Dante, Divina Comedie [22]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

„umbra fericită”/ p. 623.

„acrime”/ p. 624.

Strămoșul lui Dante îl sfătuiește ca: „ntreaga ta vedenie-o fă obștită” (p. 625), adică să facă oamenilor cunoscute călătoriile sale în lumea spirituală.

Dante se prevalează de acest îndemn, ca și de alte solicitări de a transmite celor vii mesaje de la cei trecuți dincolo, folosindu-le ca pretexte (care țin de fantezia literară) pentru a scrie Commedia sa.

Scopul scrierii este relevat în aceste versuri:

Minciunii, totuși, tu să-i pui zăvor

și-ntreaga ta vedenie-o fă obștită,

iar cei cu râie scarpine-o cum vor.

*

Căci vorba ta de-o fi nesuferită

la-ntâiul gust, va fi un nutremânt

hranace-apoi când fi-va mistuită.

*

A ta strigare-asemeni e c-un vînt

ce mult mai mult supreme culmi le bate ;

și probe tari de-onoare-acestea-ți sunt.

*

De-aceea-ți fură-n ceruri arătate,

ca și pe deal și-a morții vale crudă,

tot duhuri mari prin faimă reputate/ p. 625.

În cerul al șaselea, al lui Jupiter, sunt principii înțelepți și drepți/ p. 626.

„Beatrice cu zâmbiri divine”/ Ibidem.

Dante invocă Muza:

O, Muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii

poeții tăi, și-i faci eterni să fie

și-orașele prin ei, și-mperatorii,

*

o, dă-mi lumina ta să pot descrie

aceste chipuri cum le-avui în vis

și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie/ p. 629.

Altă retorică morală/ p. 631.

Dante pretinde că ceea ce spune el, „nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,/ nici n-a mai conceput vreo fantazie”/ p. 632.

„rostreiul” (rostul, gura)/ p. 632.

Până la p. 637 urmează din nou o diatribă morală.

În acest cer, al șaselea, Dante socotește că ar fi Sfântul David, Sfântul Constantin cel Mare și alți regi apuseni/ p. 639-640.

Din nou despre scoaterea lui Traian din Iad, așa cum se află scris în Viața Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei/ p. 642.

Numai că se pare că de aici s-a dezvoltat și o poveste, pe care și Dante o crede, despre faptul că Traian ar fi înviat și s-ar fi pocăit, și astfel ar fi fost mântuit, ceea ce în Viața Sfântului Grigorie nu scrie.

În cerul al șaptelea, al lui Saturn, se află sufletele contemplative/ p. 644 ș. u.

„lucoarea” Beatricei și „strălucoarea” acestui cer/ p. 644.

„a ochilor pășune”/ p. 645.

Vede o scară și pe fușcei nenumărate lămpi/ p. 645.

Dante descrie, pe de o parte, simboluri/ imagini simbolice din care se desprind uneori suflete care susțin anumite discursuri, mai mult morale decât teologice.

Iar descrierile sunt bazate pe analogii cu cele pământești. Chiar și comentatorii au observat prea multă senzualitate în înfățișarea Beatricei.

Dante, Divina Comedie [21]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

Toma d’Aquino pomenește de Minos și Ariadna, în lecția pe care i-o ține lui Dante/ p. 589.

„obrazul minunat” al Evei/ p. 590. Obraz e folosit cu semnificația veche, de față, chip.

Până la p. 595 urmează alte perorații ale lui Bonaventura.

Dante pune aceste cuvinte pe seama lui Solomon: „Iubirea noastră-n Rai atâta timp cât ține sărbătoarea,/ luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.// Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea/ și-ardoarea văzul, ce ne este-aici/ atât cât grația ne-a sporit valoarea”/ p. 597.

E ilustrată concepția proprie numai catolicismului despre grația supra-adăugată.

Când vor învia și trupurile, Sfinții vor lumina și mai mult: „de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt/ învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă”.

