Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [7]

pe cine intereseaza

*

Cele 6 părţi anterioare

***

Carenţa cutiei

Visul este o imagine
întoarsă a realităţii.

El este trucarea imaginii,
cu care poate privi o mână,
un picior,
o idee.

Visul este o clipă de spot publicitar,
o reverenţă a frigului
în faţa înălţimii.

Am visul meu din carton,
acoperit
cu trupul meu
din frunză.

El este imaginea mea trucată,
trucarea mea într-o imagine
a lemnului.

*

Credinţă fermă

Nu e bine
să fii tânăr
decât întotdeauna.

Nu e bine să trăieşti
decât luminând…
apunând…
luminând…

Nu e bine să iubeşti
decât din iubire.

Atât!…

Decât păsări
pe turle de Biserică.

*

Persoană convivă

Ca între două dureri,
trebuie să alegi
durerea mai surdă şi mai oarbă.

Tu alegi ce crezi
că îmi este mai rău.

Pe mine mă doare
de ouă necoapte.

Pe mine mă doare
de elefanţi ucişi.

Iar tu…îmi spui de oftat.
Tu îmi spui de…chemare.

Ca între două imagini
pe care le cuprinzi cu ochiul,
trebuie să alegi ce e mai sublim.

Iar tu îmi spui de minciună…
Tu îmi spui de durere…

*

Parafrază eminesciană

Prin noi trece o rază
pe care o simţim după temperatura proprie.

Cine este rece
o vede gheaţă.

Cine este cald
o vede dragoste.

Cine este prea cald
o vede lumină.

Prin noi trece o rază de umbrelă.

Ea este acoperită
ca să nu se vadă.

Cine este gheaţă
o doreşte.

Cine este dragoste
o trăieşte.

Cine este lumină
o face a lui pentru vecie.

Dacă vrei să o cuprinzi
ea nu are trup,
ea nu are punct,
ea nu are sfârşit.

Dacă vrei să o vezi
ea nu are dorinţă.

Dacă vrei să o ai
ea nu are timp.

E o rază,
o rază pentru care trebuie
să fii prezent.

Ba chiar mai mult:
trebuie să fii treaz
şi nu beat,
şi nu beat…

Dacă vrei să o tai,
ea nu se găseşte.

Dacă vrei să o cumperi,
ea nu există de vânzare.

Dacă vrei să îi ştii numele,
ea nu are nume.

E o rază
care te duce la ochiul tău,
la inima ta,
la casa ta,
la liniştea ta.

Ea te pune în pat
ca să adormi.

Ea te pune în pat
ca să fii alături de Izvor.

Ea te face să fii un izvor al Izvorului
veşnic.

*

Primul meu testament scris pentru ochi şi minte

Testamentul este
că există în cer, ceruri,
că există adânc în adâncuri.

Testamentul este
febră în cuvinte,
uşă
prin care uşa
intră şi coboară.

Testamentul este
că există dincolo de tăcere, lumină.

Dincolo,
fără sens să spun dincolo,
există sensul,
piatra care nu se vede,
împlinirea care nu se vede,
lacrima care nu se vede.

Testamentul este că,
omorându-te, te afli,
că născându-te, te afli…

Testamentul
este pronume
dezbrăcat de tăcere.

*

Tindere spre lumină

Cu inimă de copil
întinde mâinile
şi prinde lumina
în palmele tale albe,
în degetele tale lungi.

Prinde lumina
ca pe o rugăciune.

Prinde-o în braţe
şi sărut-o!

Lumina e însăşi
esenţa vieţii.

E însăşi eliberarea lumii
de petele ei.

Ea e însăşi iubirea.

Ridică-ţi mâinile, voinice,
mâinile tale
ca nişte vulturi paşnici
şi îmbrăţişează lumina!

Ea este dincolo
de idee,
dincolo de cuvânt,
dincolo de privire.

Ea este
esenţa vorbirii,
esenţa vieţii.

Ridică-ţi privirile, mândro,
şi cuprinde-o
în lacrimile tale!

Ea este lumina,
lumina,
lumina iubirii.

*

Lacrimă neplânsă

Încetează să mai urli,
frig al iernii!

Frigul e un semn rece
al trupului.

În mine
au îngheţat secundele
ca nişte dălţi de piatră.

Încetează să
mai îngropi memoria!

La uşa memoriei
aş dori
să-mi amintesc.

*

Dorinţa mea sinceră

Să nu treci
plângând!

Să nu treci pe lângă mine
cu lacrimi în ochi!

Inima mea te va simţi
şi va muri.

Inima mea te va ruga
să plângă
în locul tău,
în locul tău…

Să treci oricum,
dar fără substantivul lacrimi,
fără acest cuvânt,
care îmi plânge
întregul plâns.

*

Noua configuraţie a existenţei

Piatra
nu mai este la locul ei:
ea a luat locul
gândirii.

Ea este în gândire,
în forma exprimării.

Pasărea nu mai zboară:
gândul zboară prin pasăre.

Pasărea este gândul
care zboară prin pasăre.

Calul nu mai paşte
iarbă:
el paşte mereu cu aripi
de lună,
cu ochi de mâncare.

Nimic nu mai este
ca înainte.

S-a dus înaintele.

Omul este un sentiment
care se schimbă în cuvânt.

Privirea
este o rază de cuvânt
care se transformă
în cuvânt.

Sunetul este o urmă de cuvânt
care se naşte în cuvânt.

Cuvântul este un pretutindeni.

El absoarbe totul în sine.

Întru început a fost Cuvântul…
şi totul a devenit cuvânt.

