Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [11]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

Predarea ideilor

Universul meu este mâncat de un alt univers, eu fiind o parte și un întreg în același timp.

Chiar dacă o știi sau nu o știi tu te afli undeva, încercuit într-o iluzie netrecătoare.

Ai toate șansele și niciuna.

Depinde cât a săpat adevărul în tine, cât te-a rănit el.

Misticul vede pe Cel-ce-nu-se-vede și nu poate să-ți spună nimic,

pentru că cuvintele

nu ajung până la realitate.

Ele sunt periferice și mincinoase.

Ceea ce simți numai tu știi cu adevărat

și nici tu.

După ce dormisem 12 ore din cauza hidroxizinului a apărut gândul,

nebunul gând,

că metafora este sfârșitul vieții,

al inimii.

Și că orice poet care scrie metafore

a intrat deja în Paradis.

El a știut care este cu adevărat scopul vieții.

Filosofia se face degeaba

dacă nu te înnebunești din cauza ei.

Tocmai când nu mai poți să reziști începe viața.

Nu-ți mai imaginezi nimic.

Cauți să pipăi rănile și să nu mai faci pe cel

care uimește lumea.

Cei mici cred că ei învârt istoria

dar e o mare eroare.

Cei înalți țin lumea,

cei curați cu inima.

Și nici nu știm dacă cerul de deasupa e ultimul cer sau prima amăgire pe care o susținem.

 

 *

Mistica

În Biserică se ascultă liniștea

și nu trebuie să o confunzi cu viața Îngerilor.

Inima omului poate întrece stelele și poate ajunge să trăiască în inima lui Dumnezeu.

Icoanele te fac pur, îți adâncesc

și îți luminează gândurile.

Tămâia din cădelniță

îți umple mirosul cu

verdeață.

Preoții ies și intră în altar

ducând cu ei Moartea și Învierea Domnului.

Nu pot să mă abțin. Trebuie să plâng. Păcatele mele mă dor și cunoscând adevărul mă văd

prea departe de el.

Numai mi-e teamă de naivitate.

La o anumită vârstă poetul

nu mai poate minți niciun cuvânt.

Tot ce spun e prea puțin.

Privind cupola parcă mă înalț la ceruri.

E ceea ce simt.

Meditez la cuvintele Domnului și viața mi se pare inexplicabil de frumoasă.

Pășesc cu mare sfială și fără niciun gând.

Inima mi-e plină și tremură.

Dar nimeni nu va înțelege

ce e cu adevărat viața.

 *

Exclamație

 Gândurile devin din ce în ce mai

apăsătoare.

Moartea mă privește din umbră.

O simt,

o sprijin.

Dracul mă crede de-al lui…dar acolo, înăuntru, e Dumnezeul meu, Dumnezeul milostivirii.

Eu cred că iubirea și dăruirea vor salva lumea.

Eu cred că adevărul trebuie spus cu orice preț.

E mai mult o mângâiere decât un sărut.

Am cunoscut adevărata iubire.

Dar dacă am pierdut-o numai pot să mă mai bucur.

Dezamăgirea nu satură!

Și nu mai știi ce să spui când ai

prea multe de spus.

Nu te scapă nimeni.

Trebuie să reziști cu orice chip,

până la capăt,

până la moarte.

Cel credincios are pe Cineva după moarte

dar ceilalți nu au.

Ori nu au vrut să-L cunoască ori nu au crezut că sunt cineva, că reprezintă ceva.

Pentru unii Iadul iar pentru alții Raiul.

Eu îi compătimesc pe cei

ce n-au avut șansa de a fi cineva.

Mie îmi pare rău pentru cei

care nu se vor mai naște niciodată.

Fără să știm

suntem luminile care ard în fața lui Dumnezeu

iar El Se simte prea îndrăgostit.

  *

Elegie

N-am avut timp să spun totul,

să fac totul,

să doresc totul.

M-am simțit prea repede eliminat

de viață.

Cărțile mele sunt rupte.

Ele nu sunt întregi.

Și așa s-a întâmplat și cu ceilalți,

cu toți.

Au fost batjocoriți de viață. Ei erau

prea naivi și s-au încrezut în ziua de

mâine.

Dar ea a fugit de ei.

I-a lăsat în morminte, să se usuce.

Așa m-am uscat și eu. Așa mi-am aruncat

și eu visele.

Degeaba văzusem marile lucruri dacă

n-am putut să le iau cu mine.

Degeaba m-am chinuit, mi-am

chinuit sufletul ca să-L revăd

pe Dumnezeu,

când cu El mă întâlneam în fiecare zi.

Statuile mele sunt reci.

Cuvintele mele sunt reci.

Inima ta, cititorule,

e înfierbântată prea puțin.

Ai vrea secretul meu

dar n-am să ți-l spun.

E un secret teribil.

E un glonț mai greu ca împușcarea.

Inima și mintea nu l-au răbdat prea mult.

Acum ori totul e vis ori visul nu există.

 *

Pe lângă plopii fără soț

  Când ești mic

nu-ți dai seama că

ceilalți te urăsc.

Ei te alintă și

par să te alinte.

