Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [4]

Prima parte, a doua, a 3-a

***

Momente familiarizante

Dimineața, el iese în fața mea
și dă din coadă.
Stomacul lui negru atârnă
iar, în coadă, un smoc alb,
la fel și la piciorul drept, puțin…

„Măi, Drăghițică, prost te-a
mai făcut mă-ta!”, i-am zis eu
și el a început să dea din coadă
și să latre.

„Câinii ăștia tot latră,
Doamne! Latră și când
sunt făcuți colac!”, mi-am zis eu.

Am să mai merg puțin prin iarbă,
să mai îmi ud și eu papucii.

Dar el mă ia de pantalon,
mă trage cu dinții.

Mă uit la el cu drag: și el e copil,
copilul meu,
un copil care nu știe să cuvânte.

Dacă ar ști și acest lucru, l-ar simți pe Eminescu
și l-ar iubi pe Stănescu.

El mi-ar răni inima
cu versuri.

Doamne, să faci și câinii
să cuvânte!

Cine știe câte genii au murit în curtea mea
și eu am fost complet
surd
,
pentru că mut nu sunt.

*

Poetul dublat de profesor

Îl scot pe elev la lecție.

El nu știe nimic
dar eu trebuie să-i pun notă mare
pentru că elevul e premiant.

Mă uit la el cu superioritate:
eu sunt profesorul
iar el este un accident de memorie numit
lapsus.

Nu-l mai ascult. El
va spune și așa numai
prostii
. Îi pun doi
și zic că nu s-a întâmplat nimic.

El pleacă traumatizat,
scârbit și cocoșat
de impactul notei.

În drum spre bancă
îmi trage în gând o înjurătură zdravănă,
una din aceea cu tort și frișcă.

După ce termin cu catalogul
le predau lucruri uitate.

Nimeni nu-și dă seama că eu uit
ceea ce predau dar nu contează.

Ei scriu cu emoție,
cu o emoție plană,
încât unul a început să meargă pe pereți
și să mănânce cucumeaua, adică
starea de emoție a întregului sat.

Dacă cântă cucuveaua
la tine pe casă
s-a zis cu mâncarea
și bem la înmormântarea ta
pe rupte.

Apoi împărțim cu cana
și cu strachina: „Să-i fie lui nea cutare,
pentru sufletul lui,
că tare era căprui!”.

Apoi, la finalul finalului iau catalogul
și mă răsucesc pe tocuri
și zic: „Doamne,
ce bine că ai făcut câte o ușă peste tot!”.

Pe ea intră și Domnul și boul
și oaia și aia,
aia fiind ultima mea dorință
înainte de cumpărarea morții.

După mine se aud zgomote.

Adică au venit ei, cei patru Îngeri care țin pământul
în vârful aripilor lor, și vă spun:
„Fiți liniștiți!
Fiecare e un timp pentru moarte”.

*
Poezia și traumele nazale

În fiecare zi răcesc.
Îmi scot nasul prin batistă
și rup liniștea.

Dă-o dragului de liniște,
că prea nea făcut mult rău!

Mai vrea și omul să amețească,
să o ia razna.

Dacă ești răcit
nu mai ai timp de-o carte;
e vorba de citirea
unei cărți importante.

O aleg pe cea importantă.
Mă uit pe lângă ea.
E bună!, îmi zic. E ea
nouă dar ține, ține la stres!

Citesc ce merg și mai stau puțin.
S-a făcut ceasul foamei.
La masă avem uitare, cremă
și un șervețel alb
cu care ne ștergem pe mâini.

Mai departe e lecția a 5-a.
Aici, Maria, Mama lui Iisus, L-a dus
pe Acesta și L-a culcat
în iesle,
în ieslea boilor.

Cineva nu știe ce e acela un bou
și eu trebuie să-i arăt cum se scrie.

Pe geam stă un soare
parazitar.

Mă duc și îl gonesc,
ca să nu ne mănânce
așteptările zilnice.

După ce soarele pleacă
și nimeni nu mai are nimic de spus
sau de adăugat, îmi scot batista.

Of, cuvintele care sunt scrise ucid!

Batista nu cunoaște această dramă.

Și după ce răsuflu ușurat, constat
că perdeaua e în grevă
și mă privește bizar,
adică aiurea.

*

În spatele unui cimitir marin

Îmi beau cafeaua și mă simt
mort, un sinonim pentru profund,
singur și neînțeles.

Am mai scos pe gură o perlă neagră
și, ca de obicei, nici nu am vrut.

„Hei, ăsta e adevărul meu!”.
„Nu importă!”, îmi spusese el.
„Cel puțin e literatură interminabilă…”,
că el galopa cu viteza luminii.

Lângă un bloc mă sperii de un câine…
din senin…

Ea râde. Îi place că m-am speriat de un câine.

Învață să mă sărute dar îi e teamă de ea însăși.

Dacă mi-ar face o prăjitură
aș mânca-o cu delicatețe,
numai să pună peste ea…ceva
de neuitat

Aseară
aș fi scris poeme
rupte din puritate.

Atât de mult mă înălțase prin surâsul ei,
prin părul ei blond,
prin gurița ei mică și roșie,
prin obrăjorii ei purpurii.

Din când în când îmi place să fiu alintat,
sărutat, giugiulit…pentru că
toate lucrurile candide nu trec
ci țin de cald.

Însă nu e de joacă: mă întorc înapoi,
în cimitirul marin!

Și nu mai contează poetul ci palpitația lui.