Totul se rescrie
prin cuvinte.

Sufletul meu,
însuşi sufletul meu
se formează din cuvinte.

Nimeni nu mai e al lui.

Totul merge spre centru.
Totul merge spre punct.
Totul merge spre esenţe.

Greutatea
nu mai este greutate:
greutatea este o formă.

Timpul este o întindere
sau o alunecare,
cel mult o suspendare.

Mergerea este statică.
Mergerea este reîntoarcere,
contopire
în sine.

Există dincolo.
Există trecerea
spre partea trecerii
cuvintelor.

Acum există privirea prin lumină,
privirea prin transcendent,
privirea prin infinit.

Ţipătul este
însuşirea chemării.

Visul este regăsirea
ideii pierdute.

Gândul este o naştere
cu sine.

Nimic nu mai este ca înainte.

Acum se merge spre centru,
spre punct,
spre esenţe.

*
[Finalul volumului. Poeme alese. Nu a fost redat tot volumul.]

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [6]

iarasi pietre

***

Primele 5 fragmente editate

*

Chiot

Vezi că nici eu
nu mă văd?

Sincer îţi spun:
nu-mi văd
sfârşitul cuvintelor,
ca un roşu semnal de tren.

Nu mă văd
supt
de cerneala cărţii,
nici negru
şi nici glaben.

– Ce bucurie! Nu vezi?!…
– Nu vezi prea bine,
îmi zise el.

*

Oftat

Am sentimentul că vorbesc în piatră,
că piatra se ascunde în piatră,
împreună cu mine.

Am ochiul sentimentului viu,
ca şi cum o piatră
nu ar avea sânge,
copii
şi o ţară anume.

…Oh, de ce numai sentimentul,
că nu am nimic!

*

Rugă tristă cu inima

Prietenul meu…

Dă-mi prietenul meu
cu oasele rupte
de ochii prin care l-am privit.

Dă-mi fruntea lui,
sfânta lui linişte
şi blondul lui păr
şi prietenia lui arsă de păsări
şi inima lui…

Dă-mi sufletul lui,
liniştea!…

*

Rime fără crezământ

Piruete pe un singur deget.
Te văd rotindu-te în piruetă albastră
până la lumină…

Lângă măr,
cel de al doilea fruct al tăcerii,
treaptă peste treaptă,
două perechi de ochi,
identici,
lângă picioarele suple ale înserării.

Singura mâncare
şi hrană pentru animalele inimii
e sărutarea…

Să ţii minte acest amănunt!

Piruiete, oho, piruiete
de gigant,
cu mâna scoasă
în furci caudine,
în bezna anotimpului,
fără ţâţe albe,
fără dinţi roşi,
fără carii violete,
fără,
fără…

*

Ceartă prin două secunde

Noi ne cinstim braţele
în flori.

Noi suntem pătaţi
de propria noastră cerneală.

Tu, mai mult,
crezi că o capră
nu are nimic cu râtul tău.

Dar tu eşti porc,
precum pasărea mănâncă
semnele.

Tu eşti porc,
ca şi acest şir de fantome,
care se dezgheaţă
pe ramurile stomacului.

Noi ne cinstim
din entuziasm,
dintr-o delicateţe
cu dinţi de câine.

– Eşti porc. Un porc cu stomacul gol.
– Mie îmi spui vântule,
mie îmi spui?!…

*

Vorbe de plictiseală

Noaptea trecută
te-am simţit în coasta mea
murdară de gelozie.

Îţi mutai oftatul în
cozile de câine,
ca o petunie plictisită.

Noaptea trecută, reţine,
ţi-am scos trupul din creierul meu
şi te-am aruncat
la muzeul de senzaţii.

– Scârbă ce eşti! Scârbă!…
– Mai mult decât mine eşti…
– Eu sunt transparent.
– Eşti inuman! Eşti…
– Gata!…Să vină tăcerea
peste noi
ca o maioneză înnoptată!…

*

Lecţie involuntară

Să vorbeşti despre dragoste,
în gura mare,
e ca şi cum te-ai lăuda cu un incest.

Trebuie să te speli pe mâini
cu murdării delicate
şi apoi să vorbeşti.

Caut, de ceva timp,
să îţi spun trei cuvinte adevărate cu mâna,
adică să vorbesc despre dragostea
simplă,
mare
şi neputredă dintre noi.

Să vorbesc ca un nebun
despre dragoste,
despre porumbeii ei şi despre tot regnul de
animale înconjurătoare.

Însă pot să-mi scutur sufletul,
dincolo de nasturii indolenţei tale
năucitoare?

*

Observaţie într-un semn

Uneori e bine să ştii
fericirea.

E bine să ştii, când eşti trist,
fericirea.

Pentru că fericirea e o fotografie
în culori vii.

Da, să o ştii,
să o ştii pe de rost.

Uneori e bine să îţi
vinzi fericirea.

Da, să o vinzi
ca pe un bocanc vechi
şi să o recapeţi înapoi,
pentru că cel căruia i-ai dat bocancul,
crezând că e vechi,
ţi l-a înapoiat.

Uneori e bine să uiţi că eşti
fericit
şi să vezi ce nelinişte
e acolo, unde
fericirea nu are papucii
la pat.

*

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [5]

inrosirea serii

*

Primele 4 părţi…aici.

***

Poem între două pustiuri de „ne”

Între noi ne vorbim de trup,
de suflet.

Niciodată ne sfâşiem,
ne punem punct.

Nimic nu are
început, pentru că noi
ne privim şi ne tăcem,
ne murim cuvintele
între noi.

