Documentul BEM…după 30 de ani [25]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

***

III. 6 își pune problema (ca și când ea ar fi reală): „how the life of the Church is to be ordered” [cum poate fi ordonată viața Bisericii]?

De unde putem deduce, că acum, în prezent, viața Bisericii e „vraiște”.

Însă viața Bisericii Ortodoxe e ordonată prin ierarhia sacramentală…și fiecare își știe locul în Biserică.

Dar BEM nu își pune problema ordinii interne a fiecărei biserici…ci „a bisericii” ce trebuie să rezulte dintr-un „compromis” al dialogului, al „parlamentarismului” teologic.

De aceea, „engage in the effort to over-come these differences” [angajați în efortul de a depăși aceste diferențe” teologice dintre biserici, ele, bisericile…sau, mai corect, reprezentanții bisericilor la dialogul inter-religios, trebuie să aibă în vedere „chemarea întregului popor al lui Dumnezeu [the calling of the whole people of God]”. Adică chemarea spre comuniune.

Numai că această mondială căutare a comuniunii de către reprezentanții teologici a diverse biserici trebuie să răspundă la o întrebare răspicată: are un mandat dumnezeiesc, s-a născut în urma unei revelații, a unei încredințări din partea lui Dumnezeu sau e „un calcul teologic” cu ample sub-motivații politice, economice, sociale?

Pentru că în Israelul providențiat de Dumnezeu și în Biserica Noului Legământ așa stau lucrurile: Dumnezeu Se revelează, Își descoperă voia, cere să se facă una sau alta…și oamenii cooperează cu El la împlinirea voii Lui.

Și apare Biserica sau Mănăstirea cutare din cauza unui eveniment extatic, al unei vedenii, al unei încredințări din partea lui Dumnezeu. Și toate marile Sinoade ale Bisericii sau întâlniri între teologi se fac cu încredințare dumnezeiască.

Ba, mai mult, fiecare teolog real al Bisericii scrie cu luminarea lui Dumnezeu și credincioșii se regăsesc, în mod încurajator, în teologia și viața lui.

Așadar cine sunt teologii ortodocși care au condus și conduc dialogul inter-religios? Și ce încredințare dumnezeiască au primit pentru a face aceasta? Și câți se regăsesc în eforturile și în teologia lor? Iar dacă nu se regăsesc, nu se regăsesc din cauza lor…sau a inapetenței dialogice a celor care nu îi plac?

*

Pe scurt: care sunt fundamentele dialogului inter-religios/ ecumenic…în așa fel încât să nu fie „o altă restaurare” lamentabilă a Bisericii…o altă „remaniere” fictivă? Și cât de legitim și de legitimat este de marea masă a credincioșilor fiecărei biserici?

*

Pentru că III. 6 tocmai pentru asta pledează: pentru ca teologii prezenți la dialog să își reprezinte coreligionarii.

Căci întrebarea finală la acest punct e aceasta: „How, according to the will of God and under the guidance of the Holy Spirit [Cum, în acord cu voia lui Dumnezeu și sub călăuzirea Duhului Sfânt], is the life of the Church to be understood and ordered [viața Bisericii poate fi înțeleasă și ordonată], so that the Gospel may be spread and the community built up in love? [în așa fel încât Evanghelia să poată fi răspândită și comunitatea să fie zidită în iubire?]”.

Dar iar avem de-a face cu o întrebare falsă

Pentru că atunci când ești în acord interior cu voia lui Dumnezeu, adică ești un om al ascezei, al trăirilor mistice și ești luminat/călăuzit de El nu îți mai pui problema înțelegerii și a ordonării vieții bisericești pentru că tu ești inclus în ordinea divino-umană a Bisericii.

Pentru că tocmai de aceea simți ce vrea Dumnezeu de la tine…pentru că tu ai împlinit voia Lui cu tine.

Și Evanghelia e răspândită în mod real, autentic, nu când ai o armată de „evanghelizatori”, mașini, computere, „materiale” teologice, nu când o universitate teologică întreagă pleacă la „vandalizare” teologică…ci când tu, cel care propovăduiești…ești una cu Evanghelia pe care o propovăduiești.

Când tu te-ai sfințit prin Evanghelia pe care o propovăduiești și altora…și pe care o propovăduiești tocmai pentru că o înțelegi din tine însuți, din viața ta…și nu din sinapsele ei lingvistice.

Posteritatea și influența teologică a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Dionisie Areopagitul, a Sfântului Irineu al Lyonului, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, a Fericitului Dumitru Stăniloae nu constă în faptul că erau buni filologi, că știau mai multe limbi străine, că scriau pe papirus, pe piele prelucrată de animal sau la mașina de scris…ci pentru că întrupează viața și experiența ortodoxă.

Sunt persoane în care Dumnezeu S-a sălășluit și prin care ne-a vorbit și ne vorbește abisal, dumnezeiește.

Acesta e „secretul” lor: au fost și sunt una cu ceea ce au propovăduit.

Nu au fost de vânzare.

Nu s-au schimbat după cum bate vântul.

Nu au fost niște ideologizați ci niște îndumnezeiți.

Și tot credinciosul Bisericii Ortodoxe, din toate secolele, se va recunoaște în cei îndumnezeiți de Dumnezeu…pentru că Dumnezeu îi încredințează pe oamenii Săi, mereu, despre cine au fost prietenii Lui din trecut.

Și prietenii Lui din trecut…devin prietenii noștri de acum, din prezent.

Așa se explică cel mai ușor iubirea și atașamentul interior față de Sfinții Lui.

*

III. 7 începe prin a spune că „differences in terminology are part of the matter under debate” [diferențele în terminologie/ terminologice sunt parte a problemei (aflate) sub/în dezbatere].