Doar că lumina aceasta în care sunt îmbrăcate trupurile pare ceva exterior, ce nu iradiază din interiorul Sfinților.

„cerul se reschiră [se luminează]”/ p. 599.

„așa-mi păru că văd cum licurară

ființe nouă, cari în cerc au cins

pe-aceste două hori pe dinafară”/ Ibidem.

Urcă „spre cerul altei sfere”, adică pe Marte/ p. 599 ș. u.

În cerul al cincilea, al lui Marte, se află sufletele războinicilor/ p. 603 ș. u.

Lui Dante îi vorbește un strămoș pe care îl întâlnește aici/ p. 603 ș. u.

Dante i se adresează: „topaze viu, ce-ntr-astă stea/ ornezi a dânsei prețioas-ornare,/ s-astâmperi cu-al tău nume setea mea”/ p. 606.

Odinioară, „Veghea la leagăn tânăra soție/ Și dezmierda-ngânând în limba ceea/ ce-o au părinții-o primă bucurie./ Torcând pe fus dincoa’ fuior femeia/ vrun basm spunea-ntre caznicii-adunați/ de Fiesole, de Rom-ori de Enea”/ p. 608.

Strămoșul se numește Caciaguida, cavaler participant la o cruciadă sau la o expediție împotriva sarazinilor/ p. 609.

Caciaguida murise în bătălie, și de aceea Dante îl așază între martiri/ p. 610.

„O, tu, sărman-a sângelui noblețe! /…/ căci și-unde-s moarte-a poftelor răscoale,/ eu zic, în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!”/ p. 611.

Dante întreabă despre strămoșii săi/ p. 612 ș. u.

Urmează pagini în care Dante își urmărește genealogia și istoria provinciei sale, și care n-au nimic de-a face cu Raiul. Până la p. 618.

Dante întreabă despre viitor/ p. 620.

Și răspunsul este că: „în ochi îmi vine/ din ochiul Lui așa și-a ta ursită”/ p. 621.

Spusese și mai sus că „marii-ori micii-n Rai,/ citesc oglinda-n care-a ta gândire/ ei clar o văd”/ p. 605.

Adică, cei din Rai ar putea vedea gândirea lui Dumnezeu ca-ntr-o oglindă și de acolo înțeleg și care este gândirea pământenilor.

Explicațiile lui Dante sunt alambicate și sunt îndatorate mai mult de teoriilor filosofice decât teologiei mistice.

În Rai, Dante face filozofie, istorie și morală, fiind foarte puțin preocupat de vederea contemplativă.

Nu există niciun peisaj extraordinar de tipul celor din aghiografiile ortodoxe (care l-au inspirat pe Eminescu), și nicio înțelegere sublimă.

Eminescu ar fi putut fi influențat în ceea ce privește localizările paradisiace în lună și pe alte planete, dar nu și în construirea peisajelor propriu-zise.

Dante, Divina Comedie [20]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

În acest cer al lui Venus se află sufletul lui Rahav, cea care a ajutat spre izbânda lui Iisus Navi.

Critică împotriva papilor și a orientării mai mult spre interese financiare/ p. 566.

Cerul al patrulea este al Soarelui, unde se află sufletele teologilor/ p. 567 ș. u.

Prima terțină conține „dogma” catolică a lui „Filioque”, anume că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul, inovație pe care Biserica Ortodoxă a respins-o întotdeauna/ p. 567.

Dante pretinde că desfătarea sufletelor de aici este să vadă cum „ia ființă” Fiul și Duhul din Tatăl/ p. 569, ceea ce reprezintă o erezie, dacă s-a gândit la înțelesul literal.

Dante se întâlnește cu un călugăr dominican, care îi indică pe Albert cel Mare, Toma d’Aquino, Grațian, Petru Lombardul, alături de care este așezat și Sfântul Solomon/ p. 571.

După aceștia sunt numiți Sfântul Dionisie Areopagitul, Paul Orosius, Sfântul Isidor de Sevilla, Sfântul Beda Venerabilul, Richard de Saint Victor/ p. 571-572.