Paul Valéry sau nu,
e vorba despre ce gândește, simte
și scrie Dorin.

Cimitirul marin e în altă carte. Aici e un argument
contra cimitirului marin.

„Prea multă oboseală pentru morți!”, îmi spuse el
în treacăt,
încercând să-și deschidă umbrela,
o umbrelă neagră și plictisitoare.

„Versul se uită
și când e vorba despre geniu!
Rămân numai nebuniile lui,
câteva dintre nebuniile lui,
după care va fi reperat,
pentru că oamenii dezinvolți nu țin
minte decât prostiile și
nu și lucrurile serioase”,
îmi spuse același domn,
stând în fața unei cafele negre și tari,
de parcă ar fi spus tot adevărul

Cafeaua sări pe balcon.
Începu să aiureze.

„Domnule, nu mai fii prost decât acum!
De mâine înțelepțește-te!”,
i-a spus Dorin.

El a plecat.
Eu abia mă puteam întoarce acasă,
cu tot cimitirul marin în mine,
adică cu toată liniștea viilor și a morților.

Soarele era tot același.
Un drac, care mă tot tutuia,
fără metafore,
era tot același.

Numai că soarele meu nu e soarele lor.
Asta e sigur!

Și când mergi cu tot cimitirul marin în tine,
cu toată liniștea unei abisalități fără seamăn,
letargia din jurul tău e
tot aceeași,
mereu aceeași letargie care nu ne lasă
să ne simțim frumoși.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [3]

Prima și a doua parte…

*

Răsunetul decupat din suflet

Răstignirea unora
e doar o fanfaronadă:
lacrimi de reptilă flămândă…

Răstignirea reală însă e
jupuirea inimii,
crucificarea forțată
pe care unii decid
să o ducă până la capăt.

El S-a răstignit între doi
tâlhari.

Eu, aici, mă răstignesc,
la fel,
din proprie inițiativă,
prin aceea că mă las tot la fel de
neînțeles…

Ce să-i spun însă unui bolnav
pe moarte?

Nu cred că multe
lucruri…

Voi zice două vorbe,
întotdeauna pe cele care nu trebuia
să le zic
,
și mă va durea inima,
când el îmi va zâmbi
scârbit de amabilitatea mea
sau de lipsa mea de spirit.

Voi pleca
și el va putea să
moară,
în sfârșit,
necompătimit
și neînțeles.

Însă noi,
meschinii,
îi vom face o fișă de ieșire din spital
și vom spune,
cu un scris ininteligibil:
„a murit de prea multă inimă”.

Răstignirea mea
poate fi făcută oricum.

Numai să țin minte
că trebuie să trăiesc
și după ce mor.

Și atunci va pleca și el
ca un colet anonim

Nu va mai avea timp de Crăciun
și nici
de cadourile mele.

Probabil vitalitatea râsului meu
i-a tăiat pofta de mâncare.

*

Milostenii de aruncat

Am aruncat și eu
în cutia milei 300 de lei,
cu care poți cumpăra
doar un creion chimic…
prin care să îl putem ajuta pe un sărac…

Dânsa a aruncat 500 de lei,
tot la fel: fără scop precis.

Cu sumele noastre,
ale amândurora,
vom cumpăra o jumătate de pâine,
pentru un sărac,
care ne va privi chiorâș…

Însă, dacă am înmulți milostenia noastră,
cu milostenia voastră,
am sătura,
cu pâine,
pe toți săracii,
care acum ne privesc chiorâș…

Vom mânca împreună,
atent,
nu ca sparții.

Eu voi mânca o firimitură
ca să nu stric porția nimănui.

Pentru că un sărac,
care privește chiorâș
și niciodată nu știe să mulțumească,
se poate ridica în picioare
și să vrea să mă strângă de gât,
pentru că am îndrăznit să iau o firimitură
din pâinea pe care eu i-am dat-o.

Vom mânca atent
precum firele de iarbă.

Și chiar dacă toți sunt înfometați,
acum,
seara,
va trebui să ne gândim și la
îmbrăcămintea lor,
a acelor săraci
care au mâncat
dar sunt goi…

Atunci vom merge și noi goi,
ca niște egrete,
și vom exclude iarna de la noi,
o vom exclude pe lună,
ca să mai înghețe și luna un pic.

Și, cu celelalte,
adică după primele două,
vom cere apelor
și munților ajutor.

Cine vrea să își facă o casă
va primi,
în mod gratuit,
o peșteră.

Iar cine va dori să bea ceva,
răcoros și cristalin,
fără doar și poate,
va primi câte un râu
sau câte un pârâu,
ca să ne ajungă la fiecare.

Și așa îi ajut eu pe oameni: le dau
curajul să creadă în vise,
care nu pot fi abandonate
și nici nu pot fi absurde.
*

Lecție deschisă pentru oameni complicați

Vreau să vă învăț ceva
complicat de simplu:
focul se stinge prea repede.

Fie el de paie
sau de lemne,
focul se stinge
și se stinge pentru totdeauna.

Stam pe un tamburel
și priveam focul
și cazanul de țuică.

Limbi de foc
vroiau să mă termine;
limbi de foc…

Parcă erau o femeie
geloasă și rea.

Niciuna nu m-a atins
dar mi-au încălzit picioarele.

„Așa e geniul, focul inimii mele”, i-am spus bunicii mele:
„te arde și…mori”.

– Asta vrei tu?
– Așa se întâmplă cu toți! Vreau să mor de tânăr…
– Poate că ai să trăiești 80 de ani și ai să scrii în continuu, ca acu’…
– Eu nu prea cred…

Mă simțeam cu rezultatele muncii mele
asidue în mână: poeme nenumărate
și din care nu știu niciun vers.