Însă diferențele terminologice (bineînțeles: teologice) țin de tradiția eclesială a fiecărei biserici în parte și nu se pot decontextualiza la nivelul dialogului…decât pentru a fi relativizate sau redefinite.

Dar, în ciuda acestui fapt, în continuare, în III. 7 sunt decontextualizați câțiva termeni teologici…pentru a fi „înțeleși” de către toți.

Și cei 4 termeni sunt: harismă, slujire, slujire preoțească, preot.

*

La charism/harismă explicația e: „the gifts bestowed by the Holy Spirit [darurile acordate de Duhul Sfânt] on any member of the body of Christ [oricărui membru al Trupului lui Hristos] for the building up of the community and the fulfilment of its calling [pentru a zidi comunitatea și a-și împlini chemarea].

Care chemare? Care comunitate? Și ce experiență a darurilor Sfântului Duh au membrii „bisericilor”, care nu au experiența harului lui Dumnezeu?

Căci dacă au har și ortodocșii și ereticii…când harul Treimii a curs, 1000 de ani, doar la ortodocși, apoi au început să tot apară „formațiuni religioase” tot mai diferite de Biserică, înseamnă că Dumnezeu, după o mie de ani de creștinism „a schimbat placa”, „Și-a pierdut credibilitatea”, a început „să încurce lucrurile la greu” și a ajuns „adevăro-mincinos”.

Că e „duplicitar” acum, că e „și cu alba și cu neagra”…și că „nu mai crede” într-o Biserică, o credință și un Botez…ci într-un miliard de biserici, credințe, botezuri.

Ceea ce nu e adevărat…fără doar și poate…

Și astfel, cei care nu trăiesc harul…nu încurcă ei „darurile Duhului” cu „glosolalii” ininteligibile, cu eforturi misionare fără sens, cu orânduiri „preoțești” și „liturgice” care nu au nimic de-a face cu Biserica Cincizecimii?

Da, desigur!

Atunci cum să înțeleagă „la fel” reprezentanții bisericilor…ce înseamnă harismă…dacă nu toți știu ce înseamnă har…har care stă la baza harismei?

Cum să știi ce e harisma…dacă nu ai niciuna?

Căci harismele lui Dumnezeu sunt acestea: puterea dumnezeiască de a ierta păcatele și de a-i călăuzi pe oameni spre îndumnezeirea lor, puterea dumnezeiască de a-i alunga pe demoni din oameni, de a învia morți, de a vindeca pe oameni, de a vedea înainte, de a cunoaște adânc patimile oamenilor, de a scrie și înțelege dumnezeiește dogmele Bisericii, de a trăi harul dumnezeiesc necreat și de a vedea slava lui Dumnezeu cea nezidită etc.

Da, dacă ai vreuna, vreo harismă…poți vorbi credibil despre ea…

Însă dacă nu ai…bați câmpii…

Pentru că aici nu se pune problema să înțelegem semantic enunțul: „harisma e darul Duhului Sfânt” ci de a o trăi în mod practic.

Numai ce trăiești…știi cu adevărat.

Restul sunt: citiri

Documentul BEM…după 30 de ani [24]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

III. 4 spune că Biserica este chemată „to proclaim and prefigure the Kingdom of God” [să proclame și să prefigureze Împărăția lui Dumnezeu]…contrazicând astfel pasaje anterioare.

Căci BEM a vorbit până acum despre Botez și Euharistie ca despre cele care ne introduc sau ne dau să pregustăm Împărăția lui Dumnezeu.

Însă Biserica nu e chemată să vorbească despre ceva de viitor ci despre ceva de prezent.

Pentru că harul Treimii sădit în noi la Botez ne dă să trăim în ritmul Împărăției…ce va să vină.

Fapt pentru care, ceea ce va veni, vine numai ca urmare a ceea ce e Biserica azi: poartă sacramentală spre Împărăție.

Tot cultul vechitestamentar a prefigurat Tainele și viața Bisericii. Însă viața Bisericii, trăită la maximum, înseamnă viața Împărăției.

Fapt pentru care marii Sfinți isihaști/ mistici ai Bisericii Ortodoxe au trăit încă de acum Împărăția ca vedere și simțire a slavei lui Dumnezeu și ca trăire în comuniunea cu Sfinții.

Diferența dintre viața Bisericii de acum…și viața din Împărăția lui Dumnezeu e una de grad și de intensitate și nu de esență.

Ce trăim acum, aici, în Biserică, e viața Împărăției lui Dumnezeu, pe care la cote și mai duhovnicești  o vom trăi după moartea noastră și, cu mult mai mult, după învierea noastră din morți.

Însă de ce vorbește documentul BEM despre Biserică ca despre o prefigurare a Împărăției? Pentru că se situează în mentalitatea protestantă de a vedea Împărăția. Și protestanții văd Împărăția ca începând după a doua Sa venire…și nu odată cu venirea Lui în lume.

Pentru că Domnul, în prima Sa propovăduire, asta ne-a spus: s-a apropiat de voi Împărăția cerurilor. Adică e lângă voi posibilitatea de a trăi în ritmul Împărăției, adică de a trăi eclesial/ bisericește.

E foarte aproape de voi posibilitatea de a vă umple cu putere de sus, adică cu viața Împărăției.

Și Cincizecimea e umplerea Bisericii de viața Împărăției…fapt pentru care Biserica dezvăluie Împărăția în lăuntrul fiecărui botezat prin harul Treimii.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu nu e pentru un ortodox „la sfârșitul lumii” ci în lăuntrul său, după cum ne-a spus Capul Bisericii, Hristos Dumnezeu.

Și dacă Biserica, prin Botez, sădește în toți ortodocșii Împărăția lui Dumnezeu…atunci ea nu doar o propovăduiește și o așteaptă să vină…ci trăiește deja veșnica comuniune cu Dumnezeu.