Piatră pe piatră
noi ne punem
ca să zburăm.

Ne punem os pe os,
gură pe gură,
ca să ne avem,
să ne dorim.

Noi ne cântăm ochiul unul altuia,
ne strângem în braţe,
ca să ne alergăm,
să ne murim.

Între noi
vorbim de filosofia libertăţii.

„Libertatea e un zid,
e o aripă”,
ne spunem.

Libertatea transportă
trupul şi sufletul.

Noi ne urâm
amândoi cu iubire.

Ne facem biserici de zăpadă,
dumnezei din zinc,
pe care îi punem
ca să ne apere soarele.

Pământul ne vorbeşte
şi noi ne visăm.

Soarele răsare
şi noi nu ne ajungem
la capăt.

*

Bărbat învăţând cai înaripaţi

Un bărbat,
pentru că avea braţe puternice,
transpiraţie rece
şi nasul puternic înfipt
sub doi ochi
de zimbru melancolic.

Un bărbat
cu cartea în două mâini,
acoperită de peşti
şi păsări,
şi sprijinit în a treia mână,
a sufletului…

Sprijinit de capul
stelei Calopis,
până când
mâna sufletului,
intrând în cap,
purta elefanţii şi puii lor
pe nervii lungi ai cuvintelor,
dând de apa sărată a lacrimei.

Un bărbat,
pentru că vocea îi era groasă
şi atârna de el
un soldat de treflă,
care înjura zburătoarelor penele
lor de zambile.

Ochiul lui era sărat de ochi,
de ochiul păsării care zbura,
încât aripa se dizolva în zboruri.

Şi trecea prin auz
identică cu memoria.

Un bărbat învăţând
insecte de raze,
intrând cu mâna în cer,
pentru că în cer se făcuse o intrare,
prin care zburau cai înaripaţi,
fără vreo legătură cu cartea,
pe care o ţinea
în două mâini puternice.

*

O statuie şi întâmplare cu curci

Contemplam cerul
şi o ploaie de curci
inunda oraşul meu,
parcul meu cu copaci
siderali şi stalagmitici.

Contemplam cu văzul meu alungit,
pentru că
din curci
curgeau gheare,
guşi,
excremente,
ouă albe şi negre.

Curgeau pe fruntea statuii din faţa blocului,
ca o găleată cu lături vechi,
inundând nasul cu
găuri adânci,
ca nişte canioane
prin care se scurge
viaţa…

Un ou negru mă afundă
în ghearele primei curci,
care căzu.

Un ou negru, care semăna
cu mătreaţa părului neted.

Al doilea şi al treilea şi al patrulea
mă afundă
în sincopa
plină de roşii şi castraveţi a visului.

Contemplam prin
depărtare de ureche,
de gură,
de nas şi mână…
şi curcile creşteau din pietre,
la loc,
în curci.

Şi curcile creşteau din cuvinte,
la loc,
în curci.

Cu organul meu
fără naştere,
le priveam superbe
şi retrograde făpturi.

Ieşeau din nori
şi se pierdeau
în braţele înălţimii.

Curci cu ochi de curcă,
cu organe digestive
şi auditive,
cu interjecţii asemănătoare curcilor,
asemănătoare contemplaţiei,
pentru că se păstrau,
în secunda în care priveam,
în care priveam curci,
care curg în ouă,
care curg în albuş,
care curg în gălbenuş,
care curg în sânge.

*

Ceasul şi două jumătăţi de măr

Un măr
împărţit
în două camere.

Un măr
tăiat
în patru seminţe,
una diferită de sora ei.

Măsurând timpul,
secunda de după secundă,
secunda de dinainte
şi de după secundă.

Un măr,
cu minutar şi secundar,
gradat în douăzeci de ore,
în care se înscrie o viaţă cotidiană,
o viaţă după regula
banului vechi,
care se devalorizează
cu fiecare virgulă.

Un măr,
care merge spre pârguire,
spre coacere.

Un măr,
fără de care eu aş sta visând
luptele Îngerilor cu demonii,
lupta lui Iacov cu Dumnezeu…

Un măr,
fără de care
osul mâinii ar fi
mai puţin cheltuit,
fruntea mai puţin încreţită
şi împinsă spre adormire.

Un măr,
un singur măr,
care nu are niciun alt măr identic,
deşi, fiecare măr are
patru seminţe,
una diferită de sora ei.

Un măr,
pe care îl ştiu
şi cei ce nu se nasc,
pe care îl ştiu,
pentru că tind ca spre un ochi,
care nu are lipsa vederii.

Un măr,
spre care cei ce visează
se apleacă
şi îl gustă,
se apleacă şi îl fac
pentru mâncat.

Un măr,
care pârguindu-se
îşi simte gustul dulce.

Un măr
împărţit în două camere,
una de alta despărţită
printr-o virgulă,
cu patru seminţe,
cu toate că una este
diferită de sora ei.

*

Despre poet şi aripa lui de înger

Poetul e aligatorul, care mută
o ţară într-o aripă de înger.

El, cel subţiat până la coacere,
subţiat
şi cu mustaţa tânără sau albindă.

El,
cel care zboară
spre ieşirea din cuvinte.

El,
cel cu patima
pusă pe pernă,
pe perna cu zece lacăte desfăcute,
pe propriul lui somn,
cu mâna alungită
în litere.

El,
cel care dresează
turma imensă de animale,
care îl urmează în tăcere.

Poetul e aligatorul,
care îşi duce propria sa piatră în stomac,
prin ape sălbatice şi acre de insomnie.