Tu îi crezi.

Când crești mare

îi simți că nu-ți

sunt prieteni.

Nu mai știi în cine

să crezi.

Toți te vor umilit,

înfrânt,

mort.

Îi încurci

pentru că în jurul tău

sunt cu toții proști,

invidioși,

răi la inimă…

niște neisprăviți.

Marile suflete

suferă în această lume,

o suferă cu chinuri mari.

Ei sunt ocărâți

de paiele ude

care mișună

peste tot.

Fiecare vrea

să te fure.

Îți face un compliment

și crede că ți-a câștigat

inima.

Dar inima mea e rece la laude,

e rece la cuvintele oamenilor.

Inimii mele îi place pământul,

iarba,

plimbările,

sănătatea relațiilor

dintre oameni.

Dar ei, cu toții,

nu te lasă să

trăiești cum vrei tu.

Te urăsc pentru

că ești bun cu ei,

mai generos,

cu inimă bună.

Și răul răutății

e acela că ei

se laudă

cu ceea ce nu sunt.

 *

(imagine)

Evocare[1]

 Când cauți perfecțiunea

nu o găsești.

Găsești o lume goală,

o lume impudică.

Viața ne dă să înțelegem

rostul fiecărui lucru.

Dacă iei natura

așa cum este ea

vei înțelege sensul vieții.

Trebuie să facem o artă

de care să nu ne doară ochii.

Aceasta va fi

adevărata noastră bogăție.

Faptul că simțim

nu e de ajuns.

Nu contează neapărat să ajuți.

Contează să înțelegi

pe cel ce nu are,

pentru ca viața să aibă bucurie.

Te sărutai cu ea dar

 ea nu te entuziasma.

Trebuia să scoți

viață din buzele ei,

să prinzi aripi.

Dar totul era liniștit.

Nu era nimic între voi.

Totul era o minciună.

Pentru că numai când

ne plictisim

începem

să spunem adevărul.

El este la vedere

numai că noi suntem orbi.

Poetul e numai cel care

spune despre sine

fără nicio regulă,

fără nicio plăcere

sau consolare.

Fiecare durere a sa e

durerea noastră.

El e fratele nostru în suferință

iar noi: cei care îl îndurerăm

pe el,

pe cel nevinovat

 de adevărurile noastre.


[1] În fotografia supra e Venus din Milo, sculptură creată în sec. al II-lea înainte d. Hr. și păstrată în Muzeul Luvru din Paris. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Venus_de_Milo.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [10]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Elogii

Să zicem că numai eu am scris

poezie și că de la mine

a început totul.

Eu voi fi cel mai mare, nu?

Eu voi primi toate aplauzele, nu-i așa?

Să zicem că de la mine

vom face literatură adevărată.

Nu voi fi eu primul om?

Nu eu voi știi ce simte și cum trăiește

un om?

Să zicem că toate lucrurile acestea

s-au întâmplat.

A căzut și zăpada. E și frig.

Bate și vântul.

Iei cartea în mână și o citești. Înțelegi

de ce acela a murit,

de ce acela s-a născut,

de ce acela își face griji.

Iei cartea în mână și nu înțelegi

sau nu poți să înțelegi.

Nu-i așa că eu voi fi cel mai neînțeles?

Nu-i așa că eu voi fi cel mai barbar?

Încerc să cânt toți înaintașii mei

dar nu știu cu cine să încep.

La toți le găsesc mari defecte

și entuziasmul meu se diminuează.

Ieri îmi plăceau operele lor. Pe când azi

mă simt jignit de ele, mă simt ofensat.

Nu mai am cărți de citit.

De aceea îmi și fac propriile-mi cărți,

propriile mele jucării serioase.

Le fac în grabă,

ca să-mi astâmpăr dorința de joacă.

Și apoi nu le mai citesc…

Le las să se umezească în propriile lor lacrimi.

Alții, cu siguranță,

le vor găsi remarcabile, după ce îmi

vor auzi viața și nebunia mea creatoare.

Căci atunci când oamenii nu știu să te explice…te numesc nebun, crezând, în mod ridicol,

că prin asta te umilesc…sau te minimalizează.

Mă vor elogia. Elogieri care îmi vor împreuna

mâinile și mă vor băga din nou în mormânt.

Dar, să zicem, că eu sunt primul poet

pe care l-ați iubit.

Și nu mai aveți nevoie de altul.

Nu-i așa că e frumos?

Nu-i așa că aveați nevoie de acest lucru?

*

Speranțe speciale[1]

Îmi vine în minte același gând. E vorba de o obsesie. De când l-am citit pe Esenin[2] nu mai uit că s-a sinucis și din ce cauză s-a sinucis el.

S-a sinucis pentru că și-a dat seama că poezia e una și el e altceva, mult mai înalt și mult mai concret.

De fapt eu am spus că trebuie să înțelegi și apoi să creezi, să creezi capodopere, lucruri de mare forță, de mare cuprindere.

Când și-a dat seama că nu a scris nimic, că ceea ce era mai frumos și mai sfânt nu era pe foaie… și-a pus capăt zilelor.

Câtă sensibilitate!

