Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [2]

ocol de-a dreptu

Aici, pentru primul fragment din carte.

***

Lupta mea cu culorile şi nu cu Îngerul lui Iacov

Mă lupt cu verde,
verdele-mi e timpul
şi-ngălbenesc de viaţă
anotimpul.

În roşu înfloreşte
păcatul meu de stele
şi-n violetul morţii
nu mai îmi e durere.

Cu alb, ca o zăpadă,
se lustruieşte cerul
şi merg spre negru,-n zare
şi acesta-mi este gerul.

În fericiri ce nu-s
maron îmi e copil,
la versul ce mănâncă
aroma, prea subtil.

Portocaliu e soare,
răsare în pereţi,
de flămânzirea vieţii
pe care o repeţi.

Şi nu e scris albastrul
pe păsări rătăcite,
se lasă-n pribegirea
unei tăceri pitite.

Poetul e agonic,
un minus de covor,
ce picură pe gene,
un dor de tot ce mor.

Reflexele se-nnoadă,
încet şi fără stare,
în cratima dorită
e contopire mare.

Refuz de plete albe
şi gura ce cu dinţi
se naşte în deruta
ororii de părinţi.

Călcând pe trepte roşii,
cu degetele-n cruce,
când noaptea ne inundă
cu-ntoarse vrăji năuce.

*

Pantomima e un exerciţiu de fervoare

Îmi curg izvoare reci
pe fruntea-mi de tavan,
în nasul meu se toarnă
mirosul de catran.

În emisfera dreaptă
mă paşte un conflict
şi eu încalc o lege
numită, vag…delict.

Răsfrâng ziaru-n zare
de nu mai văd o casă,
într-un miros de morgă
mă simt hulit la masă.

Tresar în algoritmul
ticsit cu praf de puşcă,
când tocmai tragedia
de cornul drept mă muşcă.

*


Sughiţul a învăţat să fie crezut

Mai lung sunt în chibrit
ca peştele-n coridă,
cum cade semiluna
cu creasta, în toridă.

Înalt, cu pasul nopţii,
pe câmpul de idei,
pictând nebunul sunet
al zânelor din clei.

Cu suferinţa-n cai
şi ceasul stând să fure,
picioru-mi de metresă
al nemuririi pure.

Vârât în plasa apei
cu foc de reci strigoi,
în malul drept al stânei
El ţipă din gunoi.

*

Inocenţa e un moft aruncat în zarva cuvintelor

În foaia desfrânării
se pierd femei de sticlă,
când apele sunt tulburi
şi braţul se ridică.

Când temele sunt clare
şi nu sunt lopătari,
sirenele n-au visuri
ci-n păr doar căluşari.

Vânate de instincte
scriu punctul pe şoptite
şi-şi gâdilă-nflorirea
din şapte infinite.

Şi nu sunt inocente
sub râsul lor pătrar,
ce-mi cumpără, în silă,
un of din buzunar.

*

Fericirea e scumpa noastră nedormire

Dă-mi ban cu zimţ de lapte
să fur o fericire,
cernită printre şoapte
de recea amăgire!

Dă-mi să-nflorească câmpul
şi ploaia din răscruce,
să culc, pe braţe, cucul
ce-mi cântă cel mai dulce.

Să fiu plăpând în gânduri
şi să mă plec senin,
ca să-Ţi sărut, o, Doamne,
mirosul Tău de crini!

*

Fragmente. Cartea a fost finalizată pe data de 2. 05. 1997.

Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [1]

aurul marii

***

E rece aici. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt

Eu numai ştiu de-i cerul chiar albastru
iar în covor mă prind de buzunar,
e un hotar între argint şi aur
şi eu nu ştiu,
eu nu mai văd hotar…

La geam nu-s case,
e un teren deşert;
de trag în aer
mă lovesc în piept.

Sunt prea prezent,
în lacrimi eu sunt verde
şi nimeni nu-mi dă mâna,
căci nimeni nu mă vede.

Eu chiar surâd,
mă spăl cu iarbă sfântă
şi îmi arunc
în mine mărăcini,
ca să-nţelegi durerea-mi sfărâmată
şi nu toţi morţii
să-ţi pară pelerini.

Să iei încet oceanul din cuvinte,
să îl contempli ca să-l găseşti frumos
şi rima-ţi va plăcea,
căci e tocmită
cu-ndemânarea sufletului ros.

Nu vei găsi ceva
ca să-ţi subjuge umanitatea,
pântecul din tine,
tu vei vedea ca într-o hartă veche
aceleaşi slove,
care sunt şi-n mine.

Eu nu mai ştiu
ca tu să ştii prea bine,
ce e sublim în piatra de cristal;
ferestrelor, atâtea cât sunt în mine,
nu le-am mai dat vergele de metal.

Eu sunt deschis,
sunt doar mai negru-n haine
şi tot mă doare firul de cimpoi;
să nu verşi inima,
să nu te doară coasta
şi lasă-mă pe mine lângă noi.

Ca să veghez,
să văd stilou-n carte
şi mersul lui atât de diafan,
să cânte el,
cu trilul, grai de moarte,
cum l-am numit chiar eu:
„o voce de sopran”.

*

Confuzia punctului cu tropotul calului

Gândesc tăcut,
cu umbra mea tăcută,
tăcerea e în Tine,
Doamne,
oh, tăcere!

Mă dor secundele cum trec prin mine
şi n-am pe limbă o plăcere.

O virgulă mi-e tare supărată
şi versul mi-e nervos şi bădăran,
nu am scăpat mocirla şi nici porcii,
grohăitorii sfârşitului de an.

Stau în întoarceri,
mă vaiet lângă temple,
refuz să sorb paharul de migdale,
mă dau în soarele cu leagăn de stamine,
metafore şi smoală,
ah, viaţă mult prea plină
şi prea goală!

N-am să mă mint
cu forţa mea de aur,
să scriu faianţe
de pus în abac,
căci un profesor ştie să vorbească,
dar nu mai ştie rostul lui posac.

Vorbesc cu gura rătăcită,
smolesc o suprafaţă de metal,
şi nu ştiu ei ce este azi în mine,
ce nume am,
ce nume azi mai am.

Tăcerea însă umple,
mă pierde în fărâme,
în flori şi în albine,
în păsări şi în râme.

Şi-aici, istorii goale,
se-umplu, şi-au durere,
pe limba dezmorţită,
în versul ce nu piere.

*

Trecutul va fi dus până la renaştere în Esenţialism

Îmi e patul nefăcut de ape
şi merg cu capetele spânzurate,
spălându-mi papucul în iubiri,
regrete multe şi în nesimţiri.

Mă trec cu frunza şi mă găsesc cu pasul,
roind în degetele sorţii prihănit,
tu, fericire, mai scuipă-mă odată,
căci pâinea mucezită m-a iubit!

Fă-mi patul cu ninsoare multă
şi pune-mi stelele în zbor,
pictează-mi ochii într-o sticlă,
ce ţine-n ea vestitu-mi viitor.

Şi taie-mi braţul frigului din sânge
de vezi cum lebedele-n mine
plâng…
şi plânge…

*****