Doamne,
de ce să scriem versuri
și alții să le învețe?

Doamne, de ce e multă plictiseală
și mult prost gust, când îl citești pe un altul?

Câteodată îmi iubesc confrații
la nebunie: pe cei care spun adevărul
și sunt umani.

Sunt ca niște flori
care ies din nămol
și extaziază.

Eu îi miros
și prind viață.

Primăvara mirosim copacii,
numai ca să nu uităm
că fiecare în parte
are parfumul lui.

*

Poem cu detalii erbivore

Fiecare poet e o altă
briză a mării.

Te lovește la suflet și
asta e.

Nu poți să te aperi de brutele astea
fenomenale,
de poeți.

Cei care ascultă poezie
sunt niște stane de piatră.

Cine nu plânge în timpul unei poezii
este un înger. Asta nu înseamnă că
e un înger bun

Ei dau totul pe față
și îți aduc istorii sub nas,
adică sentimente nemiloase,
sentimente care te fac
să te simți un purece.

Versul poate avea 5000 de ani,
dar el e nou,
de acum,
dacă îți vibrează în inimă.

Omul e limpede,
se vede limpede în el,
atunci când versul său
îți palpită
în sânge
și în propriile-ți vene.

Of, eu am zis că fiecare
poet e un mort care vorbește!

Dacă nu ar vorbi
s-ar nărui cuvintele.

Și dacă s-ar nărui cuvintele
nu am mai știi
că cerul e albastru
iar copacul e un purtător
de frunze pasagere
.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [2]

Prima parte

***

Scriere fără prefață

Vreau să dau o petrecere
cu inimi.
Nu vreau să cânte nimeni
ci toți să asculte.

Nu știu dacă vreți
dar veți înțelege, poate,
că sufletul meu vrea
să vă comunice ceva
în taină.

E un preambul
sau o naivă impresie
de sfârșit de an.

Vreau să vă am lângă mine
ca să văd cum e.

Vreau să fiu liniștit, aici,
în casa tuturora,
cum n-am mai fost niciodată.

De aceea v-am trimis
scrisori: ca să vă chem.

Dacă vă spuneam eu,
față în față,
nu ați fi acceptat.

Acum veți accepta.
Ceva îmi spune
acest lucru.

Veți veni cu toții
și mă veți asculta
vorbind.

Voi mă iubiți și
veți veni.

Cel care va răsuci stelele
își va aduce aminte de
această zi.

Va fi o zi memorabilă,
o zi ca oricare alta…

*

Un vorbitor de transfigurare

Cel care moare vorbind e un
simbol. Nu știu pentru cine
dar e.

E un simbol și inelul meu
și faptul că nimeni nu vrea
să mănânce, în tihnă,
cu mine.

Poate că le e greu, cine știe!

Mă gândesc
și nu mai sper
nimic de la mine.

Parcă sunt mort
și nu se mai poate face nimic.

Am devenit blazat dintr-o dată,
ca o tăcere în care se aud
până și picăturile de gând.

Văd în jurul meu numai blazare,
mohoreală, aciditate fără rost,
oameni cu cataloage în mâini
și cu fețe de înmormântare.

M-am alăturat și eu lor.

Îmi picură tristeți din ochi și
mă fac că nu văd.

Cel care moare vorbind
nu va fi uitat ușor.

În cinstea lui, istoria,
va cânta imnul național.

Merită să fie respectat
astfel!

Merg și
mă așez.

Parcă fac lucrul ăsta
de când lumea.

E totuși ceva minor,
semnificativ de minor…

Eu sunt numai un poet singular,
singurul care se luptă cu cuvintele
și moare
dintr-o iubire care transcende totul.

În urma mea rămâne o
bancă goală.

Lângă ea…un câine…

Poate că asta va fi
ultima mea imagine:
un poet singular,
aidoma iubirii care m-a înamorat.

*

Sejur pentru sinucigași

M-am urcat în autobuz
și am fost surprins de praf,
de praful istoriei…

Eram gol
sau stam într-ul loc
fără geam,
lucru care mă făcea
să fiu
contemporan cu tot ceea
ce,
în mod fugitiv,
îmi scăpa vederii.

Ceea ce vreau să spun
e un poem
ca loviturile de briceag.

Acestea sunt dure.

Aud tremurături și spasmuri…

Un singur scâncet…înainte de
o prăbușire bruscă…

Vai, o minte bolnavă
de friguri!

Poeții, adesea,
sunt temperaturi
care nu pot fi controlate.

Iar eu pierd
tocmai pentru că rămân fidel
celor pe care îi sărut pe obraz…

Știu: și eu aș putea minți,
și ar fi foarte greu de descifrat…

Însă nu mi se pare logic
să mint și să mor
și să asist la urmările unei
șarade numită: viață

Ea s-a aruncat în fântână…și
înmormântarea nu a mai avut loc.

Nu avea bani…
iar sinucigașii n-au nevoie de preot.

Ei s-au dat pe mâinile diavolului.

Pentru ei, Dumnezeu a murit
sau e plecat în vacanță

La urma urmei
vei merge și vei aprinde o lumânare,
închinându-te…
*

Lovit cu un braț

M-ai lovit tocmai
unde mă dor mușchii.

Mi-ai făcut un rău bun.

Eu nu știam, până acum,
cum arată o lovitură suspendată.