Piatra lui,
cea cu colţuri poliedrice,
care se luminează
în culorile rupte din albatros,
îl împing
în propriul lui fascicul
de stele.

El,
cel care este propriul său
devorator.

El,
cel care îşi mănâncă
propria sa linişte,
în cochilia unui melc
de apă dulce.

El,
cel care este urmat de turma sa de animale,
de turma sa de lăcuste cu ochi imenşi şi negrii.

El,
cel care,
fără de care transparenţa
ar avea o altă denumire
şi zborul
s-ar confunda
cu mişcarea braţelor
în aer.

El,
cel fără spaţiu,
în spaţiul dintre două capete
de vaci,
dintre două capete de
coloană romană.

El,
cel care îşi are numele
în fiecare inimă,
pentru că fiecare inimă
îşi are licuricii
în camera lui luminată
de porumbei.

El,
cel care, purtându-şi viaţa…
pentru că a purta viaţa e un tren
cu o destinaţie
în vaci multicolore
şi în aripi de înger.

*

Carte de reamintire şi lasă-mă…

Sărută-mi ochii,
dar lasă-mă să-ţi privesc
împletirea de şerpi
cu împletirea de broaşte roşii.

Lasă-mă şi du-te!…

Dar mai târziu să te întorci,
mai veselă,
cu labele mult mai blânde
şi fără unghii care să mă zgârie.

Când vei venii
să-ţi pregăteşti degetele,
degetele tale lungi
de pianistă,
pentru că vei avea de lucru.

Îmi vei număra organele simţurilor.

Vei avea de lucru.

Vei şterge praful de pe vesela albă
a mamei
şi vei aranja patul,
în care se va naşte centaurul cel mare
şi centaurul cel mic.

Să te întorci,
fără ca să-mi uiţi
numărul de la cămaşă.

Va trebui să-mi cumperi alta
mult mai scorţoasă,
ca pentru un drum lung
spre Polul Nord.

Pregăteşte-ţi mâinile,
mâinile tale lungi de artistă,
pentru că îmi vei spăla ochiul,
urechea,
nasul,
inima,
mersul,
prin sângele tău.

Îmi vei spăla sângele,
ca să-l faci mai alb,
mult mai luminos
şi mai angelic, pentru ca să-l îmbraci
în tăcerea ce va fi,
în zborul
ce va urma căderilor
de păsări
ce vor fi,
căderilor de apeducte ce se
vor întâmpla.

Să te întorci,
dar să nu mai vii!

Să te întorci
tocmai după ultimul adio,
când se va rupe vraja
şi va cădea
cuvântul în lacrimă
mai simplu.
*

Pentru femeia cu ochi de drac roz

O femeie
cu ochiul gol,
care se termină în disperare.

O singură femeie,
care întoarce piramidele
cu fundul în sus,
pentru ca să se vadă lumina în pământ.

Ah, o femeie ce vede
întunericul în lumină,
întunericul…
şi care are o voinţă
nebună
de a se autodistruge!

Ea se naşte dintr-un gâniat
de porumbel
şi dintr-o şopârlă cu labe de urs.

Ea crede că nu există nimic
în afară de ochiul ei.

Ea crede că ochiul ei scos
şi pus pe masă,
poate gândi sentimentele.

Ea nu crede
în moartea care zboară,
ci doar în negura,
care are ochii roşii.

Ea simte
zborul vampirilor noaptea,
scrâşnetul copilului mort numit Vlad.

Ea se transfigurează ipotetic,
schimbându-şi pielea galbenă a gândirii,
degetele absurde ale părului
şi şerpii reci ai gâtului.

O femeie goală.

Ea e o femeie goală,
care nu se îmbracă
în sâmburi de conopidă,
pentru că are dinţi de elefant
şi nu înţelege,
ochiul este un simplu
obiect de gândire
.

*

Cursă pentru idei

În liniştea camerei
ideile au trupul copt,
simplu,
ca un miracol.

Ideile sunt mirabile
ca însăşi mirarea.

Mirarea mea începe odată
cu mine
şi se termină odată cu ele.

Le pândesc cu spiritul.
Stau să le prind cu spiritul.

Fac tăcerea adâncă,
atât de adâncă, încât Îngerii se aud
cu fâlfâirea aripilor lor.

Şi ideile apar,
apar ca un tropot
de libelule atomice,
ca un vis aşteptat de secole.

Ideile sunt simple
şi mirabile.

Ele vin numai când apare tăcerea,
când se aşează tăcerea adâncă.

Ele vin
şi eu le pot întreba.

Eu pot vorbi
cu ele,
ca în lumina reflectorului.

Ele mi se confesează,
mi se recită simplu,
ca un nod gordian desfăcut,
ca o teoremă
pe care o fac liberă de semnul egal.

Ele vin şi mă fac mirabil,
ca şi cum a privi
este o viaţă binemirositoare
a eflorescenţei.

*

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [4]

un singur soi de floare

***

Primele trei părţi…

*

Din cuvinte privind cuvintele

În cuvintele mele
s-au scris alte cuvinte,
identice cu păsările mele.

S-au scris alte cuvinte,
identice cu insomniile,
cu tristeţile,
cu neliniştile mele.

S-au scris
de o mână
fără trup,
ca şi când o mână
trebuie să-şi aibă
un trup.

Le-am găsit, uimit,
născute a doua oară
din naştere,
cu braţele roşii de sânge,
de sânge enigmatic,
cu feţele livide…

Mi-am întins mâna prin ele
şi m-am făcut pustiu,
fără sunet,
amforă
în care
se păstrează
mirul ceresc.