Mai sus sunt enumerați, în ordine aleatorie, atât Sfinți ai Bisericii una, cât și alții proclamați și recunoscuți numai în romano-catolicism.

Dante deplânge patimile lumești, se vede pe sine mântuit de ele și se simte onorat de cei printre care se află:

„O, griji nebune-a lumii muritoare,

ce false-ți sunt acele silogisme

cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!

*

Sucește-acesta legi, și cu sofisme

e cest de-aici, vreau alții-o preoție

și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,

*

dincoa’ negoț civil, și-aici hoție,

iar altu-n pofta cărnii ’nămolit

se mistuie, sau zace-n trândăvie,

*

când eu de toate-acestea mântuit

eram cu Beatrice-n ceru-n care

cu-așa de mult-onoare fui primit” / p. 574.

După care, lui Dante i se adresează Toma d’Aquino, care îl elogiază pe Francisc din Assisi / p. 575-580.

În paginile următoare este lăudat Dominic (întemeietorul ordinului care îi poartă numele) de către Bonaventura.

„lucoare”, „schinteiere”/ p. 582.

Dominic da năvală „în codrii eretici”, împotriva albigenzilor/ p. 586.

Bonaventura susține că se află în acest loc și Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Profet Natan, precum și alți teologi romano-catolici, ca Anselm de Canterbury/ p. 587-588.

Dante, Divina Comedie [19]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

Beatrice îi spune lui Dante: „Vegheat vorbește!”/ p. 539.

Coșbuc apelează din nou la lexicul românei vechi, pentru că voie vegheată însemna voie liberă în limba noastră veche.

„s-ascunse/ în propria sa lucoare umbra sfîntă”/ Ibidem.

Numai că Dante utilizează termenul umbre, propriu mitologiei antice, pentru a desemna suflete de sfinți (în intenția sa).

Însă sufletele din Hades erau numite umbre tocmai pentru că reprezentau o palidă amintire a personalităților umane care fuseseră odinioară, pentru că erau considerate niște ființe degradate.

În credința creștină, a numi sufletul umbră – și mai ales sufletele sfinte – este o hulă, pentru că sufletul uman nu pierde niciodată amprenta personală pe care i-a dăruit-o Dumnezeu.

Grecii antici nu credeau în existența unei individualități sau a conștiinței după moarte (sau aceasta putea să revină în anumite condiții, prin anumite ritualuri), de aici sintagma: lumea umbrelor.

E cu totul impropriu însă a transfera această concepție în religia creștină.

Cerul al doilea este plasat pe planeta Mercur și este al sufletelor active/ p. 540 ș. u.

Însă a plasa Raiul pe alte planete, nici aceasta nu există în tradiția creștină, ci reprezintă o reminiscență platonică.

Aici își imaginează că „se întâlnește” cu Sfântul Iustinian/ p. 540-546.

„totime”/ p. 551.

Între p. 547-552, Beatrice îi ține din nou lecții de teologie lui Dante.

Cerul al treilea, al lui Venus/ p. 553 ș. u.

„văzui lucori așa-ntr-al ei senin”/ p. 554.

Întâlnindu-se cu duhul lui Carol Martel, acesta îi spune: „Mă ține-ascuns de tine harul dat/ ce-n raze mă-mpresoară și mă-mbracă/ la fel c-un vierme-n tort învestmântat”/ p. 555.

Autorul amestecă întruna istoria sfântă cu mitologia: „Iacov se desparte/ din mamă de Esau, și-i dat Quirin [Romulus]/ din tat-așa de jos ca fiu lui Marte”/ p. 558.

Alt duh îi spune aceste cuvinte: „Ci-mi iert aici cu drag al meu păcat/ să nu mă plâng și rabd cu veselie”/ p. 561.

S-ar părea că, în concepția lui Dante, unii își aduc aminte de păcate și în Rai, așa încât Paradisul său, cel puțin până acum, pare tot un fel de Purgatoriu, deși ceva mai fericit.