Dacă stau într-un băț
înseamnă că sunt iluzionist.

Dacă pot să iubesc
înseamnă că voi
scrie poeme
îmbrăcate
.

Urăsc lucrul gol
dar mă tăvălesc după el.

Sunt bolnav de dor,
nu mă lua în seamă!

Nu mă iubi!

Nu mă aprecia!

Nu mă aprecia, pentru că
merit să mă apreciezi foarte mult!

Nu știu dacă vei fi în stare să mă urmezi
până acolo până unde
trebuie să mă iubești.

Tinerețea mea a fost un cântec prelung.

Cântam mult
și îmi alinam sufletul.

Îți mulțumesc, totuși,
că m-ai lovit în lucrurile sensibile ale inimii,
acum,
când am ridicat în mine
zborul spre înălțimi.
***

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [1]

***

Poem unui frate de inimă

Frate,
s-ar putea să ne întâlnim în sfera luminii,
fără să ne spunem adio, adio…

Eu s-ar putea să mor fără alegere,
fără să vreau.

Depărtarea ta mă însingurează
și clipele noastre mi se par numărate.

A fi împreună?!
A fi cu mine?!
E prea mult pentru mine.

E prea mult, frate.

Dar s-ar putea să mor
și tu să nu știi.

S-ar putea să afli
mult mai târziu,
când târziul e prea târziu.

Ultima mea clipă va fi o minune.

Va fi o clipă minunată,
cu Îngeri albi
și cu lumină multă.

Voi plânge atunci de fericit
și nu de tristețe.

Tu să mă ții minte tânăr,
bărbat pururea tânăr.

Să-mi săruți fotografia mea cu
ochii tăi albaștri,
albaștri ca marea
plină de azur.

Așa ne-a fost să fie, frate.

Așa a fost să fie: eu primul,
iar tu după mine…

*

Poem scris pe un carton

Mi-a plăcut drama lui,
drama ta.

A fost frumoasă,
ca și cum dramele sunt frumoase și
n-au răspuns
și nu sunt nude.

Ți-am spus că poți
face orice cu viața ta,
dar trebuie să mă respecți
puțin, puțin și pe mine.

Deși n-am preconcepții
mă doare, mă doare
că nu ții,
măcar puțin,
în glumă,
și la mine.

Tu ești a tuturor bărbaților
care te plătesc
numai a mea nu.

Mi-ar plăcea să fii măcar o noapte
sinceră cu mine,
cum ești cu tine,
când tristețea
și sila
te doboară…

Ratarea nu e un nume frumos…

Cel care nu e căzut
poate da sfaturi,
poate face pe împăcatul,
pe fericitul.

Însă eu cad mereu
în mocirlă,
fiind un farsor cu mine
însumi.

Eu nu beau decât ca să mă aud,
să îmi văd infernul în care zac.

*

Cântec de jale

După ce pierzi ești un
nimeni.

Nici țigara nu se
mai stinge pe tine.

Ești stârvul aruncat.
Ești animalul cu laba
ruptă
și care nu are un adăpost.

Cred că a venit timpul
ca poeții să nu mai scrie
nimic
fără ca să-i doară.

Cred că e timpul de pe urmă,
dragii mei.

Toți suferim și
niciunul nu se mai bucură.

Toți ne spălăm în alcoolul
acest sec,
fără astâmpăr.

Eu sunt un pierde vară
și tu alergi?!
Unde?!
Într-o groapă mai mică…sau mai lată?!!

Tu ești mai bun decât mine?!
Nu facem nici cât două cepe
degerate…

Toți credem în iluzia
că suntem mai buni decât ceilalți.

Așa sperăm cu toții.

Însă nu știm ce înseamnă mai bun și nici
față de cine
și de ce.

Nu știu și tare aș vrea
să știu.

Dacă ceva e greșit
atunci, cu siguranță,
ceva în mine e greșit.

Eu am ratat…
Eu am pierdut geanta și portofelul
vieții.

Nu-mi pasă dacă le-a găsit altcineva!

Știu că i-am dat unui sărac
câțiva lei și i-am spus că
nu știu cât timp voi mai avea și eu bani.

El mi-a mulțumit
și m-am mirat de ce.

Mirare și iarăși mirare

Viața e o liturghie
în care toți ne sacrificăm,
uneori fără să știm
prețul…

Păcatele mele cad pe tine
și ale tale pe mine.

Ne amăgim
reciproc.

Așa cred eu:
ne amăgim reciproc.

Amânăm o durere
la infinit
și până la urmă ne îndrăgostim
de ea.

Regret!

Poetul din mine
e un corb alb,
dacă poate exista și așa ceva…

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [12]

Cenușă strecurată cu lupa

Poate că mi-e teamă
să fiu bun
cu cineva.

Poate că sufăr prea mult
în acest fel.

Mă rog de evidențe
ca să nu îmi pierd auzul,
să nu mi se oprească inima
așteptând.

Ar fi o pierdere
inepuizabilă.

Ar fi o mare pierdere
de spirit.

Dar nimeni nu o să
știe acest lucru, cititorule!

Doar tu o să știi
cine va pierde
și cât…
și cât fără sens…

Te aștept ca pe ultima zi.
Va veni și ultima
zi ca
și prima zi
și, printr-un mod neconvențional,
ne vom aduna
în jurul aceluiași foc.

Ne vom iubi împreună.

Chiar dacă nu dorim
acest lucru
ne vom împrieteni
fără voia noastră.

Știu că e absurd,
că e absurd și aproximabil.