Eu mă mir și mă minunez, chiar dacă e vorba de moartea unui frate al meu, a unui prieten bun al meu.

Până la un moment dat totul e bine. E chiar foarte bine.

Și vine timpul când nu mai poți să spui niciun cuvânt și nu mai vrei să spui niciunul.

Atunci alegi: ori îți faci o mască ori devii un Sfânt.

Dacă ești slab scrii un Hamlet[3], un Faust[4], o Divina Comedie[5].

Dacă ești cu adevărat tare pleci în pădure, te rupi de lume și te rogi, acolo, în întunericul pădurii, lui Dumnezeu, cu lacrimi mari și cu multă căință.

Dacă începi să te rogi trebuie să ajungi un Sfânt.

Cine se roagă și nu ajunge un Sfânt e un drac împielițat.

Așa e viața făcută: ori ești slab, ori ești tare.

De aceea mă trezesc și mă gândesc la Esenin.

Câtă grandoare în moartea lui!

Aș putea scrie de trei ori mai mult decât s-a scris până acum, numai gândindu-mă la moartea lui, numai gândindu-mă la naivitatea angelica la care l-a dus capul.

Dar a iubi nu înseamnă să mergi până la capăt?

*

Amfitrion

E mai bine, totuși, să n-ai rude,

prieteni,

cunoscuți.

Ai fi mai liniștit, cu mintea

mai limpde.

Când nu te aștepți, te pomenești

cu ei, cu toți, care mai de care.

Vin să te vadă și

vorbesc despre ei.

Încep să vorbească…dar nu îmi place nimic

din ce spun ei.

Și mă dezgustă faptul că trebuie să-i aprob

fără vreun motiv.

Îmi beau vinul și cafeaua și nici măcar nu le-au muncit.

Cred că trebuie să li se permită orice

și, mai ales, că trebuie să le dau

amănunte convingătoare.

Nu știu să tacă din gură.

Nu știu nici să asculte.

Unii vin că n-au ce face

acasă.

Iar eu îmi pierd timpul literaturii române

și harul.

*

Datini

De Crăciun orice om e mai bun.

Îți dă un covrig și s-a făcut mai bun la suflet.

Orice om, de Crăciun, taie porcul

și-și mânjește copiii pe frunte.

Nevestele fug însă, să nu audă…glasul

celui ce se zbate…și apoi tot ele spală mațele porcului.

Acum el e mort!

Când era viu era înspăimântător.

Nașu’ vine la tine și

pui masa.

Trebuie să-l convingi pe om.

Dacă are mașină

nu poate pleca cu ea goală.

Uneori, se mai întâmplă și câte o pană…

și cetățeanul de la București

rămâne fără șorici și

țuică fiartă.

La bunici vin fete tinere,

orășence,

și îți sare inima după ele.

Dar când le discuți mai aparte

ți se încrețește sufletul.

Tot de Crăciun…ninge.

Câteodată mai plouă…

Dar nu e totdeauna timpul probabil.

În ultimul timp,

pentru că tradițiile sunt pe cale de dispariție,

ne vin colindele prin ecranul televizorului.

Nu se mai merge din poartă în poartă.

Bagi firul în priză

și colindătorii îți încântă inima.

Dar asta se întâmpla de mult…ăhă…

pe la finele anului 1997…

*

Treizeci și unu

Nu mai rezistă mult creierul meu.

A început să nu mai iubească proștii,

acest spectacol de râs al lumii.

Nu mai suportă oboseala. Vrea să doarmă,

să doarmă și iar să doarmă. Visele lui vor

să fie line și adevărate.

M-am săturat până peste Marea Neagră

de orice lucru.

Când durerea îți intră la inimă

nu mai e nicio scăpare.

În zadar te lamentezi,

în zadar.

Tâmplele au început să-mi iasă în relief,

ochii au început să mă doară.

Sufletul îmi este gol

și singur.

Creierul mă doare acut,

dureros la culme.

Geniul trece prin mine

ca printr-o

odaie goală.

Și nu mai rezistă mult

proștii.

*

Pasarelă

Cel care L-a simțit pe Dumnezeu

o clipă

se laudă cu ea…de parcă Dumnezeu

ar fi al lui, numai al lui

Cel care iubește…crede că numai el face acest lucru și numai lui i se cuvin toate.

Cel care își ascunde păcatul crede

că păcatul său e rușinos numai în ochii

altora.

Dar cine se mai rușinează de ceva

pe care toată lumea îl știe?

Rușinea e un fel de teatru,

pentru că înțelepciunea păcatului ne este cunoscută.

Orice am fi noi tânjim întotdeauna

spre ceva mai mare,

spre ceva mai înalt.

Acest ideal nu poate fi stopat

în sufletul nostru.

Defectele noastre îl vor.

Ochii tăi îmi spun multe, la fel și gândurile

tale.

Dar mie mi se pare că tot nu înțeleg

și mă simt depășit.

Te-ai îmbătat prea mult și m-am

îmbătat prea mult.

Dar vinul ne face să uităm, să fim frumoși,

curați la inimă.

Doamne, Sfinții Tăi sunt aici, în

cenușă!

