Grigorie ajunge la concluzia că trebuie să le arate și monahilor athoniți mărturia lui teologică, fapt pentru care scrie Tomosul aghioritic, adică o rezumare a teologiei sale anterioare (524-525). Și merge, împreună cu Sfântul patriarh Isidor, și le arată monahilor athoniți tomosul său și le cere votul pentru el, adică consimțirea lor la cele scrise de către el (525).

Părinții athoniți sunt de acord cu tomosul Sfântului Grigorie și îl acceptă cu cu toată inima și îl iscălesc, cf. Idem, p. 525, n. 48, Sfântul autor al Vieții Sfântului Grigorie Palama fiind, în momentul semnării Tomosului aghioritic, ieromonah la Marea Lavră, și participând, în vara lui 1340, la sinodul în care s-a semnat tratatul Sfântul Grigorie Palama.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (3)

*

Prima și a doua parte…

***

Sfântul Grigorie Palama primește preoția în Tesalonic la cererea monahilor veniți dimpreună cu el (487). Însă, înainte ca să primească preoția, a deschis Apostolul, căutând un semn de la Dumnezeu și deschizând la Gal. 1, 1…s-a încredințat că e chemat de Dumnezeu spre ea (487). Cf. Idem, p. 488, n. 18, mitropolitul Tesalonicului, Ieremia (1315-1327) a fost cel care l-a hirotonit preot, în 1326, pe Sfântul Grigorie Palama, pe când acesta împlinea vârsta de 30 de ani.

Sfântul Grigorie începe să se nevoiască într-un munte din apropierea Veriei, împreună cu alți 10 monahi, 5 zile pe săptămână ducând viață anahoretică iar sâmbăta și duminica venind la cei 10 pentru Sfânta Liturghie și convorbiri duhovnicești (488).

Sfântul Filotei scrie, că atunci când Sfântul Grigorie Palama a primit preoția  avea „un trup sănătos” (488), fapt pentru care s-a dedat la și mai mari nevoințe, „topindu-și trupul cu postiri și privegheri lungi” (488). Practica rugăciunea isihastă (488) și îi uimea pe cei din împrejurimi nu numai cu „înălțimea făptuirii”  sale, adică a nevoinței sale, ci  și cu cuvântul său, prin predicile sale (489).

El, cel plin de lacrimi și de rugăciune, producea admirație în inima celor care îl vedeau și când tăcea, numai privindu-l (489).

La scurt timp după hirotonirea sa întru preot află că mama sa, monahie acum, a adormit întru Domnul (489). Surorile lui, și ele monahii, îl roagă, printr-o scrisoare, ca să le viziteze (489). Sfântul Grigorie pleacă, împreună cu cei 10 monahi ai săi la Constantinopol și se bucură de nevoința surorilor lui (489). La plecarea lor, cele două surori urmează corului de monahi al Sfântului Grigorie  și pe ele le lasă în Veria iar ei se întorc la asceza lor din munte (490).

Prima soră a Sfântului Grigorie, care adoarme întru Domnul, e monahia Epiharis (490). Ea își prezisese cu 10 zile mai înainte adormirea, a prezis și moartea celui de al doilea frate al lor, Teodosie și faptul că Sfântul Grigorie Palama, împreună cu fratele său Macarie, se vor întoarce la Athos, vor avea multe încercări, dar totul se va termina cu bine (490-491). Toate s-au petrecut după cum a prorocit Sfânta Epiharis (491).

Sfântul Grigorie Palama are o discuție cu monahul Iov, care era „sârguitor în conduită, simplu la fire…(și) strălucind prin blândețe, bunătate și toate cele bune” (491). Pentru că era totuși om simplu, monahul Iov, auzindu-l pe Sfântul Grigorie vorbind despre rugăciunea neîncetată și isihie nu i-a dat dreptate (491-492). Însă, printr-un Înger, Domnul l-a povățuit pe Iov și i-a spus acestuia ca să îl asculte pe Sfântul Grigorie în ceea ce privește rugăciunea isihastă și să nu i se mai împotrivească (492).

