Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [8]

aproape de galben

***

Primele 7 fragmente

*

Sonata a treia în do major

Îmi îmbrăcasem vântul în loc
de chip.

Îmi pusesem cuţitul şi mărul
pe care îl mâncam netăiat.

Eram aici: cântec suplu
şi dincolo:
foc aprins
şi cutremur
de ape.

Nu mă cunoşteam
de prea multe chipuri de Înger
şi, mai ales,
de cai,
de cai nespălaţi.

Vedeam casa singură
şi în ea tristeţea dansând.

Eu eram mai mult ocupat
cu sentimente,
cu frunze
anchilozate în copaci.

Priveam golul care se năştea
în ultima descărcare de trăsnet.

Era mort şi totuşi
înviau gândacii,
cărăbuşii,
pisicile
şi,
mai ales,
caii,
caii adânci de albastru,
de soare palid,
ameţit.

Nu plângeam şi totuşi
lacrimile
ardeau iarba,
până când
iarba se înverzea
de atâtea lacrimi,
care erau o ploaie
ce făcea să crească
iarba.

Chitara îmi cânta singură
iar eu îmi îmbrăcam cămaşa,
sărutat de tristeţi,
de ramuri friguroase
de gheaţă.

Eu mă înnoptam
şi, undeva,
mă trezeam învins
de primele raze ale soarelui.

*

Personificare

Văd cum un cui
se bate în rana mea nestinsă.

Eu văd cum surâde femeia
pe stradă,
tristă şi îngândurată
de o ploaie verde,
care cade într-adins,
într-adins….

Se ninge,
se ninge…
şi bărbatul îşi spală somnul într-o
sticlă de vin
şi face totul ca să uite
dragostea şi nedragostea,
sărutul prins de degete pentru o noapte
şi a doua zi pierdut,
a doua zi neregăsit.

Eu văd. Strămoşii mei
trăgeau cu săgeţile-n cer.
Ei erau războinici
şi nu credeau în moarte.

Eu văd, cum numai
singuri sunt copacii
şi cum vântul le tremură gândul.

Eu văd apele şi în adânc
este o piatră
unde ochiul descalecă.

Eu văd aici. Eu văd dincolo.
Eu urc. Eu cobor. Eu mă întorc.
Eu mă repet altfel. În toate eu sunt
ramură zburândă, flămândă, înnoptândă,
înmurindă…

Eu în orice cuvânt stăpân
şi în orice virgulă
smerit.

Eu: clopot. Eu: înviere.
Eu: descântec. Eu: elegie.

Şi eu,
cum numai tu îmi spui,
patrie fără vreun nume,
poezia însăşi,
sângele fierbând
şi pasăre neagră
care vesteşte întunericul
şi inimă care plânge
şi surâsul
care iubeşte
şi cântec.

*

Reproşuri

Mi s-a plâns pentru foamea
ce înşurubează
cuvântul în laringe.

Mi s-au adus dovezi,
grămezi întregi de cauze,
care au dus la surghiunul
căutătorilor de materie pâinoasă.

Eu am înţeles cine
nu ştie să urle
şi cine nu ştie
să zboare
până în el însuşi.

Eu eram printre cei
care nu mâncau,
pentru că nu se înţelegea
mâncarea
şi mâncarea nemâncată.

Când am cântat
mi s-a spus să tac
şi să aştept.

Când am alergat
mi s-a spus că alergând
am să devin neînţeles
pentru cei care stau pe loc.

Când am ridicat piatra
şi am văzut
cum sunt cu adevărat firele electrice
şi neuronii,
mi-am pus inima unui vis
şi visul l-am făcut viaţă.

Au existat şi atunci glasuri,
care mi-au spus că am uitat
şi că nu-i de ajuns să ştii,
că oul se naşte din găină
şi cocoşul nu poate
să fie fără ou.

Au existat…

Şi eu m-am făcut că nu aud,
deşi patul meu
transpira noaptea de durere
şi apa pe care o beam
se făcea vânătă
şi,
uneori,
vomitată.