M-am făcut o silabă
rostită accentuat,
ca un muget ierbos,
aruncat prin alăturare
de naştere
în lacrimă.

*

Oră polifonică

Oră fixă,
ca o statuie.

Oră, oră
în care mă înamorez
de trecerea soarelui.

Se cântă sufletul meu,
sufletul orei.

Se cântă sufletul
fiecărui tropot de cal.

Oră,
oră de metal.

Oră tristă,
galbenă, albastră…

*

Mirare de trup nou

Eu, cel de ieri,
sunt de neregăsit.

M-am ascuns
în agora cuvintelor.

M-am furişat
în turnul de fildeş
al trupului spiritului.

Eu, cel de ieri
sunt şi azi,
însă invizibil.

Traversând
fluviul încins,
înotând,
sunt o mirare…

Mirarea că braţul meu
a luat loc braţului meu.

Sunt mirarea
că limba mea
a luat locul
unei alte limbi,
a cuvântului esenţial
şi că eu chiar vorbesc
această limbă esenţială,
pe care o înţeleg toţi
oamenii cu mintea în inimă.

E o mirare
că zâmbetul meu a luat locul
altui zâmbet.

Îngerească,
neomenească
este această nouă fiinţă!

Invizibilă,
suprasensibilă
este această rostire!

Mirare continuă
şi întrebare.

Eu am luat
locul meu.

Eu m-am născut
în urma naşterii mele,
după ceva timp de la naştere
şi nu chiar atunci.

Eu, eu, eu…

Scriu eu, eu…
şi mă mir.

Mă mir cum am devenit
eu, ceva nesperabil,
ceva de neimaginat.

Eu, cel ce sunt.

Eu, cel ce miros floarea.

Eu, ce ce mănânc
norii albi ai pâinii.

Eu, cel de ieri,
nu mai sunt.

Eu sunt cel de
mâine.

Sunt cel ce va fi.

Sunt eu, cel ce sunt.

*


Epextasis

Spre necuprinsul cuvânt
ridicându-mi ochii.

Spre necuprinsul dor
al dorurilor.

Pe muchia ceţii,
în revărsatul de apă,
pe muchia dătătoare de viaţă
mergând,
alunecând,
când fix,
când nehotărât…

Spre necuprinsul,
oh, necuprinsul
Tău Duh!

Spre heruvimul
cu chip
de alăută.

Spre Îngeri,
oh, necuprins,
urcând scări,
urcând coloane,
urcând în lumină,
în nemărginita
şi necuprinsa lumină…

Urcând trupul
în spirit…

O, mereu urcând,
şi tot, oh, neîndrăznind să-Ţi
fur lacrima mea.

Tot nesigur,
parcă din ce în ce mai nesigur,
în împletirile trupului meu,
cu scările aripilor…

Spre necuprins.

Spre planul preaînalt
al luminii.

Spre acolo unde nu mai sunt,
decât cel care nu mă ştiu
dar văd.

Spre necuprins,
spre zbor,
oh, rupt spre zbor
de lumină,
de sânge!…

*

Revoluta soluţie

Somnul e dulce
şi îşi închipuie despre mine
că sunt dulce ca o lămâie.

Somnul nu ştie
că eu prefer viziunea
fără curgere.

El mă ridică,
mă trezeşte,
ca şi cum ar uita că trezindu-mă,
nu mai sunt al lui.

Stă la uşa mea
şi mă uimeşte.

Mă schimbă în trup,
mă curge din lucruri,
dulce, ca o îndepărtare de timp, ca o închipuire,
ţie, străină.

Ca o soţie ce vede
sufletul meu în ea
ca pe o tăcere calmă.

O, dulce, liniştit somn!…

Greşeşti când mă trezeşti,
pentru că eu am să mă răzbun pe nesinceritatea ta,
pe uitarea ta somnolentă.

Greşeşti când nu îmi spui adevărul,
adevărul fără pene şi gheare,
fără recuzită şi costum.

Mai bine te-ai întoarce.
Mai bine ai pleca.
Mai bine ai pupa
toate mâinile
retezate,
lipite
de statui…

Mai bine, somnule nemernic,
te-ai face tăiere de lacrimi,
de respiraţie.

Aş vrea să nu ţi se mai spună
pe nume.

Să ţi se spună oricum,
dar nu somn,
nu adormire

*

Aspiraţie spre vindecare de naştere

Oul, rostogolindu-se
de mine
mă întrerupe,
cum tăcerea este întreruptă,
prea brutal, de cuvânt,
de spaţiul dintre două
treceri.

Oul, rostogolindu-se,
îşi poartă naşterea
în el,
neîncepută şi fără durată.

Ca o secundă de naştere
mă ascund,
mă ascund în ou,
rostogolindu-mă,
împreună cu naşterea mea,
pentru că oul este o viaţă în trecere.

Ajung să îmi doresc să
fiu,
pentru o clipă,
un rozător,
să fiu cel care mănâncă
coaja ca să scape.

Să scape lângă coajă,
dincolo de coajă,
chiar în fluidul verde al vieţii,
al singurei vieţi…

Să fiu acolo,
da, acolo,
acolo, acolo…

Să fiu acolo,
o rostogolire
aproape lângă sânge,
lângă răsuflare.

Îmi trebuie să ştiu
viitorul meu ontologic,
ca un ochean ce priveşte fiinţe reale.

Să fiu ca o călătorie în afară
de măr, de cercul trasat lângă trupul meu.

Trebuie să ies,
să rup,
să ţip,
să mă rostogolesc,
să tai zidul care mă strânge.

Zidul acesta care
mă strânge
şi mă separă de lumină.