Monahul Iov își cere iertare de la Sfântul Grigorie în urma vedeniei avute și devine un om nedespărțit de Marele Grigorie Palama și adoarme la scurt timp, bucuros că a învățat multe de la el (492-493).

După 5 ani de nevoință în acest munte, în 1331, invazia albanezilor în acel ținut îl obligă pe Sfântul Grigorie să revină în Athos (493). E primit bine de monahii din  Marea Lavră însă alege să se nevoiască în schitul Sfântului Sava, venind în mănăstirea mare numai pentru Sfânta Liturghie și celelalte Sfinte Taine (493). Tot restul zilelor însă le trăia „într-o isihie extremă, singur cu el însuși și cu Dumnezeu” (493).

Iar isihia sa o făcea în colibă, din care nu ieșea și nici „nu venea să vorbească și să vadă pe absolut nimeni”, fiind ajutat în tot acest timp de cineva care îi slujea cu strictul necesar al vieții (493). Dar sâmbăta și duminica venea în mănăstirea mare și era „văzut și abordat și de ceilalți” (493).

În partea făptuitoare, spune sfântul său biograf, Sfântul Grigorie „era aproape desăvârșit și rivaliza…cu cei mari și sârguitori” (494), fiind un „exemplu minunat de simplitate și de neatașare extremă, de post și umilință și de orice fel de înfrânare, retragere, plâns și tăcere” și de toate virtuțile asemenea (494-495).

Dar, în același timp, în partea contemplativă, era un văzător al celor dumnezeiești, lucru care se vede din belșug din tratatele  scrise de sine contra ereticilor catolicizanți, care nu aveau experiență mistică personală ci știau numai basme și neadevăruri despre vederea lui Dumnezeu (495). Și Sfântul Filotei dă un citat extins (496-500) din teologia Sfântului Grigorie, ca să arate cunoașterea sa contemplativă, mistică, în urma căruia conchide: „ele (cuvintele teologice ale Sfântului Grigorie Palama n.n.) sunt în acord, întru toate, cu scrierile și cuvintele Bărbaților purtători de Dumnezeu și sunt incontestabile și sigure în toate” cele scrise (500).

Într-o zi de Joi Mari, pe când era la slujba de seară, în Biserica Marii Lavre, a avut o vedere extatică, în cadrul căreia l-a văzut pe Macarie, care stătea lângă el, în veșmânt arhieresc, lucru care se va petrece peste 11 ani, când acesta va deveni mitropolit al Tesalonicului (502). Cf. Idem, p. 502, n. 31, Macarie, cel văzut în vedenie de Sfântul Grigorie, a fost mitropolitul Tesalonicului între 1343 și 1345 iar vedenia avută de Sfântul Grigorie a fost trăită de el în 1332.

Într-un vis a avut parte de o vedenie dumnezeiască, pentru că a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu, cum a spus Sfinților care o urmau să fie ajutători permanenți ai Sfântului Grigorie (502).

După 2 ani petrecuți la schitul Sfântului Sava, în al 3-lea an de sihăstrie acolo, în anii 1333-1334, are o altă vedenie, tot în somn, în care primește harisma cuvântului și a scrisului (503). E îndemnat în vedenie să împartă învățătura sa și altora, indiferent dacă există sau nu cei care o caută cu vrednicie (503), adică cu dorința de a se mântui și nu de formă.

Și această vedenie i-a fost confesată tot lui Dorotei Vlatis (503). Ascultă de voia Domnului Sfântul Grigorie Palama și începe să vorbească tututor, „fără invidie, din Duhul tras de sus, aducând cuvinte ale lui Dumnezeu” (504).Toți din Athos, mai ales cei în vârstă, „socoteau că acela era un lucru dumnezeiesc și suprafiresc și erau uimiți peste măsură de comoara harului ascunsă în el” (504).