Știu că nu s-a mai întâmplat
niciodată acest lucru.

Dar există, pe fiecare zi,
un început.
Există pe fiecare zi
o pierdere.

A murit în peșteră,
da,
în întunericul peșterii
și nimeni
nu a fost vinovat
de acest lucru.

A murit în tren,
da,
și nimeni n-a fost prezent
la înmormântarea lui.

Degeaba pretextăm
o iubire fără titlu.

Cel care va citi
va înțelege ce n-am făcut noi.

Cel care va plânge
va înțelege ce am făcut noi.

În niciun fel va reacționa cel care
a fost prezent.

Binecuvântată să fie
această prezență
care a văzut prezentul
meu nud!

*

Singurătate de lup

Sunt acasă,
în inima singurătății,
și mestec idei fără lumină.

Am umplut planeta cu scrisori
și tot sunt singur.

Nu e de ajuns să știi…

Trebuie și să ai
inimă
ca să rabzi,
ca să schimbi
copăcelul în copac.

Nu alege nicio cale!

Fii ca noul născut
care păstrează ceea ce are
cu multă prudență.

Nu vei avea astfel pasiuni
împotriva vieții.

Nu te vei lupta cu morile
de vânt
dar nu vei gusta nici tainele.

A fi pur
înseamnă a gândi frumos.

Când nu mai gândești frumos
ai devenit un lup,
un lup care caută singurătatea,
un lup care nu mai
merge în haită.

Singur și singurătate.
Singur și fără o decență,
fără o mică speranță.

Nu idealizez nimic.

S-ar putea să spun sferturi
de adevăr
iar adevărul să fie mult
mai trist
decât groaznic.

Însă sper în culoarea
ochilor
mai mult decât
în palme.

Sper în frumusețe
mai mult decât în picioare.

Adevărul e fad
dar e o certitudine.

Adevărul e că sunt un bărbat
care înfioară
prin timbrul vocii.

*

Statuia sufletului

Nu îmi este teamă
de porunci și decrete,
de evlavie și bună creștere.

Respect dar nu spun nimic.

Îmi place să tac mai mult
decât ar trebui să ascult.

Oricine mă caută
mă va găsi.

Oricine mă va găsi
nu mă va mai căuta.

Dar e o greșeală splendidă,
e o greșeală a ignoranței.

Eu nu sunt
niciodată prezent.

Eu nu sunt niciodată
pipăibil.

Sunt o irealitate
mai mare ca aventura
și mormântul.

Dacă vei vorbi despre mine
vei greși întotdeauna.

Despre mine nu se vorbește.

Despre mine se tace…
și atât…

Cum puteți să-mi luați
locul?!

Cum puteți să pretindenți
acest infam cuvânt?!!

Niciodată nu voi
fi prezent.

Vă va scăpa ultima certitudine,
ultima nebunie posibilă.

Pe ea nu o păstrează statuia,
nici mormântul
și nici numele meu.

Cuvintele mele nu vor trece.

Ele sunt eterne.

Sufletul acestor scrieri
va fi prezent lângă voi,
mai prezent decât credeți.

Ieri noapte mi-am simțit,
lângă umărul drept, Îngerul
și a vrut să-mi spună, în limba lui,
aceste lucruri…

*

Pregătirea pentru somn

Am înnebunit
mult prea devreme
de atâta sinceritate…

Am ajuns,
deja, pentru mulți,
o pasăre absurdă
care zboară.

Deși sunt înconjurat de lumină
eu sunt în afara ei.

Nicio laudă
nu-mi poate
da ceea ce eu n-am făcut.

Niciun cuvânt funebru
nu-mi poate da măreția
pe care am pierdut-o.

Omul e o construcție infinită.

El nu începe și nu se termină niciodată.

Dar eu am înnebunit
și-mi cer prăbușirea.

Îi văd pe demonii
pe care trebuie să-i exorcizăm.

Diferența este o
fereastră.

Cazi și ai timp să te ridici.

Dacă încerci
să guști
din pahar
ai timp.

Nu știi niciodată
însă cât trebuie…
cât mai trebuie…

Nu știi ce cuvinte
să spui
și pe care nu trebuie
să le mai regăsești.

De aceea e absurd.

De aceea indiferența
este un surâs sensibil.

Trece, până la urmă, ura.

Trece, până la urmă, gelozia.

Trece și chinul și frica și neliniștea.

Rămâi gol de asemenea lucruri.

Numai că, după aceea trebuie
să te îmbraci,
trebuie să-ți pui,
din nou,
costumul și cravata.

Nu slujești nimănui.

Trebuie să înțelegi că nu ești stăpân
pe ceea ce vrei să simți.

Ai vrea să te scufunzi
dar e un sens pierdut.

Nu am unde să ies
pentru că am pierdut.

Cel care pierde
e numai compătimit.

El e alungat din restaurant
și împușcat în cap.

Nimeni nu e criminal.

Nimeni nu vrea să fie criminal.

Însă am fost nevoit să o fac.

Dacă ați știi să vă detestați
m-ați înțelege.

Jocul e fragil
dar se pot multe.

Nu sunt ultimul ca să
fiu primul.

Acest loc
cere riscuri.

Dau bani celui care nu are
și primesc banii acelora,
care nu vor avea niciodată…

Eu sunt corect.

Eu nu am călcat
nicio privire
pe pleoape.

Mă duc la teatru
și privesc protipendada.

E o turmă lascivă,
o isterie banală și prozaică.

Despre ea am scris rânduri
memorabile.