Cum am mai avea Sfinte Taine și Sfinte Moaște dacă Împărăția nu a venit…ci stă să vină?

Însă noi nu așteptăm să vină Împărăția, ca și când acum am fi „în afara” Împărăției…ci să se dezvăluie pentru toți Împărăția…și pentru întregul cosmos.

Adică așteptăm ca voia lui Dumnezeu să se facă precum în cer…așa și pe pământ. Ca El să fie toate întru toți. Și acest lucru se va petrece! Nu e un basm

Și se va petrece…pentru că acum, în Biserică, clipă de clipă, omul și materia se îndumnezeiesc. Se transfigurează. Se umplu de viața Treimii.

*

Și recunoaște și III. 4, puțin mai încolo, că „in Jesus the Kingdom of God came among us” [în Iisus, Împărăția lui Dumnezeu a venit printre noi].

Însă documentul BEM se referă la ce a făcut Hristos pentru oameni în trecut, pe când era în trup (minuni, vindecări)…și nu în prezent.

Acum, în prezent, trebuie să arăți aceleași lucruri în Biserică: vindecări, sfințiri ale oamenilor, corectitudine a credinței.

*

Și tot III. 4 vorbește despre faptul că Hristos ne-a dat „a new access” [un nou acces/ o nouă intrare] la Tatăl, adică ne-a dat posibilitatea „comuniunii cu Dumnezeu” [communion with God].

Însă III. 4 leagă „a foretaste of the joy and glory of God’s Kingdom” [o pregustare a bucuriei și a slavei Împărăției lui Dumnezeu], experiată de către lume, de împlinirea unor deziderate sociale și politice.

Sau introduce în discuția teologică latura existențială lărgită fără a contura, foarte precis, care sunt legăturile reale dintre obiectivele politice, sociale, culturale, economice și pregustarea Împărăției.

Căci pregustarea Împărăției nu e o consecință a stabilității politice sau a dezvoltării economice ci a curățirii de patimi în Biserică.

Că bisericile, oricare ar fi ele, contribuie la stabilitatea și la bunul mers al societății e una.

Însă pregustarea Împărăției se poate face și când statele sunt în război sau intră în disoluție.

Și când trecem prin crize financiare sau sentimentale…putem să experiem Împărăția lui Dumnezeu în Biserică.

Fiindcă experierea ține de voință și de intrarea în Biserică și nu de câte clase ai sau ce origine ai sau ce statut social ai.

*

III. 5 merge tot pe sublinierea rolului Sfântului Duh. El dăruie Bisericii „diverse and complementary gifts” [daruri diverse și complementare].

Complementare/ care se ajută reciproc…și nu antagonice/ care se exclud reciproc.

Tocmai de aceea Dumnezeu nu poate să dăruie „erezii/ minciuni” Bisericii și nici „daruri dubioase/ satanice”.

Fapt pentru care, acolo, în bisericile unde se cred și adevăruri și minciuni deopotrivă, unde minciuna se promovează drept adevăr sau unde minciuna și adevărul coabitează e semn că Dumnezeu nu e prezent.

Pentru că Dumnezeu nu coabitează cu minciuna.

*

Darurile Duhului Sfânt, subliniază BEM, sunt eclesiale. E adevărat!

Ele sunt dăruite de Dumnezeu „for the common good of the whole people [pentru binele comun al tuturor oamenilor] and are manifested in acts of service within the community and to the world [și se manifestă în acte ale slujirii înăuntrul comunității și a lumii]”.

Daruri personale spre slujire comunitară.

Daruri personale redăruite comunității eclesiale.

Și sunt redăruite nu la ordin…ci dintr-o înaltă conștiință eclesială.

Astfel trebuie să vedem cărțile și minunile Sfinților: ca redăruiri eclesiale de mare conștiință. Ca împărtășire a darurilor lor, venite într-o viață sfântă, și altora.

Căci viața istorică a Sfinților…cât și cea postumă sunt o continuă lecție de redăruire a darurilor lui Dumnezeu. Pentru că mijlocirile/ rugăciunile Sfinților pentru noi sunt tot atâtea daruri ale iubirii lor pentru noi.

*

Și III. 5 spune că trebuie să ne descoperim darurile proprii în comunitatea eclesială. Să ne descoperim darurile pe care le avem „with the help of the community” [cu ajutorul comunității], pentru ca să le folosim „la zidirea Bisericii” [the building up of the Church] și „pentru slujirea lumii întru care Biserica este trimisă [for the service of the world to which the Church is sent]”.

Însă lumea nu are o altă direcție decât cea a Bisericii…deși, în aparență, Biserica e „cu treaba ei” și lumea face „ceea ce îi place”.

Pentru că Biserica este frământătura lumii. E drojdia de viață a lumii. E calea spre Împărăție

Și Biserica, în lume, plămădește tocmai condițiile plenitudinale ale vieții veșnice.

Ea ne pregătește pentru viața pnevmatizată, de ființe înduhovnicite…spre care se îndreaptă istoria…chiar dacă unii așteaptă „un sfârșit fără veșnicie”.

Însă Biserica nu numai că așteaptă viitorul…ci îl și produce!

Bineînțeles: în coproducție cu Dumnezeu, Cel care conduce istoria spre veșnicie prin Biserica Sa, care e centrul și împlinirea întregii creații.

Dar Biserica Dumnezeului treimic nu e un centru de putere lumească.

Nu e o bancă a prosperității.

Biserica nu e alfa și omega prin latura ei văzută ci prin latura ei dumnezeiască. Căci Biserica e Dumnezeu împreună cu Sfinții Săi.

Și acolo unde puterea eclesială nu e sfințenia, nu e harul Treimii e semn că oamenii presupun că I-au luat locul lui Dumnezeu și se joacă de-a „atotputernicii”.