Tu vei avea grijă să ne ridici din ea.

Sunt bolnav și tot mă simt tânăr.

Nu mai suport zgomotele dar tot mă rog,

în orice clipă mă rog.

Rugăciunea mea e continuă.

Înăuntrul meu e un foc și un avânt

care vor cutremura lumea.

Zilele cele din urmă mă vor înălța în lumină.

Voi fi una cu ea.

Nu voi mai ști să fac diferență

între mine și slava lui Dumnezeu.

Dali mi-e prieten.

Și nebunia lui mă curăță de iluzii.

Dali mi-e prieten.

Și noi doi facem o partidă bună.

Ar trebui să culegem flori

și să ne facem coronițe.

Apoi să citim romane nescrise

și să nu ne mai punem întrebări.

Ar trebui să dormim.

Somnul e totuna cu moartea,

cu moartea care va începe.

Eu îngrijesc adevărul. Îl hrănesc

ca să nu se întoarcă în cochilia lui. El este lichidul care mă traversează. Trebuie să înflorească

trandafirii din cauza lui.

*

Răsfoire

 

Frumusețea trupului lor mă face să mă maculez. În aparență eu am uitat visele.

În societate mă simt stingher,

ca o pasăre croncănitoare,

care detestându-și contemporanii

începe să-și deteste

și propriul său trup.

Visele mele sunt prea înalte.

Ele zdrobesc mințile celor slabi, le elimină.

Nu sunt înțeles pentru că mi se dă

prea puțină atenție.

Dacă m-ar înțelege pe mine s-ar înțelege pe ei.

Însă ne îndepărtează pe unii de alții orgoliul.

Urâțenia îmi este

dezagreabilă.

Dacă ești bine îmbrăcat, ai bani și relații, atunci ești apreciat. Niciodată însă pentru tine, pentru cine ești tu…pentru ce faci cu adevărat.

Noblețea, astăzi, constă în minciună și

vanitate.

Nu mai e loc pentru lucruri sfinte.

Însă eu vreau să rămâi cum ești. Eu nu-mi mai găsesc liniștea dacă te văd pe tine despărțită de tine însăți.

Mulți puteau să ajungă mari poeți dar nu au avut curajul meu.

Pentru că a fi poet înseamnă a fi nebun pentru poezie.

Iar a fi om înseamnă a fi nebun pentru viață.

Ei te vor detesta,

tu înalță-ți însă capul!

Ei vor încerca să-ți tulbure mintea, să te facă să îți renegi traiectoria.

Tu însă te vei ține pe picioare și vei protesta.

Vei protesta prin creație,

prin demnitate,

prin liniște,

prin măreția inimii tale.

Aici se strânge durerea lumii

și ea nu mai iese din cuvinte.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [9]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a

***

La cheremul mofturilor

Când nu mă mai așteptam aproape deloc
și după ce ani întregi o dorisem,
se întoarse roata, cu dinții în sus,
și mă anunță, anodin, chiar hilar,
mă primește în vestibulul ei.

Îmi venea să plâng
chiar să mă îndrăgostesc

Nu-mi venea să dau crezare urechilor,
nici măcar sunetelor,
care, vorba aia,
îți intră în urechi…și se transformă
în știrile de la ora 5.

Îmi spuse pe un ton discret,
că trebuie să vin într-o anume zi…
când putem fi singuri pe planetă.

Și ce să facem, Doamne, singuri?!…

Se pare că femeilor li se urăște
când stau singure
și, mai ales,
când nu mai sunt iubite cu patimă,
cu dor nebun.

Eu sunt poet
și sunt nebun numai de dor.

De dor nebun, adică prea bun
pentru cei care se uită la mine
ca trestia în baltă.

Poeții știu să iubească
și femeile știu asta prea bine,
că sunt sătule până în gât
de guralivi cu burți de bere
și de râgâitori pasivi.

Noi,
poeții, facem lucruri atât de cugetate,
încât par necugetate.
Par așa, spontane,
diafane,
crud de frumoase…

Și acest…aceste lucruri (că noi facem
multe lucruri) plac femeilor.

Dar ce să facem, Doamne, singuri?!!!…
Să citim?!…

Ar fi prea multe
de citit…Mult prea multe

Și dacă citim nu mai putem să bem cafea…

Dar ea vrea să vorbească cu mine…
multe lucruri…
unele dintre ele frivol de
gingașe

sau chiar poznașe
încât nici nu știu dacă e bine să detaliez
sau doar să maschez aparențele

Are dreptate! Cu mine
chiar se poate vorbi…
o noapte și-o zi,
o viață de-o zi!…

Se poate vorbi,
profund și pe-ndelete,
de la mărunțișuri și până la lucruri catastrofale.

Dar ce să-i spun, Doamne, eu?!!!!…

Aș putea să-i spun cât sunt de singur
și cât mă urgisește viața.

