Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [11]
Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.
***
Predarea ideilor
Universul meu este mâncat de un alt univers, eu fiind o parte și un întreg în același timp.
Chiar dacă o știi sau nu o știi tu te afli undeva, încercuit într-o iluzie netrecătoare.
Ai toate șansele și niciuna.
Depinde cât a săpat adevărul în tine, cât te-a rănit el.
Misticul vede pe Cel-ce-nu-se-vede și nu poate să-ți spună nimic,
pentru că cuvintele
nu ajung până la realitate.
Ele sunt periferice și mincinoase.
Ceea ce simți numai tu știi cu adevărat
și nici tu.
După ce dormisem 12 ore din cauza hidroxizinului a apărut gândul,
nebunul gând,
că metafora este sfârșitul vieții,
al inimii.
Și că orice poet care scrie metafore
a intrat deja în Paradis.
El a știut care este cu adevărat scopul vieții.
Filosofia se face degeaba
dacă nu te înnebunești din cauza ei.
Tocmai când nu mai poți să reziști începe viața.
Nu-ți mai imaginezi nimic.
Cauți să pipăi rănile și să nu mai faci pe cel
care uimește lumea.
Cei mici cred că ei învârt istoria
dar e o mare eroare.
Cei înalți țin lumea,
cei curați cu inima.
Și nici nu știm dacă cerul de deasupa e ultimul cer sau prima amăgire pe care o susținem.
*
Mistica
În Biserică se ascultă liniștea
și nu trebuie să o confunzi cu viața Îngerilor.
Inima omului poate întrece stelele și poate ajunge să trăiască în inima lui Dumnezeu.
Icoanele te fac pur, îți adâncesc
și îți luminează gândurile.
Tămâia din cădelniță
îți umple mirosul cu
verdeață.
Preoții ies și intră în altar
ducând cu ei Moartea și Învierea Domnului.
Nu pot să mă abțin. Trebuie să plâng. Păcatele mele mă dor și cunoscând adevărul mă văd
prea departe de el.
Numai mi-e teamă de naivitate.
La o anumită vârstă poetul
nu mai poate minți niciun cuvânt.
Tot ce spun e prea puțin.
Privind cupola parcă mă înalț la ceruri.
E ceea ce simt.
Meditez la cuvintele Domnului și viața mi se pare inexplicabil de frumoasă.
Pășesc cu mare sfială și fără niciun gând.
Inima mi-e plină și tremură.
Dar nimeni nu va înțelege
ce e cu adevărat viața.
*
Exclamație
Gândurile devin din ce în ce mai
apăsătoare.
Moartea mă privește din umbră.
O simt,
o sprijin.
Dracul mă crede de-al lui…dar acolo, înăuntru, e Dumnezeul meu, Dumnezeul milostivirii.
Eu cred că iubirea și dăruirea vor salva lumea.
Eu cred că adevărul trebuie spus cu orice preț.
E mai mult o mângâiere decât un sărut.
Am cunoscut adevărata iubire.
Dar dacă am pierdut-o numai pot să mă mai bucur.
Dezamăgirea nu satură!
Și nu mai știi ce să spui când ai
prea multe de spus.
Nu te scapă nimeni.
Trebuie să reziști cu orice chip,
până la capăt,
până la moarte.
Cel credincios are pe Cineva după moarte
dar ceilalți nu au.
Ori nu au vrut să-L cunoască ori nu au crezut că sunt cineva, că reprezintă ceva.
Pentru unii Iadul iar pentru alții Raiul.
Eu îi compătimesc pe cei
ce n-au avut șansa de a fi cineva.
Mie îmi pare rău pentru cei
care nu se vor mai naște niciodată.
Fără să știm
suntem luminile care ard în fața lui Dumnezeu
iar El Se simte prea îndrăgostit.
*
Elegie
N-am avut timp să spun totul,
să fac totul,
să doresc totul.
M-am simțit prea repede eliminat
de viață.
Cărțile mele sunt rupte.
Ele nu sunt întregi.
Și așa s-a întâmplat și cu ceilalți,
cu toți.
Au fost batjocoriți de viață. Ei erau
prea naivi și s-au încrezut în ziua de
mâine.
Dar ea a fugit de ei.
I-a lăsat în morminte, să se usuce.
Așa m-am uscat și eu. Așa mi-am aruncat
și eu visele.
Degeaba văzusem marile lucruri dacă
n-am putut să le iau cu mine.
Degeaba m-am chinuit, mi-am
chinuit sufletul ca să-L revăd
pe Dumnezeu,
când cu El mă întâlneam în fiecare zi.
Statuile mele sunt reci.
Cuvintele mele sunt reci.
Inima ta, cititorule,
e înfierbântată prea puțin.
Ai vrea secretul meu
dar n-am să ți-l spun.
E un secret teribil.
E un glonț mai greu ca împușcarea.
Inima și mintea nu l-au răbdat prea mult.
Acum ori totul e vis ori visul nu există.
*
Pe lângă plopii fără soț
Când ești mic
nu-ți dai seama că
ceilalți te urăsc.
Ei te alintă și
par să te alinte.
Tu îi crezi.
Când crești mare
îi simți că nu-ți
sunt prieteni.
Nu mai știi în cine
să crezi.
Toți te vor umilit,
înfrânt,
mort.
Îi încurci…
pentru că în jurul tău
sunt cu toții proști,
invidioși,
răi la inimă…
niște neisprăviți.
Marile suflete
suferă în această lume,
o suferă cu chinuri mari.
Ei sunt ocărâți
de paiele ude
care mișună
peste tot.
Fiecare vrea
să te fure.
Îți face un compliment
și crede că ți-a câștigat
inima.
Dar inima mea e rece la laude,
e rece la cuvintele oamenilor.
Inimii mele îi place pământul,
iarba,
plimbările,
sănătatea relațiilor
dintre oameni.
Dar ei, cu toții,
nu te lasă să
trăiești cum vrei tu.
Te urăsc pentru
că ești bun cu ei,
mai generos,
cu inimă bună.
Și răul răutății
e acela că ei
se laudă
cu ceea ce nu sunt.
*
(imagine)
Evocare[1]
Când cauți perfecțiunea
nu o găsești.
Găsești o lume goală,
o lume impudică.
Viața ne dă să înțelegem
rostul fiecărui lucru.
Dacă iei natura
așa cum este ea
vei înțelege sensul vieții.
Trebuie să facem o artă
de care să nu ne doară ochii.
Aceasta va fi
adevărata noastră bogăție.
Faptul că simțim
nu e de ajuns.
Nu contează neapărat să ajuți.
Contează să înțelegi
pe cel ce nu are,
pentru ca viața să aibă bucurie.
Te sărutai cu ea dar
ea nu te entuziasma.
Trebuia să scoți
viață din buzele ei,
să prinzi aripi.
Dar totul era liniștit.
Nu era nimic între voi.
Totul era o minciună.
Pentru că numai când
ne plictisim
începem
să spunem adevărul.
El este la vedere
numai că noi suntem orbi.
Poetul e numai cel care
spune despre sine
fără nicio regulă,
fără nicio plăcere
sau consolare.
Fiecare durere a sa e
durerea noastră.
El e fratele nostru în suferință
iar noi: cei care îl îndurerăm
pe el,
pe cel nevinovat
de adevărurile noastre.
[1] În fotografia supra e Venus din Milo, sculptură creată în sec. al II-lea înainte d. Hr. și păstrată în Muzeul Luvru din Paris. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Venus_de_Milo.