*

Cântec nedormit

Azi am mâncat şi spaţiul din idee
şi mă simţeam mai mic
şi mai cu vis.

Iubito, ah, tu singur paradis
al vieţii mele luminat
de sânul nopţii!…

Fără de tine nu
erau nici aştrii
iar fluturii,
din albi şi din negrii,
nu mai zburau cu mine pe câmpii
ci dormeau.

Şi mă făceam că n-aud.
Şi spaţiul se făcea mai
mic.

Şi te-ndrăgeam…
şi nu mai zic nimic
din cei cuvinte.

*

Altitudine

Mai sunt frunză vorbindă.
Mai sunt vrabie zburândă.
Mai sunt, codrule,
mai sunt
şi în iarbă…stând.

*

Cântec pentru Ezeu

Actorul şi-a udat risipa
de nelinişti
şi s-a întors, discret, la suflet, în cutie,
peste al apei fund închis.

Dar vântul închizând
în plete blonde
al meu destin,
e fericit să vezi,
când noaptea stelele clipesc
a fum încins în cai.

Şi pe al meu drum
maşinile roiesc în unda ta
iar închisoarea din copaci
e tristă şi-nserată
ca un vaier.

Dar în acest festin
s-a ridicat un zid de netrecut
şi masa a îngălbenit
într-o odaie unde-al meu frig
s-a-ndrăgostit de tine.

Tu nu mai poţi să aştepţi
noaptea,
ca eu să vin rănit
de-o melodie
cântată de taraf.

Însă în timp ce eu mă-ntorc
e galbenă numai regăsirea
dintre ape.

*

Recviemul de la amiază

Nu cad uşor suspinele din ochi,
cum nici din cer ploi nu se las căzute,
ca cerul să omoare.

Ci ele se clădesc,
ca stâlpi care susţin şi ochi,
cât şi cerul nostru de deasupra.

Eu paşii mi-i ascult
şi coborând din bloc,
nu blocul mă coboară,
ci eu susţin
cu al meu umăr
şi ochi,
şi minte priveghind.

Când fără ani
va curge iar în ochi
şi cerul meu
şi până şi viaţa
unui întins pământ,
se va renaşte
firul de nisip
şi netrecuta filă.

*

Sfârşitul volumului. L-am redat parţial.

Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [7]

lacul unui verde profund

*

Primele 6 fragmente

***

Inspiraţie

Am privit: luna
era un ochi
împrejurul unui
iris.

*
Flash

Pe perete: pasărea
zburând
în abis.

*

Recurs

Zbor prin
visul sărutului.

Orice zbor
are tendinţa de a fi numai
înalt.

Nu se concepe
sfidarea timpului
cu un abecedar
de sentimente.

Zborul se vrea un minus
de amintire.

Numai că
de zbor
se vindecă prin dor.

*

Linişte

De atâta linişte
simt că nu mai vin
şi nu mă mai duc
nicăieri.

Aştept.

Frunzele cântă de dor
şi sărut.

Aici sau acolo
este aceeaşi linişte.

Privesc.

Parcă înverzesc
şi mi-e frig.

*

Gheaţă

Îmi repet floarea.
Se face linişte
până târziu
în pădure.

Ce este mai frumos
este trist
şi adânc.

O urmă de frig
se aude
şi un alint pe obraz.

Un murmur
e tot.

*

Concert

Eu mă cânt înainte
de frunză.

Răsuflarea copilului
mă cântă înainte.

Eu dor.
Eu moartea îmi
simt
şi nu pot să mor.

Nu am un nebun soare
şi pentru ea,
ca şi pentru culoare.

*

Promisiune

Am să-ţi scriu poem
cu trupul tău,
ochi albastru,
cer fără stele
şi buze roşii, fără greutate
sau amorţire.

Mâna am să-ţi întind
şi am să te iau
sub aripa mea protectoare.

Visul am să îl fac
să te înveselească
iar zâmbetul
să-mi bucure inima
şi ziua.