Însă, în cer și pe pământ și în Iad și în tot ce există avem doar un singur atotputernic: Dumnezeul iubirii noastre.

El este atotputernicia iubirii și a dreptății, a vieții sfinte și a cuviinței.

Pentru că Dumnezeul nostru este dincolo de orice perspectivă „a puterii lumești”, care prezintă adesea accente puternice de aroganță și de sadism.

Documentul BEM…după 30 de ani [23]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

A treia parte și ultima a documentului BEM: Slujirea [Ministry]. Termen sub care se are în vedere Preoția.

III. 1 începe cu sintagma „God’s people” [poporul lui Dumnezeu] ca sintagmă echivalentă pentru Biserică.

III. 2 subliniază fundamentul hristologic al Bisericii: „victoria/ biruința lui Hristos asupra puterilor răului și a morții] [Christ’s victory over the powers of evil and death].

Nu Treimea e fundamentul Bisericii ci Hristos!

Și Hristos, fundamentul Bisericii, e asumat de BEM numai în perspectiva Sa de Împărat asupra morții, de Biruitor.

Hristos ne conduce spre „desăvârșirea Împărăției” [the consummation of the Kingdom], căci scopul lui Dumnezeu în Iisus Hristos e acela de a ne conduce pe toți spre comuniunea cu El.

*

Sentimentul pe care l-am avut în fața lui III. 2 a fost acela al instrumentalizării lui Hristos de către Tatăl.

Hristos Dumnezeu nu apare aici ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a împlinit întru Sine, în viața Sa pământească, sfatul veșnic al Treimii și a dăruit tuturor posibilitatea comuniunii cu Treimea ci El a fost „un instrument” prin care Tatăl „a creat condițiile” comuniunii.

*

După ce în III. 2 a fost în prim plan Hristos în III. 3 e Duhul Sfânt.

Și Duhul Sfânt e văzut prin prisma puterii Sale „eliberatoare și reînnoitoare” [the liberating and renewing]. Căci Duhul Sfânt „calls people to faith [cheamă oamenii la credință], sanctifies them through many gifts [îi sfințește pe ei prin multe daruri], gives them strength to witness to the Gospel [le dă lor puterea de a mărturisi Evanghelia] and empowers them to serve in hope and love [și îi împuternicește pe ei să slujească în credință și dragoste]”.

Și prin verbul „empower” [a împuternici] documentul BEM intră în sfera discuției despre hirotonie.

Pentru că hirotonia, deși sub aspectul ei văzut înseamnă punerea mâinilor episcopului peste un ales/ un candidat la Preoție înseamnă, în fapt, în adâncul ei de taină, îmbrăcarea acestuia cu putere de sus, dumnezeiască.

Și, la fel ca la Botez, văzutul Tainei Hirotoniei este foarte smerit pe lângă experiența de taină a celui care e hirotonit.

Pentru că cel care e hirotonit întru conștiență, care înțelege și vede în sine însuși ce se petrece cu el, tocmai pentru că s-a pregătit pentru Preoție printr-o viață sfântă, curată, experiază o mare revărsare de har în ființa lui. O mare întărire și împuternicire dumnezeiască pentru a sluji Domnului. O mare îndrăzneală spre lucrările Lui iconomice în Biserică.

De aceea verbul „empower” [a împuternici] folosit de BEM, din perspectivă ortodoxă, nu înseamnă „împuternicire dată de episcop”, adică pur instituțională, pentru a sluji cele preoțești ci împuternicire dată de Dumnezeu prin episcop pentru slujirea preoțească.

Căci nu episcopul te hirotonește, după cum aflăm din Hirotonia diaconului, spre exemplu, ci Dumnezeu prin episcop.

Pentru că episcopul, la rândul său, nu a primit harul de la un episcop, ci de la Dumnezeu printr-un episcop. Pentru că puterea Preoției e de sus, de la Dumnezeu și nu de la oameni.

La fel, Dumnezeu prin episcop sau preot te botează, te mirunge, te iartă de păcate

Din acest motiv perspectiva sacramentologică a Ortodoxiei e trinitară.

Fundamentul Tainelor e Dumnezeul treimic, pentru că El lucrează prin ierarhia Bisericii toate Tainele Sale.

Nu ierarhia e sursa Tainelor ci Dumnezeul treimic!

Fapt pentru care Biserica nu poate exista doar prin latura sa umană. Sau nu se poate cere sau aștepta de la ierarhia Bisericii o altă putere și o altă viață decât harul Prea Sfintei Treimi.

Și când Ortodoxia subliniază constituirea Bisericii Prea Sfintei Treimi prin pogorârea harului la Cincizecime în comunitatea celor credincioși subliniază de fapt sinergia dintre Dumnezeu și om în toate aspectele vieții eclesiale.

Pentru că harul nu se retrage din Biserică și nici nu există vreo secundă a vieții noastre în care să nu avem nevoie de harul lui Dumnezeu.

De aceea oricând, mereu, în orice clipă, sinergia/ conlucrarea lui Dumnezeu cu oamenii/ prezența Lui în viața noastră este una neapărată, vie, reală.

*

III. 3 se termină prin mărturisirea: „The Spirit keeps the Church in the truth and guides it despite the frailty of its members” [Duhul ține Biserica în adevăr și o ghidează/ o conduce în ciuda fragilității membrilor ei], care, bineînțeles, ne face să reintrăm în zona relativismului teologic și experiențial.

Pentru că asta presupune că „orice biserică” e condusă de Duhul Sfânt, fapt pentru care Sfântul Duh i-ar conduce și pe ortodocși și pe eretici „cu aceeași atenție”. Bineînțeles: lucru inacceptabil.