Și prima lucrare scrisă de Sfântul Grigorie, după primirea harismei Teologiei, a fost viața Sfântului Petru Athonitul (505), pe care părintele profesor Ică jr. a tradus-o în vol. al 2-lea al operelor Sfântului Grigorie Palama, după care a scris tratatul teologic despre viața Maicii lui Dumnezeu (505), în ediție românească fiind cuprins  tot în vol. al 2-lea din integrala gregoriană.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (2)

Primul articol

***

Paragraful al 32-lea vorbește despre  adolescența Sfântului Grigorie Palama: „practica o simplitate a hainelor, dar și a încălțămintei, a așternutului, precum și a oricărei alte conduite și un regim atât de excesiv” (471) încât îi intriga pe cei din jur. Norma sa de viață era compusă din înfrânare, post și priveghere, mâncând „foarte puțină pâine și apă” (471).

Învinge pofta trupului în adolescența sa, deși era încă în societate (472). Îl convinge şi pe bazileul Andronic II ca să îl lase să devină monah (472). Ba, mai mult, Sfântul Grigorie îşi convinge întreaga familie să intre în monahism, pe unii din neamul lui şi pe unii servitori, după care pleacă, din Constantinopol, spre mănăstire, împreună cu doi fraţi ai săi (473).

Pleacă spre Sfântul Munte Athos la sfârşitul verii anului 1317, pentru ca să rămână acolo (473). Trece prin Tracia, ajunge la Papikon (un munte sfânt din vechime, dintre Tracia şi Macedonia) şi hotărăşte să ierneze aici (473). Aici îi uimeşte pe toţi prin viaţa sa, pentru că aceia „vedeau într-un corp încă nedesăvârșit și tânăr un cuvânt, o făptuire și o gândire cu adevărat de bătrân, monah și filosof” (473).

Sfântul Grigorie încearcă să convingă un grup de bogomili, din apropiere, de rătăcirea lor (474) și reușește să îi convingă pe unii, care devin ortodocși (477). Spune Sfântul Filotei, că aceste dispute au fost de inițiere, de introducere pentru Sfântul Grigorie, în cele ulterioare (477) și că „a ținut piept singur încăpățânării  ereziei și atât de marii ei flecăreli” (477): iată, două „virtuți” (încăpățânarea de a sta în erezie și argumente peste argumente false pentru a-și justifica erorile) prezente și la ereticii de azi.

Însă ereticii bogomili, ne spune Sfântul Filotei, atunci când nu reușeau să îi convingă pe ortodocși de erezia lor „îi lichidau în ascuns sau pe față pe cei care-i contraziceau” (477-478). Adică treceau de la polemica religioasă…la omorul calificat deosebit de grav. De aceea, bogomilii neconvinși, ca să se răzbune pe monahii care îl cazaseră pe Sfântul Grigorie Palama, le-a trimis mâncare otrăvită (478).

Sfântul Grigorie își dă seama de vicleșugul bogomililor și, prin exemplul câinelui care moare imediat ce mănâncă din mâncarea trimisă…toată obștea monahală scapă nevătămată (478). Monahii de la Papikon devin și mai uimiți de Sfântul Grigorie dar nu pot să îl convingă să rămână la ei (478).

În primăvara lui 1318, Sfântul Grigorie și cei doi frați ai lui ajung la Athos și urcă la Vatoped (478). Devine ucenicul Sfântului Nicodim „bărbat minunat în făptuire și în contemplare” (479). Sfântul Nicodim, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, fusese inițial nevoitor pe colina Sfântului Auxențiu din fața Constantinopolului și apoi a venit aici, la Vatoped (479).

E tuns monah de Sfântul Nicodim și face ascultare desăvârșită față de acesta (479). În al doilea an de monahism, adică în 1320, Sfântul Grigorie Palama, trăind în „post, priveghere, trezvie și rugăciune neîncetată”, are o vedenie dumnezeiască, în care Sfântul Ioan Evanghelistul vine cu un mesaj către el de la Maica lui Dumnezeu (479).

În vedenie, Sfântul Ioan Evanghelistul îl întreabă de ce el se roagă zi și noapte: „Luminează-mi întunericul!” (I Cor. 4, 9). Primește încredințare de la Maica lui Dumnezeu, prin Sfântul Ioan Teologul, că Aceasta îl va ajuta mereu (480).