Când am să ţi-l scriu
nu va fi nici târziu,
nici timp,
nici moarte.

*

Sentiment de existenţă

Dacă tot sunt
pământul să-mi fie prieten
şi steaua
şi vântul
şi iarba,
prieteni…

Gândul să fie vindecat
de culoare
şi de raza de soare.

Dacă tot sunt,
să fiu mai aproape
de tine,
mult mai înalt
şi mult mai iubit.

Dacă sunt,
să nu adorm în literă
amorţit.

*

Împotriva literei

Dacă nu te temi,
nici teama nu mai
are nimic să-ţi spună.

Eşti un orb care vede
şi nu mai este nimic de spus.

Nu mai este nimic de spus
nici pentru copac şi nici
pentru nor.

Tu nu te temi
şi eşti liber
să crezi orice.

Nu mai este nimic de spus
şi este fără sens
ca să se reamintească.

*

Indulgenţa lui eu

Să vorbesc despre mine
e un indescifrabil
curs al apei.

Vapoarele curg,
precum suspinele
în ochiul câinelui.

Eu sunt mai
nerepetabil ca ziua.

Mă văd pe mine
numai iluminând
câte o secundă
sau gustând o rază
şi numind-o…idee.

Eu sunt al tău
fără tine,
pentru că tu eşti al meu,
şi fără mine
al tău şi al meu.

Eu sunt
fără ca tu
să-mi atingi
atenţia,
că m-am numit sânge
sau zborul sângelui,
plutire
sau curgere necursă.

A vorbi înseamnă a tăcea,
pentru că numai tăcerea
vorbeşte
şi cuvintele îşi revelează
bucuria sau durerea,
lacrima
sau plânsul măiestru.

Eu vorbesc
despre ce nu există eu
şi eu despre ce nu înseamnă a vorbi ,
şi îmi schimb numele
şi fără nume
şi al numelui nenumit.

*

Ilustraţie

Înalt şi tot mai înalt.
Ochiul privea tăcut.
Umbra se rostogolea
în spatele umbrei.

Tăcerea lua locul
tăcerii.

Nu se făcea ziuă.

Era numai înainte
de răsărit.

Doar o imagine
respirată de gura
unei pisici negre.

*

Agonie

Când ating fiinţa
ninsorii
e mult târziu.

Somnul îşi ascute
ghearele în inima copacilor.

Numai când
fumul caselor
adie noaptea
refrenul e înlemnit.

Gheaţa se rupe în rânduri
iar focul arde
tăcerea în netăcere.

*

Libertate

Am libertate
oriunde se cântă
cu inima.

Cântecul meu cântă
sufletul unui ţăran,
care îşi priveşte tăcut
via.

Eu m-am gonit
din chipul femeii.

Eu nu m-am făcut
nici cristal,
nici insectă.

Când cântă
cântecul meu,
se aude iubirea valsând
şi atunci e lumină,
e paradis…

*
Din compasiune

Adun balada,
acel trist refren al nefericitului.

O adun
lângă inimă.

Niciodată Dumnezeu
n-a uitat singurătatea
lacrimei.

O adun
ca să fac din ea dragoste,
să fac din ea
tot ce se poate
admira.

O pun aici
şi plâng eu,
pentru ca apoi,
în locul meu,
să pot zâmbii înaltei
porunci a ierbii.

Aici,
în acest cuvios loc,
eu adun balada,
pentru ca nefericirea să se scrie
sfânt
şi cu evlavie multă.

*

Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [6]

crepusculul marii

Primele 5 fragmente

***

Carenţă

Sufăr
pentru grâul răsărit
de sub zăpadă.

Lumina soarelui este
roşie
şi nu mai e mult
până la amorţirea sărutului.

Transpir
în fiecare sentiment
şi parcă perfecţiunea
mă minte,
chiar şi în umbra geniului.

Eu ating sânul nopţii
şi picături
de lapte sunt supte
de amintire.

*

Neurastenie

Mă recunosc
mai puţin.