Aș putea să-i spun cât de rău mă simt când nu sunt înțeles
și cât de mult aș dori, da,
cât de mult…ca cineva să fie duios cu mine,
să mă strângă în brațe, să mă sărute…
și apoi, apoi să nu mă vândă,
să nu mă uite,
să nu mă contrazică,
să nu mă oftice atât de mult
încât să vreau să îi dau papucii în grabă…

Aș putea să-i spun că…
vreau să călătoresc, că vreau să văd
cele mai frumoase lucruri ale lumii,
că vreau să știu de unde și până unde
fericirea se mănâncă
și de unde și până unde doar secontemplă

Dar poate că îi voi părea plictisitor

Un bărbat atât de frumos, cu idealuri atât de mari,
care nu e bădăran,
care nu e mitocan
nu flutură vorbe…și doar atât…
poate părea plictisitor
pentru o femeie…
mai ales când e bâtă la sensibilitate.

Poate că va începe să caște…
și să vrea să doarmă,
așa, cu buza umflată…

Dar, nu, ea m-a chemat…la ea!…

Și dacă m-a chemat…înseamnă că
are nevoie de mine…nu doar
o nevoie de-o clipă
un fel de duș fierbinte

Poate că vrea să-mi spună viața ei,
să mi-o depene pe toată…

Să-mi spună dezamăgirile ei lungi,
zemoase,
insomniile ei,
când s-a enervat ultima oară…
și din greșeală fatală…și-a rupt până și o unghie…
sau până și o unghie și-a rupt

De fapt mie…chiar îmi place să o ascult pe această femeie!…
Pentru că ea e când serioasă, când dusă cu pluta,
ba virgină, ba curvă sadea,
îți întoarce cuvintele cu susul în jos când e enervată…
și când nu e…este de-o nepăsare vecină cu cimitirul Bellu…

Da, mi-e chiar mi se face greață câteodată…
de cât îmi place această femeie…

Cândva îi scrisesem o nuvelă.
Dar mi s-a părut prea frumoasă ca să i-o dau…
și am ars-o.

Un gest, desigur…intempestiv

Arta nu are timp…chiar dacă s-a făcut
în condiții și din motiveuitabile

Am ars-o…pentru că nu am vrut să-i cunoască și alții frumusețea.
Pentru că eram sigur, că într-un gest tâmp sau cu un zâmbet de mocasin
ea ar fi arătat-o prietenei ei,
prostăloaicei ălia
sau la cine știe ce fost…sau viitor
ca pe un act de bravadă.

Dar scrierea mea era numai între mine și ea
și nu între mine…și întregul univers de intelectuali subnutriți.

I-am păstrat frumusețea secretă
Și am multe astfel de frumuseți,
secrete și reci…unele foarte fierbinți
pe care le țin departe…încă…de ochii avizi și blegomani
ai cititorilor neavizați.

O, da, îmi va dezvălui, în brațele mele, durerea ei…
Am s-o cred…
Eu cred pe oricine mă minte…cu maximum de fascinație…

Ea îmi va spune ce înseamnă dor…ce înseamnă tristețe
ce înseamnă ipocrizie feminină

Va fi un torent de confesiuni,
atât de ipocrite pe cât de inodore,
atât de tulburătoare pe cât de inexistente

Și eu o voi asculta…îndelung…
îndelung…și îi voi da senzațiavreau să o ajut…bineînțeles
după cum și ea, tocmai ea…de ce nu?…mă ajută…sau vrea să mă ajute
să mă scufund și mai mult…în ura de mine însumi…
că uneori pot să mă pretez…atât de
scandalos…la lucruri pe care nu știu cum să le mai uit…

Îi voi asculta suspinele.
I le voi măsura cu centimetrul…
Le voi asculta în inima mea…

Și ce voi face, Doamne, după aceea?!!!!…

Că eu m-am gândit numai la vorbe, la vorbe…
dar femeile nu te lasă niciodată doar la acest stadiu…

Ele vor, în neștire, lucruri și mai controversate…
lucruri și mai dizgrațioase…
încât și vorbele ți se împut…dacă nu fugi…
dacă nu alergi…
dacă nu scapi…

Bineînțeles eu iubesc…ea

Și ce voi face, Doamne, când îmi voi da seama că nu e așa?!!!!…

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [8]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a

***

Intonație lângă un fir de praz poetic

Cine mai crede în
promisiuni?

După cum spune și termenul ele sunt ceva
care se vor întâmpla în viitor.

Viitorul nu e al meu.
Nu e al meu în întregime.

Deci nu pot crede deloc în viitor.

Eu mă gândesc la acum,
pentru că sunt absorbit de prezentul
care mă împlinește
.

Democrația e o dreptate
numai dacă ești în stare să o faci a ta.

Fiecare are dreptul lui
dacă îl trăiește demn.

Însă când totul se transformă în marmeladă,
minciuni, ideologie…
nimic nu mai e uman.

Omul are nevoie să gândească cu fața
senină.

Și cred că cerul se va lumina deodată…
și viitorul își va pierde valoarea
pe care noi i-o dăm acum…
pentru că, deja, fiecare trăim în viitor.

*
Cu auditoriu

Eu le vorbeam lor, unora, tuturora. Eu încercam să le explic
ceea ce nici natura nu știe. Iar ei se uitau la mine
ca la un diazepam fără efect,
contemplându-mi obrazul…care și așa nu avea mare importanță
pentru ei.