Însă în perspectiva nivelatoare/ politic-corectă a documentul BEM „toate bisericile” sunt la fel de „egale” și de „valide” în fața lui Dumnezeu…ca și când Dumnezeu ar fi întemeiat o Biserică…și apoi, ca să Se „distreze”, a mai creat alte „un milion de biserici eretice”…pe care le păstrează „cu aceeași acuratețe”.

Dar asta este mentalitatea căzută: oamenii cred că se pot „îndreptăți” în fața lui Dumnezeu, că își pot „justifica” erorile și „tupeul eclesial”, acela de „a tot inventa biserici” și de a le pune nu pe seama „orgoliului uman” ci „a voinței lui Dumnezeu”.

Însă de ce ar dori Dumnezeu după o sută, o mie, o mie cinci sute de ani sau 2000 de ani „biserici” din ce în ce mai nedumnezeiești și antiumane?

Adică, de ce Își „permite” Dumnezeu „să amestece” minciuna cu adevărul?

Însă Dumnezeu nu amestecă nimic…dar nouă ne place să credem că „toate bisericile sunt la fel”.

Numai că Bisericile nu „se fac” pentru că vrea papa nu știu care, pentru că vrea „reformatorul” Luther sau „clarvăzătoarea” Elena…ci Biserica s-a format la Cincizecime prin umplerea celor credincioși cu putere de sus…adică cu harul Treimii…și această realitate istorică divino-umană, adică Biserica, nu se învechește și nici nu dispare.

E mereu vie Biserica, există…ne îndumnezeiește pe noi…și numai un om lipsit cu totul de evlavie și de rațiune poate ajunge la concluzia că „se poate trăi” în afara Bisericii acesteia, a Cincizecimii sau că se poate „inventa” o alta…sau o sută de alte „noi” biserici…paralele cu aceasta.

De aceea eclesiologia ortodoxă e non-relativistă. Ea nu presupune o multiplicitate de biserici ci vorbește despre o singură Biserică. Despre Biserica Treimii de la Cincizecime.

Care nu are întreruperi istorice și nici nevoie de remanieri.

Pentru că ea e fundată pe viața și adevărul Treimii și e condusă de Dumnezeul treimic spre Împărăția Sa.

Documentul BEM…după 30 de ani [22]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

***

II. com. 28 pune problema aspectelor neschimbabile și a celor schimbabile în slujirea euharistică.

II. 29 subliniază întâietatea lui Hristos în slujirea euharistică, pentru că El „invită la cină și o prezidează/ o conduce” [invites to the meal and who presides at it].

Iar preotul care slujește Liturghia e cel care „semnifică” [signified]/ reprezintă „președinția” [presidency]/ slujirea lui Hristos.

Căci preotul slujește Liturghia „în numele lui Hristos” [in the name of Christ], motiv pentru care nu consideră Euharistia „own creation or possession” [creația sau posesiunea sa].

*

Preotul care slujește Euharistia, tot la II. 29, este „the ambassador who represents the divine initiative [ambasadorul care reprezintă inițiativa dumnezeiască] and expresses the connection of the local community with other local communities in the universal Church [și (care) exprimă legătura comunității locale cu alte comunități locale din Biserica universală”.

Însă legătura reală în Biserică, cea divino-umană, e harismatico-canonică, pentru că numai preoții reali ai lui Hristos sunt în legătură cu El și unii cu alții când slujesc și predică în Biserică.

Fiindcă El, Hristos, prin hirotonie, e Cel care ne leagă pe unii cu alții și ne trimite același har tuturor.

*

II. 30 vorbește despre relația dintre Euharistie și credință. Căci credința se adâncește [deepened] prin împărtășirea euharistică. De aceea e nevoie de o împărtășire deasă/ „în mod frecvent” [frequently].

*

II. 31 e pentru „bisericile” care nu slujesc duminical „euharistia”.  Căci aici se spune că ar trebui să slujească euharistia „cel puțin în fiecare duminică” [at least every Sunday].

În Ortodoxie, în afară de zilele aliturgice, puține la număr, se poate sluji Liturghia zilnic. Așa că noi nu intrăm în categoria „bisericilor” care trebuie să slujească „măcar în fiecare duminică”.

Însă de ce „anumite biserici” nu încurajează „împărtășirea deasă” [communion frequently]? Logic: pentru că nu o găsesc vitală pentru viața credincioșilor lor. Consideră că merge și fără

Și e normal că „merge și fără”, dacă euharistia nu e Hristos real…ci doar simbolul lui Hristos.

*

În II. 32, documentul BEM ne cere iarăși ceva „extrem de amiabil”, adică de fals: „each church should respect the practices and piety of the others” [fiecare biserică trebuie să respecte practicile și pietatea/evlavia celorlalte].

Păi cum ar putea să își respecte reciproc practicile și pietatea…dacă practicile și pietatea, adică viețile eclesiale ale bisericilor, se resping congenital?

Cum ar putea romano-catolicul să respecte practica ortodoxă a împărtășirii și evlavia ortodoxă…când el vorbește de har creat iar eu de har necreat, când el nu pune problema îndumnezeirii iar eu o pun în mod stringent?

Sau cum ar putea baptistul să accepte practica și evlavia ortodoxă euharistică…când el vede în Hristosul meu euharistic un simbol al lui Hristos iar eu văd Trupul și Sângele Lui ca fiind reale și îndumnezeitoare, adică ale lui Hristos Cel răstignit și înviat?

A, respect de complezență…se poate. Însă respect real, nu!

*

II. 33, ultimul capitol care tratează Euharistia, vorbește despre „the increased mutual understanding” [sporita înțelegere reciprocă] a bisericilor datorită dialogului inter-religios.

Însă el, dialogul, nu se face cu toată lumea, nu e unul real și de masă…ci e doar al unor teologi, puțini la număr, făcut între ei.