Calde îm sunt numai
visele dorite
şi moarte pe jumătate.

În rest,
fulgii sunt negrii
şi roşul cuvintelor
se înnoadă în
coama cailor.

Tresar…

Dar cald
este numai
lângă ceasul speranţei.

*

Sisif răstălmăcit

Nu te lăsa
dus de aparenţe!

Ceea ce este lângă noi
nu este diferit
de ceea ce ne dorim.

Căutăm adesea totul
acolo unde nu este nimic.

Pentru el
rupem aripa,
smulgem mâna aripii,
ochiul inimii.

Dar tu
caută în tine o cale.

Mergi pe ea
până la floarea de cais.

*

Înţelepciune pentru Esop

Cine este înţelept
nu rupe nimic.

Sărută fiecare înţeles
şi îl păstrează pentru sine.

De este frumos
gândul zboară înalt
şi întâlneşte
cârduri cu păsări
cu acelaşi cântec.

Cine uită
nu ţine minte nimic.

El se preface că
este atent…

Dar maşina a trecut
şi a lăsat fum
în urmă.

*

Scopul sentimentului

Să doreşti înălţimea
e ca şi cum ai fi
fără coajă
şi fără a fi înăuntru.

Eşti un simplu
mers,
unul care se uită,
dacă nu doreşti Soarele.

Peste tine trec
copitele şi cuţitele gerului.

Cine doreşte…
şi-a câştigat
dreptul
de-a fi
rege peste sine.

*

Coagulare

Nu-mi mai cunosc
limita
de somn a sufletului.

Sunt mai aproape
de mine
pleoapele.

Când le închid
apar marginile
cu formele lor
dizolvate
în culoare.

Pe toate le amestec
şi pe toate le încerc
în saliva mea.

Mă rog împreună
cu ele Cerului.

Visul se aprinde
numai în focul cenuşii.

*

Faust

Vreau să limpezesc
apele.

Dedesubt vegetează
ideile.

Cămaşa este făcută
ca să le acopere corpul.

Nu se vede,
decât ce este în lumina
zilei.

Noaptea
poate ascunde
orice,
inclusiv
cămaşa care se vede.

*

Piatra filosofală

Am cunoscut
mai înainte ca să se întâmple.

Îmi este clară litera
şi versul acela
de echilibru.

E o greşeală tot ceea ce
se face împotriva mugurelui.

E o ruptură orice încercare
de a-ţi surâde
cu poftă.

Numai tu
să alergi,
unde nu aleargă
turma de oi.

*

Lupta cu Îngerul

Eu caut
ce nu se poate găsi.

Întind palmele şi
mi le îndoiesc
în rădăcinile copacilor.

Stelele
îmi zboară prin creier
şi cerurile mi se fac transparente.

Văd ce nu se poate vedea
şi totuşi
nu toţi le ating.

Dar numai eu
caut ce nu se poate
înţelege.

*

Sensul întors

Orice mi s-ar da
este mic.

Chiar şi micul
mi se pare
mai mic.

Iar înaltul
mi se pare
mai puţin înalt.

Ce se înveleşte
inima mea
doreşte
zi
şi noapte.

Însă clopotul
sună în depărtare
ca visul,
ca gândul,
ca nemurirea…

*

Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [5]

luminos de simplu

***

Primele 4 fragmente

*

Intermezzo

E frig.
E o nouă iarnă.

Ceasul arată ora şase
spre seară.

Prietenul
meu
pictorul şi culoarea
vor
veni.

Îmi va picta
o lacrimă de bucurie.

Cel puţin
nu îmi este
dor de artişti.

*

Michelangelo sculptând

Un poem
are cel puţin
mult suflet.

Nu poţi fără multe
scântei,
fără multe ciocniri
cu dalta în piatră.

Statuia iese
la lumină
încordată,
plină de încordare.

Când apare,
trebuie
să fii atent cu ea
ca să nu se fărâme.

Apoi,
dacă nu se
sfărâmă
bei o cupă de vin
şi săruţi o domnişoară
fierbinte.