Vreau să trec peste
cuvântul care mă limitează,
care îmi absoarbe viaţa,
sângele,
transpiraţia,
gândul,
vertebrele fiecărei lacrimi…

Nu numai că vreau
dar şi trebuie
să mă subţiez
cât o rază de lumină.

Trebuie să deschis ochiul,
să ţâşnesc dincolo de materie,
dincolo de fluidul de artificii
şi de picioare imaginare de femeie,
de elefanţi fără întindere
şi de stele fără coadă.

Să mă rostogolesc
din ou,
până la elucidarea faptului,
că m-am însurat cu poemul acesta,
nebun ca o dragoste împovărătoare.

Simt că trebuie
să îmi spăl
trupul de iubiri,
de regrete,
în nemărginirea luminii.

Pentru că mă voi naşte continuu
dincolo de privire,
dincolo de spirit,
dincolo de cuvânt.

*

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [3]

cardul lebedelor

*

Primele două părţi…

*

Sonet

Sufletul meu…
ca şi cum mi-aş rosti
vârsta
cu ciocul şi ghearele
în stele.

*

Adagio divinului ochi

Ia inima mea
şi arunc-o
în drumurile prin care
trec dorinţele fecioarelor nepământene.

Ia inima mea
şi fă din ea
plecare şi întoarcere,
drum şi mers.

Ia şi sfărâmă
pelicula ei magnetică,
cu care atrage
cuişoarele de fier.

Ia şi adu-mi Îngerul,
cu mersul lui fin
de fată mare.

Pune-mi-l lângă şoaptă,
lângă masa de taină
a clipelor,
ca să-mi mute
luna mai aproape de an,
cuvântul mai aproape
de închinare,
mâna mai aproape de mână.

*

Chemare la ardere în dragoste

Ochiul a trâmbiţat
din carnea lui.

A trâmbiţat spre carne
tânără,
voluptoasă şi amară ca focul.

Ochiul s-a luminat
în ardere,
s-a luminat în forma singură
a arderii.

O, focul a devenit imn
întins şi clandestin,
refren pentru adormire!

A devenit cale
deschisă,
idee…

*

Rugăciune pentru linişte dorită

Să fiu numai
adunat şi adăugat mie.

Mâna să se ilumineze.

Să-mi fie scrisă ordinea,
simetria din cuvinte.

Cer să fie reculese
sentinţele
şi să mi se dea
unicul vlăstar,
prunc…

Numai plângând râsul
voi regăsi calea
scrisă pe uşi.

Deschise îmi vor fi
tainele cu respiraţie,
tainele cu linişte.

Când voi iubi tăcerea
vreau să fiu
adăugat trupului gol,
trupului fără iubire.

Aceasta e rugăciunea!

*

Candelă pentru Ioana

În noi este inclusă
dorinţa de a visa visul nostru.

El este scris,
incizat.

Să-ţi desfăşori aripile
şi să zbori
,
îţi cere el.

Să te amesteci
cu tot ce înseamnă
tăcere,
punct terminat,
linie.

Să chemi înamorată
locul pentru singura
dăruire,
mâna pentru singura pipăire
a trupului.

Ca o ieşire
din umbră,
ca o chemare
în lumină,
ca o eliberare
de tine,
este omul.

*

Refuzul cu două braţe

Refuzat în ou
se ridică oul în om.

Trecând spre arhetip,
visul peste cuvânt
se desface.

Se uneşte spiritul lângă
cuvânt,
lângă sânul dulce
al gălbenuşului.

Fiinţa e în naştere.

Urcă în spirala sângelui
chemarea
spre tot mai multă chemare,
chemare de frig
şi tăcere.

Viaţa urcă
în galop
de pasăre.

Viaţa spre viaţă.

Refuzul este
actul dictatorial al cuvântului,
nerostirea lui
în silaba care aduce liniştea,
pentru că oul ridică
comiterea crimei.

*

Remâncarea braţelor simple

Întinzându-ţi respiraţia
m-ai făcut soare,
lună cu două nopţi,
poem cu două naşteri
din toamnă.

Doar cu o singură prezenţă
îndrăgostit.

Cu trupul meu
îndrăgostit de imaginea ta
atât de indescriptibilă.

Doar cu o singură limbă clasică
a tăcerii.

Întinzându-ţi repiraţia,
cuvintele,
râsul,
inima,
m-ai făcut rătăcitor,
regăsit,
renăscut,
revisat…

*

Apologie pentru piatră

Stă fixă,
ca o esenţă imperturbabilă,
ca o sferă închisă
în propria sa matematică.

Ca o urmă de ghips
pe ochiul supt
de lapte.

Sânul ei rezidă
în dreptul de a fi mama
în care adorm.

O, piatră, căci
zic piatră de rugăciune,
piatră de vulturi,
piatră de seminţe de măr,
verzi şi roşii şi albastre şi galbene!

Salbe de iarbă mirifice.

O, zic piatră
care nu-mi vorbeşte,
aşa, încet, ca o sărutare…

Adâncă,
fixă,
ruptă de agitaţia drumului,
mereu pusă ca să fie spre întrebare.

O, căci zic:
de ce nu-mi aud sufletul
prin tine
născându-se?

Aş dori să tac prin tăceri
fără sfârşit.

Aş vrea să te aud
numai la sfârşitul somnului
ca pe o fericire.

Este goală de răspuns
ca un câmp ermetic,
în care auzul nu se
întoarce la posesor,
ci e auzul în care se pierde…
şi în mirosul în care parfumul
e lucid
şi infidel.