Ea mi-a servit de ironie
până i-am luat locul,
i-am luat monoclul
și privesc, râzând de mine însumi,
propriile mele scene.

Lumea e o scenă deschisă.

De aceea nu am încredere
în ceea ce văd
dar nu am ce face.

Refuz în inimă
dar, totuși,
îmi scapă
câteva sticle, câteva lame de ras
și câteva panseuri.

Glumesc.

Glumesc și iarăși glumesc.

E plăcut de plictisitor,
e minunat de sarcastic,
e debordant de revoltător.

Privesc ceasul
și apoi aplaud.

Mizeria e aceeași
pretutindeni.

Noaptea nu și-a
schimbat decorul pe scenă.

N-am putut inventa
o fericire nouă.

Se pare că suntem
mai inteligenți ca propria
noastră melancolie.

Mă trag în spate,
în spatele celor care
aplaudă…

Palmele lor sunt reci…

Ele nu s-au emoționat niciodată
cu adevărat.

Sunt actorul…dar ce păcat
că am înnebunit atât de frumos,
pentru că eu însumi mi-am scris
acest rol impunător!

Ce păcat că joc mai mult decât teatru
și că rolul din această seară
nu e nici primul și nici
ultimul cu care vă voi
provoca să vă fie rușine de voi înșivă!

Mi-au plăcut înserările.

Au fost intime
și superbe.

Îmi luam prietenii și le priveam,
le priveam pe rând
ca să nu le încurcăm.

A trecut ceva timp
dar nu le-am uitat.

Nu le-am uitat măreția
și nici puritatea.

Acum îmi dau seama că am rămas numai
poetul înserării.

Pentru că nu sunt nici zi
și nici noapte.

Eu nu sunt nici torid
și nici rece.

Eu stau pe un ram
și mă înclin
în amândouă părțile:
între zi și noapte…

E frumos și e tăcut.

Oboseala
m-a făcut tăcut.

Am fost frumos
din naștere
dar cuvântul
m-a pus în evidență.

El mi-a făcut aură,
aură elegiacă.

O, cât de stanie
e comunicarea!

Aș putea să spun orice
dar îmi dau seama că
nu e adevărat.

Am greșit când am spus
că nu știu.

Poate am greșit
dintr-o privire optimistă.

Dacă nu ești atent aluneci.

Mi-am luxat piciorul
la un moment dat
numai din cauza ei:
a evidenței.

N-am crezut că îmi pot
luxa piciorul și
de aceea am reușit.

Pe stradă am reușit.

Am vorbit
fiecăruia în parte
și i-am arătat fiecăruia
ce trebuie
și ce nu trebuie
să facă în cuvinte.

Ei m-au înțeles.
Ei mi-au dat dreptate din priviri,
numai din atenția cu care mă ascultau.

Cu ei am fost sincer,
poate prea sincer.

Pe ei i-am pus să se roage
pentru sufletul meu.

E greșit să crezi
că nu mai contează
nimic.

Contează liniștea sufletului,
liniștea sa ultimă.

Ei s-au rugat pentru mine.
Ei au avut lacrimi pentru mine,
poate prea multe

Numai eu
n-am știut.

Numai eu am înnebunit
de prea multe gânduri mari.

Am rostit,
poate, avioane.

Am mâncat, poate,
roți dințate
și am vomitat șeibi.

Din această cauză
nu m-am înțeles
cu cei care mânuiesc cuvintele
ca pe niște bice.

Am fost prea simplu, cititorule!

Muntele a rămas tot munte.

Sentimentele după care am plecat
m-au găsit în cele din urmă…

Ele nu s-au pierdut
ci eu m-am pierdut pentru o vreme…

Le-am găsit
sau m-au găsit
după ce trecusem pe toate căile,
inclusiv pe cele nepermise.

Nu spun că nu mi-a fost greu.

Mi-a fost.

Nu spun că m-am simțit bine.

M-am simțit detestabil.

Din această cauză am scris,
uneori,
ceea ce nu am vrut să scriu.

Din această cauză,
uneori,
am tresărit înspăimântat
de mine însumi.

Dar am mers pe drum.

Nu l-am părăsit
în nicio crucificare a mea.

Nu l-am părăsit pentru
niciun dezmăț.

De aceea am înnebunit
de dorul de a avea prea multă înțelepciune.

Am înnebunit
cu prea multă înțelepciune.

I-am dat celui care nu avea înțelepciune.

Vorbeam și nimeni
nu mai înțelegea nimic.

Ei spuneau că eu sunt ilogic,
că am uitat să fiu normal.

Cui îi mai pasă însă de așa ceva?

Cui îi mai pasă de lucrurile
neimportante?

Iluzia și deziluzia m-au
suportat reciproc.

Le-am făcut față
cu fulgere și ovații.

Doamne, pe o singură pagină
m-ai vreau să cânt!

Am cântat orice și oamenii au crezut,
din lipsă de atenție,
Tu nu ești prezent în scrisul meu!

Mi s-a spus că Tu nu mi-ai fost prieten

Ce grosolănie abominabilă!

Câtă orbire, Doamne!

Ce imensă orbire!

Însă Tu ai fost mai prezent
decât prezența mea
întotdeauna.

Tu ai fost absolut și
neabsolut pe foaia mea de hârtie,
pentru că împreună am
scos tot zgomotul din cuvinte
și l-am făcut tăcere.

Oamenii orbi vor să Te vadă negru pe alb,
când Tu întreci orice gând și cuvânt.