Însă auditoriul meu nu a știut să aplaude cum trebuie.
Pentru că auditoriul nu știe, până nu îl înveți, să aplaude cum trebuie.

Pentru că auditoriul meu nu a fost genial, așa cum dorea
Marin Sorescu, într-o carte a lui, la final,
la urmă.

Auditoriul meu era doar curios (prostia omului, care nu știe de ce vine în fața unui mare creator de poezie!) și una dintre fetele
din față m-a aplaudat doar pentru…inteligență.

O, vai și-amar!…

Însă nici eu nu am zis nimic. Și eu m-am complăcut în neînțelegerea lor,
pentru că și eu mă înspăimânt de mine. Nici eu nu știu tot ce pot să fac. Nici eu
nu știu cine sunt, de unde ies toate aceste furii
și doruri, și lacrimi ale creației mele.

Nici eu nu știu…Însă mă văd dorind, câteodată, un public pe măsura mea.
Un public care să simtă orice cuvânt ca pe al lui și orice
silabă ca pe a noastră…Să-și simtă inima extinzându-i-se la infinit,
pe care să se coboare și să se urce emoții și gânduri fără măsură.

O, vai și-amar, doar proștii sunt curioși, fapt pentru care devin inteligenți dar niciodată înțelepți!

Însă inteligența lor e fuga după căpătuială și nu umplerea lor de veșnicie.

Și cum, de unde aș avea, aș găsi un public pe măsura mea,
înalt și veșnic,
care să înspăimânte prin măreție și frumusețe?

Pentru că înțelepciunea e a celor care nu mai știu nimic
pentru că știu prea mult și nu mai știu că au prea mult
pentru că e prea apăsătoare durerea lor.

De aceea cred, că orice om adus de spate
își simte decăderea sau mulțimea păcatelor
ca pe o certitudine împovărătoare.

Cel mai frumos auditoriu, totuși,
este tăcerea fără auditoriu

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [7]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a
***
Confidențe

Iubesc foarte mult. Orice gest al meu
te intrigă, te debusolează.

Când crezi că mi-ai ajuns la suflet
afli că n-ai ajuns
nicăieri.

Iubesc imperceptibil și sufăr
în văzul tuturora sau mă comport
iresponsabil.

Nu știu când să mă
stăpânesc.

Când mă îndrăgostesc
sunt un dobitoc frumos,
adică un om cu o inimă largă
și un idealist
de nota zece
.

Poți să faci orice cu mine. Eu
nu mai îmi aparțin în acel moment.

Toate ambițiile mele cad și zic
că cea de care m-am îndrăgostit e cea mai bună,
ultima.

Însă de fiecare dată aflu același lucru:
aflu că nu trebuie să am încredere
în nimeni,
nici măcar în mine.

Sunt mințit din nou, sunt părăsit
din nou.

Nu înțeleg de ce și nici ce îmi lipsește
și nici nu știu de ce sunt numit
egoist,
infatuat, orgolios, destrăbălat,
obsedat, nebun,
când iubesc curat.

Geniul meu e o ironie pentru orice prost
și orice fufă îmi spune același lucru:
„Ești cam trăznit!”.

Ce știu ei? Ce văd ei?
Mai nimic și mai deloc.

Însă mă mulțumesc și cu această dragoste cerșită,
cu acest egoism cras și mizer.

Într-o lume de nimic
nu poți să speri la mai mult.

Mă gândesc la mormânt și mă apucă frigul.

Orice artist mare nu poate să moară
din cauza incertitudinii.

Dincolo va găsi ceva mai bun? Dincolo va putea
să fie el, el cu totul?

Întrebări brutale,
cu șoc imediat.

Noi ne punem întrebări,
nu proștii!

Noi ne simțim sângele gâlgâind
și furia limpezindu-se ca vinul în butoi.

Iubesc și cred de unul singur.

Nu mai sper dar iubesc.

Sau numai iubesc și sper.

Cuvintele nu mai contează prea mult
când nu ai pe cineva să le înțeleagă.

*

În noaptea asta

De ce nu pot scrie toate poemele
în noaptea asta?

Aș scurta din timp și aș folosi
ce a mai rămas pe lucruri de nimic.

Aș deschide o carte și aș arunca-o.
Aș bea un pahar cu vin și apoi l-aș pișa
fără sfială…pentru că e noapte…
și noaptea lucrurile se petrec altfel decât ziua…

Ceea ce știu foarte bine e că nu vreau să
dorm,
pentru că mi-e teamă să visez femei,
care nu sunt adevărate
și să cred în aceste fantezii fără concretețe
în schimbul a ceea ce se poate întâmpla cu mine
în ziua de mâine.

Eu am presimțiri confuze…dar știu că nu am de pierdut
nimic.

Valentin spunea că așa a fost să fie
Deci că a fi e totuna cu așa a fost să fie.

Însă eu nu cred în resemnare.

Eu cred că a fi e ceva foarte serios,
atât de serios că nici nu vă dați seama
de seriozitatea lui maximă.

Mulți vor să afle filosofia mea de viață,
lucrurile în care eu cred
și în care stă forța creației mele.