O, că de nu zic
de atâtea ori aşteptare,
de atâtea ori
îmi pare rău,
de atâtea ori
frunzele cad,
frunzele adorm mâlc!

*

Versificaţie pentru frunză verde

O, frunză verde,
verde ca viaţa copacului!…

Eşti o coloană fără sfârşit,
eşti o tăcere fără mine.

Inima,
mânată de Îngerul Tău
mă ridică dintre răniţii de albastru,
cu dinţi de purpuriu,
ca un adevărat Botez.

O, de nu mă uita!

Mă ridică vestea Îngerului
din noapte.

Timpul şi-a trecut peste limite.
A devenit hipersensibil
şi nu mai rezistă
anonimatului.

Mă împinge de la spate
Îngerul.

O, chipul stelei era lumina,
lumina care se năştea.

Îngerul mă poartă
în aripile lui
de infinit.

O, de frunză verde
rănit
nu este scăpare!

*

Ca un regret pentru apusul soarelui

Poate,
zburând
prin cuvinte,
cuvintele au devenit lungi,
galactice.

Poate,
de câteva ori trist
m-am întâlnit cu divinul
umblet al zorilor
şi nu i-am sărutat mâna supus.

Poate
m-am făcut mic,
cât o urmă de furnică,
de zumzet de purice
şi am trecut fără gând,
fără spaţiu,
fără nume…

Poate,
de câteva ori
am fost amorţit
de dor
şi am uitat să-ţi spun
ce fericit mă simt.

*

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [2]

te astept in tacere

***

Prima parte…

*

Sentiment de noiembrie

Te caut
prin spaţiul cuvintelor
să-ţi vorbesc.

Te caut
ca pe o rază
de inimă albă,
ca să-ţi îmbrăţişez ochii.

Ochii tăi
au un mister adânc
de noiembrie.

Au o aură argintie
ca o melodie
de înnoptare.

Te caut prin spaţiul cuvintelor
gol de ochi şi de suflet.

Te caut împreună cu
Îngerul meu.

*

Chemarea luminii

M-ai chemat să-ţi vorbesc
prin lumină.

Tu mi-ai privit copitele de azur
ale trupului
dezlegată.

M-ai chemat cu trupul tău,
cu un limbaj al nopţii.

Eu rămăsesem lângă uşa stelelor
zâmbind prin soarele rectiliniu.

Eu nu mai ştiam care
îmi sunt razele.

Atunci m-ai chemat
ca să-ţi vorbesc
prin lumină,
prin pasărea cu ochiul adânc,
prin trupul fără îmbrăţişări
al ferestrei.

*

Secundă amărăciunii

Lângă trupul dimineţii
mă spăl de ochiul avid al durerii.

Gândacii
au cântat spaţiul prin care eu
trec ca un singuratic.

Ei mi-au albit cămaşa de sânge.

M-au sădit în ceaţă
ca să mă spăl de gânduri triste.

O, dimineaţa nu are visul destrămării!

Noaptea este aceea care îmi
cântă disperarea.

Ea este doamna lunatică
şi somnambulă din paharul beţiei.

Gândurile triste
în ea se dizolvă
şi pier.

*

Închisoare cu pereţi de ceaţă

Pereţii sunt umezi de întuneric.

Prin ceaţa lacrimei
nu mai îmi găsesc prietenii.

Părinţii mei
fără nume
au tăcut în frunze,
s-au acoperit de uitarea mea.

Iar eu
îmi caut gândul
prin stele nebune.

Eu îmi caut
lacrima prin întunericul ceţii.

Sunt îmbrăţişat din când în când
de răceala
sângelui umed.

Din când în când
acoperit de apa nopţii.

Pereţii îmi aduc în suflet
tremurul frunzei în ploaie.

Îi ating şi mâna îmi plânge.

Îi ating prin sufletul meu
ca pe nişte lucruri sfinte.

Broboanele lor de gheaţă
mă înfioară.

Pereţii sunt umezi, ca în
momentul când moartea
mă va face rece
în anotimpul tristeţii.

*


Cules sărutând

Adun frunzele mâinii tale
ca să ţi le dărui.

Ochii tăi îi adun ca să fac dragoste
nopţii.

Sărutându-mă,
mă adun din întunericul tău.

Sărutându-mă al nopţii
din noi.

*

Poem de regăsire în inimă

Mai calm ca un sunet,
ridicat
în globul stelelor roşii,
versul e întinerit şi neumblat.

Ochiul e nepipăit şi neamestecat
cu piatră.

Mult mai tânăr,
cu mult mai arcuit din aripi,
îndreptându-mi paşii spre soare.

Acum
sunt regăsit prin peşti,
care înoată prin peşti,
prin păsări,
care se mănâncă
din păsări.

Eu vin să te înalţ
ca un steag prin viscol,
ca o luptă de frunze
prin râuri de Îngeri.

Mai calm
ca un cuvânt
ridicat din şoapte.

*


Clar de pasăre

Sângele meu a întors sângele vorbelor
în arbori,
rotirea crengii
în lumina frunzelor.

Chemarea de îmbrăţişare
este rodirea îmbrăţişării.

Ochiul nu mai este ochi,
ci melodie înaltă de rocă,
e gustul din pâine.

Cu trupul fraged
gustul se rupe de păsări.

Însă eu îţi cânt inima
prin inimi de bărbaţi.

Eu te rescriu
pe sentimentul tânăr.

*

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [1]

albastru de nu ma uita

***

Disoluţie prin contopire

Am rupt peretele dintre cer
şi lumină.

De visul cărbunelui ars
s-a rupt peretele dintre sămânţă
şi piatră.