*

În extaz

În locul unde
este echilibrul,
pentru o clipă,
m-am urcat.

Aerul era fin
şi proaspăt.

Lumina era blândă
pe sub frunze.

De jur împrejur
pulsa un sentiment
de siguranţă.

Numai că lacrima mea
nu putea fi ştearsă
de sarea vinovăţiei.

*

Iubitei

Când tu surâzi
mi se face uitat
universul.

Stelele devin
simple podoabe
şterse.

Florile
parcă îmbătrânesc
privindu-le prin
inima ta.

Când tu surâzi
e simplu tot
şi nimic nu înţeleg.

*

Trezire pe apă

Nu vede surâsul
decât cel care redevine
copil.

Pe ape pluteşte
acel singur
elan,
care dogoreşte lacrima.

Valurile sunt mici,
apoi
devin din ce
în ce mai mari.

Simplul
devine mai simplu
sau nebulos.

Numai cântecul
păsării
îmi promite
încă o seară
şi o tăcere.

*

Încântare

Fiecare zare
îmi promite câte ceva.

Răsăritul de soare
mă bucură.

Tristeţa îmi este alungată
de o stea simplă.

Şi văd,
cum eu nu mai cunosc,
decât ceea ce este frumos.

*

Secret

Sunt,
pentru că aşa
m-ai numit tu.

Eu: cameră, pat,
masă, uşă.

Eu: cel care intru
şi ies pe aceeaşi
linie suspendată
sub lună.

În mijlocul firului de nisip
culeg auzul
fin al culorii.

Nu se ştie de ce mă
gândesc în fărâmă,
pentru că întregul este
doar o oglindă
pentru mine.

În marginea poienei
florile au început
să nu mai aibă
regrete.

Copacii s-au făcut albi.

Şi eu
mai frunză.

*

Zi de vară

Mă rog
cerului
cu vânt de primăvară
cald.

Florile,
florile mele triste,
au întinerit.

Ce bine mă
simt!

Viaţa este un câmp
cu flori,
în care se joacă
căţeii Olimpiei.

Eu, întins
în iarbă,
privesc
cerul.

Nemărginit
este tot ce văd.

Palmele mele
sunt singurele
care îmi dau dreptate.

*

Stropi de suflet

Luptă împotriva mea
ţipătul.

Inima mi se opreşte
şi se întoarce
înainte de prima clipă.

Peretele camerei
atârnă de un cui.

Şi, în curând,
divinul semn
se iveşte liturghisind.

*

Răsărit plenar

Soarele a răsărit
în noi,
pe când ochiul tău s-a mirat mult,
s-a căutat în bulgări de frig
şi a îngheţat.

*

Camus

Până la umărul drept
s-au ridicat tufele.

Vântul
şi descântecul au înflorit
la gâtul mieilor.

Au reapărut,
de sub cetini,
clopoţeii de argint
şi lumânările de bucurie.

Dar gândul a stat liniştit
gustând
emoţia laptelui.

*

Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [4]

am plans o lacrima pentru tine

***

Primele 3 fragmente

**

Familiar

Tu îmi spui că
eu nu ştiu să
rod gheaţa.

Eu te acuz că
nu ştii
să-mi mângâi sufletul
cum se cuvine.

Ne certăm
apoi.

Iar,
tot apoi,
ne scriem scrisori
de pace.

Eu îţi cer
să mă ierţi.

Tu îmi ceri
să revin.

Însă undeva,
pe acest drum,
suntem puşi în cătuşe.

Eu încă nu
te văd.

*

Viciu teatral

Zâmbesc
ca o transpiraţie.

Poate că
nu mai ştiu
ce înseamnă durere.

Am uitat,
instantaneu,
că în umbra mării
stau valurile.

Deşi zâmbesc
ploile au aceeaşi
excitaţie monotonă.

*

Cei de acum

Cine suntem noi?
Noi suntem
fără cuvinte.
Întrebaţi-ne de mâncare,
de băut,
de seară.
Vă putem spune două lacrimi,
două sau trei
mănunchiuri de lacrimi.
Dar mai mult
e un adevăr,
cu care nu aveţi
ce face.