Însă ele sunt puține dar atât de viguroase
încât nu se pune problema să fie văzute,
secate, aflate, întrebate.

O, văd o viață foarte jegoasă în jur!

Un jeg despre care aș vrea să scriu
până când oamenii s-ar îndrăgosti, profund,
irevocabil,
de frumusețea lumii strivită de urât.

Sincer,
mai mult decât sincer,
mai complex decât sincer
și răstignibil,
aș vrea să scriu despre toată nebunia lumii
în seara asta, numai acum
și aici.

Pentru că e prea multă nebunie în lumea asta,
prea mult dezgust,
prea multă ipocrizie
care zâmbește incalificabil.

Și nu mi se pare imposibil să beau paharul până la fund
pentru ca să narez lumea
în care mă sufoc…
pentru că vreau, prin această răscolire
a mizeriei eu însumi
să scap de mirosul ei grețos,
irepresiv.

Și fiecare patimă trebuie scursă
din om și pusă pe foaie.

Tot urâtul trebuie disecat și expus
pentru ca nimeni să nu mai confunde mizeria sufletească
cu frumusețea duhovnicească.

Nu, nu mi-e rușine să spun că sunt sărac de
atâta bogăție
!

Nu-mi place să fiu compătimit
dacă nu sunt înțeles.

E o ipocrizie…

Acum,
în noaptea asta,
eu stau pe un mormânt promițător,
privesc pădurea din apropiere și mi se face frig…

Cred că așa începe nemurirea:
nespus de tăcut dar…real.

*

Mozaic liber

Nu pot să râd de două ori pentru același lucru.
Eu râd odată și bine.

Odată răsare iarba
și odată se usucă, deși în fiecare
an răsare aceeași iarbă, la fel de verde
și de simplă.

Capul mă doare o singură dată pentru lucrurile care
o singură dată se gândesc.

Când mă duc la Biserică se găsește unul, doi,
mai mulți,
care să-mi schimbe pacea în neliniște.

Mă enervează falsitatea celor care slujesc…
și chiar dacă nu sunt falși în mișcări sau
în gesturi sunt improprii duhului ei.

Pentru că toată viața m-am luptat cu ispita de
a socoti viața nostră o iluzie.

De aceea nu-mi plac iluziile, farsorii,
comedianții marilor adevăruri.

Nu, nu e important dacă are o urdoare la ochi…
ci dacă e om viu!

Iluzia începe de acolo, de când te simți un mort viu.
Când ești mort în viul vieții, în mijlocul vieții.

Trebuie să te gândești la hăul înțelesurilor
și nu la toate lucrurile pe care
toți proștii le înțeleg.

Căci spre acel loc,
spre locul unde e concentrat tot tabloul mă grăbesc.

Mă grăbesc fără să aștept.
Chiar dacă viața e o continuă așteptare,
în care toate prefacerile interioare sunt
inimaginabile și de neașteptat.

Mă grăbesc…
pentru că din mine,
mereu, vor să iasă lumi noi,
lumi impunătoare,
care nu se mai găsesc nicăieri altundeva.

Și de aceea grija mea de a mă grăbi,
de a nu mai sta,
de a nu prejudicia cumva fericirea,
fericirea altora,
care stă în lumile pe care le nasc
într-un continuu travaliu.

Pentru că nu îmi place grămada de dezamăgiți pe
care o văd mereu,
cei care s-au lăsat mințiți
de gândul că nu pot să facă nimic.

Însă vai de cei care i-au mințit!
Vai de cei care le-au rupt aripile,
în loc să îi învețe să zboare!

Nu, nu întotdeauna ultima victorie
e cea din urmă înfrângere!

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [6]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a

***

Combinație nesigură

Cuvintele mint. Ne despărțim
nu din cauza lor ci
din cauza adâncului.

Doamne,
nu mai vedem în noi
și ni se pare totul pe dos!

Am vrea să fim liberi
dar ne adâncim mai mult.

Nu mai găsim o cale
ci mai multe și, de aceea,
de aceea nu știm pe care
să o parcurgem.

Ne e prea greu. Ne e greu
să ne decidem.

Întotdeauna am fi mai mult decât
suntem dar ne e teamă.

O teamă de toți,
de fiecare în parte și,
mai ales,
de noi înșine.

Cei slabi nu vor să fie primii.
Le e frică să nu înnebunească.
Le e frică
aibă prea mult
.

Se mulțumesc cu puțin.
Nu vor să sufere
vârteje
și paravârteje
pentru sublim.

Rămân acasă și se uită la televizor.
Nu vor să afle
ei înșiși
suspansul clipei,
frageda ei atingere de mintea
și de inima noastră.

Am vrea să fim liberi,
însă nu mai știm cine
suntem
și spre ce tindem.

Am vrea să fim atât de liberi
încât să ne pierdem orice libertate.

*

Disertație pesimistă

Acum nimic nu-mi mai inspiră
liniște.

Mă înspăimântă râsul oamenilor, ideea lor de bine,
de adevăr, de dreptate.

Mă înspăimântă lumea lor,
lume care nu e și a mea,
pentru că totul la ei e
o minciună de cap la coadă.