Fapt pentru care bisericile nu sunt deloc „mai aproape” una de alta ca înțelegere reciprocă ci doar cei care au o aprofundare teologică a problemelor din diverse biserici.

Însă câți sunt cei care au…o aprofundare teologică reală a problemelor confesionale?

Căci „aprofundarea reală” nu înseamnă relativism nivelator…să facem din toate teologiile bisericilor o pastă…să le distrugem pe toate și să facem o alta, „nouă”…ci aprofundarea reală înseamnă studiu, viață duhovnicească, înțelegere duhovnicească a realităților vieții ortodoxe și a celorlalte biserici.

Câți sunt așadar teologii care înțeleg nevoia de dialog și de convertire reală?

Pentru cine ne zbatem, în cele din urmă, să îi adunăm în jurul aceleiași Mese euharistice, dacă sunt foarte puțini cei care doresc o unitate reală a întregii lumi…în singura Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă?

Documentul BEM…după 30 de ani [21]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

II. 27 e o sinteză a ce înseamnă „liturghie” pentru multe biserici „creștine”. Și primul lucru care se afirmă aici e că Liturghia trebuie privită ca „un întreg” [a single whole], lucru foarte adevărat.

Anamneză și epicleză: cuvintele centrale.

*

În II. 28 se cere „the renewal of the eucharist itself” [însăși reînnoirea euharistică] în diversele „biserici” ca „cea mai bună cale [the best way] către unitate în celebrarea euharistică și comuniune [towards unity in eucharistic celebration and communion]”.

Însă ce înseamnă „reînnoire euharistică” în bisericile unde Euharistia este „un simbol”?

Pentru că în Ortodoxie „reînnoire euharistică” înseamnă aprofundarea teologiei euharistice și propovăduirea nevoii curente a împărtășirii cu Hristos euharistic, ca parte componentă a vieții liturgico-ascetice. Adică o împărtășire cât mai conștientă și mai ascetică cu Hristos euharistic.

Însă acolo unde Hristos „nu e prezent” în Euharistie…pentru ce se pregătesc credincioșii? Pentru o întâlnire…cu nimeni?

*

Și în II. 28 e pentru prima dată când documentul BEM cere ceva expres bisericilor participante la dialog și, totodată, le relativizează pe toate la un loc: ca bisericile să-și testeze liturghiile „în lumina acordului euharistic [in the light of the eucharistic agreement] (aflat) acum în proces de realizare/ de îndeplinire [now in the process of attainment]”.

Cu alte cuvinte, dialogul inter-religios nu e purtat „de către” biserici și nu se dorește ca bisericile „să rămână așa cum sunt”…ci el, dialogul, e „mai important” decât ele.

E, mai pe scurt, „deasupra” lor…dacă li se cere bisericilor „să-și revizuiască” liturghiile.

*

Însă după ce „model unic”, după ce criteriu…trebuie „să își reexamineze” liturghiile?

Nu sunt bune „liturghiile” tuturor…dacă tot se vorbește despre „o bază comună” a tuturor în Botez și Euharistie?

Și cum poate pretinde un grup de oameni, din diverse biserici, că sunt „mai presus” de bisericile cărora le aparțin?

Nu e grupul cosemnatarilor un fel de „oligarhie” a bisericilor…care decide pentru și în locul lor?

Pot decide în locul lor?

Cine le-a dat dreptul să decidă în locul lor?

*

Cine însă și-a revizuit în ultimii 30 de ani…„liturghia”, ca să facă față acestei dorințe unionale transeclesiale?

Biserica Ortodoxă nu…Și mă îndoiesc că alte biserici au făcut „pași galopanți” în această direcție.

Pentru că la II. 28, mai cu perdea, documentul BEM ne spune că viitorul bisericilor…e de fapt o biserică ce nu seamănă cu niciuna dintre cele de acum. O biserică ce trebuie să apară în urma dialogului teologic a celor puțini și să însemne o relativizare/ o aplatizare a nuanțelor divergente de astăzi.

*

Însă cine e gata să renunțe „la propria-și” biserică…pentru a construi „ceva cu totul nou”?

Numai că întrebarea de fond e alta: cine are nevoie de „o nouă biserică” când există deja Biserica?

*

Biserica a apărut nu în urma unui dialog relativist ci în urma unei pogorâri a harului dumnezeiesc la Cincizecime.

Adică a apărut ca expresie a voinței dumnezeiești, ca îmbrăcare cu putere de sus…și această Biserică a Cincizecimii nu are sfârșit în istorie ci ea va intra în veșnicie la transfigurarea creației, adică la a doua venire a Domnului.

Da, romano-catolicismul, greco-catolicismul, luteranismul, calvinismul, baptismul, penticostalismul pot renunța la „forma actuală eclesială” pentru că și așa forma lor eclesială „e un produs istoric”…nu trans-istoric.

Schimbările de la rău spre mai rău, spre erezii tot mai grosiere sunt vizibile în bisericile de tot felul.

Numai că Biserica nu poate fi „remaniată” pentru a fi „asimilată” unor formațiuni religioase non-eclesiale.

Pentru că Biserica nu suntem „noi, ai noștri”, nu e „o castă internațională” ci ea e locașul Prea Sfintei Treimi și Dumnezeul nostru treimic lucrează prin oameni în mod evident.

*

Însă tot în II. 28 se consideră faptul, că în ciuda efortului de „unificare euharistică” poate exista și „o reală diversitate litugică” [a certain liturgical diversity].

Pentru că „the affirmation of a common eucharistic faith [afirmarea unei credințe euharistice comune] does not imply uniformity in either liturgy or practice [nu implică (și) uniformitate la nivel liturgic sau în practică]”.