Cine suntem noi?
Noi suntem
toţi.
Noi nu suntem
încet,
nici repede,
nici apă,
nici scânteie,
nici scaun,
nici paiaţe,
nici măşti,
dar suntem la sigur.

Noi suntem la sigur
şi singurii.

De noi nu ne puteţi
desprinde,
nu ne puteţi
nici măcar
reculege.

Noi suntem viitorul
care rămâne,
suntem singurii
şi sigurii.

Ce vrem să fim noi?
Noi vrem să fim
înalţi,
adânci,
simplii,
largi,
cum se cade,
loiali.

Noi suntem diferiţi,
deşi aceeaşi.
Suntem sigurii
singuri.

*

Viscol instantaneu

M-am trezit
mirat.

El începuse
să se facă verde
ca un câmp iernatic.

Mâncase din
aroma interzisă.

De aceea
s-a înteţit vântul
şi i-a spulberat barba
în patru gânduri.

*

El încă nu mai este

(Un poem dedicat unui nebun frumos şi memoriei lui, în ziua când am auzit că l-au găsit mort, pe stradă – pentru că strada era casa lui –  şi l-a îngropat primăria oraşului.)

Umbla pe străzi
şi propovăduia
cuvintele unei
lumi neînţelese.

Câinii îl lătrau…
Uneori îl muşcau de pantaloni.

Era singur mereu.
În lupta cu frigul iernii
era al nimănui.

„Nebunul”,
îl numeau privitorii.

Trecea prin
faţa mea înjurând
păsările că au arbori
şi că noi
le privim
despuiate
de cântecul lor.

Nesătul era
de zăpadă,
de multa zăpadă,
care ameţea plopii de lângă şosea,
plopii aceia imenşi,
ce păreau umbre ale luminii.

A scuipat cu necaz
din sufletul său
şi l-a proiectat pe caldarâm.

Apoi
şi-a şters cu batista fruntea,
acea frunte friptă de un somn,
lui, necunoscut.

Avea o lanternă
cu care lumina ochiul,
în noapte,
ca nu cumva rătăcindu-ne,
să ne grăbim
spre întuneric.

Avea o carte,
cu plecări
care se întorc
şi întoarceri care se
trăiesc de fiecare în parte,
pe umărul celuilalt
sau în pat cu cealaltă.

Soţie
sau copil
nu avea.

Niciodată nu înţelegea
de ce se îmbrăţişează femeia
cu bărbatul,
de ce copilul spune mamă şi tată,
de ce este nevoie de flori,
de brazi,
de cadouri…

Ochiul lui
nu înţelegea nimic.
Poate pentru că
era trist şi,
uneori, număra timpul
în nefericiri care nu trec
sau care nu se explică nimănui.

Căciula îi era
patriarhală.

Un prinţ al singurătăţii

trebuia să fie numele lui,
deşi, până la urmă
era un dar,
un mare dar de la Dumnezeu.

Ţigara,
transpira mai întotdeauna,
în mâna lui neîmbrăţişată,
neatinsă,
necrezută,
neînţeleasă.

Era o legendă
sau mie mi se părea aşa,
pentru că străzile
îi erau martore ale destinului său.

Eu…
nu l-am privit decât pe furiş
şi îmi pare rău…

Însă când l-am privit,
pentru că l-am privit,
acum doar eu pot să îl plâng.

Era legănat de
patru cocori albi,
în norii albi ai iernii.

Zăpada
mugea
ca o fiară
neînlăcrimată.

Însă lacrima mea
era udă
şi obosită
şi tristă
pentru că l-am înţeles prea puţin.

Acum…
nu se mai ştie
cum s-a numit,
de ce a existat,
pentru cine a existat…

Poate nici el
nu îşi mai ştia numele.