Însă pentru mine e seară…

Nici prea târziu și nici prea devreme…

E tocmai momentul somnului…

Nu știu cât va dura.
Nu știu cât va mai…dura.

Sper să fiți luminați
și să înțelegeți.

Multe am a vă spune
dar nu sunt niciodată îndeajuns de multe
cărțile.

Amin…și niciodată altfel!…

*

Finalul primei părți din volumul al 14-lea de poezie.

14 august 1997

O zi de duminică, cu inima prinsă în clești de plastic și atârnată spre uscare.

Dorin Streinu

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [11]

Un fragment din fotografia sursă

***

Fum de sticlă

Nu știu de ce
mor.

Am învățat
de la alții frica.

Eu nu am născut,
cu mine, această frică.

Nu știu de ce
sper.

Inima mea iubește
și dacă știu acest lucru
nu mai trebuie
să am speranțe.

Nu poezia minte
ci lacrima!

Când nu mai știi
ce se vrea a se știi,
cum mai poți să știi ce nu știi?

Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.

Cine e mare nu e
fericit.

El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.

El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.

Toți știm că greșim,
dar nu știm toți
să ne îndreptăm
cum se cuvine.

Toți ne mâzgălim
dar plângem
prea mult degeaba.

Dacă te privești
îți spui că
nimic nu e sincer.

Cine mai știe dreptatea,
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?

A face filosofie
nu e degeaba
și nu duce la nimic.

Cuvintele nu se ajută
de cuvinte.

Ele se ajută de fapte.

Nu știu cum mai pot scrie
fără concluzii.

O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e frumoasă.

Poate că, doamnă,
frumusețea zilelor noastre
este stranie și metalică,
urâtă și perversă!

Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată
momentului.

Stai la masă
și aștepți să fii servit.

Nu faci nimic
decât să aștepți.

Cred că mi s-au atrofiat
mușchii și creierul…
pentru că simt că mi s-a
încetinit
viteza gândurilor
cât și a inimii…

Ca să fii prezent
trebuie
să apelezi
la toată arta.

Nu trebuie să scapi
nimic din vedere,
niciun detaliu
oricât de minor…

Gustul pentru viață cuprinde totul,
tot ce există și nu există.

Am mai stat puțin în parc.

Lacul era umbrit
de sălcii
și o bărcuță sfâșia stingher
liniștea valurilor.

Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.

M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
dintre ei,
care mă priveau cu ochi
deocheați.

Însă nu sunt de acord
cu răutatea gratuită
și cu modul de a fi parșiv,
cu luciditatea nimfomană,
care ne taie buna
dispoziție.

Eu cred că
cel care moare
trebuie să știe
că a lăsat ceva etern
în urmă.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [10]

*

Pentru fragmentele anterioare

***

Scenă de familie

Copii stau muți și privesc la
televizor
și muzica te înspăimântă.

E o viziune care te înspăimântă
și, mai ales, soprana,
soprana cu vălul ei albastru,
care pare un înger coborât din cer.

Numai muzica nu știe că noi ne înspăimântăm
și se derulează
ca apa pe meandre și
cu cotituri.

Iar în sufletul meu
(suflet urgisit de multe războaie)
sunt singur,
nespus de singur,
ridicând speranța unei lumi
mai bune și mai clare.

Măcar să mai visăm din când în când
și să nu ne mai privim
morții cu invidie.

Săracii de ei, nici nu au avut curajul
să miorlăie ce miorlăim noi
și tot noi ne temem!

Capul sus!,
îmi spun…
pe când copiii mei mănâncă televizorul,
mănâncă aragazul,
mănâncă cântecul sopranei.

Frumusețea e atât de sepulchrală încât pare
o iapă a unui prinț rebel.

Și eu…tot o privesc
și mă mângâi
că am să o fur cândva, după cum tu gândești că-ți vei găsi soțul ideal,
pisicuțo.

Ceea ce este ideal
nu poate fi decât foarte puțin real.

Și trebuie să alergi mult timp
și din greu
după această
fărâmă de stea albastră,
paradoxală…

Soprana
și-a înălțat aripile
și glasul ei a cuprins
întreaga boltă
a cerului.

Sunt îngrozit și tremur
cu lacrimile în colțul genelor.

Măsor această bucurie cu moartea,
cu învierea…

Ce poate fi acum?!

Plâng și mă simt nu știu cum,
poate ceva spațial și
fără de tăcere.

Copiii însă au adormit
cu degetul în gură
și noaptea le-a tras
plapuma peste față.

*

Poemul de clasicum

În locul lui Homer se poate
pune orice munte
și fiecare deal ar știi că e un deal.

Oricine plânge merită să
aibă un poem
și un poet trebuie să vadă orice,
chiar și imposibilul.

Viața mea a mers pe stradă
și am văzut întotdeauna idei.
Am scris idei cu știință și
fără lumină.

Când n-am mai auzit am umblat
și iar am umblat.
Însă niciodată nu am spus decât
adevărul.

Îmi place sau mi-a plăcut
să fiu static dar am umblat,
am umblat prea mult.

Când să mă odihnesc m-au durut
picioarele și a trebuit
să știu să le ung
cu poeme.

Doamne, religia mea e compusă
din toate adevărurile!

Nu adevărul ni se supune nouă
ci noi, îndrăznind
mai mult
și cu o enormă nebunie,
ne supunem lui.

Adevărul nu e un truc
și nu e o floare,
nu e un om
și nu e un ideal.

E o stare de spirit
pe care o știi
și nu o poți exprima.

Când te rogi cu cuvinte,
prietene,
e o minciună.