Și aceasta, în mod evident, pentru că toți știau situația practică a bisericilor…faptul că nimeni nu e dispus să renunțe la propriile „tradiții liturgice”…fie ele și fără vreo minimă legătură cu Biserica.

Documentul BEM…după 30 de ani [20]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

II. 20 vorbește despre pregătirea pentru Euharistie prin „reconciliation and sharing” [reîmpăcare și părtășie] cu toți membrii comunității. Pentru că ea este „a constant challenge” [o continuă provocare] pentru „appropriate relationships” [relații adecvate] în mediul social.

Și nu putem participa la Euharistie dacă practicăm „all kinds of injustice, racism, separation and lack of freedom” [orice fel de nedreptate, de rasism, de separație și de lipsire de libertate].

*

Deși adesea „simbolică” în documentul BEM, în II. 20 Euharistia e văzută ca cea prin care „the all-renewing grace of God [atotregeneratorul/ atotrenăscătorul har al lui Dumnezeu] penetrates [pătrunde] and re-stores human personality and dignity [și restaurează personalitatea și demnitatea umană]”.

De aceea Euharistia este „the central event” [evenimentul central] al istoriei lumii și documentul BEM îi trage la rost pe cei care au creat și creează diviziuni [divisions] care nu se justifică în Trupul lui Hristos.

Numai că cei care au creeat diviziuni le-au creat…în afara Trupului lui Hristos și nu înlăuntrul Bisericii.

De aceea problema lor e să se reîntoarcă acasă, în Biserică și nu să presupună că „fac parte din Biserică”, ei știind foarte bine că nu au de-a face cu Biserica.

*

II. 21 presupune faptul că solidaritatea creștină (înțelegându-se prin aceasta: solidaritatea tuturor „creștinilor”, indiferent de ce confesiune sunt ei) este fundamentată pe „comuniunea euharistică”.

Însă semnatarii BEM știau foarte bine faptul că solidaritatea creștină este fundamentată pe mărturisirea de credință și nu pe împărtășirea fiecăruia în biserica sa.

Tocmai de aceea documentul BEM vrea să creeze o platformă teologică comună a multor biserici și nu se încrede în solidarități sau comuniuni imaginare la nivel misterologic, deși unii le cred simboluri iar alții Taine.

Și II. 21 se încheie prin a sublinia faptul că participarea noastră la Euharistie e participarea noastră la modul în care Hristos S-a făcut propriu umanității. Numai că El S-a făcut propriu nouă nu pentru ca să ne lase în condiția noastră de oameni căzuți ci pentru ca să ne facă dumnezei prin har.

*

II. 22 privește Euharistia din perspectiva Împărăției. Pentru că Euharistia „opens up the vision of the divine rule” [ne deschide viziunea legii dumnezeiești] și este o pregustare a Împărăției. Numai că ea este tot un „sign” [semn] și nu o realitate mistico-liturgică precum în Ortodoxie.

*

II. 23 se întoarce la prezența lumii în Euharistie. Fiindcă ea este „in the prayer for the gift of the Holy Spirit [în rugăciunea pentru darul Duhului Sfânt], where the Church asks for sanctification and new creation [în care Biserica cere sfințirea (Darurilor) și noua creație]”.

II. 24 pledează din nou pentru reconcilierea prin Euharistie a membrilor Bisericii…ca și când am fi în schismă unii cu alții.

Însă reconcilierea prin Euharistie care e cerută aici nu e între membrii Bisericii Ortodoxe ci între toți „creștinii”, indiferent de confesiune.

*

Și, mai departe, se îmbină, în mod duplicitar, împăcarea între „toți creștinii” cu ce trebuie să facă creștinii „în societate”, când acestea sunt două discuții separate.

Pentru că împăcarea creștinilor se face prin revenirea la Biserică și prin mărturisire comună de credință, pe când ce trebuie să facă „creștinii”, oricare ar fi ei, pentru societate…pot să facă chiar dacă nu există decât o singură Biserică…ci mii.

*

În II. 25 se subsumează Euharistia propovăduirii: obsesia centrală a multor „biserici creștine”.

Și aceasta pentru că nu Tainele, nu creșterea duhovnicească în Hristos este în prim-planul Bisericii din punctul de vedere al cultelor neoprotestante ci propovăduirea, facerea de noi adepți.

Însă propovăduirea este ideologizare dacă ea nu duce la Sfintele Taine. Propovăduirea Bisericii e un drum spre Tainele ei…și nu o vorbărie nesfârșită.

Astfel trebuie văzute cateheza și predica creștină: ca un drum spre experiența misterologică a Bisericii.

*

II. 26, de asemenea, subsumează Euharistia predicatorialismului pentru că vorbește despre Euharistie în viața misionarilor și a pelerinilor.

Dar, tot aici, se spune că „the eucharistic assembly [adunarea euharistică] must be concerned [trebuie să fie preocupată] for gathering also those who are at present beyond its visible limits [de asemenea, de o strângere (și) a celor care sunt în prezent dincolo de limitele vizibile]” ale Bisericii.

Însă Euharistia nu este un mijloc de misiune!

Nu dărui Euharistia celor din afara Bisericii pentru ca să îi faci ortodocși!

Asta înseamnă a o relativizaa batjocori pe Hristos…

Ci Euharistia se primește de către un om convertit și botezat ortodox, inițiat în credință, ca o încununare firească a așteptării lui pline de dragoste pentru a se uni cu Hristos Dumnezeu.

Așadar, aducerea la Biserică se face prin credință și nu prin relativizare sacramentală.

Documentul BEM…după 30 de ani [19]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

p. 34:

În II. 17, Biserica este „comunitatea Noului Legământ” [the community of the new covenant] și de aceea ea invocă pe Duhul Sfânt ca să fie „sfințită și reînnoită” [sanctified and renewed].