Însă, prietene,
ştiu că ştii,
tu,
cel care ai fost văzut
de mine puţin
dar înţeles mult,
ai un loc
lângă altarul inimiile mele,
aici,
în pustiul iubirii
lui Dumnezeu.

De aici voi da mărturie că
te-am văzut
şi că te-am iubit prea puţin.

*

Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [3]

o mare ultramarina

*

Primele două fragmente

***

Agnostic

Eu
nu ştiu nimic.

Mai bine zis
nu mai ştiu nimic
din câte ştiu.

Mi-am uitat
privirea,
raza,
sentimentul.

M-am făcut netânăr
pentru a nu mi se mai
reproşa ceva.

Mi-am luat
o nouă semnificaţie
de la salcâmii
în floare.

Mi-am scris sufletul.
Şi acum…gata!

Nu mai sunt
decât ce am rămas.

*

Castel contemporan

Fluturele alb
este o singurătate stranie.

Mereu mănâncă
din pânza păianjenului.

Mereu mănâncă
din becul camerei.

Din când
în când
se lasă pe pântecul meu
şi mă sărută.

Dacă nu ar fi fluture
aş crede că e
un mic Înger.

*

Colos

Singurul
muntele este de necuprins.

Îmbrăţişez fir
de iarbă,
bulgăre de vânt,
ochi de sânge…

Dar munte înalt,
cu braţ înalt
şi brazi verzi
nu este de îmbrăţişat.

Ţi se taie respiraţia
privind definiţia muntelui.

În altfel
este neînţelegere.

*

Înţelegere

Între tu şi eu
nu este deosebire.

Amândoi
trăim cu două braţe
întinse spre soare.

Ideile noastre diferă,
însă nu mă poţi
compara cu o statuie.

Eu scriu,
iar tu
te încercuieşti
cu viaţa.

Amândoi suntem importanţi,
însă amândoi
mai puţin.

*

Indiscreţie

Vând
sentimente nespălate.

Eu le cumpăr
de la prieteni
şi le vând pe gratis.

Ei n-au
ce face cu ele.

Le cred
nerefolosibile.

Căci spunea poetul:
Noi suntem ca-ntreaga lume
şi ca lumea suntem noi
.

*

Boală absolută

Sunt beat
de o eternitate.

Capul îmi este aiurit
de nesfârşituri.

Începuturi
sunt toate.

Nesfârşiturile
sunt mai multe ca
ele însele.

Ca să mă vindec
trebuie să înceteze
ploaia.

Altfel beau apă
în loc de săruturi.

*

Dezrădăcinare

Sunt rupt din vis
şi de atâtea ori sânger.

Nu pot să-mi neg
câmpul verde.

El este
buletinul meu
de identitate.

Pasărea care iese
din iarbă
este şi ea
un reper
în sufletul meu.

Îmi aminteşte
de unde am călugărit
anotimpul.

De unde am fost cules
cu braţul
şi aruncat în soare.

*

Universalia

Ca un copil
nu înţelegeam
de ce un cuvânt
se ceartă cu un alt cuvânt.

Îmi era imposibil
să gândesc faptul,
că doi oameni se ceartă
fără ca şi cuvintele
lor să se certe între ele.

Acum,
crescând
printre cuvinte,
mi-am dat seama,
că nu ele sunt
de vină…

Ele pot
tăcea,
însă noi mai imposibil.

*

Troc convenabil

Cămaşa este furată
de la un individ adormit.

S-a pus o clipă
în pat
şi a adormit cu totul.

Eu i-am luat cămaşa
şi mi-am făcut din ea
o noapte potrivită
pentru sănătate.

Mă iubea el
după cum se iubesc
şoarecele
cu pisica.

Dar şi eu
îl iubesc,
cu statui fără cap
sau cu picioare
spânzurate de copaci.

*

Alogic

Eu simt
ca un om.

Tot omul simte
ca el însuşi.

Însă trebuie să
vorbim
numai cu anumite cuvinte.

Pe unele,
din civilizaţie,
trebuie să le evităm.

Ca scriitor
trebuie
să scriu
numai
în limba mea.