După ceva ani, însuși Sfântul Grigorie a confesat această experiență mistică a sa lui Dorotei Vlatis, un bun ucenic al său (480), cf. Idem, p. 480, n. 8, acesta fiind cofondatorul Mănăstirii Vlatadon din Tesalonic și, între 1371-1379, urmașul Sfântului Grigorie Palama în scaunul de mitropolit al Tesalonicului.

Avem aici o altă mărturie a Sfântului Grigorie Palama despre evlavia sa imensă pentru Prea Curata Stăpână încă de când era copil (480-481).

În anul al 3-lea de monahism al Sfântului Grigorie Palama, Părintele său, Sfântul Nicodim, pleacă la Domnul în data de 11 iulie 1320 (481). Cf. Idem, p. 481, n. 10, Sfântul Nicodim, Părintele Sfântului Grigorie Palama, e pomenit la 11 iulie în sinaxarul athonit.

Sfântul Grigorie pleacă din chilia  Părintelui său și merge în marea lavră a Sfântului Atanasie, monahii de acolo fiind deja cuceriți de faima lui, unde stă 3 ani întregi (vara lui 1320-vara lui 1323) (481). Aici Sfântul Grigorie are ascultarea de a avea grijă de „o parte a mesei comune a fraților…și să stea împreună cu cei ce cântă la Biserică și să cânte împreună cu ei cântările dumnezeiești” (481).

Îi uimește „pe toți deopotrivă, bătrâni și tineri, chinoviți și anahoreți, înțelepți și neștiutori de carte” (481-482). Și asta, pentru că se nevoia să împlinească toate virtuțile și nu una mai mult și alta mai puțin, „atât făptuirea, cât și cuvântul, atât (pe) cele universale, cât și (pe) cele parțiale, încât sufletul lui era o convergență și un sălaș al oricărui bine” (482).

Atât de mult și-a învins somnul, încât „timp de 3 luni de zile și-a petrecut toate nopțile veghind ca unul fără trup, rezervând somnului doar foarte puțin în fiecare zi, după masa de amiază, ca nu cumva, cred, creierul său să sufere ceva ireparabil, întors de la funcționarea lui naturală din pricina uscăciunii”  (482) aduse de oboseală și de nesomn.

După cei 3 ani de chinovie, devine anahoret la schitul Glossia (482-483), cf. Idem, p. 483, n. 12, acesta fiind un schit în dependență de Marea Lavră a Athosului. Aici îl găsește pe Sfântul Grigorie, care nu e Sfântul Grigorie Sinaitul, originar din Constantinopol, cf. Idem, p. 483, n. 13, „vestit în isihie, trezvie și contemplare” (483) și care e cinstit la data de 2 aprilie în sinaxarul athonit, cf. Idem, p. 483, n. 14.

Sfântul Grigorie Palama primește de la Sfântul Grigorie povățuire și confesiuni despre vederile sale extatice (483) și aici Sfântul Grigorie Palama crește mult duhovnicește (483-484). Însă, după 2 ani de zile a fost nevoit să se mute de acolo din cauza atacurilor turcilor asupra Sfântului Munte Athos (485).

În vara lui 1325 ajunge în Tesalonic, împreună cu alți 12 monahi (485), conform Idem, p. 485, n. 17, acum părăsind Athosul, de la Schitul Magula, și Sfântul Grigorie Sinaitul împreună cu ucenicii săi, între care se aflau și viitorii patriarhi de Constantinopol: Isidor și Calist.

Nu doreau să rămână în Tesalonic ci doreau să plece cu toții la Ierusalim (485). Însă, în urma unei vedenii a Sfântului Grigorie Palama, el și ucenicii săi rămân la Tesalonic (486), înțelegând că cel care i se arătase în vedenie era Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir (486).