Ah, seminţele
de ochii tăi mi-au fost arse
în negrul luminii.

S-au transformat în zei ficşi,
de metal şi de platină,
ideile.

Ca o coadă de sunet
s-a aprins şi s-a transformat în secure
de privire.

De al tău perete
m-am despărţit
prin smulgere,
prin împrăştiere.

*

Simfonie fără rugăciuni

Amprentele muzicii
mi-au dovedit lipsa de timp.

Te priveam şi nu era timp
pentru a mânca din măr.

(Mărul are seminţele numărate
în doi.)

Oricât ar fi fost de nebun
cel care cânta
de vină erau stelele.

O stea nu poate învia
în noaptea nunţii.

Cu albul
prins de umerii rotunzi ai alergării
mă simţeam alergând.

Alergam prin nopţi fără numere
şi fără întindere.

Alergam prin divina ascultare
de vânt.

Alergam spunându-mi:
am nevoie de zile fără
lacrimi.

*

Muzeul din muguri

Ascultând tăcut ploaia
am văzut Persoana.

Dintre semne
i-am văzut chipul
pentru că a luat chipul meu.

De aceea,
ca un simplu joc de sâmburi
am zidit mugurii
în piatra sângelui.

Colţii lor de sângerii
au muşcat trupul luminii.

Lumina s-a întinerit de naştere.

Ascultând tăcut,
numai tăcut,
palmele misterului
mi-au acoperit ochii.

Mi-au acoperit ochii cu frunze de
primăvară timpurie.

Mi-au acoperit numele
cu sunetul viu al ierbii.

Numai ascultând
m-am sculptat în
memoria singuratică
a copacilor.

*

Pradă cu sufletu-mi

Ochii
mă privesc ca pe o pradă.

Prada
mă priveşte ca pe o
mâncare.

Încercând să privesc,
tu
ţi-ai mutat mâinile în altă viaţă.

Tu
ieşisei din timp.

Sufletul tău
atârna de lumină.

Nu aveai nicio prezenţă
prin care să negi necreatul.

Necreatul exista prin
apropierea de melodie.

Ca o goană nebună
după fericirea mărului,
după parfumul uman,
te mutai din secunde,
ca şi cum ţi-a fi prins inelul de
suflet
şi
te-aş fi făcut
taină, mister, dăruire.

Ochii mă sărută prin gene.

Genele mă privesc
prin sărutul de a privi.

*


Şoapte în moartea vieţii

Eu
strâng braţul umed al şoaptelor
într-o vioară,
într-una singură.

Ştiu
cum este să simţi gustul fin al
înţelesului.

Mort de zimbri stelari,
mort de ceruri senine,
mort de viaţa sinelui,
eu strig prin neajunsul de-a şopti
cuvinte,
cântate pe o singură vioară,
pe o singură sfâşiere.

Eu strâng în pumn
clipele atinse de tine,
de umbra ta.

Le sărut cu durerile dorului
meu şi le simt
prietene mie.

Ştium cum este dorul
din însingurare…

O, da, ştiu foarte bine,
prelungul acestui sentiment
ţipător de credibil!

Viu de raze,
viu de morţi,
viu de lucruri,
eu,
singurul om abandonat în apropierea ta,
chiar lângă tine,
strâng tot
ca să pot face îmbrăţişare.

*

Credinţă de crez

Cred
în credinţa iubirii mărului,
în fragedul suspin de pasăre,
în stolul de insecte
fără cuvinte.

Cred
în credinţa durerii,
în strada ticsită de amintiri,
în copacul fără prunci,
cred.

Cred
pentru ca să trăiesc în măr.

Cred
pentru ca să trăiesc în plante.

Ah, să gust viaţa
plantelor!

Cred
pentru ca să mor din moarte.

Cred
pentru ca să mor cu moartea mea,
ah, şi să gust amurgul iernatic!

Cred
şi cred
şi cred.

*

Femeie aşteptându-mă

Femeia
purta împreună cu trupul ei
dragostea stelelor.

Purta în ea
pruncul simplu al tăcerii.

Tăcerea îşi are nimbul în flori
trezite
din somn.

Femeia
îmi purta lacrima pe obraz.

Mă îmbrăţişa
în albul cerşafului,
când noaptea atingea
conul de umbră,
când atingea sunetul plin
de răceală al zidurilor.

Mă îmbrăţişa când
frigul devenea o însingurare.

Îmi săruta sufletul,
când sufletul meu era rănit
de adormire.

*

Lacrimi în lacrimi

Lacrimile
care au curs
au întinerit ochiul
cu o dimineaţă.

M-am trezit îmbrăţişând
memoria secundelor,
coarnele timpului ameţind
surâsul ploilor.

M-am trezit din ape,
din scoici de lumină
scormonind pământul
în căutarea rădăcinilor de foc
ale dragostei.

Lacrimile s-au întâlnit cu ochiul
şi şi-au zâmbit.

Ochiul era curat de poveşti
şi de cuvinte.

El sta gol
în faţa noului anotimp.

M-am trezit sărutând pustiul
de somn,
sărutând pustiul de viaţă,
sărutând marea
de valuri albastre.

*

Cadru

Tu ai vrut să mă prinzi
în braţe,
ca şi cum ai fi avut aripi de lumină.

Chiar m-ai îmbrăţişat,
ca să-mi arăţi că dragostea e albă,
albă ca lumina.

M-ai prins în braţe
ca pe o sărutare
şi m-ai aşezat lângă obrazul tău.

Eu am început să respir,
respiraţia ta devenind o
emoţie intransmisibilă.

*