Nu îmi este permis
să vorbesc
în limba ta
şi cu durerile mele.

O să vină timpul,
când în limba română
o să se vorbească
numai în cuvintele
pe care le-am văzut
fiecare.

Dar ele
nu există.

Păcat, că nu se ştie,
că nimeni
nu are cuvinte personale.

*

Rebus

Suntem străini
în doi metri.

Locuiesc
în primul gând
sau
în primul sărut.

Nu fac nici doi paşi
până la trupul tău.

Dar nu sunt cuvinte
sau noi nu le ştim
semnificaţia.

*

Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [2]

trandafir inrourat

***

Primul fragment…aici.

*

Frescă proaspătă

Pe pereţii Bisericii,
luminile,
sunt Sfinţii.

Chipul lor divin
are
izul copt
al pâinii.

Tu, cel care îi priveşti,
îţi pleci fruntea,
le săruţi palmele şi
tălpile…

Eu le privesc ochii
şi le înghit
durerea.

Doar atât mă
încumet…

*

Fabulă

Eu cobor
la cuvinte.

Cobor lângă ele
şi în ele.

Eu aduc un alt dor,
dar acelaşi cuvânt
mă exprimă şi pe mine
şi pe tine, moş Gheorghe!

Eu cobor
ca să mă adăp.

Însă izvorul
nu are nimic
cu apa.

Uf, e la fel
ca în fabula
lui La Fontaine!

*

Incultură

E greu să înţelegi
merele.

Nici nu sunt
coapte
şi ele îşi vor şi gustul.

Până şi frunzele
devin impertinente.

Iar porumbeii trec în cioc
cu spice de grâu.

Numai eu
rămân răstălmăcit
de privirea copacilor reci
din marginea satului.

*

Calendar

Stau dezăpezit.

Nu am nicio
dorinţă.

Nu sper la nicio
sănătate.

Cer doar
o stea
cât mai aproape
de inimă.

*

Promisiune cerută

Mi se promite
luna de pe cer.

Dar nu ştiu dacă
luna este solubilă
în aerul meu interior.

Ce să fac
cu o enigmă?

Mai bine
să mi se dea
o promisiune.

În acest mod
mai pot să sper
şi eu
în ceva
nefinalizabil.

*

Amator

Sunt rănit
mai în toate trupurile.

Copil,
tânăr,
bătrân
suferă alături de mâna mea.

Uneori credeam că nu urlă ei
ci vântul.

Dar acum urlu eu
şi pentru ei
şi pentru mine.

*

Pastel de noapte

Noaptea
e curioasă.

M-a întrebat de este
frumoasă
şi i-am spus
că e o eretică.

Ea m-a plesnit
cu o regina nopţii
de mi-au curs lacrimi
din lacrimi.

*

Promisiune

Nu mai plânge cu ochii!

Ochii nu sunt pentru
discuţii cu fructe
răscoapte.

Plângi cu imagini!

E mai simplu
aşa.

*

Festivism

Cu ochii
nu poţi privi.

Nici cu mâna
şi nici cu gândul.

Cu altceva neinventat
se priveşte.

Să-i punem,
totuşi,
un nume.

Măcar o zi
pentru aceasta.

Când se va inventa,
atunci să ştie că
a fost aşteptat.

*

Un of al meu

Of,
mă leagă de casa mea
totul.

Unde vreau să mă duc
la ea este.

În pădure culeg
casa mea.

În flori
culeg casa mea.

În apele lin vorbitoare
tot casa mea culeg.

Eu sunt numai
lângă
casa mea,
numai şi numai.

Şi, of…
eu nu mă pot
despărţi de ea
niciodată!

*

Cadou cu păsări

Nu mă deranjează
păsările.

Despre ele
voi scrie întotdeauna
cu orgoliu.

Numai pasărea
mă îndurerează.

Numai ea
mă face
să mi se facă
noaptea aşteptată.

Aduceţi-mi nişte păsări!

N-am să mă supăr.

Am să le pun
în glastră.

*