Ce citeau și cu ce se mai îndeletniceau unii Sfinți, mai recenți…

De exemplu, în casa în care s-a închis Sfântul Teofan Zăvorâtul timp de 28 de ani, se aflau și „nenumărate cărți… Găseai acolo Istoria Rusiei, de S. Soloviov, Istoria lumii de Schlosser, opere de Hegel, Fichte, Jacobi în limba germană și o mulțime de scrieri ale Sfinților Părinți și nevoitori, în limba greacă.

Apoi, cărți științifice, teologice, în franceză, engleză și germană, cărți din domeniul mediciei și anatomiei, opere geografice și atlasuri anatomice și geografice.

Mai departe, obiecte cu întrebuințarea cea mai diferită, ca: telescop, microscop, un aparat de fotografiat, un strung, culori și pensule, ca și diferite obiecte de pictură. Pe pereți atârnau icoane și tablouri, pe care le pictase călugărul zăvorât…”.

Cf. Igor Smolici, Din viața și învățătura stareților, Ed. Anastasia, 1997, p. 219.

Sfântul Ioanichie cel Nou: următorul Sfânt român canonizat

Sf. Ioanichie  cel Nou

Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeş) [26 iulie]

Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărţit de toate plăcerile şi ispitele lumii deşarte şi s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit şi a deprins, de la părinţii îmbunătăţiţi ai aşezământului, primele reguli ale vieţii ascetice.

A cunoscut pe mulţi dintre sihaştrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ţinutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor. Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani.

Suferinţele sale, lucrarea sa isihastă, lipsurile sau stările de har pe care le-a trăit Cuviosul, numai Dumnezeu le ştie. Întrucât peştera în care s-a retras era într-un loc inaccesibil, nimeni nu a putut consemna din faptele şi nevoinţele sale. O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă. De asemenea, stareţul mănăstirii, duminica, după Sfânta Liturghie, îi aducea merinde pentru suflet, Sfintele Taine.

Deci, petrecând Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, minunatul părinte Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice – 1638. Aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit întru Domnul. Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Aşa, osemintele Sfântului, au rămas mulţi ani.

Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui s-au aflat după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1944. Iată cum: Cuviosul Paisie, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie. Şi, o minune, pânza păianjenului acoperea încă osemintele bine mirositoare ale Cuviosului! Le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre lauda monahilor şi bucuria credincioşilor.

Mulţi s-au folosit de minunatul odor descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, necăjiţii recăpătau nădejdea, săracii îşi acceptau condiţia sărăciei, sperând în timpuri mai prielnice. Dar potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă.

După terminarea războiului alt mare necaz s-a abătut peste poporul român. Dincolo de stricăciunile provocate de război, a venit o rânduire politico-socială străină de duhul credinţei în Dumnezeu, comunismul. Reprezentanţii braţului secular au dat dispoziţie să fie îngropate moaştele Sfântului în pământ. Cu mare mâhnire, monahii s-au despărţit de preţiosul odor şi au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii. În anul 1981, Părintele Ioanichie Bălan, din Mănăstirea Sihăstria-Neamţ, consemnează, pe scurt, în Patericul Românesc, viaţa Cuviosului din Valea Chiliilor.

Anii au trecut, însă amintirea Cuviosului s-a păstrat în ţinutul Muscelului. Dumnezeu a binevoit să se risipească orânduirea atee din România, Biserica recăpătând libertatea de a-şi manifesta misiunea în rândul credincioşilor. Multe mănăstiri închise de regimul comunist şi-au reluat viaţa liturgică şi duhovnicească. Între acestea a fost şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă, unde stareţul mănăstirii, împreună cu tot soborul a descoperit moaştele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul şi le-a reaşezat spre închinarea credincioşilor în biserica mare a mănăstirii.

Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulţime de minuni, unele consemnate de vieţuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Pentru mai multe detalii…aici.

Învaţă să înţelegi nemărginirea cunoaşterii

Pr. Drd. Ion Popescu, Aspecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanu, în rev. Studii Teologice XLIII (1991), nr. 1, p. 100-120.

Diac. Prof. Nicolae Balea, Învăţătura despre Logosul întrupat ca paradigmă a vieţii creştinului în teologia apostolică şi patristică, în rev. Glasul Bisericii XXIX (1970), nr. 3-4, p. 272-291.