Deși mai departe se spune „N-avem căințe-aici, numai zâmbire” (p. 565), totuși mulți își amintesc și păcatele, prin care justifică faptul că se află în sfere mai de jos.

Dante, Divina Comedie [18]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

În Raiul pământesc oamenii se pot uita în soare/ p. 511.

Dante urcă împreună cu Beatrice cu iuțeala fulgerului/ p. 513.

„a existenței largă mare”/ p. 514.

„suspir”, „împintenește”/ p. 513-514.

Beatrice îl numește pe Dante „cel dezbrăcat/ de-orice poveri”, spunându-i că nu trebuie să se mire de ceea ce vede/ p. 515.

Adică ar fi ajuns fără păcate (deși autorul nu ne lămurește prea mult în această privință) și i se cuvinte să vadă ceea ce vede.

Călătoria lui Dante nu este însă una în duh, ci în trup. Iar autorul nu ne descrie niciun fel de metamorfoze interioare. Și, mai ales, nu simte niciun fel de umilință sau smerenie, nu își vede goliciunea sau păcătoșenia sau finitudinea, ci se consideră din ce în ce mai sfânt.

Dante și Beatrice intră în cerul întâi care este…în lună/ p. 516.

Începe astfel:

„O, voi acei ce-n slaba luntrișoară

cu dorul ascultării-mi urmăriți

pe mare nava ce cântând îmi zboară,

vă-ntoarceți iar la mal să v-odihniți!

Căci poate că-ndrăznind să-ntrați, vrodată

pierduți ca mine-n larg, voi să pieriți.

Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată,

Minerva-mi suflă, mă conduce-Apol[o],

și nouă muze Ursa mi-o arată”/ Ibidem.

Petele de pe lună și povestea populară despre Cain, cel care ar ridica mărăcini cu furca și de aceea ar avea luna pete/ p. 518.

Beatrice îi ține lecții despre fenomenele naturale/ p. 518-520.

„lucoare”/ p. 520.

„cer cu-atâtea lămpi văzute”/ Ibidem.

„Aceste-organe-a lumii” și „de-acum să-ți afli singur vadul” (ibidem) sunt exprimări prin care se vede cum Coșbuc apelează la stilistica poetică eminesciană și, respectiv, dosofteiană.

Astfel de raportări sunt de altfel foarte dese în traducerea sa.

Dante dezvoltă aici însă – prin glasul Beatricei – și o altă idee, care nu e creștină ci provine din filosofia antică, despre sufletul motor al fiecărei stele/ p. 521.

„dulcoarea”/ p. 523.

Aici, în primul cer, cal mai de jos, îi așază Dante pe cei care nu și-au păzit jurămintele monahale/ p. 524 ș. u.

„lucoare”/ p. 526.

Între p. 528-537, Beatrice îi ține prelegeri de teologie și morală lui Dante, deși realitatea ar trebui să fie mai presus de cuvinte. Dante e mai sensibil la expunerea de tip filosofic și la explicațiile acestea care nu și-ar avea locul aici, decât la ceea ce vede și care se presupune că ar trebui să fie copleșitor.

De acel discurs rațional este de înțeles să fii captat pe pământ, dar Dante mută raționalitatea discursivă acolo unde ea nu există. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că în aria catolică nu mai există, după schismă, niciun fel de înțelegere pentru cunoașterea mistică și mai presus de raționalitatea umană decăzută.

În mod de neînțeles, deși susține că i s-au șters păcatele și că a devenit un om foarte spiritual prin această călătorie, puterea  de înțelegere a lui Dante a rămas la fel de pământească după cum era și mai înainte.

Autorul nu are nicio idee despre cunoașterea mistică. Alegoriile și simbolurile pe care le introduce câteodată sunt adesea pline de senzualitate și trimit către o decriptare imediată, logică.