E o aiureală lumea lor,
această
lume a prezentului fără sens.

Un prezent care se consumă
în spații goale.

Nu, cu siguranță nu e lumea mea,
pentru că ar fi trebuit să mă simt bine
în brațele ei.

O lume vie moartă de-a binelea,
în care îi cinstim pe morți
tocmai pentru că nu vrem să ne obosim cu
cei vii.

Și pe morți îi lăudăm nu neapărat
pentru că ei ar fi mai buni,
ci pentru că noi nu mai vrem să fim
de niciunelea
.

Mi-e teamă să spun ceva
cu sens
în lumea celor fără sens.

Cu siguranță aș fi crezut drept un înfumurat,
un om care vrea să schimbe lumea,
dacă le-aș spune că gândesc și simt altfel lumea.

Căci ce să mai spui,
când ți se spune că utilitatea e mai bună
ca adevărul
, că burta e
mai înțeleaptă decât
înțelepciunea
?

Și cum să accept că suferința e o toană
și presupusa mea măreție
e doar o închipuire,
o trufie bine plăsmuită?

Știu că nu are rost
să ripostez.

Riposta e pentru
oameni care gândesc
și nu pentru cei
care confundă gândirea cu propria lor
fantezie
.

Însă durerea aceasta
mă face să amestec suferința în bine
și să ațâț singurătatea.

Pentru că singurătatea e plictisitoare
și necredința e amară,
prea amară.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [5]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a

***

Urmăriți de trecut

Caută să înțelegi că focul nu arde degeaba și că eu
mâzgălesc
o față pe care tu vrei să o pupi.

Eu chem viața să ne adune
la sânul ploii
și, sub lună,
să fim parfumați dar triști.

Fiecare am greșit și nimic
nu am lăsat în urma noastră.

Decât dezamăgirea
e soră cu plictiseala
și amândouă ne pun în brațe
flori urâte.

Tu alege-le pe cele
uscate.

Eu voi alege florile
ce nu s-au uscat la
mijloc.

Copiii noștri nu vor fi.
Ei nici măcar nu vor putea
împlini o vârstă de o zi.

Egoismul nostru lunar se va preschimba
în blestem.

Te va urmări în fiecare loc
și sub fiecare cupolă de Biserică.

Dezamăgirea îți iartă sufletul
dar nu poate schimba
trecutul.

*

Solilocviul de la apus de soare

M-am născut spre a
fi trist
.

Și spre a mă îngrozi
de fiecare sfârșit de zi.

Capul să mi-l pun în palme
și să mă întreb dacă
nu am greșit eu inima vieții
cu a nimănui.

Ceva fără sens
s-a întâmplat în mine
și am murit mai mulți.
Am murit cu cei care
nu s-au născut.

Un trup de morți sunt
și un cimitir care își
plânge bucuria.

E un non-sens să afirm
o sărutare
din partea mea.

E moarte să mă simt
aidoma omului
sfârșit de viață.

Însă sunt o moarte
care învie
.

*

Sindrofiile unui om autist

Dacă te trezești într-o dimineață,
pe loc, îți dai seama că nu ai mai văzut
nicio dimineață.

Te bucuri,
te bucuri enorm.

Dar nu știi pentru ce,
nu știi dacă ai dreptul.

Eu am crezut că merit
tot ce îmi doresc.

Cât m-am înșelat!

Problema era dacă
sunt lăsat să fac acest lucru
și pentru cât timp. Asta nu știam eu.

Eram un copil notoriu,
o minte care nu se va schimba niciodată.

Speram mai mult
decât îmi era permis.

Am întins mâna…
Vroiam să-i ating fruntea. Acest gest
liniștea
.

Dar ea m-a oprit printr-un singur cuvânt,
printr-unul singur.

Of, viața mea atârna
de un singur cuvânt!

Acest cuvânt nu a fost
rostit.

Simțeam că mor,
nu mai am timp,
mor

Dacă e să ne spunem adio,
să nu pregetăm!

Doamne, mâine
ar putea fi
prea târziu!

*

Ca să nu spun ce mă intrigă

Nu din cauza mea
se râde! Eu nu fac nimic
roz, deși acum mi-ar plăcea
să fac.

Aș vrea să ies
în evidență, să exagerez,
da, să ies în evidență.

În evidența neevidențelor

M-aș pune în
locul celor care bârfesc
și i-aș întreba pe ei.

I-aș întreba dacă mâna
stângă
face cât cea dreaptă.

Acest lucru i-aș întreba,
precum bisturiul
trece prin amintire…

Când nu ai…
respiri cu zgomot.

Când nu ai…
te paște singurătatea.

Acum sunt cocoloșit,
prea cocoloșit
cu blândețe

și mi-e teamă să ating
vreo rană,
vreo rană de om,
ca nu cumva să cânte

Dacă aș atinge
m-aș întoarce înapoi
sau atât de departe

Și abia acum am uitat
sau am încercat să uit
toate neprevăzuturile.

Antalya Rent A Car
Antalya nakliye fiyatları
Antalya kombi servisi
Antalya klima servisi