*

Pe 10. 11. 2004 a venit în vizită la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti o delegaţie a Patriarhiei Ruse. S-a ţinut o conferinţă în faţa studenţilor de către membrii delegaţiei ruse şi unul dintre ei a spus, că Biserica Ortodoxă Rusă este foarte fermă pentru stilul vechi.

Încă din timpul Sfântului Patriarh Tihon, din anii ’20 ai secolului al XX-lea, s-a făcut o încercare de trecere la stilul nou, dar aceasta a fost fără succes.

*

Părintele Teofil Părăian despre o asceză a împătimitului: să nu mai fumăm un pachet, ci doar o ţigară pe zi; să nu mai vedem cinci telenovele, ci doar două pe zi…Soluţiile extreme sunt mai puţin acceptate.

*

icoana-sf-stefan-cel-mare-06

O conferinţă susţinută la Bucureşti, pe data de 14. 11. 2004, de către  Prof. Dr. Ştefan Gorovei de la Facultatea de Istorie din Iaşi şi moderată de Pr. Dr. Vasile Gavrilă. Tema: o discuţie despre Sfântul Ştefan cel Mare potrivit mărturiilor istorice.

Prof. Gorovei: Nu facem lucruri care să dureze şi, mai ales, lucruri pentru ţara noastră. / Istoricii pot face cel mai mare act de smerenie spunând nu ştiu, acolo unde nu cunosc sau nu au date istorice suficiente. / Avem nevoie de alţii care să ne înveţe, dar noi înşine suntem cei care trebuie să căutăm adevărul istoric. /

Nu avem nicio mărturie despre cum era perceput de  către a-i lui Sfântul Ştefan cel Mare. / Sfântul Ştefan cel Mare vorbeşte despre 36 de bătălii dintre cele pe care le-a purtat, conform documentelor istorice pe care le-am studiat./

Cozminul e în Polonia. Oamenii erau ţinuţi sub arme ani în şir. La moartea Sfântului Ştefan oamenii nu se bucură, pentru că îl iubeau şi îl respectau mult. A dialogat cu Veneţia şi cu papa. Ştia ce înseamnă Europa, care, pe atunci era majoritar catolică.

Papa Sixt dă din banii Bisericii Catolice din Moldova Sfântului Ştefan cel Mare. Nu a mai existat o altă danie de acest tip în istoria relaţiilor dintre ortodocşi şi romano-catolici. Acest papă l-a numit pe Sfântul Ştefan: „Adevăratul atlet al credinţei creştine”.

Am rămas cu gura căscată când am descoperit, că polonezii afirmau despre Sfântul Ştefan că e foarte meşter în luptele cu turcii iar turcii, că e mare meşter în luptele cu gheaurii. Pe el îl lăudau aşadar şi prietenii, cât şi duşmanii săi.

După căderea Constantinopolului românii au fost succesorii modelului bizantin. E categoric acest lucru. În 1473, când Sfântul Ştefan iniţiază luptele cu turcii e numit împărat.

Nu cred că Sfântul Ştefan a avut ideea unirii Principatelor Române.

Boierii din Moldova l-au ajutat pe Sfântul Ştefan în domnia sa. Au fost în comuniune cu el. În sec. 15 nu exista realitatea maselor populare.

Biserica de la Războieni a fost zidită peste oasele soldaţilor săi ucişi de către turci, la 20 de ani de la martirizarea lor.

Oastea Sfântului Ştefan atingea numărul de 50.000 de oameni. Ei luptau pentru pământurile lor, pentru moştenirea lor, şi de aceea luptau până la moarte, în comparaţie cu ienicerii şi spahii turci, care luptau pentru raiul musulman.

În timpul luptei de la Valea Albă nu s-a mai ştiut un timp despre Sfântul Ştefan. A căzut de pe cal şi stătea în armură, nemaiputând să se ridice. A fost căutat şi dus la codrii Cosminului, ca să îmbărbăteze pe soldaţi.

În vara lui 1497 a încheiat un tratat de pace cu Polonia.