În II. 18, Duhului Sfânt ne oferă prin Euharistie „o pre-gustare a Împărăției lui Dumnezeu” [a fore-taste of the Kingdom of God] și prin aceasta primim „viața noii creații și siguranța reîntoarcerii Domnului”.

Însă Tainele Bisericii nu se reduc la Euharistie ci prin toate slujbele Bisericii se trăiește și se respiră Împărăția lui Dumnezeu…a doua Sa venire fiind o dorință legitimă, duhovnicească a membrilor Bisericii.

*

În II. 19, Hristos e Cel ce hrănește [nourishes] Biserica Sa prin Euharistie.

Însă împărtășirea „într-un loc dat”, cu orice fel de „euharistie”, nu înseamnă unitatea [the oneness] tuturor celor care s-au împărtășit vreodată cu Hristos, așa cum susține, în mod relativist, documentul BEM.

Ci reala împărtășire cu Hristos euharistic se face numai în Biserica Ortodoxă.

Pentru că unitatea ortodocșilor din toate timpurile și din toate locurile nu se face numai prin împărtășirea euharistică ci și prin unitatea de credință. Sau, și mai acrivic spus, unitatea de credință e fundamentul unității euharistice.

Credința ortodoxă validează Euharistia și nu Euharistia credința.

De aceea Bisericile Ortodoxe autocefale se pomenesc unele pe altele prin întâi-stătătorii lor (patriarhi, arhiepiscopi sau mitropoliți) și nu recunosc drept „ortodocși” pe cei care sunt în afara granițelor juridico-sacramentale ale acestora.

Așa că eu, ortodoxul român, am unitate de credință și de împărtășire cu ortodoxul rus, bulgar, grec, american, japonez, sârb etc., care sunt membrii reali ai Bisericilor autocefale din Rusia, Bulgaria, Serbia etc. …dar nu am unitate de credință și de împărtășire și cu credinciosul romano-catolic, greco-catolic, armean, prezbiterian, calvin, luteran etc.

Pentru că a avea credința ortodoxă și a fi în Biserica neîntreruptă a lui Hristos validează toate Tainele și slujbele Bisericii.

Fără a fi în Biserică și fără a mărturisi toată învățătura Bisericii nu avem Taine.

*

Tot în II. 19 se afirmă faptul, că în comuniunea euharistică comunitatea oamenilor lui Dumnezeu se manifestă deplin. Da, dar nu numai în Euharistie, ci în toate slujbele Bisericii comunitatea Bisericii se manifestă deplin. Pentru că nu o stingherește nimic și nimeni de a nu se manifesta deplin.

Mai departe se subliniază latura catolică/ universalistă a Bisericii. Faptul că, la fiecare Liturghie, Euharistia e pusă în relație cu întreaga Biserică [the whole Church], fiindcă „the whole Church is involved in each local eucharistic celebration” [întreaga Biserică este implicată în fiecare slujire euharistică locală].

În ce mod: mistic sau canonic?

Pentru că, în mod mistico-realist, la fiecare Liturghie, întreaga Biserică e prezentă și coliturghisește. Biserica de pe pământ și din cer slujesc împreună.

Însă și juridico-canonic, Liturghia din România este aceeași cu Liturghia făcută de ortodocșii din America sau din Australia.

Identitatea eclesială asigură identitatea experiențială.

Nu se dau detalii în acest sens…ci II. 19 se termină prin a aminti despre faptul de „take seriously the interests and concerns of other churches [a se lua în serios interesele și preocupările altor biserici], fragment pe care Anca Manolache îl falsifică și scoate din el: „interesele și preocupările Bisericilor-surori”.

Însă aici nu se vorbește despre Bisericile Ortodoxe, singurele care pot fi surori, ci despre „alte biserici”, adică oricare altă biserică dintre cele participante la dialogul inter-religios.

Dar care sunt „interesele” și „preocupările” altor biserici în materie de eclesialitate și sacramentologie? Nu ni se spune…

*

Comentariul de după II. 19 se întoarce la Botez și la perspectiva Bisericii Ortodoxe despre Botez…și anume la aceea că Botezul îl face pe oricare om botezat un mădular al lui Hristos. Îl încorporează în Trupul lui Hristos și îl umple de Duhul Sfânt.

Însă întoarcerea în trecut…e pentru a minimaliza trecutul.

Căci, ca și când nu ar fi știut faptul că nu toți participanții la dialog se trag de la Cincizecime…și că nu toți vorbesc despre Euharistie la fel, documentul BEM socotește refuzul unor biserici de a împărtăși pe membrii altor biserici un minus de „catolicitate euharistică” [the catholicity of the eucharist].

Însă înainte de a vorbi despre Taine trebuia să vorbim despre eclesialitate.

Pentru că Biserica aceea, din trecut…care are și prezent, adică Biserica Ortodoxă, îi socotea pe toți cei botezați ca încorporați în Hristos…dar nu și pe ereticii separați de Biserică, care și ei aveau pseudo-taine, ca și cei de azi.

Botezul Bisericii de la început era numai pentru cei din Biserică. Și cei botezați puteau să se împărtășească…dar numai la Liturghia Bisericii și nu oriunde.

De aceea canoanele de a nu sluji și de a nu ne ruga cu ereticii, care nouă ni se par „drastice” dar care erau și sunt foarte normale pentru orice epocă.

Dacă eu consider Ortodoxia ca Biserica lui Hristos, cum să mă mai duc să mă împărtășesc la greco-catolici, la armeni sau la romano-catolici…dacă eu am Euharistia acasă, în Biserica mea?

Împărtășirea oriunde, la alte biserici, deși ești ortodox, arată o relativizare marcantă a Sfintelor Taine ale Bisericii cât și a canonului dreptei credințe. Pentru că nu putem accepta relativizări ale credinței și nici ale sacramentologiei Bisericii.