Cu puțin înainte, vorbind cu Picarda, care se afla în acest cer dintâi, aceasta rostește „cuvinte-așa de-nflăcărate,/ părând c-ar arde-n primul foc de-amor”/ p. 524.

„greime”/ p. 536.

Substantivul acesta e o creație poetică a Sfântului Antim Ivireanul: „Aleasă iaste, că iaste nor carele n-au ispitit nicio greime a păcatului” și „Pruncul acesta, care Se vârguleşte în iasle, de ne vom ridica ochii credinţii noastre Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-le şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuieşte”.

Îl vor remarca și folosi și alți poeți moderni.

Ceea ce a realizat Coșbuc prin această traducere este o îmbinare a vocabularului poetic românesc, limba veche și cea a lui Eminescu îndeosebi, cu multă virtuozitate, pentru a conferi transpunerii sale o culoare  arhaizantă și o tentă lexicală teologic-filosofică, în acord cu vechimea operei lui Dante și cu subiectul său.

Numai că limba aceasta poetică nu este creația lui Coșbuc, ci un material lingvistic preexistent, pe care el îl folosește recurgând la diverse combinații.

Dante intră în cerul al doilea:

„Văzui lucind pe Doamna mea-n eterul

acestui cer atâta de voioasă

că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,

cum fui atunci eu însumi, omul care

în orice chip am fire schimbăcioasă!”/ p. 538.

Dante afirmă că se schimbă dar nu ne dă niciun fel de amănunte despre această schimbare, despre ce mutații lăuntrice poate să producă.

În ce o privește pe Beatrice, nu se cam înțelege de ce aceasta avea nevoie de schimbare. Sau poate că e vorba numai despre felul în care o vede el. Însă, cum spuneam, toată frumusețea este una exterioară în descrierile lui Dante.

Dante, Divina Comedie [17]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

„spui că-mi rupse somnul o lucoare”/ p. 495.

„hlamida” lui Iisus (ibidem): îi urmează Coșbuc lui Eminescu, care în poemul Memento mori scria despre Împăratul în hlamidă de lumină? Sau e un termen luat direct din limba greacă?

Beatrice e înconjurată de „șapte nimfe-n jur făcându-i claustru/ în mâini cu-acele lămpi cari ard frumos/ și sigure de-orice-Aquilon și Austru”.

Și ea îi spune lui Dante:

„Puțin vei sta-n pădure-aici, și, scos,

în veci tu cetățean vei fi cu mine,

în Roma-n care e roman Cristos”/ Ibidem.

Și de asemenea: „când vei fi iar sus, să scrii ce vezi”/ p. 496.

„Vulturul lui Joi – Joe/ Jupiter.

„smultură”/ p. 497.

Dante o compară pe Beatrice îndurerată cu Preacurata Fecioară/ p. 499.

O blasfemie obișnuită la catolici…

Peste ceva vreme Bossuet va scrie în același stil

Aceeași Beatrice rostește și cuvintele: „Puțin și nu mă veți vedea – vorbi –/ și iar mă veți vedea, dragi surioare!”/ Ibidem.

Ceea ce e o parafrază a cuvintelor Mântuitorului. Adică…altă blasfemie.

„sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce”/ p. 503.

O numește pe Beatrice „glorie a ginții-umane”/ Ibidem.

Dante bea din Lete și Evnoe/ p. 503-504.

După care se simte „curat și gata să mă urc la stele”/ p. 504.

De la p. 509 începe Paradisul.

„În cerul cel mai plin de-a Lui lucoare/ eu fui!”/ p. 509.

După care Dante se roagă lui Apollo pentru a-i inspira poezia: „Apollo bune,/ puterii tale fă-m-atâta vas/ cît dragu-ți dafin spre-a-l primi mi-mpune /…/ Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată/ precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,/ pe Marsias, din haina cărnii-odată”/ p. 509-510.