Pentru Sfântul Ştefan cel Mare, Mănăstirile nu erau creaţii culturale ci locaşuri de închinare şi de slujire adusă lui Dumnezeu. Ridicarea unei Mănăstiri era moment de rugăciune, timpul lui de rugăciune.

A existat un pomelnic la Biserica din Volovăţ şi aici erau trecute daniile sale faţă de această Biserică.

Trupul Sfântului Ştefan nu se află în sarcofagul lui de la Putna ci e îngropat mai în năuntrul Bisericii. Este greşită teoria, cum că el s-ar fi călugărit pe patul morţii. El nu e „monahul Simeon”, pentru că obştea Mănăstirii îl cunoaşte ca domn şi nu ca monah.

Acoperământul Mariei de Mangop e o piesă de broderie unică. Pe el l-a pus Sfântul Ştefan pe mormântul ei de la Putna.

Se predă şi se cunoaşte în mod precar istoria românilor la momentul de faţă.

Sfântul Ştefan alungă din ţară misiunea franciscană, iniţiată de Sebastian Ianoşi, pentru că el nu a făcut concesii sub raportul credinţei.

Sfântul Ştefan cel Mare a luptat pentru credinţa ortodoxă, tocmai de aceea Moldova a fost văzută ca poartă a creştinătăţii.

La întrebarea din public: Ce avere personală avea Sfântul Ştefan?, conferenţiarul nostru a răspuns: „Averea lui personală era Moldova. El era proprietarul ţării, care dădea stăpânire boierilor, Mănăstirilor şi el crea oraşele”.

În Biserica de la Pătrăuţi, Sfântul Constantin cel Mare e pictat împreună cu Sfântul Ştefan cel Mare, ca mari protectori  ai creştinătăţii.

Trebuie să vedem evenimentele istorice în mod organic şi nu să lipim datele unele de altele.

Smerenia lui se vede din numărul de Biserici şi Mănăstiri pe care le-a zidit, din daniile sale şi, mai ales, din cuvintele sale, care ne-au rămas de la el. După lupta de la Vaslui, spre exemplu, a poruncit să se spună, că nu ei au câştigat victoria, ci Domnul Cel atotputernic.

Sfântul Ştefan nu făcea promisiuni electorale, ci se lupta pentru ţara lui. Pe pisania de la Războieni a scris: şi pentru păcatele mele creştinii au fost biruiţi de păgâni. El îşi asuma înfrângerile, pe când biruinţele le socotea spre slava lui Dumnezeu.

A făcut danii la Sf. Munte Athos la 17 Mănăstiri. Danii imense. La Mănăstirea Vatopedu se făcea vinerea Maslu pentru el şi se ajuna.

În anul 1484 a avut un semn dumnezeiesc că va pierde lupta şi a respectat voia Domnului renunţând la luptă.

Luaţi ca subiecte de cercetare subiectele cele mai grele, pentru ca să rămână ceva în urma dv. Nu compilaţi din trei cărţi şi să consideraţi apoi, că aceea e o lucrare de cercetare.

Pentru mine, o lucrare constructivă şi de limpezire a minţii este spălatul vaselor. Am învăţat de la mama despre cum să îmi gospodăresc casa. Gândiţi-vă la lucruri mari, importante…fără prea multă muzică, care să îţi zdrobească timpanele.

Un istoric nu îşi face bine meseria, dacă nu afirmă un adevăr şi dacă nu-l apară în acelaşi timp.

Îndemnul meu e munca. Şi acest lucru, munca, e cel care rămâne. Şi cei din vechime se distrau, dar ştiau să muncească serios.

Nu există ruptură în societatea veche. Era mult mai unitară ca cea de acum.

Pentru ca să ne dea un exemplu de tărie de caracter din viaţa Sfântului Ştefan, ne spune că în timp ce murea fiul lui, Alexandru, el  a făcut în acea zi ceva important pentru ţară, fără să se lase subjugat de durere.

Trebuie să ne apropiem de omul pe care-l studiem şi astfel să-i percepem viaţa.

*