Dumnezeu nu are nevoie
de cuvinte ci de inimă!

Inima e o rugăciune
și ceea ce intuiește ea este
adevărul.

Nu umbla să spui multe!
Cele puține sunt
cele necesare.

Când am văzut primul om mort
și nu am mai putut să mă
contemplu în gesturile lui
am înțeles ultimul sens.

Moartea mi-a părut crudă
și mi-a părut un adevăr.

Adevărul, mi-am spus atunci trist,
nu e prietenul nimănui.

El nu îl iubește pe cel care-l
iubește.
El nu-l urăște pe cel care nu-l
iubește.
El este indiferent față de oricine.

Am rămas trist și…în inimă,
în fundul inimii,
în mod discret,
cu o mare bucurie.

Nu am avut prieteni
pentru că am avut
prea mulți.

Am părut rău
pentru că am fost neînțeles.
Am părut un râs bizar
pentru că am fost confundat
cu faptul de a râde din orice.

Am purtat în mine un gust acru,
o acreală pe care nu mi-am dorit-o
dar de care nu am mai putut scăpa niciodată.

Poezia ne unește
și ne pierde.

Cel care se încrede în ea
iubește prea mult moartea
și poate nici nu știe acest lucru.

Cel care o iubește
nu se îngrijește de sine
ci de alții.

Cel care este nebun de ea
nu își face o casă niciodată
și umblă ca un pierde vară.

Nu pot plânge pentru nimic.

Viața este eternul
cântec al unui dor inexprimabil.

*


Starea de a vorbi

Nu poate fi poet cel care
nu adoarme scriind, cel care
nu se trezește la fel.

Nu poate fi un geniu cel care e liniștit în mod continuu
și nu e și nebun și nu e și pervers,
și ateu și eretic
și animal și un om simplu,
un sfânt și un mort,
un mort față de toți.
Cel care nu pare de toate,
ca toți la un loc…

Cel care scrie știe
totul.
Cel care scrie umblă
fără gânduri
și e o mirare
pentru propria sa piele.

Cititorule,
nu încerca să uiți
cine ești și ce vrei!

A imita înseamnă a nu trăi.
A imita înseamnă a-ți fi frică.

Oricine luptă
pentru un sentiment are
nevoie de el.

Bărbatul aleargă
după familia lui și vrea
ca ea să fie fericită.

Bătrânul vrea să se împace cu sine,
cu propria sa memorie.

Cel tânăr vrea să fie plin,
vrea să simtă, să pipăie.

Și, o, toți vrem să știm
și ajungem să nu mai vrem ceva!

Când ajungem să știm mult mai mult decât trebuie
nu mai ne interesează nimic.

O, ce chin acum!
O, acum nu mai știu
nici ceea ce știam!

M-am făcut mai neștiutor ca atunci
când eram copil.

Atunci știam să privesc cu ochii,
acum știu să privesc fără ochi.

Acum văd înăuntru
și nu-mi mai place afară.

M-am dezgustat de afară.

Nu mai vreau afară,
deși, câteodată, rămân pe-afară
și îmi place să răcesc.

Dacă gândești nu mai e bună
viața.
Spiritul îți ia locul și ți se deschid
nu numai orizonturi
ci și ceruri.

Dacă gândești nu mai poți avea
adevăruri
ci intuiția adevărului etern,
a ultimului plan deschis.

Fii atent la ce mănânci!

Nu vreau să te otrăvești.
Nu vreau să te știu mort.

Morții sunt pentru a fi lăudați
dar viii sunt cei care sunt iubiți.

Vreau să te văd
în sânge și în carne
oricum ai fi tu.

*

Fum de sticlă

Nu știu de ce mor.
Am învățat de la alții frica…
Eu nu m-am născut
cu această frică.

Nu știu de ce sper.
Inima mea iubește și
dacă știu acest lucru nu mai trebuie să
am speranțe.

Nu poezia minte ci lacrima!

Când nu mai știi ce se vrea
a se știi,
cum mai poți să știi ceea ce nu se știe?!

Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.

Cine e mare nu e fericit.
El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.
El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.

Toți știm că greșim
dar nu știm să îndreptăm.
Toți ne mâzgălim
dar plângem apoi prea mult.

Dacă te privești îți spui
că nimic nu e sincer.

Cine mai știe dreptatea
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?!

A face filosofie nu e degeaba
și nu duce la nimic.

Cuvintele nu se ajută de cuvinte.
Ele se ajută de fapte.

Nu știu cum mai pot scrie fără
concluzii.

O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e
frumoasă.

Poate, doamnă,
că frumusețea zilelor noastre
este stranie
și metalică,
urâtă
și perversă.

Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată momentului.

Stai la masă și aștepți
să fii servit. Nu faci nimic
decât să aștepți.

Cred că ni s-au atrofiat mușchii
și creierul,
că ni s-a încetinit viteza gândurilor
de mergem așa,
în reluare…

Ca să fii prezent trebuie
să apelezi
la toată arta.
Nu trebuie să scapi nimic.

Gustul pentru viață
cuprinde totul,
tot ce există
și nu există.

Am mai stat puțin în parc.
Lacul era umbrit de sălcii
și o bărcuță
sfâșia liniștea valurilor.

Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.

M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
ochi care mă priveau.

Însă nu sunt de acord cu răutatea
și cu modul de
a fi parșiv, cu luciditatea
nimfomană,
care ne taie buna dispoziție.

Eu cred că
cel care moare trebuie
să știe că a lăsat ceva etern
în urmă…

*