Și după rugăciunea către Apollo, urmează și o rugăciune către Duhul Sfânt:

„Chiar numai umbra-mpărăției sfinte,

să-mi dai, tu, Sfinte Duh, atâta-ndemn

s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte

 *

venind, vedea-m-ai la iubitu-Ți lemn

să mă-ncununi, cu-acele foi de care

și-al meu subiect și Tu m-ai face demn.

 *

Din el culeg azi, Tat,-atât de-arare,

poeți ori Cezari triumfând cu ea

(umanei veri o culpă și-o-ntristare),

*

încât, serbare-n Delfi poate-avea

seninul Zeu de frunza sa penee,

că tot mai e vrun om care s-o vrea.

*

Foc mare-ncinde-adese și-o schinteie

și poate-n urma mea vrun glas mai tare

ruga-se-va, ca Cirra [Apollo] glas să deie” / p. 510.

E un amestec al păgânismului în creștinism, de care Dante nu se debarasează nici măcar acum, când începe să „descrie” Paradisul.

Dante, Divina Comedie [16]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

La capătul călătoriei în Purgatoriu, Dante ajunge în Eden sau Raiul pământesc, acolo unde „Supremul Bun /…/ făcu pe-om bun”/ p. 468.

Ramiro Ortiz ne spune, în nota 97, că înainte de păcatul originar, muntele Purgatoriului „n-avea alt rost decât să păstreze în vârful lui Raiul pământesc, și numai după greșeala întâilor oameni s-a schimbat în loc de ispășire”/ Ibidem.

Adică Purgatoriul ar fi fost mai întâi creat de Dumnezeu mai întâi ca să sprijine Raiul: altă concepție străină creștinismului ortodox. Ca, de altfel, toată teza despre existența Purgatoriului.

Aici curge un râu care se desparte-n două și care „stinge-n om memoria faptei rele,/ și-a faptei bune-acesta i-o aprinde”/ p. 469.

Dante introduce iar elemente din mitologia păgână, pentru că cele două râuri sunt Lete și Evnoe/ p. 470.

Nimfe/ p. 471.

„tutindeni”, „lucoare”, „lucoarea zării”/ p. 472.

Coșbuc utilizează un vocabular poetic tradițional românesc și chiar o terminologie ortodoxă încetățenită, datorită cărora a reușit să ofere o traducere atât de bună a Comediei lui Dante. Se observă acest lucru în toată cartea.

Spre exemplu, spune mai adesea duh decât spirit, mai des veșnic decât etern, etc.

Vinovăția Evei: „femeia numai, și de-abia zidită,/ nu vru să rabde nici un văl povară”/ Ibidem.

Invocarea muzelor Helicon și Urania/ p. 473.

„Șapte pomi de aur” care păreau „lămpi” din care cântau voci/ Ibidem.

„vestminte”, „luciul”/ p. 474.

Dante spune că a văzut cele patru fiare descrise mai înainte de Sfântul Ezechiel/ p. 475 ș. u.

Virgiliu dispare și în locul lui vine Beatrice spre a-l conduce pe Dante mai departe/ p. 481-482.

„schei”/ p. 482.

Beatrice spune despre Dante că „tinerii mei ochi i-au fost toiagul” vieții, o vreme/ Afirmă că, după ce a murit, Dante a apucat-o pe căi greșite și ea a vrut să-l inspire prin vise/ p. 484.

Beatrice susține că Dante face această călătorie la rugăciunea ei către Dumnezeu/ p. 485.

„[î]mpiedecăminte” = piedici/ p. 487.

În tradiția inițiată de Sfântul Dosoftei și pe care am văzut altădată că o urma și Budai-Deleanu, Coșbuc creează cuvinte sonore, care servesc și necesității prozodice.

„smultă” (smulsă)/ p. 488. Cuvânt al românei vechi pe care îl folosește și Eminescu.

„M-au ars căințele cu-a lor urzică”/ p. 489.

Patru zâne sau nimfe afirmă că „Beatricei tale serve i-am fost date/ Când nici n-a fost descins la cei ce mor” (?)/ p. 490.